sâmbătă, 1 noiembrie 2003

Maramures, Padis (2003)

CONCEDII PRIN ROMANIA (iulie 2003)

Bucuresti, 2003

__________

Anul acesta, concediul a venit mai devreme decat de obicei, mai exact de la jumatatea lunii iulie. Fiind deja al patrulea an in care hoinarim prin tara, ne-am decis sa nu ratam de aceasta data Maramuresul. Traditia concediilor ne “obliga” sa mergem intr-una din saptamani intr-un loc nou, unde nu am mai fost, iar in cealalta saptamana sa revedem un loc vizitat in alti ani. Dupa Delta Dunarii (vazuta in premiera anul trecut), am pus degetul pe cealalta extrema a hartii Romaniei si am fixat cartierul general al primei saptamani in statiunea balneoclimaterica Ocna Sugatag, la 490 m altitudine, la poalele lantului de munti vulcanici Tibles-Gutai. In a doua saptamana am petrecut cateva zile la Padis (a doua oara, dar nu si ultima, cand mergem acolo).


MARAMURES

Preambul
Despre Maramures se pot scrie carti intregi, pornind de la frumusetea si salbaticia peisajelor, complexitatea si multitudinea rezervatiilor naturale, continuand cu istoria locurilor, cu “comorile” sculptate in lemn de mesterii locali (case, porti, manastiri, troite etc.) si finalizand cu multitudinea de obiceiuri si traditii populare vechi din aceasta zona, pastrate pana in zilele noastre. Exista harti si exista multa documentatie si pe Internet. Mi-ar fi imposibil sa fac o prezentare cat de cat completa a acestor locuri minunate. Va voi povesti doar despre cele cateva “obiective” vazute de noi, turisti amatori,plecati la drum cu ceva documentatie de pe Internet, cu harti rutiere ale intregii Romanii (asta ca sa stim cum ajungem acolo), cu ceva informatii stranse de pe la prieteni si cu multa, multa curiozitate. Acestea pot fi cateva puncte de reper initiale pentru eventualele voastre excursii sau concedii. Am facut ceva poze, unul din prietenii cu care am fost in excursie a si filmat, insa farmecul acestor meleaguri nu poate fi surprins in doar o saptamana de sedere si, in nici un caz, nu poate fi exprimat fidel prin cuvinte, fotografii sau filme video. Doar mergand acolo, intelegi cat de frumos este Maramuresul. Nu este absolut deloc greu, conditiile de cazare sunt excelente, drumurile sunt bune, oamenii sunt ospitalieri, iar efortul de a parcurge circa 600-700 de kilometri din Bucuresti este recompensat pe deplin. Cu siguranta, noi vom reveni peste cativa ani.

Drumul
Drumul intre Bucuresti si Ocna Sugatag l-am facut in 2 etape, dar se poate ajunge si intr-o zi, daca se pleaca devreme si se merge sustinut. Escala am facut-o intr-un loc drag noua, unde poposim pentru al treilea an consecutiv, in satul Intregalde din Muntii Apuseni, aproape de Alba Iulia, la vila unui prieten, unde anul trecut am petrecut o saptamana intreaga. Cu regretul ca nu putem zabovi mai mult, am plecat de la Intregalde duminica dimineata, 13 iulie. Dincolo de Cluj, pentru noi ainceput un tinut, deluros, unde nu mai fuseseram pana atunci, cu privelisti deosebite. La intrarea in judetul Maramures, soseaua trece pe sub o poarta traditionala, din lemn. Trecand de acest hotar, parca simti ca ai intrat intr-un tinut aparte, despre care ai auzit multe povesti frumoase si pe care esti nerabdator sa-l descoperi. Am trecut prin Baia Mare, apoi prin Baia Sprie si am urcat sustinut Pasul Gutai (1109 m), pe niste serpentine spectaculoase, taiate prin paduri umbroase. De acolo de sus si pana am ajuns in Ocna Sugatag, am inceput sa intelegem ce inseamna Maramuresul de fapt: foarte multe dealuri impadurite (asemanatoare valurilor unei mari), vestitele porti si case din lemn, portul popular (ne-au placut in mod deosebit fustele crete si scurte – deasupra sau putin sub genunchi – purtate de femei, atat tinere cat si varstnice, fuste care se leganau saltaret, scotand in evidential picioarele bine facute ale maramuresencelor). Primul sat intalnit este Mara, pe valea raului cu acelasi nume, rau care insoteste drumul ce leaga Baia Mare de Sighetul Marmatiei pana la Vadu Izei, unde se varsa in Iza.

