Ciunget si Cheile Latoritei (2003-2015)

Excursii in perioada 2003-2015


Dupa terminarea facultatii, Dan (colegul meu de clasa din liceu) s-a angajat la Hidroelectrica, mai exact la complexul energetic din jurul hidrocentralei Ciunget, satul de pe Valea Latoritei (rau ce separa muntii omonimi de cei ai Capatanii, din grupa Parang a Carpatilor Meridionali) aflat la circa 15 kilometri de Voineasa, in nordul muntos al judetului Valcea. La fel ca multi alti colegi de-ai lui care nu sunt de fel de prin partea locului, Dan locuieste la blocurile din „campusul” de langa hidrocentrala, foarte aproape de locul in care Latorita iese din frumoasele sale chei. De-a lungul anilor, Dan a fost de nenumatare ori gazda si ghidul nostru in zona. Pana prin 2005 il vizitam doar eu si Cami insa apoi, pe masura ce descopeream farmecul locului si talentul lui Dan de a prezenta oamenilor diverse lucruri (de la chestii ingineresti pana la minunatiile naturii), am mers acolo insotiti de numerosi prieteni, facand din Ciunget una din destinatiile de week-end preferate. Asa cum povesteam si in alte cronicute, se pare ca amenajarea hidroenergetica din zona Ciunget-Voineasa este cea mai complexa din tara, deservind hidrocentrala subterana din Ciunget. De-a lungul anilor, noi am vizitat hidrocentrala din inima muntelui (sub Vf. Vanata), cele 5 lacuri de acumulare, statiile de pompare, precum si frumoasele zone din jur. Din pacate, zona nu sta prea bine la capitolul marcaje turistice.

Nu mai stiu cand am fost la Ciunget prima data (probabil undeva prin 2003, dupa ce l-am cumparat pe Oaca – Matizul nostru greu incercat pe drumurile patriei) si nici ce obiective am vizitat in fiecare dintre excursii. Imi amintesc insa ca in prima noastra drumetie cu Dan ne-am intors in Voineasa de la Lacul Vidra urmand firul Lotrului pe drumul forestier care trece pe la lacul de acumulare Balindru si pe la cariera de mica (Colonia Cataracte). Drumul este foarte pitoresc si salbatic (inconjoara Vf. Manaileasa Mare, 1853 m, prin nordul acestuia), mai ales ca atunci cand l-am strabatut noi se cam lasa intunecul. Tot intr-una din excursii, in apropierea lacului Petrimanu, pe malul stang al Latoritei, am vazut un tractor care urca pe un drum forestier cu o panta impresionanta. In varf, este o curba de 180 grade la stanga si apoi urcarea continua cu acelasi grad mare de inclinare. Intr-una din vizitele noastre acolo, Dan ne-a facut o demonstratie de forta a masinii lui, un Audi la mana a doua (al carui motor statea mai mult demontat prin camera lui Dan decat la locul lui). Ramanem evident in pana, dupa miezul noptii, pe drumul ce leaga Ciungetul de Gura Latoritei (locul unde raul se varsa in Lotru).

In 18-19 iunie 2005 am dat o fuga pana la Ciunget cu Carmen, verisoara lui Cami. Sambata dupa-amiaza, impreuna cu Dan, am facut o excursie pana la Lacul Vidra iar apoi am continuat pana la Obarsia Lotrului, unde ne-am relaxat putin pe malul raului. Seara am pregatit la gratar niste pastravi curcubeu procurati de Dan in cinstea venirii noastre.

Peste trei luni, in weekendul 17-18 septembrie 2005, ne intoarcem la Ciunget, de aceasta data cu Radu si Catalina, finii nostri. Dan le explica din tainele hidroenergeticii. Cu totii am avut de castigat: Dan, fiindca era prima data cand noi mergeam acolo cu cineva care intelegea detaliile tehnice pe care el sau colegii lui ni le povesteau. Radu si Cata, fiindca au aflat (si vazut) multe lucruri interesante. Iar noi pentru ca, in timp ce ei discutau, puteam admira peisajul sau casca gura nestingheriti, nefiind in postura de oaspeti principali. Vazand ca sunt putin timizi la inceput (fiind prima lor intalnire cu Dan), i-am incurajat pe Radu si Cata sa-l intrebe despre cat mai multe lucruri. Sambata am facut o plimbare de voie, cu masinile, pe Cheile Latoritei. Ne opream din loc in loc si coboram la firul apei pentru a admira natura si pentru a face fotografii. Una drintre opriri a fost la cascada Apa Spanzurata. La acea vreme nu stiam ca aceasta cascada de 35 m inaltime este doar ultima dintr-o serie de cascade spectaculoase, de pana la 65 m inaltime, care fac din Canionul Turcinului Mare (afluent al Latoritei) unul dintre punctele de reper ale canioningului din Romania. Ajunsi la Petrimanu, ne-am plimbat pe baraj si ne-am minunat de culoarea apei lacului. Radu, Cata si Dan coboara pe scarile metalice ale barajului pana jos, la statia de pompare. Noi ii asteptam la capatul barajului, langa masini. Ne continuam traseul pana la al doilea lac de acumulare, Galbenu. Drumul pe Cheile Latoritei nu a fost foarte usor pentru Passatul lui Radu insa Oaca, care mai fusese pe acolo, era in elementul lui. La Galbenu, din nou un baraj impresionant (tot in forma de arc), avand in spatele lui un lac mai salbatic decat primul, alimentat de apele Latoritei. In afara de Latorita propriu zisa („de Sus”), in lac mai ajung si Latorita de Mijloc (Muntinu) si cea de Jos (Urdele), numele din paranteze evocand zona din care izvorasc (zona lacurilor si muntilor Muntinu, respectiv zona varfului Urdele). La intoarcere, oprim sa fotografiem numeroasele cascade de pe marginea drumului – unele naturale, altele construite de mana omului pentru a capta apa din munti. Intorsi in Ciunget, am plecat cu masinile pana la Lacul Vidra sa vedem barajul de acolo. Cata si Radu sunt impresionati de seismograf si de cele cateva sute de trepte ce coborara, prin interiorul barajului, pana la baza acestuia. Seara, Dan le prezinta hidrocentrala subterana, care-i incanta pe finii nostri. Duminica dimineata, Radu, Cata si Dan incep sa urce pe drumul forestier spre Vf. Vanata cu gandul sa ajunga pana la turnul de apa al hidrocentralei. Insa din cauza ploii si a masinii (cu garda joasa), abandoneaza planul.

In vara lui 2006, mai exact pe 24-25 iunie, suntem in acelasi loc. Plecam sambata dimineata, impreuna cu Cristinica (fosta mea colega de serviciu) si cu Alex, baietelul ei de 10 luni. Dar si cu Matei (care avea doar 7 luni), insotit de parintii lui, Violeta (sora lui Cami) si Petrica. Ne cazam la Pensiunea Lazar (recomandata de Dan) din Valea Macesului, la mica distanta dincolo de Gura Latoritei, mergand spre Voineasa. Am mancat de pranz intr-un foisor de lemn din curtea destul de incapatoare. Apoi ne-am dat in leagan si ne-am jucat cu copiii, nefacand altceva decat sa ne odihnim si sa respiram aer curat. In curtea pensiunii era cam galagie din cauza numarului mare de turisti. Cei doi copii si parintii lor au fost cazati intr-o casa separata, situata de cealalta parte a curtii fata de cladirea in care am dormit noi si restul turistilor. Seara, dupa ce a terminat o interventie la Malaia, Dan ni s-a alaturat. In cursul diminetii de duminica, el le-a prezentat hidrocentrala proaspetilor parinti. Eu si Cami ramanem afara sa avem grija de cei doi copii. Ajunsi in subteran, in sala mare si impunatoare, frumos luminata (cu sigla Hidroelectrica realizata pe tavan din neoane rosii si albastre), Cristinica are o replica memorabila: „Cate lumini! Cred ca platiti curentul electric destul de mult”. Cand s-au intors la suprafata, am mers cu totii sa ne plimbam cateva sute de metri pe Cheile Latoritei.

