sâmbătă, 1 decembrie 2001

Cheile Nerei, Apuseni (2001)

In cel de-al doilea concediu al nostru prin tara, in august 2001, ii avem ca tovarasi de drum tot pe Gil si Amalia si suntem imbarcati in aceeasi viteaza Rebusica, cea care urma sa dea un dificil test de anduranta. Am plecat din Bucuresti duminica 30 iulie, ajungand in prima saptamana la Cheile Nerei, iar in a doua mergand prin Apuseni. Duminica seara (12 august) eram inapoi in Bucuresti, la capatul a doua saptamani de vis.


In prima zi a turneului am vizitat trei manastiri din Valcea (Bistrita, Horezu si Manastirea Dintr-un Lemn), plus o scurta plimbare pe jos prin Cheile Bistritei. Luni am vazut Orsova, Dunarea la Cazane, cu chipul lui Decebal sculptat in stanca, in constructie la acel moment. Ne-am cazat in Baile Herculane, intr-un camping, pe malul Cernei. Seara ne-am incalzit in izvoarele termale de pe cealalta parte a raului, la mica distanta de corturi. Dintre izvoare, unele ieseau la suprafata direct in albia raului, in timp ce altele erau captate in niste cuve de ciment, construite pe mal, in care incapeau maxim 2-3 persoane. La cele neamenajate puteai sa „reglezi” temperatura apei, mutandu-te putin mai departe de izvorul cald, acolo unde apa rece si sprintena a Cernei mai reducea din fierbinteala.

Marti am pornit spre Nera. Am ajuns in Sasca Romana, unde cu greu am gasit pe cineva care sa ne explice ca drumul de masina spre chei era de fapt prin Potoc (a trebuit sa ne intoarcem putin). Satul parea parasit, caci pe strazi nu era nici tipenie de om, iar casele aveau porti inalte, ardelenesti si ferestrele ferecate cu obloane. Seara eram la Cantonul Damian din Cheile Nerei, dupa un drum istovitor pentru noi si pentru masina (drum forestier intre Potoc si Canton). Rezervatia Naturala Cheile Nerei - Beusinita acopera 3090 hectare si se intinde intre Sopotul Nou – Sasca Romana, raurile Bei si Beusnita, pe o lungime de 22 km, cheile fiind considerate cele mai lungi si unele dintre cele mai salbatice din tara. Vegetatia si fauna cu influente mediteraneene cuprind specii de plante si animale endemice sau unicat. Miercuri am fost pe jos la cele 7 tunele de langa Sasca, sapate in stanca pe malul inalt al Nerei, dupa confluenta ei cu Beiul. Apoi am ajuns, din aproape in aproape (caci nu stiam despre ce distante este vorba), la minunatul lac Ochiul Beiului. Fiind format de un izbuc, lacul are adancimea de 3,5 m, diametrul de 20 m si o temperatura relativ constanta de 7-8 grade Celsius, indiferent de anotimp. De aici, am inceput sa urcam pe langa firul apei care cade in trepte formand mici cascade si ochiuri de apa, pana la prima dintre Cascadele Beiusnitei (cea mai mare si cea mai cunoscuta). Ne-am racorit in apa rece si limpede. Ne-am intors istoviti dupa aproape 30 km de mers pe jos. Ne-au dat de furca soarele dogoritor si insectele (tauni, muste si tantari) ce roiau in jurul nostru. Seara, am facut o binemeritata baie in Nera, iar apoi ne-am plimbat sub clar de luna dincolo de Cantonul Damian. Desi aveam bataturi si eram obositi, joi am decis sa mergem totusi prin chei, in plimbare de voie, atat cat rezistam. Am trecut de „lanturi” (o portiune de poteca foarte ingustra, taiata sub stanca, la cativa metri deasupra Nerei, unde am mers ajutati de niste cabluri metalice), am traversat Nera pe malul (geografic) stang si, fascinati de drum (foarte multe portiuni de drum taiat in stanca, la 4-5 metri deasupra apei), am ajuns dupa vreo 5 ore la Lacul Dracului. Asta dupa ce ne-am ratacit putin urcand degeaba un deal, iar apoi ne-am speriat de estimarea catorva localnici intalniti pe drum in ceea ce privest timpul de mers pana la lac. Aici am stat doar cat sa ne tragem sufletul, doar Gil coborand putin pana pe malul lacului, noi multumindu-ne sa-l privim de la inaltimea unei culmi. Se pare ca Lacul Dracului este este mai mare lac carstic din tara, cu o adancime de 9 m si diametru de 25 m. La intoarcere, speriati de lasarea intunericului, am mers in pas alert si am facut doar 3 ore si jumatate.

