Dupa multi ani de cand s-au petrecut, m-am gandit sa scriu cateva
cuvinte despre drumetiile care nu au beneficiat la timpul lor de o „poveste” dedicata.
Si despre cativa dintre oamenii care ne-au insotit sau gazduit si pe care i-am
cunoscut (mai bine) cu aceste ocazii.
1994
Prima cucerire – Vf. Cozia
Prima drumetie "pe cont propriu" am facut-o abia la 20
de ani, dupa terminarea anului doi de facultate, in vara lui 1994, pe Varful
Cozia, Muntii Fagaras. Impreuna cu Cami (in primele luni ale relatiei noastre)
si cu trei fosti colegi de clasa din liceu. Am mers cu trenul de la Ramnicu
Valcea pana la statia Turnu (dincolo de Calimanesti), am traversat curtea
manastirilor Turnu si Stanisoara, apoi am inceput sa urcam prin padure, taiand
uneori serpentinele pentru a scurta drumul. Nu stiam nimic despre drumetiile pe
munte si poate tocmai de aceea aveam la noi, in loc de rucsacuri, genti de mana
si pungi de plastic in care tineam mancarea. Evident salata de vinete pe care o
luaseram de acasa s-a acrit. In timp ce urcam ne-a prins o repriza scurta de ploaie.
Ne-am adapostit sub o stanca, in niste saci de plastic. Seara, dupa ce ne-am
cazat, am facut o scurta plimbare pana la un izvor, ocazie cu care am
descoperit ca exista un drum forestier care urca de la localitatile din vale
pana aproape de varf. Am ramas peste noapte la Cabana Cozia (cred ca asa-i
spunea), langa statia meteorologica, foarte aproape de releul de pe varf – cel care
se vede, in zilele senine, tocmai din Ramnicu Valcea. Am dormit in niste paturi
suprapuse care scartaiau, am mancat (din ce aduseseram de acasa) pe o masa
metalica, asezati pe niste scaune ruginite – de tipul celor de la terasele
cofetariilor sau restaurantelor de dinainte de 1989. Insa toate astea nu prea contau
atunci pentru noi. Ne bucuram de drumul pitoresc si usor (a fost doar o singura
portiune in care am urcat ajutandu-ne de un cablu metalic), de privelistea
extraordinara (Oltul serpuind printre dealurile valcene), de atmosfera placuta
si destinsa. In concluzie, a fost o prima excursie reusita, umbrita doar de o
durere de dinti a lui Cami. Sunt sigur ca o parte din apetitul nostru ulterior
pentru munte si drumetii se datoreaza acestui debut.
1996-2001
Iata-ne in vara 1996, admirand din „goana” trenului statiunile de
pe Valea Prahovei si vizitand pentru prima data Brasovul, cu a sa Biserica
Neagra. Eram in drum spre Baile Tusnad, acolo unde Vio (sora lui Cami) si
Petrica (viitorul ei sot) erau intr-o tabara de studenti. Am petrecut acolo un week-end.
Sambata dupa-amiaza ne-am urcat pe Piatra Soimilor, de unde aveam o panorama
superba, asupra statiunii si muntilor din jur. Duminica am facut o excursie la
Lacul Sfanta Ana (traseul urca pana in apropierea Varfului Ciomatu Mare si apoi
coboara spre lac). Aici, Vio si Petrica au facut baie, incalzindu-se apoi pe langa
focul unor turisti. Luni, in asteptarea trenului spre Bucuresti, am urcat in
Poiana Brasov, pe care o vedeam pentru prima data.
In august 1996, suntem in tabara (studenteasca), la casutele din
Costinesti. Aici il cunostem pe Sebi, prietenul nostru pasionat de excursii
montane, care actualmente traieste in Canada si cu care nu am reusit, din
pacate, sa mergem la munte inainte de plecarea lui din Romania. In vara
urmatoare (august 1997), revedem Marea Neagra prin intermediul unei vacante
"prin sindicat" la Saturn – gratie nasei mele de botez. Vreo doua
zile am stat la pat, in camera de hotel, raciti, dupa o noapte petrecuta prin
Costinesti unde erau cazati Vio si Petrica, dar si prietenii nostri Amalia si Gil.
In 1999, am ajuns in Sinaia, intr-o excursie de o zi, pentru a ne
intalni cu colegele lui Cami de serviciu - Ileana si Madalina (cu putin timp
inainte de plecarea celei din urma in Elvetia). Am vizitat impreuna Castelul
Peles. In vara lui 1999 am mers la nunta prietenilor nostri Amalia si Gil. In
satul Poduri (din judetul Bacau), in casa intotdeauna primitoare a parintilor
lui Gil, unde ne-am simtit extraordinar de fiecare data cand am reusit sa
ajungem. Tin minte ca, in ziua dinaintea marelui eveniment, in loc sa ajutam rudele
la pregatiri, am plecat toti patru sa cutreieram pitorestile dealuri din jurul
satului.