Dupa alte trei luni, intre 14-17 septembrie 2006, ne intoarcem la Ciunget cu Radu si Catalina. Plecam din Bucuresti de joi seara, de data aceasta cu Foresterul lor cel nou. Pe drum, ne oprim sa fotografiem barajul de la Bradisor noaptea iar Radu ma invata sa fac fotografii „cu timp de expunere”. Ajungem in Ciunget dupa miezul noptii. Vineri mergem in excursie la cascada Moara Dracilor. Cu masina pana la Lacul Galbenu si apoi pe jos, spre vest, in directia Lacului Muntinu, pe o „poteca” nemarcata, „ghidati” doar de o harta de ansamblu a Muntilor Latoritei. In amonte de lac, aproape de firul apei, cautam cu infrigurare o poteca, un marcaj. La un moment dat, Dan dispare singur in desisul padurii, fara sa ne spuna nimic si fara macar sa ceara una din statiile walkie-talkie pe care Radu si Cata le luasera cu ei. Noi abandonam cautarea si il asteptam sa apara. Apoi incepem sa-l cautam, strigand si fluierand. Resemnati si usor nelinistiti, ne intoarcem la masina sa-l asteptam. Trece ceva timp pana cand apare Dan, in fuga, abia tragandu-si sufletul, de parca l-ar fi alergat ursul. Gasise calea spre cascada, ajunsese pana la ea si se intorsese (alergand tot drumul) sa ne ia si pe noi. Pornim pe Latorita (de Sus) si mergem ceva drum pana cand poteca incepe sa urce abrupt prin padure. Urmeaza o coborare pe stanci pana la firul apei, moment in care eu nu mai am curaj sa continui, asa incat Cami ramane cu mine iar Dan continua drumul cu Cata si Radu. Mai departe, poteca urmeaza cursul raului (un adevarat canion), pe un traseu mai dificil (cel putin pentru mine), printre stanci si bolovani, si, dupa o succesiune de cascade in trepte si tobogane, se ajunge la cascada (inalta de 15 m). In ciuda efortului depus pana atunci, Dan are puterea sa mai urce pana deasupra cascadei. Din ce am citit in „Ghdiul Turismului de Aventura” al lui Cristian Lascu, se pare ca dincolo de Moara Dracilor („la baza cascadei apa sare cu viteza in toate directiile, formand un infern de stropi si spume sufocante”), mai exista inca o cascada (ultima din canion) tot cam de 15 m. Noi i-am asteptat sa se intoarca, in apropiere de masina, pe malul raului, bucurandu-ne de soare si de frumusetea naturii. Pe la sapte seara eram inca pe barajul Galbenu. O ora mai tarziu eram jos in Ciunget, in parcare, cu Dan care abia se mai tinea pe picioare. Facuse un blocaj al muschilor (din cate am inteles), din cauza efortului intensiv prelungit. A baut o sticla cu lapte si si-a revenit. Sambata am urcat pe Valea Rudaresei (care izvoraste din apropierea varfului Fratosteanu Mare – 2053 m – si se varsa in Latorita undeva in mijlocul satului Ciunget), pe drumul spre turnul de apa. La bifurcatie am luat-o la dreapta spre Strategic. Peisajul este foarte salbatic iar privelistile sunt de o frumusete rara. Adesea drumul forestier pe care urcam este ingust, plin de noroi, pietre, copaci rupti, gropi, sleauri. Doar tractoare, TAF-uri, excavatoare si camioane se mai incumeta pe acolo. La un moment dat, la o bifurcatie, nefiind siguri incotro sa o luam, ne intoarcem putin din drum (de fapt coboram de pe dealul pe care incepuseram sa urcam) si mergem pe jos sa vorbim cu doi oameni care se vedeau la vreo suta-doua de metri de la bifurcatie. Ajunsi aproape, ne-am dat seama ca erau de fapt niste cioturi de copaci. Semanau insa asa de mult cu siluetele unor oameni incat niciunul dintre noi (si erau destui cu vederea agera) nu a realizat diferenta. Ajungem la o stana (daca nu ma insel, in Plaiul Poienii, pe la 1600 m) unde Dan risca sa fie atacat de niste ciobanesti in incercarea noastra de a afla informatii despre drum de la stapanii cainilor. Incepem aventura pe Strategic si, la un moment dat, sus in golul alpin, suntem nevoiti sa ne oprim din cauza unor santuri imense (de vreo jumatate de metru adancime) ce brazdau drumul, pe care doar masinile sau utilajele cu garda foarte inalte le puteau traversa. Dan si Radu merg pe jos o bucata de drum sa vada cat tine portiunea accidentata. Se intorc spunand ca drumul devine din ce in ce mai rau. Asa ca facem cale intoarsa, fara sa ajungem, in acea zi, pana la jonctiunea Strategicului cu Transalpina. Ne bucuram insa de peisajul fascinant din jurul nostru. Inainte sa coboram in sat, ne urcam la turnul de apa, ca tot era in drumul nostru (cu o mica abatere). Dan, Catalina si Radu se urca pe turn. Eu nu am curaj, fiind vorba de o scara metalica verticala, care incepe de pe la vreo 2 metri de sol, iar Cami ramane cu mine fiindca mai urcase acolo intr-una din excursiile anterioare. Ne asezam pe iarba si admiram peisajul care ne incanta de fiecare data cand ajungem acolo. Putem sta ore intregi sa privim „marea” de dealuri si munti din fata noastra. Coboram repede la Ciunget si mergem apoi sa vedem Lacul Jidoaia. Obisnuita sa stea pe locul de langa sofer si sa mearga cu trapa deschisa, prin care se ridica adesea in timpul mersului, Catalina (de data asta de pe bancheta din spate) reuseste sa se loveasca de doua ori in acea zi cu capul de geamul trapei (inchis din pacate in acele momente din cauza prafului). Drumul spre barajul Jidoaia este salbatic si fermecator. Duminica urcam toti cinci pe Transalpina. Dan mai fusese insa pentru noi ceillati era o premiera. Traversam Lotrul prin apa (spre marea incantare a lui Radu), caci podul era in constructie. Recunosc ca am fost putin stresati pe drum: Foresterul era nou, Radu era la primul drum offroad cu el, iar noua nu ne venea sa credem pe ce inaltimi ajunseseram si cat de dificil este drumul in continuare. Mancam de pranz la un restaurant in Ranca iar pe Dan il lasam apoi in Ramnicu Valcea.

Dupa excursia din 20-22 iunie 2008 (cand am mers din nou pe Transalpina), iata-ne din nou la Ciunget, la aceeasi Pensiune Luminita, o luna mai tarziu, pe 18-20 iulie. Noi plecam din Bucuresti de vineri seara, impreuna cu Gigi si Petruta (prietenii nostri), cu a lor Skoda Octavia. Ajungem seara tarziu si suntem asezati direct la masa. Facem cunostinta cu Doamna Luminita (care nu fusese prezenta cand noi veniseram pentru prima data acolo, cu o luna in urma). Sambata, pana sa ajunga Vio si Petrica cu Matei, ne relaxam la soare pe platoul din fata pensiunii, cateva zeci de metri mai jos. Dupa masa urcam cu totii, pe jos, pana pe platoul de la turnul de apa si apoi mai sus, pe panta drumului forestier care merge la releul de pe Vf. Vanata, sa culegem fructe de padure („parfumatele” cum le numea Matei, care s-a infruptat din plin). Ne relaxam admirand privelistea. Seara, de pe balcon, fotografiem luna. Duminica facem o excursie cu masina pana dincolo de Obarsia Lotrului. Tinem firul Lotrului in amonte (pe malul geografic stang) cu gandul sa lasam masina la capatul drumului forestier si apoi sa urcam pe jos pana la Lacul Calcescu. Fiind insa deja trecut de amiaza, ne multumim sa stam la soare pe marginea apei. Gigi gaseste un loc unde apa era putin mai adanca (adica pana spre nivelul genunchiului) si face o baie pe cinste. Nu putea sa o rateze cu ditamai Lotrul langa el. Dupa ora patru plecam spre Bucuresti. Ne incanta consumul mediu (de doar 5 litri de motorina la suta de km) al Octaviei lor, in conditiile in care masina a avut climatronicul pornit permanent iar Gigi a mers constant cu 120-160 km/h pe autostrada (la care sa mai adaugam si drumul forestier dus-intors Ciunget - Pensiunea Luminita si pe cel de dincolo de Obarsia Lotrului). Ne-am gandit atunci pentru prima data sa ne luam si noi o Skoda. Mai aveam insa de asteptat pentru asta inca un an si jumatate.