Cazarea
Am ajuns pe inserat la Ocna Sugatag (din satul Harnicesti se face un drum la dreapta) si ne-am cazat la o vila particulara din centrul statiunii. Ridicata recent, din lemn, curata, vila are parter, etaj si mansarda, cu grup sanitar propriu pe fiecare nivel, deservind cele doua camere de pe palierul respectiv, una cu doua si cealalta cu trei paturi. Din primul moment, gazda (care ne-a abordat in centrul statiunii intrebandu-ne daca dorim sa ne cazam, la mai putin de un minut de cand coborasem din masina pentru a “prospecta” locul) a fost din primul moment deosebit de ospitaliera, punandu-ne la dispozitie tot ce ne-a fost necesar pentru a ne simti bine. In curtea comuna pentru cele 3 vile de lemn, aproape identice, incap lejer 7-9 masini, exista doua gratare acoperite, trei “ciupercute” din lemn, acoperite, cu mese sibancute, unde poti manca la aer curat. Costul unei camere (pe noapte) este de 300.000 lei pentru 2 persoane si 450.000 lei pentru 3 persoane. Mancare ne-am cumparat din Baia Mare, din Sighetu Marmatiei, din Ocna Sugatag si din satele de pe unde hoinaream zilnic. Aveam evident acces la bucataria gazdei.

Sapanta
Luni, prima zi propriu zisa a concediului, a fost ploioasa. Asta nu ne-a impiedicat sa ne incepem sirul drumetiilor: am plecat spre Sapanta trecand prin Sighetu Marmatiei. Pe drum, in unele sate, am vazut pentru prima data in curtile oamenilor, la strada, copaci care aveau pe crengi, in loc de frunze si fructe, oale si cratite mai vechi sau mai noi, mai mici sau mai mari, divers colorate. Semanau oarecum cu pomii de Craciun. Gazda noastra ne-a explicat ulterior semnificatia lor: in acele caseexistau fete de maritat, numarul si calitatea oalelor exprimand varsta, frumusetea, situatia materiala a fetelor dornice sa-si intemeieze o familie.

Din pacate, grabindu-ne spre Sapanta si fiind vreme ploioasa, nu ne-am oprit sa vizitam muzeele din Sighetu Marmatiei, cele mai renumite fiind Memorialul Durerii si Rezistentei Anti-comuniste, Muzeul Satului Maramuresean in aer liber, Muzeul Municipal cu sectie de etnografie cuprinzand colectii de masti populare, ceramica veche, covoare, cioplituri in lemn, si nici parcul "Gradina Morii" de pe malul Izei.

Sapanta este sat de oieri, insa si localitate balneara, recunoscuta pentru apele sale minerale dar si pentru renumitele cergi maramuresene, paturi de lana mitoasa lucrate in culori si motive originale.