Dupa concediul de vara din 2000, am ajuns intr-un week-end in
campingul de la Darste, langa Brasov. Daca imi amintesc bine, cred ca am fost 6
oameni intr-o masina. Iar Vio si Petrica, nevand la acea vreme cort, au dormit
in masina. Seara am jucat fotbal pe aleile campingului si am stat la povesti
pana tarziu iar a doua zi am facut o plimbare pana la Canionul Sapte Scari din Muntii Piatra Mare. Imi amintesc
ca, in drum spre canion, am ascuns in rau, sub niste pietre, cateva cutii cu
bere, pe care le-am luat la intoarcere, bine racite. Doar Cami si Gil au avut atunci
curaj sa urce, in timp ce eu, Petrica, Vio si Amalia am ramas jos, la baza
primei scari. Canionul este impresionant, merita vazut de catre toti cei care
sunt mai putin fricosi decat mine. Canionul este situat la o altitudine medie
de 980 m, aproape de Valea Timisului (Dambu Morii), pe paraul Sapte Scari. Sunt
cele mai mari si mai spectaculoase chei din intreg arealul Piatra Mare.
Adancirea paraului in calcare jurasice a avut ca rezultat formarea unor rupturi
de panta (cele 7 cascade) ce au la baza marmite. Au o lungime de 160 m si o
diferenta de nivel de 58 m. Prima treapta a cascadei, de jos in sus, are o
inaltime de 8 m, urmata de alte 6 trepte, cea mai mare avand peste 35 m
inaltime.
Intr-un alt week-end din 2000, am fost impreuna cu Vio, Petrica si
cu verisoara mea, Lavinia (pe care acum o salutam in Statele Unite), la Caciulata-Cozia.
Am dormit in corturi in curtea unui motel iar a doua zi am plecat spre sud sa
vizitam manastirile Horezu (in gradina din spatele bisericii exista cinci brazi
seculari, in memoria familiei lui Constantin Brancoveanu) si Bistrita, care
adaposteste moastele Sfantului Grigore Decapolitul. Am urcat pe o poteca pe unul
dintre versantii ce strajuiesc Cheile Bistritei si ne-am strecurat (baietii mai
cu teama) prin stramtul tunel de la intrarea in Pestera Liliecilor, in
interiorul careia am admirat o superba bisericuta si un altar sapat in stanca.
O buna parte din pestera este luminata natural printr-o „fereastra” ce se
deschide deasupra cheilor.
La sfarsitul lui aprilie 2001, am iesit pentru prima data din
tara, eu mergand intr-o delegatie de trei zile la Viena, unde am vizitat Palatul
Schonbrunn (si impresionantul sau parc), centrul orasului cu Ringul si Domul
St. Stephan, faleza Dunarii si frumoasele poduri peste fluviu. M-am plimbat prin
parcurile pline cu flori proaspete de primavara, admirand deopotriva impunatoarele
palate si muzee din centru, dar si inaltele si modernele cladiri de birouri din
„orasul nou”. Am intrat in cateva magazine de pe renumita artera comerciala
Mariahilfer Strasse.
2002
La sfarsitul lui martie, am ajuns din nou la Viena, tot pentru vreo
2-3 zile. Din nou am admirat parcuri, gradini si palate. Iar Ringul, Domul si
centrul le-am vazut cu alti ochi, insa cu aceeasi placere si incantare. O
excursie scurta intr-unul din cartierele rezidentiale de pe colinele orasului.
„Saptamana de miere” din Turcia
La sfarsitul lui iunie zburam pentru prima oara. In Antalya, cu un
charter. Zborul a fost linistit, cu un cer senin, cu o superba priveliste
asupra Marii Negre, Istanbulului si Muntilor Taurus. Am petrecut o saptamana la
mare, la vreo 30-40 km sud de Antalya, in Kemer, Beldibi, la Hotel Paloma – all
inclusive, plaja privata si piscine. Camera spatioasa, cu aer conditionat.
Pentru prima noapte nu au avut nicio camera libera in care sa ne cazeze (cine
stie ce aranjamente or fi facut cu camera rezervata pentru noi) si ne-au trimis
cu taxiul la un alt hotel (mai departe de mare, cu o camera mica si cu ceva igrasie).
Ca sa se revanseze, imi amintesc ca ne-au dat gratis saltelutele pentru sezlongurile
de pe plaja (acestea din urma si umbrelele de soare erau gratuite). Pana sa ne
cazam, am admirat marea de pe teresa hotelului si ne-am cam ars la soare. Apa
limpede, plaja curata, vremea excelenta, muntele la doi pasi de mare, rasarituri
pe plaja si plimbari pe tarm, seri cu spectacole pe plaja cu dans din buric la
mese. Gradina hotelului plina de plante exotice (bananieri si ficusi mari), iar
in apropierea hotelului numeroase magazine cu suveniruri si specialitati turcesti
(mai ales renumitul rahat), cu vanzatori insistenti care nu te lasau pana nu
cumparai ceva. Amabilitate, servicii de calitate, curatenie, liniste. Mancarea a
fost multa si foarte buna – bufet suedez foarte variat, cu multe specialitati
locale. Am aflat cu ocazia asta ca bucataria turceasca este una dintre cele mai
vestite din lume. Cea mai buna dovada ca mancarea este gatita bine a fost faptul
ca bucatarii si ospatarii mancau si ei, dupa ce terminau turistii, din felurile
pe care ni le servisera noua. In primele zile am incercat sa gustam cate putin
din toate. Nu a fost posibil, caci de fiecare data ne intorceam la masa cu cate
3-4 farfurii pline, pe care nu reuseam sa le terminam. Asa ca am inceput sa
mancam selectiv doar anumite feluri. Din cate imi amintesc, m-am ingrasat cu
vreo 4 kg in acea saptamana. Am mers si in Antalya, intr-o excursie de o zi.