Vineri am plecat de la Nera, desi stiam ca mai sunt multe de vazut pe acolo. Seara am dormit din nou in campingul din Herculane si ne-am dres bataturile recent dobandite la Nera in izvoarele termale. Fiind week-end, am gasit cu greu un loc unde sa punem cortul. Ne-am chinuit ceva vreme pana am reusit sa infigem cuiele in pamantul pietros, la doar cativa metri de rau. Sambata am ajuns la Lacul Cincis de langa Hunedoara si ne-am instalat cortul intr-o livada. Obisnuiti in acest concediu sa facem baie in fiecare seara, de aceasta data am avut ceva probleme din cauza malului lacului, inalt si malos in zona unde am campat noi. Duminica am vizitat Castelul Corvinestilor, cetatea din Alba Iulia si am ajuns la Intregalde, o localitate pitoreasca din judetul Alba, pe malul raului Galda, in Trascaul de Sud, acolo unde se pare ca floarea de colt creste la cea mai mica altitudine din tara. Ne-am cazat in casa de vacanta a prietenului nostru Emil, de la care am aflat informatii pretioase despre locuri de cazare si puncte de interes in Apuseni, foarte utile noua in a doua saptamana a concediului. Luni am vizitat Manastirea Ramet si am ramas peste noapte la un motel al acesteia, situat in apropiere de intrarea in chei. Marti am incercat sa strabatem Cheile Rametilor (in amonte, urmand traseul prin albia raului), dar am reusit numai pe jumatate, din cauza timpului insuficient, a unor nori amenintatori si a hainelor neadecvate pentru traversarea prin apa rece, cu o adancime de circa 1,5 m. Jucandu-ma pe unul dintre malurile perfect slefuite de rau (cheile sunt de fapt o fosta pestera al carei tavan s-a prabusit), am reusit sa cad in apa si sa ma ud zdravan. In acest timp, un grup de fete, echipate in costum de baie, au trecut pe langa noi, mergand mai departe prin albia raului si chiuind nevoie mare cand au ajuns in portiunea cu apa adanca, cea pe care noi nu am putut sa o depasim. O solutie ar fi fost sa escaldam pe deasupra unei stanci, ajutati de un lant la vreo 4-5 metri inaltime. Am hotarat ca ne vom intoarce cu prima ocazie sa parcurgem intregul traseu. Poate vom reusi intr-un an secetos. Urmatorul popas l-am facut la Rametea si Coltesti, doua sate cu case de peste 100 de ani si cu o cetate cocotata pe un deal (desi incepuseram sa-l urcam, nu am reusit sa ajungem nici aici, caci se apropia seara si mai aveam ceva drum de facut). Am ajuns – pe intuneric (daca tin bine minte) – la Garda de Sus. Urmatoarele doua nopti am dormit intr-una din camerele pensiunii Mama Uta, unde ne-am simtit excelent. In acele vremuri, Mama Uta era o pensiune (cu camping si restaurant) in plina afirmare, cu mancare foarte multa, foarte buna si ieftina, cu conditii decente de cazare la preturi accesibile. Intre timp, lucrurile s-au mai schimbat: pensiunea a devenit faimoasa, portiile s-au micsorat, fermecatorul restaurant amenajat in stil traditional s-a marit si s-a modernizat, spatiul de camping s-a micsorat, iar Mama Uta nu mai gateste, se ocupa doar de socializarea cu clientii. Miercuri am urcat pe jos pana la Pestera Scarisoara, care ne-a cam dezamagit, noi asteptand sa vedem multi ghetari (de fapt, doar prima incapere a pesterii se poate vizita). Insa ne-a placut foarte mult drumul pana la pestera, cu micile catune rasfirate pe coama dealurilor. Impresionanta a fost si coborarea spre pestera, pe scarile metalice. La intoarcere de la Scarisoara, am vizitat si Pestera Poarta lui Ionele. Chiar daca nu abunda in formatiuni calcaroase deosebite, ne-a placut mult salbaticia ei si faptul ca ne-am „catarat” prin interior, pe o scara de lemn, indrumati de un ghid tanar si simpatic, pasionat de meserie. Pe seara am avut timp sa ajungem si la Cascada Varciorog, aflata dincolo de Ariseni.