Cum intri in Sapanta, se face la dreapta un drum care duce la Manastirea Sapanta, inca in constructie, asezata intr-o frumoasa padure, la numai 800 de metri de granita cu Ucraina. Desi neterminata inca, manastirea este o bijuterie. Va fi una dintre cele mai inalte contructii de lemn din Europa (75 m), devansand Manastirile Barsana (62m) si Surdesti (53m), cea din urma mentionata in mai toate materialele informative (neactualizate) ca fiind cea mai inalta din Maramures. Oamenii care lucrau la manastire ne-au intampinat cu caldura si ne-au prezentat rodul muncii. Constructia are la parter biserica, iar la etaj, suprapusa, este manastirea. Exista o scara facuta dintr-un singur trunchi de copac (in care au fost sculptate treptele) care urca spre balconul manastirii deunde incepe scara spre turnul bisericii. Deja de la inaltimea balconului, panorama era extraordinara. Din pacate, nu se poate urca deocamdata in turn, scarile folosite de muncitori nefiind sigure pentru turisti. Am vazut cum sunt ridicate grinzile masive de lemn, cu scripetele, pentru finalizarea turnului si a turlei. Stalpii de sustinere din interiorul lacasului sunt sculptati cu mare acuratete in forma de oameni - tarani maramureseni, observandu-se foarte distinct capul, mainile, picioarele, opincile etc. In curtea manastirii (care va primi in curand si cladirile anexe), se afla o cruce sculptata in lemn, cu mare migala, cu Isus rastignit, si o alee pietruita, dreapta si lunga, care intra adanc in padurea (nu i-am zarit capatul celalalt desiam mers pe ea pret de cateva minute). Artizanul si creierul constructiei este un batranel care a construit la viata lui vreo 6-7 manastiri (printre care Barsana si Rohia). Se spune ca uneori abia dupa ce se finalizeaza constructia, dupa indicatiile batranului, vin arhitecti sa faca schitele, pentru a se primi autorizatia de constructie. Ghidul nostru (unul dintre lucratori) in interiorul manastirii ne-a spus cu emotie si adanca credinta ca “Dumnezeu are oamenii Lui pe pamant, oameni cu vocatie care sunt indemnati de o voce interioara pentru a construi astfel de lacasuri”. Constructia manastirii a inceput acum 6 ani (se lucreaza numai vara). La sfarsitul lui august 2003 se va sfinti apoi se va trece la construirea anexelor.

Cimitirul Sapanta – de fapt, se pare ca ar fi doua astfel de cimitire: cel vestit, mai la strada, in curtea bisericii, unde se odihnesc multe rude ale initiatorului cimitirului – mesterul Stan Patras. Celalalt mai putin cunoscut, se pare ca ar fi undeva in apropiere, pe o ulita mai dosita. Crucile seamana foarte mult intre ele, sunt din lemn, vopsite predominant in albastru, si au sculptate pe ele versuri (rimele nu sunt intotdeauna ca la carte, dar asta nu stirbeste cu nimic farmecul textului) ce povestesc despre viata celui care se odihneste acolo: cum il chema, ce a facut in viata, cum a murit si uneori mesaje de ramas bun catre rude. Deasupra textului era sculptata si pictata (cu detalii amuzante, din zilele noastre) o imagine reprezentativa cu acea persoana surprinsa in mediul in care a trait sau evocand cauza decesului. Unele texte erau hazlii, altele un pic naïve, insa pline de un farmec aparte si mai toate iti smulgeau cel putin un zambet. Pentru cateva momente,uitai ca esti de fapt intr-un cimitir. Ne-a mirat atitudinea fata de moarte a oamenilor din Sapanta. O inscriptie celebra pe o cruce suna astfel: “Sub aceasta piatra grea / Zace biata soacra-mea / Zece zile de mai traia / Zaceam eu si citea ea.” In jurul cimitirului, o intreaga industrie de artizanat bazata pe lemn si pe tesaturi din lana pentru amatorii de suveniruri si nu numai.

Ne-am continuat drumul spre Negresti Oas cu gandul initial ca vom ajunge pana la Lacul Calinesti Oas. Pe drum, dupa ce am trecut prin Pasul Huta (strajuit de o padure deasa si intunecoasa) am ajuns in satul Certeze, fara indoiala satul cel mai aratos din zona de nord a tarii si printre cele mai impunatoare din tara. Face parte din Tara Oasului, situat aproape de Negresti Oas, si este plin, de la un capat la altul, de vile supraetajate, unele cu lift in interior, care ar face invidios oriceproprietar de vila din zonele rezidentiale ale Bucurestiului. Am auzit ca majoritatea localnicilor lucreaza in constructii, in Franta, de acolo inspirandu-se cum sa-si construiasca si ei casa de … acasa. Vilele sunt intr-adevar impresionante prin dimensiuni, prin materiale si finisaje, prin culorile in care sunt zugravite. Pe dupa amiaza, ne-am dat seama ca nu putem ajunge in timp util la lac si ne-am intors in Sighet unde am mancat bine la Pizzeria Restaurant Romina, aproape de iesirea spre Baia Mare.