2003-2004
2003 este ultimul an cand merg in delegatie la Viena, tot pe la
sfarsitul lui martie. Intr-un week-end ajungem din nou la Darste, in aceeasi
formatie de sase ca in 2000, insa cu doua masini, de aceasta data, si cu Vio si
Petrica probandu-si noul lor cort.
In primavara lui 2004, imi amintesc de doua excursii de o zi,
impreuna cu fostii mei colegi de serviciu, Gabriela si Silviu. Prima a fost
prin Valcea (am urcat la releul de pe Dealul Capela) si pe Valea Oltului, cu o
prima oprire in curtea plina de copaci infloriti a Manastirii Cozia si cu o
alta la Manastirea Turnu, unde am admirat vechile chilii sapate in stanca si fermecatorul
lac din spatele manastirii. Am urcat putin si pe Valea Lotrului, pana la
barajul Merisor, odihnindu-ne putin pe malul apei. A doua excursie a avut ca
destinatie lacul de acumulare Paltinu de pe Valea Doftanei. In septembrie, dupa
concediu, am fost cu cativa colegi de serviciu intr-un week-end la Azuga, ocazie
cu care am vizitat Cetatea Rasnov.
2005
La sfarsitul lui ianuarie, am fost intr-un week-end prelungit la
Lepsa, impreuna cu prietenii nostri Ileana si Eugen, cu al lor Cielito. Ne-am
cazat vineri dupa-amiaza la Hotel Tresor. In prima seara, in lipsa de
alternative, am mancat la restaurantul hotelului. Meniu modest, nu am avut de
unde sa alegem. Noroc ca proviziile luate de acasa (bere Guiness si rontaieli),
cu care ne-am delectat in camera pana dupa miezul noptii. Sambata plecam cu
masina (cu lanturile pe roti) sa cutreieram imprejurimile. Ajungem la Motel
Flora de la iesirea din Gresu, iar de aici mai continuam cativa kilometri, pe
drumul spre Ojdula. Admiram brazii zvelti si inzapeziti, aliniati de o parte si
de alta a drumului. La intoarcere, ne oprim la pizzeria Amicii Miei (a unui italian),
unde mancam de pranz. Dupa-amiaza plimbam fetele cu sania, pe sosea, pana la Cascada
Putna, iar seara ne intoarcem, pe jos de aceasta data, sa cinam la pizzeria
Amicii Miei. Caci ne placuse atmosfera intima si pizza facuta in cuptorul cu
lemne. Soseaua pana la marginea satului, unde se afla pizzeria, era pustie si
intunecoasa (caci pe vremea aceea nu se construisera atatea vile), asa ca seara
tarziu, cand am plecat spre hotel, ne-a cam fost putin teama sa nu dam nas in
nas cu vreunul din lupii pe care noaptea ii auzeam urland in departare. Din
cauza ninsorii abundente de duminica, ne prelungim sederea cu inca o noapte.
Multa zapada si multa liniste duminica seara in statiunea vranceana. Luni, am
mers cu lanturile o buna parte din drumul spre Focsani.
Dupa concediul de vara, toamna lui 2005 este una bogata in plimbari.
Prima excursie de week-end (la final de august) o facem la cascada si cheile Tamina.
Exceptand luna de miere, cred ca este prima data cand mergem in drumetie doar
noi doi, eu si Cami. Traseul incepe din Timisul de Sus, unde am ajuns putin
dupa pranz, se urca sustinut in directia Piatra Mare pe poteca marcata cu banda
albastra (care interesecteaza din cand in cand drumul de masina care urca in
serpentine), pana la cascada formata de raul Pietrei Mici, la circa 1100 m
altitudine. Urcam printr-un mic si interesant canion, pe niste scari metalice
asemanatoare cu cele de la Sapte Scari. Cascada Tamina, sculptata in calcare
(posibil prin prabusirea unei pesteri), este formata din insiruirea a cinci cascade
dintre care cea mai mare are inaltimea de 10 m. Procesul de adancire si
modelare a cheilor continua, formele de relief putandu-se schimba de la un al
la altul. Valea Pietrei Mici (si in special stancariile Cascadei Tamina) sunt
unul dintre ultimile refugii ale faunei carpatice, in special pasari si
mamifere mari. Datorita ursilor ce traiesc in aval de chei, locului i se mai
spune si ursarie. Intrucat la campingul de la Darste se desfasura un festival
al motociclistilor, am mers pana la Cheia (prin Pasul Bratocea – circa 1263 m) si
am pus cortul in Campingul Ciucas, unde am ramas peste noapte. Eram singurii
turisti la cort, ceilalti preferand sa stea la casute sau la motel. Este un
camping stil vechi (insa relativ curat), cu spatiu sanitar comun format din cabine
individuale (insa nu toate functionale). Daca nu este vreun bairam in motel,
poate fi o sedere placuta si linistita. De aceasta data, noi am nimerit o
petrecere a unor liceeni, unii dintre ei imbatandu-se pana la limita comei
alcoolice. Am adormit cu greu, spre dimineata. Ne-am dat seama ca din punct de vedere
al zgomotului si al numarului de oameni beti pe metru patrat, nu era mare
diferenta daca am fi ramas intre motociclistii de la Darste. Duminica, in drum
spre casa, ne-am oprit putin pe malul lacului de acumulare Maneciu.