In 2009, intre 1 si 3 mai suntem din nou la Pensiunea Luminita. Plecam vineri dimineata impreuna cu Ileana si Eugen (prietenii nostri), imbarcati in Oaca. Mai harnici decat noi, la o ora mai timpurie plecasera Anca si Cornel (finii nostri) cu David (baietelul lor) impreuna cu Cristina (fosta mea colega de la master, pe care acum o salutam in Canada). Iar intr-o alta masina, Vio si Petrica cu Matei. Daca ne luam dupa prognoza meteo, nu mai ieseam din casa in acel week-end. Chiar daca mai tot timpul a fost nor, nu a plouat mai deloc. Ba mai mult, am ajuns sus la pensiune pe un soare plin. Evident, ne-am pus la masa de cum am ajuns. David a fost nedezlipit de Doamna Luminita pe aproape intreaga perioada a sederii noastre. Coboram pe platoul din fata pensiunii de unde admiram natura si ne jucam cu copiii. Apoi coboram agale pe drumul de masina pana la tunelul de vizitare a vanei din conducta subterana prin care apa coboara de la Lacul Vidra pana la hidrocentrala Ciunget, situata sub dealul pe care ne aflam. Spre seara s-a lasat frigul (dovada ca in alte zone din tara totusi ploua), asa ca ne-am imbracat bine. Matei s-a tot jucat cu un catelus din curtea gazdelor. Sambata in jurul pranzului, urcam pana la turnul de apa. Aici stam pe izoprene, ne incalzim la soare si ne delectam cu o bere. Coboram la pensiune pentru masa de pranz. Dupa amiaza vine si Dan, cu care mergem din nou la turnul de apa. Cornel si Petrica urca pe turn, impreuna cu Dan. Apoi, la indicatiile lui Dan, urcam mai departe pe drumul forestier spre releu. Dupa cateva serpentine, la un moment dat cand drumul coteste la 90 grade spre stanga, in fata se deschide un platou strajuit de conifere. Din platou se merge spre stanga, strecurandu-ne printre crengile brazilor, si imediat se profileaza o „poteca” pe saua ingusta a unor stanci care ne conduce pana la un punct de belvedere absolut superb - Piatra Fetii (sper ca nu gresesc), la o altitudine de circa 1400 metri. Cu o excelenta panorama asupra Vaii Latoritei, asemenea unui sarpe stralucitor, la circa 800 metri diferenta de nivel mai jos. Pasim cu mare atentie sa nu iesim de pe „poteca” stramta, caci pe marginea ei sunt smocuri inselatoare de iarba care dau impresia ca poteca ar fi mai larga si pe care se poate aluneca usor in haul de dedesubt (nu as recomanda sa se mearga pe acolo pe timp ploios sau pe zapada). Ajungem la punctul de belvedere, chiar pe buza stancii. Admiram Valea Latoritei care serpuieste printre muntii cu crestele inca inzapezite, scaldate de ultimele raze de soare ale zilei. Facem multe fotografii. Seara, gazdele fac un mare foc de tabara pe platoul din fata pensiunii. Spre incantarea noastra dar mai ales a copiilor. Duminica mergem din nou la punctul de belvedere, de data aceasta si cu Ileana si Eugen, care nu-l vazusera cu o zi inainte caci plecaseram inainte ca ei sa se trezeasca din somnul de dupa amiaza. Dupa pranz am plecat spre Bucuresti. Ne-am desfatat cu multa mancare buna la mesele pregatite de ajutoarele doamnei Luminita. Din pacate, la pensiunea aflata cu vreo 100 metri mai jos, data in folosinta recent, a inceput sa apara acel soi de oameni care dau muzica din masina la maxim si deschid toate usile. Din cauza carora sunt din ce in ce mai putine locuri in tara asta in care ma duc fara strangere de inima la gandul ca nu voi putea dormi noaptea sau ca voi fi nevoit sa le ascult muzica, in loc sa ma bucur de linistea naturii. Facand insa abstractie de acest aspect, vom reveni cat putem de des la Ciunget si la Pensiunea Luminita. Caci Muntii Latoritei mai au inca multe locuri interesante de aratat.

Sa nu credeti ca dupa 2009 nu am mai fost la Ciunget. Ba din contra, am fost asa de des, incat am fost nevoit sa "rup" sirul povestirilor despre aceasta zona in doua: o parte care se refera la acele excursii in care am fost pe Transalpina (carora le-am dedicat o "poveste" separata), iar cealalta parte (cea de fata) cuprinde excursiile in cadrul carora ne-am plimbat (sau doar ne-am relaxat) exclusiv in zona Ciunget - Cheile Latoritei, fara sa strabatem minunatul drum ce traverseaza muntii. Asadar, trebuie sa mentionam aici si ultimul weekend din mai 2012, cand am urcat la Ciunget impreuna cu Lavinia, verisoara mea, aflata intr-o vacanta de o saptamana in Romania. Din pacate, vremea a fost complet neprielnica drumetiilor, cu ploaie si nori desi ce acopereau in intregime dealul (de fapt Vf. Vanata) pe care se afla cocotata Pensiunea Luminita. Asa ca, din pacate, Lavinia nu a vazut mai nimic din frumoasele peisaje ale Muntilor Latoritei. Si tot din cauza conditiilor meteorologice nu am putut sa-i aratam nici Transalpina - aproape sigur erau nori si acolo, ba mai mult, puteam intalni portiuni cu polei pe carosabil. Iar pe serpentinele fara parapeti de la peste 2000 de metri altitudine, un drum inghetat este ultimul lucru pe care ti-l poti dori, mai ales daca ai cauciucuri de vara. Asa ca ne-am relaxat la pensiune, acolo unde (cred ca am mai spus) ne simtim ca acasa. Mai trebuie sa mentionez ca, in drum spre pensiune, ne-am oprit la Schitul Ostrov din Calimanesti - mic, insa avand curtea plina de flori si de obiecte decorative din lemn. Spre seara, ne-am intalnit cu Dan, care i-a prezentat si Laviniei, ca atator si atator prieteni de-ai nostri, hidrocentrala subterana de la Ciunget.

2015. Mijloc de februarie. Vineri după prânz, Cami şi Liana, prietena noastră, fac câteva cumpărături, apoi mă preiau de la serviciu. Facem cunoştinţă cu mama Lianei, pe care o luăm de acasă. Foaaarte simpatică… Apus de soare “ca la carte” pe autostradă. Primim veşti nu tocmai bune despre “starea zăpezii” care acoperă generos drumul forestier ce urcă spre Pensiunea Luminiţa, de la gazde şi de la prietenii noştri care ajunseseră deja acolo, nu fără oarecare dificultate. Urmăm drumul pe Valea Oltului – Valea Lotrului – Valea Latoriţei – Valea Rudăresei. Spre capătul satului Ciungetu, montăm lanţurile la lumina unui bec de pe uliţă şi începem să urcăm spre Vf. Vânăta. Prin pădure zăpada luceşte în lumina farurilor. Ultimii doi kilometri din cei 11 ne dau de furcă (de fapt, de lopată). Maşina se afundă în zăpada afânată. Roţile se învârt în gol. Punem la loc unul dintre lanţuri, care se desfăcuse. Dăm la lopată şi împingem maşina în sus pe panta buclucaşă. Asta de vreo trei ori, pana când Suzi (maşina) prinde putere şi o urcă pe toată. Mergem rapid pe urmele maşinii, la lumina frontalei Lianei, inventariind animalele sălbatice de care ne-am putea apăra cu lopata mea de zăpadă. La câteva sute de metri mai încolo, când panta s-a domolit şi zăpada pare mai compactă, Cami şi mama Lianei ne aşteaptă lângă maşina oprită – de bunăvoie de această dată. Ne suim cu toţii şi pornim. Eu cu lopata în mână şi frontala pe cap, pregătit să intervin în forţă dacă mai este cazul. Peste vreo două minute, Cami ne arată o căprioară alergând pe drum în faţa noastră. Este de fapt unul dintre câinii ce escortează maşina de teren cu care dl. Gică, gazda noastră, coboară pregătit să ne scoată din nămeţi. Urcăm ultima pantă cu maşina dansând lambada din fund, la stânga şi la dreapta. Salutăm prietenii, facem prezentările şi ne povestim reciproc păţaniile de pe drum. Mă relaxez făcând ordine în portbagajul “aranjat” de Cami şi împărţind bagajele care-ncotro. Ne aşezăm la masă, bem un coniac, apoi o bere, şi ciugulim câte ceva din bunătăţile pregătite de gazdele şi de prietenii noştri, care aduseseră muuuuultă mâncare bună. Nu am stare, căci trebuie să ne îmbarcăm în maşina condusă de dl. Gică – Cami, Liana şi cu mine, dotaţi cu lopeţi, frontale şi câini. Coborâm după Vio şi Petrică, pe care-i bănuim cu maşina înţepenită în zăpadă, cu tot cu copii. Îi găsim în mijlocul drumului, făcându-ne semn cu lanterna de la telefonul mobil. Parcă nici nu ne aşteptam ca Petrică să nu aibă o lanternă ca lumea în maşină. “Aici ne e sfârşitul” spusese Matei, după ce văzuse că “maşina s-a oprit, tata s-a enervat şi mama s-a enervat”. Cea mai calmă este Ana, pe care o suim la căldură, împreună cu mama ei, în maşina d-lui Gică. Câteva zeci de metri mai jos, găsim maşina abandonată în drum. Petrică încercase să urce fără lanţuri. Nu asta ne miră, ci faptul că-şi cumpărase unele şi că le avea la el, probabil la insistenţele prietenilor noştri care-l avertizaseră. Primul lanţ îl punem prost şi sperăm să nu se piardă pe drum, dar pe al doilea reuşim să-l montăm mai bine. Singur în maşină, Petrică trage tare şi se mai opreşte doar în curtea pensiunii. Noi ceilalţi urcăm cu maşina d-lui Gică. Gata, aventura s-a terminat cu bine, putem să mâncăm, să bem şi să chefuim. Stăm la poveşti până târziu în noapte. Din când în când ieşim în curte să admirăm mulţimea de stele. Căci suntem foarte aproape de una dintre cele mai bune zone cu “cer negru” sau “cer întunecat” din România (în Munţii Cindrel), departe de poluarea luminoasă a oraşelor.