Valea Izei
Marti am fost pe Valea Izei, rau pe ale carui maluri sunt insirate ca intr-o salba sate maramuresene traditionale: primul este Vadu Izei, de unde incepe traseul propriu zis, urmeaza Oncesti – cele doua sate avand cele mai multe si mai frumoase porti si case traditionale, din lemn.

A urmat Barsana, unde am vizitat muzeul sculptorului Ion Barsan, artizan, printre multe altele, al troitelor de la Bucuresti (televiziune) si Timisoara, apoi Manastirea Barsana, una dintre cele mai frumoase manastiri din tara, cu o curte ce rivalizeaza cu cea a manastirilor din nordul Moldovei, cea mai inalta din tara (62 m) la ora actuala.

Au urmat satele Stramtura, Rozavlea (cu o manastire din 1717), Sieu (manastire din 1740). In mai toate satele din Maramures, exista cate 2 biserici/manastiri din lemn: una in deal, numita Susani, si alta in vale, numita Josani. Pe langa acestea, majoritatea avand sute de ani vechime, in sate se inalta falnice biserici foarte mari, din piatra, ce rivalizeaza prin dimensiuni cu bisericile si catedralele din marile orase. Exista evident si lacasuri de cult apartinand altor religii, constructii de dimensiuni impresionante. Am fost surprinsi de modul in care taranii din Maramures ne opreau pe strada, intrau in vorba cu noi, ne intrebau de unde suntem, ne vorbeau despre locuri, despre manastiri, despre credinta lor in Dumnezeu.

Din Sieu, am iesit de pe drumul principal, luand-o la dreapta, pentru a vizita Manastirea Botiza, cocotata pe un deal de unde panorama este extraordinara. Am ajuns cu masina chiar pana in curtea manastirii. La intoarcere spre Sieu, ne-am oprit la o moara de apa, veche de vreo 80 de ani. Proprietarii morii, extrem de primitori, au pornit moara macinand un sac de porumb, pentru a ne arata cum functioneaza. Am fost uimiti de fiabilitatea acesteia si de ingeniozitatea intregii constructii. Era acolo si un cantar vechi care ne-a amuzat: era astfel construit incat au fost suficiente 9 kilograme pentru a masura greutatea unei persoane de 90. Am citit ca prin zona ar fi si Pestera cu Oase sau Pestera Poiana Botizei, dar nu am reusit sa o reperam.

Intorsi in Sieu, am continuat cu Bogdan Voda si Ieud. Despre primul sat am citit ca ar gazdui ruinele unei cetati, aici fiind resedinta voievodului Bogdan iar despre a doua localitatea ca se gasesc o forja, o distilerie si un complex mecanic taranesc (moara, pliva si valtoare). In Ieud am vizitat Biserica de Lemn din Deal (cea mai veche constructie, datand din 1364) si un mini-muzeu etnografic din gospodaria unor sateni.

Punctul terminus al calatoriei din a doua zi a fost Sacel, unde, in gospodaria unor sateni, pe o ulita laturalnica, plina de noroi, cu multi copilasi foarte bucurosi la sosirea turistilor, am vazut cuptorul unde se fac vase din ceramica dacica nesmaltuita, vestitite prin partea locului.