Weekendul urmator, primul din septembrie, mergem impreuna cu
Catalina si Radu, finii nostri, sa cucerim Varful Ciucas. Ajungem vineri seara la
Cheia si ne cazam in acelasi Camping Ciucas, la una dintre casute. Sambata, treziti
dis de dimineata, mergem cu masina pana la Muntele Rosu, unde ne intalnim cu
Cata si Radu, si incepem urcarea sustinuta. Un caine se „agata” de noi,
insotindu-ne pana pe varf si inapoi. Traversam Valea Berii si continuam urcarea
istovitoare. Pe cea mai mare parte a traseului, privelistea incantatoare ne
motiveaza sa ne continuam drumul. Ajunsi pe platou, trecem pe langa Cabana Ciucas
(parasita si deprimanta). Un cioban ne asigura ca nu va ploua in acea zi,
deoarece vantul bate prea tare – asta in ciuda norilor fiorosi si a frigului
patrunzator. Omul a avut dreptate. Am continuat urcarea, la un moment dat
printr-o vale de torent. Ne-am oprit sa contemplam peisajul din jur si
umitoarele formatiuni stancoase, cu forme care mai de care mai ciudate,
presarate la tot pasul prin Muntii Ciucas. Cu cat ne apropiam de varf, cu atat
norii erau mai multi si mai desi. Dupa mai bine de trei ore de urcus am ajuns
pe varf (1954 m). De aici am reusit sa zarim cat de cat peisajul superb din
jurul nostru, printre norii care alergau de colo-colo. Jos in vale era soare. Imi
imaginez cum se vede de pe varf cand cerul este senin. La coborare, ne-am
intalnit cu niste localnici care culegeau afine cu niste piepteni speciali. Am admirat
niste cai superbii ce alergau pe platou, manati de la spate de cainele „nostru”.
Intentionam sa ne intoarcem pe Zaganu-Gropsoarele insa pe Radu il durea un
genunchi, asa ca in final am coborat pe acelasi drum. Seara, in camping, de
data asta impreuna cu Radu si Cata carora le rezervaseram casuta vecina, am
facut un gratar.
Si weekendul urmator ne gasea tot pe munte, intr-unul din traseele
noastre de referinta. Varful Moldoveanu din Fagaras. Cu aceiasi Radu si
Catalina si cu inca trei prieteni de-ai lor. Vineri, am vizitat casa parintilor
lui Radu de la Sinaia (in constructie pe atunci), apoi ne-am oprit cateva
minute in fata portii casei parintesti a nasului nostru, de la Recea, langa
Fagaras. Am lasat masina la un motel din apropierea manastirii Sambata de Sus
si am inceput sa urcam cu rucsacurile in spate (de care erau agatati sacii de
dormit si izoprenele) pe Valea Sambetei, prin padure. La un moment dat, in zare
apare profilul impresionant al crestei Fagarasului, mai exact portiunea
cuprinsa intre Fereastra Mica si Fereastra Mare. Ne cazam la Cabana Valea Sambetei
(la circa 1400 m altitudine). Mancam la mesele de lemn de afara, in compania a
doi magarusi care ne tot bagau in seama, in speranta ca vor capata ceva de
mancare. Am dormit toti sapte intr-o camera mare, iar sambata la 7 dimineata
porneam spre Fereastra Mare. Dupa doua ore de urcus continuu am ajuns pe
creasta Fagarasului (la circa 2200 m altitudine) si ni s-a taiat respiratia la
vederea panoramei. Catre peisajul din spatele nostru mai aruncaseram cate o
privire fugara in ultima parte a urcusului nostru. Insa privelistea spre
celelalte puncte cardinale era cu adevarat impresionanta. Abia pe creasta
razele soarelui au inceput sa ne incalzeasca. Din fericire a fost senin si cald
intreaga zi. Din Fereastra Mare, Radu ne-a aratat unde trebuie sa ajungem. Vf.