Sâmbătă dimineaţă mic dejun copios, în două acte – copii şi adulţi. Sticla de ţuică de Orlat adusă de Petrică începe şi se termină odată cu micul dejun. Soare strălucitor, cer senin de un albastru intens, zăpadă orbitoare, curată. Săniuş de voie, pe o pantă de vreo 500 m, pe drumul pe care veniserăm cu o seară înainte. Mai mult adulţii decât copiii, desprinşi cu greu de tablete. După câteva ture sănătoase cu sania, urcăm serpentinele până la castelul de echilibru al hidrocentralei. Zăpadă mare, neatinsă. Numai bună de făcut doi oameni de zăpadă. “Băiatul” face lumânarea, imitat de Liana şi Matei. Mama Lianei observă că, văzute din spate, picioarele băiatului de zăpadă, înălţate spre cer, seamănă cu urechile unui iepure, aşa că avem om de zăpadă 2 în 1. Decorăm faţa iepurelui cu nişte coji de portocală. Primim întăriri pe platoul de la castel, câţiva copii din grupul nostru veniţi împreună cu părinţii lor. Aşa că o construim şi pe “domnişoara de zăpadă” pe care băiatul atlet încearcă să o cucerească, arătându-i că arde ca o lumânare de dorul ei. E Valentine’s Day, să nu uităm. Când sunt gata, cei doi oameni de zăpadă primesc căciuli şi mănuşi, pentru fotografiile de album. Coborâm spre pensiune. Liana şi mama ei primesc câte o scurtă plimbare cu sania. Vine apoi rândul meu. Prind viteză bună pe una din pante, căci sania Anei şi a lui Matei alunecă foarte bine, chiar dacă nu e pârtie. Aşa că trebuie să frânez temeinic ca să pot opri în dreptul izvorului din ultima serpentină dinainte de pensiune. Ţuica de la micul dejun cere apă într-una. În timp ce Piti şi Felix fac grătarul, ne mai potolim foamea cu nişte sarmale. Sărbătoriţii din ianuarie şi februarie primesc cadouri: d-na Luminiţa şi dl. Gică – triplă aniversare (zile de naştere şi aniversarea căsătoriei), Anca şi Piti (aniversarea căsătoriei şi zi de naştere Anca). Ba chiar şi noi primim un cadou, de Valentine’s Day. De la Liana, care ne face o mare şi emoţionantă surpriză. Complotând bineînţeles cu logodnicul Chris, aflat momentan sub contract în China. Liana oferă mamei ei şi d-nei Luminiţa primele două exemplare din volumul “Chinezuza către casă – colecţie de chinezării autentice”, scris de-a lungul celor nouă luni petrecute de ea în China. După masă, cântec, dans şi voie-bună. Cu mic, cu mare. De departe, d-na Luminiţa şi Maria (fetiţa de doar cinci anişori a Alinei şi a lui Felix) au fost reginele ringului de dans. Gurile rele spun că rezistenţa la dans a d-nei Luminiţa se datorează sesiunilor de aerobic. Însă talentul e 100% autentic. Atunci când nu primeau laude din partea publicului (de genul „ia bărbate, ia bărbate, să m-aşez să te văd”), dansatorii se mai încurajau şi singuri: „Aici e scena? Aici e scena, Felix? Ce bine mă simt!”. După ce ne mai domolim cu cântatul şi jucatul, Liana aduce “Activity”. Deşi puţin reticenţi la început la ideea de board-game, grupul de jucători (dar şi spectatorii) intră încet-încet în atmosferă şi distracţia atinge cote alarmante. Piti îi arată d-nei Luminiţa cum se desenează în două secunde “simbolul universal” al difuzorului, iar aceasta din urmă face o demonstraţie de forţă mimând tractorul cu roţi mari ce lucrează terenul agricol. Şi astfel ne prinde iar două noaptea.

“Cine se scoală de dimineaţă… vede răsăritul la munte”. Duminică, Liana şi mama ei văd pe cerul senin schimbarea de ştafetă între lună şi soare, deasupra a ceea ce îmi place să numesc (şi nu mă mai satur să admir de vreo 7 ani încoace) “marea de munţi de la Pensiunea Luminiţa”. Noi ceilalţi vedem doar micul dejun. Ieşim din nou la săniuş, căci pârtia este şi mai bună decât cu o zi în urmă. Acelaşi soare strălucitor, de la care capăt primul bronz pe acest an. Facem o mică plimbare, puţin mai încolo de gardul pensiunii, să îi arătăm mamei Lianei unul din punctele de belvedere asupra Văii Latoriţei, de care ne despart circa 600 m diferenţă de nivel. Liana îşi instruieşte mama cum să coboare şi să urce pe poteca îngustă, acoperită cu zăpadă. Ne întoarcem pe pârtie şi se dau amândouă cu sania în timp ce eu primesc o mare bătaie cu zăpadă de la David (băiatul Ancăi şi al lui Piti, desigur…) şi de la Matei. Pe motiv (neîntemeiat după părerea mea) că un bulgăre aruncat prezumtiv de mine le-ar fi străpuns măreaţa cazemată din zăpadă şi l-ar fi lovit pe David în plină figură, neprotejată în acel moment de casca lui Darth Vader sau măcar de masca de dementor. Căutând parcă pretext să plecăm cât mai târziu spre casă, Anca coordonează la bucătărie o mare friptură în sos de vin. O savurăm cu salată de varză acră, alături de mămăligă cu brânză şi smântână. Plus două feluri de prăjituri. Asta aşa de final, pe fugă… După prânzul întârziat, ne luăm rămas bun de la gazdele pe care le iubim atât de mult şi mulţumim tuturor prietenilor pentru mâncare, băutură şi mai ales pentru voia-bună – Anca şi Piti, Alina şi Ionuţ, Mia şi Sorin, Alina şi Felix, Nico şi Mihai. Desigur, cu copii din dotare: David, Ioana şi Alex, Daria şi Teo, Rareş şi Maria. Încet-încet, se face primăvară în Munţii Latoriţei.

Maramures, Padis (2003)

CONCEDII PRIN ROMANIA (iulie 2003)

Bucuresti, 2003

__________

Anul acesta, concediul a venit mai devreme decat de obicei, mai exact de la jumatatea lunii iulie. Fiind deja al patrulea an in care hoinarim prin tara, ne-am decis sa nu ratam de aceasta data Maramuresul. Traditia concediilor ne “obliga” sa mergem intr-una din saptamani intr-un loc nou, unde nu am mai fost, iar in cealalta saptamana sa revedem un loc vizitat in alti ani. Dupa Delta Dunarii (vazuta in premiera anul trecut), am pus degetul pe cealalta extrema a hartii Romaniei si am fixat cartierul general al primei saptamani in statiunea balneoclimaterica Ocna Sugatag, la 490 m altitudine, la poalele lantului de munti vulcanici Tibles-Gutai. In a doua saptamana am petrecut cateva zile la Padis (a doua oara, dar nu si ultima, cand mergem acolo).


MARAMURES

Preambul
Despre Maramures se pot scrie carti intregi, pornind de la frumusetea si salbaticia peisajelor, complexitatea si multitudinea rezervatiilor naturale, continuand cu istoria locurilor, cu “comorile” sculptate in lemn de mesterii locali (case, porti, manastiri, troite etc.) si finalizand cu multitudinea de obiceiuri si traditii populare vechi din aceasta zona, pastrate pana in zilele noastre. Exista harti si exista multa documentatie si pe Internet. Mi-ar fi imposibil sa fac o prezentare cat de cat completa a acestor locuri minunate. Va voi povesti doar despre cele cateva “obiective” vazute de noi, turisti amatori,plecati la drum cu ceva documentatie de pe Internet, cu harti rutiere ale intregii Romanii (asta ca sa stim cum ajungem acolo), cu ceva informatii stranse de pe la prieteni si cu multa, multa curiozitate. Acestea pot fi cateva puncte de reper initiale pentru eventualele voastre excursii sau concedii. Am facut ceva poze, unul din prietenii cu care am fost in excursie a si filmat, insa farmecul acestor meleaguri nu poate fi surprins in doar o saptamana de sedere si, in nici un caz, nu poate fi exprimat fidel prin cuvinte, fotografii sau filme video. Doar mergand acolo, intelegi cat de frumos este Maramuresul. Nu este absolut deloc greu, conditiile de cazare sunt excelente, drumurile sunt bune, oamenii sunt ospitalieri, iar efortul de a parcurge circa 600-700 de kilometri din Bucuresti este recompensat pe deplin. Cu siguranta, noi vom reveni peste cativa ani.