Joi am vizitat Pestera Ursilor (impresionanta, cu multe formatiuni calcaroase, spectaculos puse in evidenta de sistemul de iluminat). Dupa ce am vizitat o cabana din satul Boga, care nu ne-a prea convins, am decis sa urcam pana la Padis, in ciuda drumului greu si a faptului ca Rebusica, incarcata cu noi si cu bagajele, dadea semne clare de oboseala. Pe serpentinele stranse ale drumului forestier, din cand in cand, ne opream si raceam motorul turnand peste el apa rece de la izvoarele si paraiele intalnite pe drum. Acum am o oarecare banuiala ca, din aceasta cauza, riscam sa ramanem cu masina in mijlocul drumului, pe care circulau destul de multe camioane forestiere. Am ajuns insa cu bine pe platou, Ne-am intins corturile in curtea Cabanei Padis, la acea vreme neinconjurata cu gard. Am facut cunostinta cu caii semi-salbatici ai Padisului, care se plimba liberi prin zona, in numar mare, de primavara pana toamna. Ne-a placut sa-i auzim nechezand puternic – modul lor de a comunica pe distante mari. Vineri am mers la Cetatile Ponorului, cel mai spectaculos portal de pesteri din Romania si unul dintre cele mai frumoase din Europa. Intrarea principala in pestera are 73 de metri inaltime (cea mai inalta din tara). Am ajuns la gura pesterii coborand pe o scara metalica cam veche (inlocuita in anii urmatori cu cabluri), iar apoi cautandu-ne drumul printre niste bolovani imensi. De cand am vazut imensa stanca sub care se afla pestera si pana am ajuns efectiv sa intram in ea, am coborat pret de vreo jumatate de ora, poate chiar mai mult. Pestera are circa 2 km lungime, fiind accesibila (mai ales in partea finala) doar drumetilor experimentati. Noi puteam sa mergem circa 300 de metri, asta cu conditia sa fi reusit sa coboram in pestera, caci cablul metalic care usura intrarea era rupt si, in lipsa lui, trebuia sa sarim printre stanci, de la vreo 2-3 metri inaltime. Asa ca am ajuns in Dolina 3 pe deasupra peretelui care o desparte de Dolina 1 (principala). Cetatile Ponorului cuprind trei doline dominate de stanci inalte de 100-200 m, la baza carora se afla intrarile in pestera. Din Dolina 3, am urcat pe grohotis pana la vestitele balcoane (punctele de belvedere amenajate pe imensele stanci ce strajuiesc dolinele). Privelistea magnifica ne-a taiat respiratia.

Pentru sambata planificaseram sa vizitam Cetatile Radesei insa ploaia a acoperit complet Muntii Apuseni si a trebuit sa plecam de acolo cu o zi mai devreme fata de data planificata. Abia atunci ne-am dat seama ce norocosi am fost cu o vreme superba timp de doua saptamani (in care nu a plouat deloc). Am coborat de la Padis (prin Rachitele de aceasta data, daca imi amintesc bine), consolandu-ne cu gandul ca ne vom intoarce in anii ce vin sa vedem si celelalte obiective. Am vazut Clujul din fuga masinii si am innoptat in campingul de la intrarea in Cheile Turzii, cu gandul ca duminica dimineata sa le strabatem. Insa am avut ghinion din nou, deoarece ploaia pe care o credeam lasata in urma in munti a acoperit intreg Podisul Transilvaniei. A plouat toata noaptea de sambata (cu fulgere si tunete), asa ca dimineata ne-am strans corturile tot pe ploaie si am plecat spre Bucuresti. Ploaia ne-a insotit aproape intreaga zi, pe drumul de intoarcere (prin Tg. Mures si Brasov). Ne-am oprit in Sighisoara – un oras superb, unic in tara. Am urcat in turnul cu ceas, am vizitat muzeul de istorie (daca imi amintesc bine) si ne-am plimbat putin pe strazile orasului medieval. Din pacate, nu am avut timp sa urcam si la biserica veche de pe deal. Am promis insa ca vom reveni si aici.

Acesta a ramas concediul nostru de referinta, atat din punct de vedere al numarului de obiective vazute, cat si pentru ca, de-a lungul urmatorilor ani, ne-am intors in multe dintre locurile pe care le-am vazut atunci in premiera.