Moldoveanu parea destul de departe si inca nu foarte impresionant, caci desi se
vedea ca este cel mai inalt, era doar unul din numeroasele varfuri de la
orizont. Ne-am tras sufletul, apoi am inceput sa urcam si sa coboram culmile una
cate una. Am vazut niste capre negre in zare si niste oi mult mai aproape. Poteca,
pe care o vedeam serpuind in fata noastra pana departe, asemenea unei sfori
lungi cazute din cer, merge pe coasta muntelui, incercand sa evite urcarea pe varfurile
pe langa care trecem. Cand am ajuns pe Vf. Vistea (2527 m, al treilea varf al
Romaniei, daca nu ma insel), eu m-am oprit si i-am asteptat cuminte pe ceilalti
membri ai echipei care au urcat pe Moldoveanu. Si pana la Portita Vistei fusesera
cateva portiuni pe care mi-a fost cam teama caci panta muntelui era destul de
accentuata, in opinia mea. Iar ca sa reusesc sa ajung pe Vistea, cei din grup au
tras de mine si m-au incurajat pe tot parcursul urcarii finale. La ora 14, ei faceau
deja poze pe cel mai inalt varf al Romaniei. Lumea se vede foarte frumos de pe
Vistea (si sunt convins ca si de pe Moldoveanu). Mai ales ca pe cer nu era
niciun nor. Pacat ca eu nu am reusit sa ma bucur pe deplin de sederea si de privelistea
de pe Vistea, fiind usor stresat de coborarea de pe varf si de portiunile care
mi se pareau mai dificile pe drumul de intoarcere. Cand ne-am reunit pe Vistea
(dupa vreo ora), ne-am dat seama ca avem o problema cu resursele de apa. Cele
doua sticle de 2 litri pe care eu le aveam in rucsac se apropiau de final. Pe
fundul unei sticle mai pastrasem niste apa pentru Cami. Numai ca Radu s-a
intors primul pe Vistea si m-a rugat sa-i dau niste apa. Si a baut-o pe toata. Dupa
coborarea de pe Vistea (care mi s-a parut mult mai usoara decat urcarea), in
dreptul refugiului, doi baieti din grup, mai sprinteni, au coborat pana la Iezerul
Triunghiular de sub varf si au umplut cateva sticle. Nu a mai interesat pe
nimeni daca au luat apa din lac, din vreun parau sau din izvor. Conta ca mai putem
bea niste apa. Radu s-a deshidratat destul de rau si, din cauza ameteleii care
l-a cuprins, a simtit nevoia sa se intinda pe pamant pentru cateva minute. Pe
masura ce ne apropiam de Slanina, varful dintre Fereastra Mica si Fereastra
Mare, am inceput sa grabim pasii caci riscam sa ne prinda intunericul pe munte.
O parte din echipa intentiona sa zaboveasca pe creasta, pentru a admira apusul.
Cealalta parte a echipei s-a scindat in doua, in dreptul Ferestrei Mici. Eu si
Cami am decis sa urmam acelasi drum pe care urcaseram dimineata (prin Fereastra
Mare), iar ceilalti au hotarat sa coboare prin Fereastra Mica – un traseu mai
scurt, insa mai dificil. Am coborat cat am putut de repede, speriati de gandul ca
ne prinde noaptea si nu vom mai vedea semnele. Auzim in vale susurul unui izvor
pe care il gasim cateva sute bune de metri mai jos. Cand am ajuns langa izvor si
am umplut sticla cu apa, eram atat de insetati iar apa era asa de rece incat
pret de cateva minute nu am putut sa bem. Dupa ce renuntase la ideea de a vedea
apusul de pe creasta, Catalina i-a ajuns din urma pe cei care coborau pe
Fereastra Mica. Afland ca noi ne-am despartit de ei si am ales traseul lung, Cata
a coborat cat a putut de repede, ajungand pana la cabana. Vazand ca nu
ajunseseram, s-a intors sa ne caute. Ne-am intalnit cu ea la cateva sute de
metri de cabana. Dupa ce s-a linistit in privinta nostra, a urcat inapoi la
ceilalti membri ai echipei, acestia neavand lanterne suficiente. Cred ca a fost
cea mai lunga tura a noastra – 14 ore (de la 7 dimineata la 9 seara; din care 7
urcarea si 6 „coborarea”). Obositi, eu si Cami ne-am culcat devreme in acea
seara, iar ceilalti au luat cina, in sala de mese de la parter: mancare gatita
de cabanier. Duminica dimineata, o parte din grup a facut un scurt traseu, in
urcare sustinuta, la o chilie sapata in stanca. Pe la 11 si ceva am inceput sa
coboram spre masina, la care am ajuns cam peste vreo doua ore. Am facut un
scurt popas la Manastirea Sambata de Sus, apoi ne-am urcat in masina si am
plecat spe casa, pe varianta Transfagarasan. Nu ne indepartaseram prea mult de manastirie
cand, aruncand o ultima privire spre munte, am vazut nori grosi si intunecati ce
se strangeau amenintatori. Atunci am realizat ce zi perfecta avuseseram pentru
ascensiunea pe Moldoveanu. Pe drumul spre casa, le-am povestit lui Radu si Cata
despre prietenul nostru Dan si despre meleagurile pitoresti si atractiile
hidro-energetice de la Ciunget. Asa ca am hotarat pe loc sa mergem acolo in weekendul
urmator.
2006
In 2006, sezonul de drumetii incepe pe la jumatatea lui martie, cu
un week-end la Cheile Gradistei, impreuna cu Ileana si Eugen, care ajunsesera deja
acolo de pe la mijlocul saptamanii. Multa zapada, mancare si relaxare. Ne
plimbam pe ici-colo pe sosea si pe partia de schi din cadrul complexului.
Duminica deszapezim masinile si pornim spre Bucuresti, prin Pitesti. Abia plecati
de la Cheile Gradistei, iesim la drumul national si Oaca face pana (prima din
cele doua pe care le-a patit in cei aproape 10 ani de „viata” – ambele
petrecute iarna). Inghetat, dupa ce a stat vreo doua nopti in zapada, cauciucul
de vara a cedat la contactul cu vreo groapa sau cine stie cu ce altceva. Eugen este
vioara intai la schimbarea rotii.