Drumul
Drumul intre Bucuresti si Ocna Sugatag l-am facut in 2 etape, dar se poate ajunge si intr-o zi, daca se pleaca devreme si se merge sustinut. Escala am facut-o intr-un loc drag noua, unde poposim pentru al treilea an consecutiv, in satul Intregalde din Muntii Apuseni, aproape de Alba Iulia, la vila unui prieten, unde anul trecut am petrecut o saptamana intreaga. Cu regretul ca nu putem zabovi mai mult, am plecat de la Intregalde duminica dimineata, 13 iulie. Dincolo de Cluj, pentru noi ainceput un tinut, deluros, unde nu mai fuseseram pana atunci, cu privelisti deosebite. La intrarea in judetul Maramures, soseaua trece pe sub o poarta traditionala, din lemn. Trecand de acest hotar, parca simti ca ai intrat intr-un tinut aparte, despre care ai auzit multe povesti frumoase si pe care esti nerabdator sa-l descoperi. Am trecut prin Baia Mare, apoi prin Baia Sprie si am urcat sustinut Pasul Gutai (1109 m), pe niste serpentine spectaculoase, taiate prin paduri umbroase. De acolo de sus si pana am ajuns in Ocna Sugatag, am inceput sa intelegem ce inseamna Maramuresul de fapt: foarte multe dealuri impadurite (asemanatoare valurilor unei mari), vestitele porti si case din lemn, portul popular (ne-au placut in mod deosebit fustele crete si scurte – deasupra sau putin sub genunchi – purtate de femei, atat tinere cat si varstnice, fuste care se leganau saltaret, scotand in evidential picioarele bine facute ale maramuresencelor). Primul sat intalnit este Mara, pe valea raului cu acelasi nume, rau care insoteste drumul ce leaga Baia Mare de Sighetul Marmatiei pana la Vadu Izei, unde se varsa in Iza.

Cazarea
Am ajuns pe inserat la Ocna Sugatag (din satul Harnicesti se face un drum la dreapta) si ne-am cazat la o vila particulara din centrul statiunii. Ridicata recent, din lemn, curata, vila are parter, etaj si mansarda, cu grup sanitar propriu pe fiecare nivel, deservind cele doua camere de pe palierul respectiv, una cu doua si cealalta cu trei paturi. Din primul moment, gazda (care ne-a abordat in centrul statiunii intrebandu-ne daca dorim sa ne cazam, la mai putin de un minut de cand coborasem din masina pentru a “prospecta” locul) a fost din primul moment deosebit de ospitaliera, punandu-ne la dispozitie tot ce ne-a fost necesar pentru a ne simti bine. In curtea comuna pentru cele 3 vile de lemn, aproape identice, incap lejer 7-9 masini, exista doua gratare acoperite, trei “ciupercute” din lemn, acoperite, cu mese sibancute, unde poti manca la aer curat. Costul unei camere (pe noapte) este de 300.000 lei pentru 2 persoane si 450.000 lei pentru 3 persoane. Mancare ne-am cumparat din Baia Mare, din Sighetu Marmatiei, din Ocna Sugatag si din satele de pe unde hoinaream zilnic. Aveam evident acces la bucataria gazdei.

Sapanta
Luni, prima zi propriu zisa a concediului, a fost ploioasa. Asta nu ne-a impiedicat sa ne incepem sirul drumetiilor: am plecat spre Sapanta trecand prin Sighetu Marmatiei. Pe drum, in unele sate, am vazut pentru prima data in curtile oamenilor, la strada, copaci care aveau pe crengi, in loc de frunze si fructe, oale si cratite mai vechi sau mai noi, mai mici sau mai mari, divers colorate. Semanau oarecum cu pomii de Craciun. Gazda noastra ne-a explicat ulterior semnificatia lor: in acele caseexistau fete de maritat, numarul si calitatea oalelor exprimand varsta, frumusetea, situatia materiala a fetelor dornice sa-si intemeieze o familie.

Din pacate, grabindu-ne spre Sapanta si fiind vreme ploioasa, nu ne-am oprit sa vizitam muzeele din Sighetu Marmatiei, cele mai renumite fiind Memorialul Durerii si Rezistentei Anti-comuniste, Muzeul Satului Maramuresean in aer liber, Muzeul Municipal cu sectie de etnografie cuprinzand colectii de masti populare, ceramica veche, covoare, cioplituri in lemn, si nici parcul "Gradina Morii" de pe malul Izei.

Sapanta este sat de oieri, insa si localitate balneara, recunoscuta pentru apele sale minerale dar si pentru renumitele cergi maramuresene, paturi de lana mitoasa lucrate in culori si motive originale.

Cum intri in Sapanta, se face la dreapta un drum care duce la Manastirea Sapanta, inca in constructie, asezata intr-o frumoasa padure, la numai 800 de metri de granita cu Ucraina. Desi neterminata inca, manastirea este o bijuterie. Va fi una dintre cele mai inalte contructii de lemn din Europa (75 m), devansand Manastirile Barsana (62m) si Surdesti (53m), cea din urma mentionata in mai toate materialele informative (neactualizate) ca fiind cea mai inalta din Maramures. Oamenii care lucrau la manastire ne-au intampinat cu caldura si ne-au prezentat rodul muncii. Constructia are la parter biserica, iar la etaj, suprapusa, este manastirea. Exista o scara facuta dintr-un singur trunchi de copac (in care au fost sculptate treptele) care urca spre balconul manastirii deunde incepe scara spre turnul bisericii. Deja de la inaltimea balconului, panorama era extraordinara. Din pacate, nu se poate urca deocamdata in turn, scarile folosite de muncitori nefiind sigure pentru turisti. Am vazut cum sunt ridicate grinzile masive de lemn, cu scripetele, pentru finalizarea turnului si a turlei. Stalpii de sustinere din interiorul lacasului sunt sculptati cu mare acuratete in forma de oameni - tarani maramureseni, observandu-se foarte distinct capul, mainile, picioarele, opincile etc. In curtea manastirii (care va primi in curand si cladirile anexe), se afla o cruce sculptata in lemn, cu mare migala, cu Isus rastignit, si o alee pietruita, dreapta si lunga, care intra adanc in padurea (nu i-am zarit capatul celalalt desiam mers pe ea pret de cateva minute). Artizanul si creierul constructiei este un batranel care a construit la viata lui vreo 6-7 manastiri (printre care Barsana si Rohia). Se spune ca uneori abia dupa ce se finalizeaza constructia, dupa indicatiile batranului, vin arhitecti sa faca schitele, pentru a se primi autorizatia de constructie. Ghidul nostru (unul dintre lucratori) in interiorul manastirii ne-a spus cu emotie si adanca credinta ca “Dumnezeu are oamenii Lui pe pamant, oameni cu vocatie care sunt indemnati de o voce interioara pentru a construi astfel de lacasuri”. Constructia manastirii a inceput acum 6 ani (se lucreaza numai vara). La sfarsitul lui august 2003 se va sfinti apoi se va trece la construirea anexelor.

Cimitirul Sapanta – de fapt, se pare ca ar fi doua astfel de cimitire: cel vestit, mai la strada, in curtea bisericii, unde se odihnesc multe rude ale initiatorului cimitirului – mesterul Stan Patras. Celalalt mai putin cunoscut, se pare ca ar fi undeva in apropiere, pe o ulita mai dosita. Crucile seamana foarte mult intre ele, sunt din lemn, vopsite predominant in albastru, si au sculptate pe ele versuri (rimele nu sunt intotdeauna ca la carte, dar asta nu stirbeste cu nimic farmecul textului) ce povestesc despre viata celui care se odihneste acolo: cum il chema, ce a facut in viata, cum a murit si uneori mesaje de ramas bun catre rude. Deasupra textului era sculptata si pictata (cu detalii amuzante, din zilele noastre) o imagine reprezentativa cu acea persoana surprinsa in mediul in care a trait sau evocand cauza decesului. Unele texte erau hazlii, altele un pic naïve, insa pline de un farmec aparte si mai toate iti smulgeau cel putin un zambet. Pentru cateva momente,uitai ca esti de fapt intr-un cimitir. Ne-a mirat atitudinea fata de moarte a oamenilor din Sapanta. O inscriptie celebra pe o cruce suna astfel: “Sub aceasta piatra grea / Zace biata soacra-mea / Zece zile de mai traia / Zaceam eu si citea ea.” In jurul cimitirului, o intreaga industrie de artizanat bazata pe lemn si pe tesaturi din lana pentru amatorii de suveniruri si nu numai.

Ne-am continuat drumul spre Negresti Oas cu gandul initial ca vom ajunge pana la Lacul Calinesti Oas. Pe drum, dupa ce am trecut prin Pasul Huta (strajuit de o padure deasa si intunecoasa) am ajuns in satul Certeze, fara indoiala satul cel mai aratos din zona de nord a tarii si printre cele mai impunatoare din tara. Face parte din Tara Oasului, situat aproape de Negresti Oas, si este plin, de la un capat la altul, de vile supraetajate, unele cu lift in interior, care ar face invidios oriceproprietar de vila din zonele rezidentiale ale Bucurestiului. Am auzit ca majoritatea localnicilor lucreaza in constructii, in Franta, de acolo inspirandu-se cum sa-si construiasca si ei casa de … acasa. Vilele sunt intr-adevar impresionante prin dimensiuni, prin materiale si finisaje, prin culorile in care sunt zugravite. Pe dupa amiaza, ne-am dat seama ca nu putem ajunge in timp util la lac si ne-am intors in Sighet unde am mancat bine la Pizzeria Restaurant Romina, aproape de iesirea spre Baia Mare.

Valea Izei
Marti am fost pe Valea Izei, rau pe ale carui maluri sunt insirate ca intr-o salba sate maramuresene traditionale: primul este Vadu Izei, de unde incepe traseul propriu zis, urmeaza Oncesti – cele doua sate avand cele mai multe si mai frumoase porti si case traditionale, din lemn.

A urmat Barsana, unde am vizitat muzeul sculptorului Ion Barsan, artizan, printre multe altele, al troitelor de la Bucuresti (televiziune) si Timisoara, apoi Manastirea Barsana, una dintre cele mai frumoase manastiri din tara, cu o curte ce rivalizeaza cu cea a manastirilor din nordul Moldovei, cea mai inalta din tara (62 m) la ora actuala.

Au urmat satele Stramtura, Rozavlea (cu o manastire din 1717), Sieu (manastire din 1740). In mai toate satele din Maramures, exista cate 2 biserici/manastiri din lemn: una in deal, numita Susani, si alta in vale, numita Josani. Pe langa acestea, majoritatea avand sute de ani vechime, in sate se inalta falnice biserici foarte mari, din piatra, ce rivalizeaza prin dimensiuni cu bisericile si catedralele din marile orase. Exista evident si lacasuri de cult apartinand altor religii, constructii de dimensiuni impresionante. Am fost surprinsi de modul in care taranii din Maramures ne opreau pe strada, intrau in vorba cu noi, ne intrebau de unde suntem, ne vorbeau despre locuri, despre manastiri, despre credinta lor in Dumnezeu.

Din Sieu, am iesit de pe drumul principal, luand-o la dreapta, pentru a vizita Manastirea Botiza, cocotata pe un deal de unde panorama este extraordinara. Am ajuns cu masina chiar pana in curtea manastirii. La intoarcere spre Sieu, ne-am oprit la o moara de apa, veche de vreo 80 de ani. Proprietarii morii, extrem de primitori, au pornit moara macinand un sac de porumb, pentru a ne arata cum functioneaza. Am fost uimiti de fiabilitatea acesteia si de ingeniozitatea intregii constructii. Era acolo si un cantar vechi care ne-a amuzat: era astfel construit incat au fost suficiente 9 kilograme pentru a masura greutatea unei persoane de 90. Am citit ca prin zona ar fi si Pestera cu Oase sau Pestera Poiana Botizei, dar nu am reusit sa o reperam.

Intorsi in Sieu, am continuat cu Bogdan Voda si Ieud. Despre primul sat am citit ca ar gazdui ruinele unei cetati, aici fiind resedinta voievodului Bogdan iar despre a doua localitatea ca se gasesc o forja, o distilerie si un complex mecanic taranesc (moara, pliva si valtoare). In Ieud am vizitat Biserica de Lemn din Deal (cea mai veche constructie, datand din 1364) si un mini-muzeu etnografic din gospodaria unor sateni.

Punctul terminus al calatoriei din a doua zi a fost Sacel, unde, in gospodaria unor sateni, pe o ulita laturalnica, plina de noroi, cu multi copilasi foarte bucurosi la sosirea turistilor, am vazut cuptorul unde se fac vase din ceramica dacica nesmaltuita, vestitite prin partea locului.

Izvorul Albastru al Izei, Borsa si Valea ViseuluiMiercuri am fost la Izvoarele Izei. In varful dealului, din soseaua care leaga Sacel si Moisei, se face la dreapta un drum forestier bun (insa trebuie sa mergi atent) care urca in munte, urmand consecvent traseul Izei si desoperind peisaje de o frumusete si salbaticie rar intalnite. Am ajuns cu masina chiar la locul unde se intalnesc cele cateva paraiase care formeaza Iza, apoi ne-am intors la o cabana langa care, la 100 de metri de drum, am gasit un izbuc (locul de unde apa, care a urmat pana atunci un traseu subteran, iese din nou la suprafata). M-a uimit cat de rece este apa (probabil traseul parcurs pe sub pamant fusese destul de lung), desi sunt obisnuit cu temperatura scazuta a raurilor repezi de munte. Dupa 2-3 secunde de stat cu piciorul in apa, il simteai efectiv cum ingheata si trebuia sa-l scuturi zdravan incercand sa scapi de senzatia patrunzatoare de rece. In apropiere este si o pestera, de care insa nu am reusit sa o dam, desi “simteam” ca suntem in apropierea ei, privind pe harta. La intoarcere, ne-am oprit si am mancat intr-o poienita, pe malul Izei. Ne-au placut intinsele paduri de brazi cat si portiunile in care Iza curgea tumultos printre stanci, parca fierbea de nerabdare sa ajunga jos, in vale.

In drumul spre Borsa, am trecut prin Moisei; din sosea, pe dreapta, la iesirea din localitate, pe un tapsan mai ridicat, se inalta ansamblul sculptural inchinat memoriei celor 29 de patrioti maramureseni ucisi de horthysti in toamna anului 1944, format din 12 stalpi de veghe - siluete stilizate si o lespede sanctuar. Am ajuns apoi in Borsa, orasul cu 17.000 de emigranti care lucreaza in Italia, de unde incep multe trasee spre Vf. Pietrosu Rodnei (2305 m), Lacul Glaciar Iezer etc., si in final la complexul turistic din apropierea orasului, dotat cu telescaun iar mai sus cu teleschi. Zona cu precipitatii abundente, aer pur, ozonat intens. Din cauza pamantului ud (inainte de sosirea noastra plouase), nu am mai urcat la Cascada Cailor (40 m). In apropiere, este Pasul Prislop, unul dintre cele mai frumoase si inalte din tara (1414 m), care face legatura cu Moldova. Ne-am intors in Borsa, unde am luat pranzul la “Perla Maramureseana”, un motel cu restaurant in stil vanatoresc, traditional romanesc, cu animale impaiate si diferite obiecte vechi, de decor, gasite parca in podul casei bunicii.

Drumul de intoarcere l-am facut pe Valea Viseului, a doua “magistrala” rutiera a Maramuresului, paralela cu Valea Izei, intre aceasta si granita cu Ucraina. Cineva ne-a povestit ulterior ca din acest drum, se desprinde un altul, la dreapta, spre Poienile de Sub Munte, de un pitoresc deosebit (nu am ajuns insa acolo, din pacate). Am ajuns pana la Sighetu Marmatiei, nu inainte de a ne opri in Viseul de Sus pentru a cauta locul de unde urma sa plecam cu Mocanita pe Valea Vaserului si a afla informatii legate de orarul si pretul calatoriei. Miercuri seara, tarziu, echipa initiala de 4 persoane s-a marit cu 3 prieteni de-ai nostri, plecati dimineata din Bucuresti.

Lacul Firiza
Pentru a-i lasa pe prietenii nostri ajunsi cu o seara inainte sa-si traga putin sufletul, joi am preferat un traseu mai usor, spre Lacul Firiza.
Am strabatut din nou Pasul Gutai, admirand din viteza masinii Creasta Cocosului (1438 m), imens bloc de andezit. Am strabatut in viteza Baia Sprie, oras minier unde ar fi trebuit sa vizitam Primaria, Casa de lemn Csazi, Lacul Albastru. La intrarea in Baia Mare (unde printre locurile demne de a fi vazute se numara Bastionul Macelarilor, turnul inalt de 50 m al lui Stefan, precum si “apa sarata” de la Tautii Magherus, la iesirea spre Satul Mare), am luat-o la dreapta, pe un drum care ne-a dus la rezervatia de andezit de la Limpedea, apoi la Lacul Fizira. Se pare ca ar exista acolo doua hidrocentrale (noi nu le-am observat) si s-ar organiza plimbari de agreement cu vaporasul. Noi ne-am multumit doar sa coboram printr-o padurice pe marginea lacului, cu apa foarte limpede insa cu malul malos (cel putin cel pe care am nimeritnoi). Dupa ce am admirat privelistea, am mancat placinte cumparate dimineata din Ocna Sugatag si am atipit nitel intinsi pe o patura, am plecat spre statiunea de iarna Izvoarele (drumul forestier dintre lac si statiune este mirific), unde ne-am jucat cu mingea vreo 2 ore pe un teren de fotbal. Dupa ce am parasit Izvoarele, am facut numeroase popasuri pe drumul forestier, ca un fir de ata aruncat intre dealuri salbatice, foarte impadurite, pentru a aduna fragi si zmeura, care erau la tot pasul, pe marginea drumului. Drumul forestier ne-a dus in final chiar pe culmea Pasului Gutai.
Cand am ajuns “acasa”, inainte de inserare, ne-am oprit putin la lacul sarat de la intrarea in statiunea Ocna Sugatag (neamenajat, insa destul de primitor si nu foarte adanc), unde am facut o baie buna. Seara, la masa, am baut horinca maramureseana de vreo 60 de grade, facuta din pere, care ne-a binedispus pe toti si a facut ca bucatele sa ni se para mai bune.