La jumatatea lui iulie, inca un week-end frumos, cu o echipa numeroasa,
la Gura Raului, in Marginimea Sibiului. Plecam sambata dimineata din Bucuresti
si ne oprim la Metro in Sibiu pentru cumparaturi. Ajunsi la Pensiunea Calin, noi
preferam sa ne intindem cortul in curtea casei, plina de flori, arbusti si vita
de vie. Gigi si Petruta (prietenii nostri pe care i-am convertit la „cort”) ne-au
urmat exemplul. Abia ne-au incaput corturile pe peticele de iarba neocupate de
flori. Celelalte perechi de prieteni (si doi copii) au ocupat patru camere ale
pensiunii. Multa mancare (un bulz delicios facut in cuptorul din curte, cu foc
de lemne), multa bautura (cam prea multa in cazul meu) si voie buna la cote
maxime. Am mancat in foisorul din mijlocul curtii. In spatele gradinii, incepe
panta verde a unui deal. Duminica, am urcat pe jos pana la lacul de acumulare Gura
Raului, pentru o mini-partida de pescuit. Gazde, foarte amabile si primitoare,
construiau in partea din spate a curtii un alt corp de casa, pentru inchiriat.
Dupa concediul de vara, in primul week-end din septembrie, eu si
Cami mergem la Cheia. La 10 si jumatate dimineata eram deja pe traseu, dincolo
de Muntele Rosu, cu gandul sa ajungem pe Zaganu-Gropsoarele. Norii desi prin
care mergeam, vantul puternic si frigul patrunzator ne impiedica sa ajungem pe
culme. Ne intalnim cu un caine ciobanesc intins in drum. Dupa ce ne priveste insistent
cateva minute, se culca pe burta, la adapost de vant, dandu-ne de inteles ca ne
lasa sa trecem, insa fara a-si lua vreo secunda ochii de la noi. Intorsi in
Cheia, mergem intr-o plimbare usoara pe Cheile Cheitei, pana la un moment dat
cand hotaram sa ne intoarcem din cauza ploii care statea sa inceapa din clipa
in clipa. Dormim in acelasi camping Ciucas.
In ultimul week-end din octombrie, ni se face dor de mare, asa ca mergem
sa o vedem. La 2 Mai, la pensiunea unde Gil si Amalia se duc constant. Cu Vio
si Petrica (si evident Matei, la 11 luni), cu Anca si Adi – viitorii nostri
fini. In drum spre plaja, Adi ramane usor in urma noastra si se sperie de niste
caini vagabonzi care ii blocau drumul spre plaja, acolo unde noi ceilalti il
asteptam. Ne plimbam si ne jucam pe plaja. Matei, bine imbrcat si protejat de
vant, adoarme adesea. Iar cand se trezeste face primii sai pasi pe nisip. Priveste
marea curios. Intram cu talpile in apa, caci este o zi insorita. Ne bucuram de briza
si de sunetul valurilor.
2007
La sfarsitul lui 2006, mai exact la trecerea dintre ani, petrecem
o saptamana la Ranca cu colegii mei de serviciu. Sambata 30 decembrie, pornim
cu Oaca pe traseul Bucuresti – Pitesti – centura de sud a Ramnicului Valcea, in
directia Targu Jiu. Dupa vreo 80 km de la Ramnic, facem stanga spre Novaci, iar
cand incepem sa urcam sustinut serpentinele spre Ranca este deja intuneric. Pana
aproape de intrarea in statiunea asezata la poalele Varfului Cornesu Mare (1696
m) nu a fost zapada. Situatia s-a schimbat insa cand am ajuns sus pe platou, unde
se asternuse deja un strat de nea. Langa parcarea hotelului de la baza partiei
de schi, Oaca a prins o portiune de gheata sub roti (formata din cauza
traficului intens) si nu a mai reusit sa urce. Nu doream sa pun lanturile
pentru cele cateva zeci de metri ramase pana la pensiunea pe care o
inchiriaseram, asa ca am chemat cativa colegi sa ma ajute sa-i dam masinii un
imbold. Dupa ce a trecut de portiunea cu gheata, Oaca nu a mai avut probleme pe
drumul in rampa. Grup mare, de circa 20 de persoane. Mi-a placut sa fac focul,
in fiecare seara, in soba cu lemne din camera. Fereastra camerei noastre dadea
spre vest, spre dealurile subcarpatice din sudul Parangului. In ultima zi a
anului, duminica, era inca senin. Dupa amiaza, am urcat pana in varful partiei
de schi (de unde vedem intreaga statiuni si crestele inzapezite ale Parangului),
apoi am continuat spre sud, pe creasta dealului, pana la un punct de belvedere
spre miazazi. Pe dealurile din zare, peticele de zapada straluceau din loc in
loc. Printre nori, ultimele raze de soare din acel an straluceau pe deasupra
crestelor muntilor. In noaptea de Revelion, vin sa ne colinde cativa sateni cu
capra (care duhnea, intre noi fie vorba). Miezul noptii, care marca si intrarea
in Uniunea Europeana, ne prinde afara, la baza partiei de schi, luminata si
galagioasa. Ninge usor. Luni dupa amiaza, in prima zi a anului, am intentionat o
prima repriza de schi, insa zapada era total insuficienta, partia nefiind
complet acoperita. Marti dupa amiaza traversam in plimbare intreaga statiune si
incepem sa urcam spre Varful Papusa (2136 m). Drumul de masina este deja troienit,
asa ca taiem serpentinele, urcand pieptis in linie dreapta. Trecem de cruce si
ajungem la refugiul din lemn ridicat in 2006 de membrii Fundatiei de Infoenergetica
Sf. Ap. Andrei. Nu reusim sa urcam pe varf caci stratul de zapada era din ce in