Valea Vaserului
Vineri a fost o zi cu totul speciala: cu Mocanita pe Valea Vaserului, deja celebra pentru cei care au fost in Maramures (mari personalitati politice au mers cu ea). Punctul de plecare pe traseu fiind Viseul de Sus, la vreo 60-70 de km de Ocna Sugatag, a trebuit sa plecam la 4:30 dimineata, cand abia se crapa de ziua. Inainte de satul Bocicoel, drumul care leaga cele doua “magistrale” rutiere din Maramures ne-a oferit un spectacol demn de filmele cu peisaje din Scotia. Varfurile dealurilor din jur erau invelite in ceata deasa. Privelistea oferita in timp ce urcam pe serpentine era unica: ca si cum padurea deasa, de un verde intens, inca adormita sub roua diminetii, respira scotand aburi.

Am lasat masinile la periferia Viseului de Sus, aproape de “gara” Mocanitei - trenul forestier apartinand unei companii private, pe ecartament ingust, tras de o locomotiva cu aburi, care urca la 6.00 dimineata pe Valea Vaserului cu diferite materiale de constructie, pufaind din greu si “mancand” lemne si apa, si coboara inapoi in Viseu, incarcat cu 5 pana la 20 de vagoane cu busteni mari de la exploatarile forestiere din munte, ajungand undeva in jur de 19:00 in Viseu.

Traseul are 45 km (pana la Comanu), iar calea ferata este construita urmand fidel Valea Vaserului, foarte aproape de albia raului, cu 3 tunele mici si cu peisaje de-a dreptul mirifice. Trenul parea firav, parca luat dintr-un parc de distractii, incat, de multe ori, la curbe, albia raului foarteapropiata de sine, parca intra pe sub tren si aveam senzatia ca ne vom rasturna in apa. Nu a contat racoarea diminetii aveam haine groase si o patura), nu au contat scanteile care veneau dinspre locomotiva si ne ardeau hainele, lasand mici gaurele in urma lor (vagonul era deschis, fara geamuri, doar cu acoperis si perti laterali cat sa nu cazi din el), nici durata drumului si nici desele opriri pentru alimentarea cu apa, lemne, sau adaugat vagoane. Privim doar cu nesat la frumuseteapeisajului, care apare dupa fiecare cot facut de rau.

Ne-am oprit la statia Faina (la km 32), dupa 4 ore si jumatate de mers, si am mancat intr-o poienita pe marginea raului. Apoi eu m-am culcat pe doi busteni lungi de vreo 20 de metri, asezati unul langa altul, in jur auzindu-se numai susurul raului. Daca vrei un loc unde sa fii departe de civilizatie, Valea Vaserului poate fi o alternative excelenta. Peste cativa ani, probabil vor inflori si aici pensiuni turistice si cabane. Deocamdata insa zona este ferita de mana civilizatoare a “turistilor de weekend”.

La intoarcere, vagonul nostru, cel mai usor, aflat imediat dupa locomotiva, a deraiat. Locomotiva si vagoanele au franat (cam din 2 in 3 vagoane erau “franari” – oameni care franau vagoanele in diferite momente ale traseului) calm si incetisor; mecanicii erau foarte linistiti, au coborat, au pus un dispozitiv special sub roti, trenul a pornit incetisor si vagonul a fost repus pe sine. Nu stiai daca sa stai linistit vazand ce usor si calm au remediat situatia sau sa te gandesti ce se intampla daca vagonul va deraia din nou intr-un loc ingust, unde intre stanca muntelui si albia raului abia incapea calea ferata. Am aflat apoi ca trenul nu prea are cum sa se rastoarne, dar deraiaza insadestul de des din cauza liniei afectate de viituri dupa fiecare iesire din albie a raului. Uneori, trenul incetinea si fluiera pentru a-si anunta sosirea animalelor (in special cai) care pasteau pe linie, uneori alergand in fata locomotivei fara insa sa araseasca calea ferata. Dupa ce totusi se dadeau deoparte, mecanicii ii speriau “tragand” in ei cu jeturi de aburi, cand ajungeau in dreptul lor. Evident, pe Valea Vaserului exista o gramada de trasee montane. Intr-una din “statii”, unde trenul oprea cateva minute pentru diverse manevre si operatiuni, doi dintre prietenii nostri s-au dus la cele doua toaletele construite din lemn la circa 10-20 de metri de linie. La un moment dat trenul a suierat si a inceput sa mearga incetisor, ca si cum ar fi plecat din statie. Intr-o secunda, usile celor doua toalete au fost deschise la perete, concomitent, de prietenii nostrii speriati ca pierd trenul, care au inceput sa alerge spre vagon. Dupa ce s-au suit, trenul s-a oprit si a mai stat cateva minute bune pentru a finaliza operatiunile de incarcare-descarcare. Pe drum, la cativa metri de noi am vazut un soim. Unul dintre muncitorii forestieri a sarit din tren cu gandul sa-l prinda insa soimul si-a luat zborul.

La strandul din Ocna Sugatag
Sambata am fost din nou la Sapanta (pentru ca cei 3 prieteni ai nostri ajunsi in Maramures miercuri seara sa vada frumusetile locului). De data asta, am trecut dincolo de cimitir, mergand pana la pastravarie, unde am dat de mancare la pesti si am cumparat vreo 2 kilograme de pastrav proaspat pentru gratarul de seara. Din pacate, drumul forestier de 13 kmpana la Cascada Sipot este accesibil numai vehiculelor mari (camioane, tractoare sau autoturisme “tot teren”), asa ca a trebuit sa ne intoarcem.

Ajunsi “acasa”, in Ocna Sugatag, si fiind ultima seara petrecuta in Maramures, am “decretat” program de voie si ne-am dus intins la strandul cu apa sarata din centrul statiunii, la 50 de metri de locul unde eram gazduiti. In complex mai exista si bazine acoperite, cu apa sarata, unde se trateaza diverse afectiuni. Ne-am balacit in apasarata pana s-a inserat, apoi ne-am amintit brusc de pastravii din lada frigorifica, grabindu-ne spre gratar…

Spre Padis
Duminica am plecat din Maramures, cu regretul ca am ratat cateva obiective turistice deosebite: la circa 10 km de Baia Sprie manastirile Sisesti si Surdesti (ultima datand din 1424 si avand o inaltime de 53 m), Manastirea Rohia (aproape de Targu Lapus) si Manastirea Nicula (la cativa km de Gherla, renumita prin icoana facatoare de minuni). Acestea sunt insa motive intemeiate pentru a reveni pe aceste meleaguri peste cativa ani. Exista in Maramures multe locuri deosebite (cascade, chei, varfuri), peste 20 de rezervatii naturale importante de tot felul (liste cu descrierea si localizarea lor se gasesc pe Internet), exista foarte multe trasee montane spectaculoase in muntii Rodnei, Maramuresului, Tibles si Gutai. Nu ne ramane decat sa visam ca, la un moment dat, vom putea sa ramanem 3-4 luni neintrerupte in aceste locuri, pentru a putea spune intr-adevar: am vazut Maramuresul.

Pentru Padis, am inceput sa facem aprovizionarea inca de la Baia Mare (intrarea in Metro se face, cum altfel, pe sub o poarta maramuresana). Pe seara am ajuns la Cheile Turzii. Ploaia care ne-a urmarit si ne-a amenintat toata dupaamiaza s-a oprit si am reusit sa facem un gratar cu ciuperci si ficat de pui, asortate cu palinca moldoveneasca. Am dormit la cabana (suportabila pentru o noapte) iar a doua zi am plecat spre Turda.


PADIS

Seara observasem ca, desi urmasem exact indicatoarele, drumul pe care mergeam spre Cheile Turzii dinspre Turda nu este cel pe care il stiam noi (de cand veniseram cu doi ani in urma) si ca este mult mai accidentat. Asa ca la plecare, luni dimineata, am gasit si am urmat drumul pe care noi il stiam, mult mai bun. Curand am aflat explicatia: drumul pe care il stiam noi era inchis din cauza unui pod rutier care sta sa se prabuseasca (vizibil deformat). Exista numeroase indicatoarede ocolire pe care insa le-am vazut prea tarziu. Ajunsi in fata podului, niste sateni ne-au spus ca putem trece cu masinile noastre. Erau intr-adevar niste obstacole care sa impiedice trecerea masinilor mari. Am trecut, poate putin inconstienti, cu masinile, una cate una, pe pod.

Dupa ce ne-am finalizat aprovizionarea in Cluj Napoca si Huedin (drumul intre cele doua localitati este in reparatie, se circula foarte greu, in coloane interminabile pe ambele sensuri), am inceput sa urcam spre Padis (din Huedin se face un drum la stanga). Drumul este asfaltat si foarte bun in prima parte, apoi se strica treptat si “devine” drum forestier. Dupa ce, la o rascruce, am mers pe un drum gresit vreo cativa kilometri (noroc cu niste localnici care ne-au spus ca acela este capatul drumului, altfel am fi intrat cu masinile in desisul padurii, trecand prin paraul care curgea prin locul unde noi credeam ca trebuie sa continue drumul forestier), am reusit sa ajungem la Cabana Padis.

Intrucat toate locurile erau ocupate, am acceptat cu bucurie sa dormim in corturi (ca doar de-aia le caraseram dupa noi). Am preferat sa instalam corturile in curtea cabanei (inconjurata de gard inalt de sarma) pentru siguranta masinilor, a corturilor si implicit a noastra (atat ziua cat si noaptea). Siguranta impotriva raufacatorilor (chiar daca esti la munte, departe de lume, nu se stie niciodata cine iti poate da tarcoale, mai ales noaptea cand dormi sau ziua cand corturile si masinile raman singure, noi fiind plecati pe traseu), a animalelor (cai si vaci) si a intemperiilor naturii (ploi torentiale, trasnete). Aceasta deoarece, din pacate, se produc si intamplari mai nefericite: doua vaci au fost trasnite intr-o vale din apropiere, niste corturi amplasate prea aproape de albie au fost luate pe sus si aruncate in padure de raul care s-a umflat din cauza ploii torentiale cazute inainte de venirea noastra, iar caii si boii se “scarpina” cateodata de oglinzile laterale si de caroseriile masinilor, profitand uneori de “mila” turistilor care ii cheama aproape de tabara pentru a le da mancare si a-i mangaia. La aceste motive se adauga si faptul ca tot timpul sederii noastre am avut acces la grupul sanitar al cabanei (dus cu apa calda), gratar, la “ciuperca” mare, acoperita, construita recent, unde puteam manca si spala alimentele si vesela etc… Pretul: 100.000 lei pe noapte, de cort.

Ne-am instalat corturile (un moment “important”, deosebit de placut pentru noi, in economia unei excursii), am facut gratar si am mancat in “ciuperca”. La Cabana Padis, proprietarii au cumparat teren in jurul cabanei (acum doi ani cand am fost prima oara, gardul era mult mai aproape de cabana) si se pregatesc sa se extinda: grup sanitar distinct (cu dusuri) pentru turistii care stau in cabana si la corturi precum si un motel de 80 de camere. O alta veste buna pentru noi: se desfiintase discoteca “La Termopane” (vis-à-vis de cabana) care ne teroriza pana noaptea tarziu in urma cu doi ani. Era o anomalie deranjanta: o discoteca zgomotoasa intr-un loc indepartat, in inima muntilor, contrastand cu hergheliile de cai semisalbatici, superbi, bine legati, parca pictati in diferite nuante si culori, lasati in libertate toata vara pe platourile de la Padis, printre care trebuia sa te strecori cu atentie cu masina atunci cand erau opriti pe drum. Le vedeai privirile, le auzeai respiratia, simteai cum vibra pamantul atunci cand calcau. Cu greu te abtineai sa nu intinzi mana pe geamul portierei si sa-i atingi. Frumusetea locurilor este greu de surprins chiar si pentru o camera video, ca sa nu mai vorbim de cuvinte si fotografii (fie ele si profesionale). Descrierea detaliata a traseelor din zona Padis, dupa parerea mea una dintre cele mai spectaculoase din tara, face subiectul unor harti si carti detaliate, realizate de profesionisti. Exista materiale destul de bune si pe Internet. Asa incat nu o sa detaliez traseele facute.

Lumea Pierduta
Marti am facut un traseu de incalzire, la Lumea Pierduta, 5 ore si jumatate dus intors, insa fara sa coboram in avenuri, (puturi naturale de mare adancime, unele avand la baza ghetari sau rauri subterane), insa cu tot cu pauzele pentru culesul de fragi si zmeura. Am vazut un izbuc interesant (Izvorul Rece) apoi am urcat catre avenurile impresionante: Geamanata (cel mai spectaculos, un put de 20 m diametru, adanc de 100 m, cu o arcada de piatra deasupra gurii sale gigantice; incepe cu o verticala de 40 m, dupa care pe o ingramadire de arbori cazuti s-a format o platforma de zapada, pamant si lemne; mai jos, alte 2 verticale duc la un rau subteran; cine are curajul sa urce pe arcada poate vedea arbori de zeci de metri ce par scobitori adunate intr-un recipient), Avenul Negru (unul dintre cele mai mari din tara, 108 m adancime si 50 m diametru, distrus insa din cauza despaduririlor masive), Avenul Acoperit (care incepea cu o coborare de 4 m pana la un tunel de 20 m la capatul caruia incepea putul propriu zis de 29 m adancime si 8 m diametru; evident nu am coborat neavand echipament, timp si nici curaj) si Avenul Pionierilor (cel mai mic dintre ele, 9 m diametru si tot atatia adancime, insa pe care il puteai observa cel mai bine). Numele locului se trage de la salbaticia si frumusetea locurilor.

Cetatile Ponorului
A doua zi, am fost la Cetatile Ponorului (pentru membrii grupului care nu le mai vazusera), care ne-au impresionat la fel de mult ca si acum doi ani cand am venit pentru prima data la Padis. Am vazut din nou izbucul raului Ponor (spectaculos prin debitul mare si prin stanca impresionanta de sub care tasneste apa). Scara de metal care ajuta la coborarea spre pestera (destul de paraginita acum doi ani) a fost inlocuita cu un cablu metalic solid pe care insa trebuie coborat cu atentie. Nu am coborat in pesteri, multumindu-ne sa admiram grandoarea stancii de circa 100 de metri inaltime in care este sapata intrarea in pestera principala (si ea avand la randul ei circa 70 de metri inaltime). Drumul catre balcoanele de belvedere de desupra celorlalte doua pesteri (cocotate la 200 de metri) mi s-a parut la fel de greu ca si acum doi ani; ma refer evident la prima portiune de urcus abrupt pe grohotis si apoi pe pietre, fara prea multe posibilitati de a te sprijini sau agata. Dupa parerea mea, nu as recomanda vizitarea cetatilor (coborat la pesteri si de acolo urcat la punctele de belvedere) cand ploua. Circuitul a durat fix 6 ore (repet, fara sa intram in pesteri). Fiind sfarsit de iulie, evident ca vremea frumoasa nu putea tine prea mult. Tunetele au inceput sa se auda inca de cand eram la balcoane, norii se adunau amenintatori pe masura ce noi ne grabeam spre casa, insa am scapat teferi. Seara a plouat torential, iar noaptea a fost furtuna in apropiere, nu chiar deasupra cabanei.

Joi dimineata erau inca nori grei pe cer, asa incat am decis sa plecam deoarece pe ploaie este destul de dificil si de neplacut sa mergi pe trasee. Cu regret ne-am despartit de Padis pentru a doua oara, fara sa fi vizitat prea multe nici de aceasta data (acum 2 ani am plecat alungati de ploaie dupa doar o zi frumoasa, in care am apucat sa vizitam Cetatile Ponorului). Data viitoare cand vom veni (in prima jumatate a lunii septembrie, cand vremea se pare ca este mai stabila), vom sta pentru inceput la Cabana Padis si vom vizita Cetatile Radesei si Somesul Cald in partea de nord, apoi ne vom muta cu “tabara” mai spre sud, la Cantonul Glavoi (era foarte multa lume cazata acolo, cred ca erau circa 30-40 de masini) sau la Cabana Cetatile Ponorului (pentru a ajunge mai usor la Cheile Galbenei si pesterile din apropiere).


SOVATA

Am plecat joi la pranz de la Cabana Padis. Stiam ca este posibil ca ploaia care ne-a alungat de aici sa fie prezenta pe o arie destul de mare, asa ca am hotarat sa mergem tocmai la Sovata, cu gandul sa prindem o zi de plaja si baie in lacurile sarate din statiune si sa ne apropiem, totodata, de Bucuresti. Intr-adevar, ploaia a facut ravagii in acele zile in Apuseni, noi am reusit sa lasam in urma niste nori grei deasupra Clujului, insa ploaia ne-a urmat pana dincolo de Targu Mures.

Am stat doua nopti in gazda (camera costa 300.000 lei, pe noapte), la o familie de maghiari, vineri am facut plaja si baie intr-unul din strandurile cu apa sarata (noi am gasit doua stranduri si doua lacuri mai mici, neamenajate, dar cu destul de multi oameni care faceau baie in ele), destul de adanc si cu apa nu foarte sarata (asa cum ne obisnuiseram la Ocna Sugatag in Maramures) Dupa amiaza, ne-am plimbat putin prin statiune si am mancat la un restaurant. Sambata seara am ajuns la Bucuresti (concediul trebuia sa aiba si un final).


In ceea ce priveste planurile de vacanta pentru anul viitor avem in vedere Cheile Nerei (ne este dor de acele locuri, in ciuda viperelor care colcaie prin zona) si ale Carasului (prin apropiere). Pana atunci insa va doresc toate cele bune (si va multumesc pentru rabdarea de care ati dat dovada citind povestirea).