ce mai mare mare, se lasa intunericul, iar nori grei de ninsoare se apropiau cu
repeziciune. Admiram peisajul, cu statiunea Ranca, minuscula, la picioarele
noastre. Incepem sa coboram – nu intotdeauna pe picioare, caci din loc in loc ne
aruncam in zapada, acolo unde simtim noi ca este suficient de multa. Peste vreo
ora, cand noi deja ajunseseram in statiune, incepe sa ninga din ce in ce mai
tare. Asta nu ne impiedica sa continuam traditia de a face in fiecare seara
gratar. Ne prinde una dintre cele mai mari zapezi pe care le-am vazut. Miercuri
a nins si a viscolit puternic intreaga zi. Ca in povesti. Nu reuseam sa vedem
la o distanta mai mare de cativa metri, iar colegii care fumau abia reuseau sa
iasa din casa. Drumul Novaci-Ranca a fost inchis. Ne-am amuzat cand au anuntat
la TV ca la Ranca au ramas izolati circa 100 de oameni, insa acestia nu duc
lipsa de provizii. Oaca este acoperit cu zapada aproape complet si asa ramane
pana cand se opreste ninsoarea. Joi dimineata apare soarele, asa ca iesim cu
totii sa facem poteci si sa deszapezim masinile. Apare si un mini-buldozer care
curata drumul din fata pensiunii. Avand zapada proaspata si multa, iesim cu
totii la o repriza de schi sau o bataie cu zapada – dupa posibilitati. In acea
seara, avem parte de un apus superb. Si vineri tot cu schiatul ne indeletnicim
(gazdele noastre aveau schiuri si clapari de diverse marimi) iar seara facem un
ultim gratar, prelungit pana dupa miezul noptii. Sambata ne luam ramas bun. Fotografii
de grup. La plecare, in prima parte a drumului a fost nevoie sa mergem cu
lanturile pe roti. Per total multa distractie, muzica, dans si filme.
Serbam ziua muncii in Bulgaria, la Nisipurile de Aur. Ioana si Bogdan,
prietenii nostri de la Maxi Tourism, ne furnizeaza biletele la Hotelul Viva. Plecam
sambata dimineata din Bucuresti si iesim din tara pe la Vama Veche. Noi,
impreuna cu Anca si Adi, in Oaca. In alte doua masini, Vio si Petrica cu Matei,
respectiv Ileana si Eugen. Gigi si Petruta ni se alatura a doua zi. Ne ratacim putin
chiar inainte de intrarea in statiune, caci semnalizarea directiilor pe sosele
nu reprezinta punctul forte al poporului vecin. La receptia hotelului, elegant
si relativ nou, o domnisoara ni se adreseaza intr-o romana pefecta. Noi avem
camera cu vedere spre mare, asa ca de pe balcon putem zari pana departe in larg.
All inclusive cu multa mancare, insa nu asa buna si variata ca in Turcia. Avem
probleme cu gasirea locurilor in mica parcare a hotelului, la care pe timpul
verii se cazeaza in mod obisnuit turisti germani, care vin de obicei cu
avionul. Doar de 1 Mai navalesc romanii cu masinile. La cati conationali erau
in hotel si in intreaga statiune, ne simteam ca in Romania – judetul Varna. Ne
certam cu paznicii parcarii (probabul angajati ai hotelului) care asteptau spaga
pentru a ne lasa sa intram. Duminica la pranz, suficient soare incat sa putem
sta pe plaja imbracati mai sumar. Nisip fin si apa curata, insa rece. Cer
senin. Plaja curata, intretinuta zilnic (adunat gunoaie si nivelat nisipul cu niste
buldozere). Multa vegetatie in jurul hotelului. Plimbari pe plaja si prin
statiune. Stam la taclale pe terasa din spatele hotelului, dar si la locul de
joaca pentru copii. Seara jucam o partida de badminton, la lumina felinarelor,
pe peluza din capatul terasei hotelului. Fiindca este nor, luni dimineata stam
la taclale in jurul unei beri, la parterul hotelului. La un magazin din incinta
hotelului, o sticla de Heineken de 0,5 costa doar 3 lei. Sa tot bei. In jurul
pranzului iesim sa ne jucam cu mingea si cu paletele de badminton in piscina – goala
in acea perioada a anului. Dupa amiaza, mergem pe plaja, insa este mai frig decat
cu o zi in urma, asa ca stam pe izoprene imbracati bine. Dupa lasarea serii,
admiram marea de pe balcon. Marti dupa amiaza mergem pe o strada necirculata unde
Vio invata sa mearga pe role. Mai tarziu, i se alatura Ileana (deja experimentata)
si Petrica. Seara, dupa cina, iesim la plimbare prin statiune si admiram hotelurile
frumos luminate si parcul de distractii. Kempinski este de departe cel mai
impunator hotel din Nisipurile de Aur. Ne oprim la un restaurant unde bem niste
Guiness si un cocktail, alaturi de un grup de petrecareti pusi pe cantat si
dansat. Miercuri facem fotografiile de grup in parcarea deja pustie si ne
despartim de Gigi si Petruta. Ei mai raman inca o zi, fiind aproape singuri in
hotel – asa ca se bucura din plin de masa de biliard si de bauturile gratuite
de la bar. In drum spre casa, ne abatem putin pana la Cap Kaliakra, o limba de
pamant iesita in mare, adapostind ruinele unei cetati. Nori si un vant
patrunzator. Mancam in Mangalia la un restaurant obscur (desi ales in urma unei
recomandari), apoi ne ratacim prin Constanta si in sfarsit ajungem acasa.
Peste vreo doua saptamani, intr-o duminica, facem o excursie de o
zi la Vulcanii Noroiosi, cu Anca si Adi, cu noua lor masina. Ne ratacim putin
si ajungem pe un drum forestier, iar apoi stam la soare pe panta unui deal,
aproape abandonand ideea de a ajunge la destinatie. Intr-un final reusim sa
gasim drumul si pe la sase seara vizitam vulcanii. Peisaj selenar, asa cum il
prezentau descrierile citite, cu pamantul arid, brazdat de mii de crapaturi, de
un gri intens. O mare de coline si de santuri, asemenea spinarilor unor
elefanti giganti si diformi, ingramaditi unii in altii. Din loc in loc, din
gaurile active, mai mici sau mai mari, ies bolborosind bule de gaze. Din cate
am inteles de la ghid, in unele puturi, oamenii fac baie, caci acestea au o
adancime considerabila. Un loc unic in Romania, pe care merita sa-l vezi o data
in viata.
Spre sfarsitul lui iulie, mergem la Sinaia cu Foresterul lui Radu,
insa fara Catalina, din pacate. Aici stam, ca de fiecare data, la vila
parintilor lui Radu. Impreuna cu noi mai sunt Ela si Cosmin. Desi in Bucuresti
este canicula, dormim inveliti cu patura, in camera racoroasa. Sambata facem o
tura pe Bucegi, pana la crucea de pe Caraiman. Urcam cu masina pana la Cota
1400, de unde luam telecabina pana la 2200. Coboram de pe Varful Furnica si
ajungem pe intinsul platou al Bucegilor. Mancam un bulz la Cabana Piatra Arsa.
Apoi ajungem la Cabana Caraiman. Incep sa urc pe poteca care merge spre cruce, insa
nu ma simt confortabil. Desi Brana Caprelor este suficient de lata, panta muntelui
din josul potecii mi se pare prea abupta. Ma sperie haul de sub poteca, asa ca
ma intorc si ii astept pe ceilalti la Cabana Caraiman. Admir peisajul
impresionant al Vaii Prahovei, in timp ce ma odihnesc sub linia de telecabina
care urca la Babele, in capatul traseului Jepii Mari. La intoarcere nu mai avem
chef sa urcam pe Varful Furnica pana la telecabina, asa ca o luam pe jos pana
la 1400.
2008-2011
Pe la sfarsitul lui august 2008, dupa concediul de vara, intr-o
duminica, mergem cu bunica, mama si matusa mea la Manastirea Frasinei, intr-o
excursie de cateva ore. Intre Ramnicu Valcea si Calimanesti se face un drum la
stanga, foarte pitoresc, in urcare pe serpentine ce serpuiesc pe dealuri, pana
la manastirea „din vale”, cea de maici. De aici si pana la cea „din deal”, de
calugari, la care nu au voie sa mearga decat barbatii, se pare ca drumul nu mai
este asa bun. Manastirea de maici este mica si simpla. Imi place sa cred ca cea
de calugari este mai interesanta.
Ne apropiem de finalul restrospectivei si sarim la inceputul lui decembrie
2011. Sarbatorim ziua nationala in Retezat, la aceeasi Pensiune Dora din
Rausor. Cu Olivian (varul meu) si Dana (prietena lui), in ultima dintre cele
trei excursii facute impreuna cu ei in acea toamna. Un weekend minunat si un
traseu lejer pana pe Saua Lolaia, de unde am admirat impunatoarele varfuri ale
Muntilor Retezat.
Ultima mentionare se refera la Elvetia, unde am petrecut Craciunul
si Revelionul 2012, in mijlocul familiei prietenilor nostri Madalina si Radu,
alaturi de Eliana – feitita lor – si de bunicii acesteia. Gratie lor, am reusit
performanta sa ajungem in Elvetia de trei ori in 2011: de Paste, in vacanta de
vara si cu ocazia sarbatorilor de iarna. Asa ca nu am regretat niciunul din cei
40 de franci pe care i-am platit pe vigneta valabila 14 luni. Daca zapada nu a
venit in Zurich, am fost noi la ea: intr-una din zile am mers la Hoch-Ybrig
(www.hoch-ybrig.ch), o statiune de schi din Alpi, unde, dupa posibilitati, am
schiat sau ne-am dat cu sania, si unde ne-am simtit bine cu totii. Daca in
alti ani pe 1 ianuarie dormitam, mahmuri dupa noaptea de Revelion, de data
aceasta am fost harnici si am vizitat o parte din gradina zoologica din Zurich.