Izvorul Albastru al Izei, Borsa si Valea ViseuluiMiercuri am fost la Izvoarele Izei. In varful dealului, din soseaua care leaga Sacel si Moisei, se face la dreapta un drum forestier bun (insa trebuie sa mergi atent) care urca in munte, urmand consecvent traseul Izei si desoperind peisaje de o frumusete si salbaticie rar intalnite. Am ajuns cu masina chiar la locul unde se intalnesc cele cateva paraiase care formeaza Iza, apoi ne-am intors la o cabana langa care, la 100 de metri de drum, am gasit un izbuc (locul de unde apa, care a urmat pana atunci un traseu subteran, iese din nou la suprafata). M-a uimit cat de rece este apa (probabil traseul parcurs pe sub pamant fusese destul de lung), desi sunt obisnuit cu temperatura scazuta a raurilor repezi de munte. Dupa 2-3 secunde de stat cu piciorul in apa, il simteai efectiv cum ingheata si trebuia sa-l scuturi zdravan incercand sa scapi de senzatia patrunzatoare de rece. In apropiere este si o pestera, de care insa nu am reusit sa o dam, desi “simteam” ca suntem in apropierea ei, privind pe harta. La intoarcere, ne-am oprit si am mancat intr-o poienita, pe malul Izei. Ne-au placut intinsele paduri de brazi cat si portiunile in care Iza curgea tumultos printre stanci, parca fierbea de nerabdare sa ajunga jos, in vale.

In drumul spre Borsa, am trecut prin Moisei; din sosea, pe dreapta, la iesirea din localitate, pe un tapsan mai ridicat, se inalta ansamblul sculptural inchinat memoriei celor 29 de patrioti maramureseni ucisi de horthysti in toamna anului 1944, format din 12 stalpi de veghe - siluete stilizate si o lespede sanctuar. Am ajuns apoi in Borsa, orasul cu 17.000 de emigranti care lucreaza in Italia, de unde incep multe trasee spre Vf. Pietrosu Rodnei (2305 m), Lacul Glaciar Iezer etc., si in final la complexul turistic din apropierea orasului, dotat cu telescaun iar mai sus cu teleschi. Zona cu precipitatii abundente, aer pur, ozonat intens. Din cauza pamantului ud (inainte de sosirea noastra plouase), nu am mai urcat la Cascada Cailor (40 m). In apropiere, este Pasul Prislop, unul dintre cele mai frumoase si inalte din tara (1414 m), care face legatura cu Moldova. Ne-am intors in Borsa, unde am luat pranzul la “Perla Maramureseana”, un motel cu restaurant in stil vanatoresc, traditional romanesc, cu animale impaiate si diferite obiecte vechi, de decor, gasite parca in podul casei bunicii.

Drumul de intoarcere l-am facut pe Valea Viseului, a doua “magistrala” rutiera a Maramuresului, paralela cu Valea Izei, intre aceasta si granita cu Ucraina. Cineva ne-a povestit ulterior ca din acest drum, se desprinde un altul, la dreapta, spre Poienile de Sub Munte, de un pitoresc deosebit (nu am ajuns insa acolo, din pacate). Am ajuns pana la Sighetu Marmatiei, nu inainte de a ne opri in Viseul de Sus pentru a cauta locul de unde urma sa plecam cu Mocanita pe Valea Vaserului si a afla informatii legate de orarul si pretul calatoriei. Miercuri seara, tarziu, echipa initiala de 4 persoane s-a marit cu 3 prieteni de-ai nostri, plecati dimineata din Bucuresti.

Lacul Firiza
Pentru a-i lasa pe prietenii nostri ajunsi cu o seara inainte sa-si traga putin sufletul, joi am preferat un traseu mai usor, spre Lacul Firiza.
Am strabatut din nou Pasul Gutai, admirand din viteza masinii Creasta Cocosului (1438 m), imens bloc de andezit. Am strabatut in viteza Baia Sprie, oras minier unde ar fi trebuit sa vizitam Primaria, Casa de lemn Csazi, Lacul Albastru. La intrarea in Baia Mare (unde printre locurile demne de a fi vazute se numara Bastionul Macelarilor, turnul inalt de 50 m al lui Stefan, precum si “apa sarata” de la Tautii Magherus, la iesirea spre Satul Mare), am luat-o la dreapta, pe un drum care ne-a dus la rezervatia de andezit de la Limpedea, apoi la Lacul Fizira. Se pare ca ar exista acolo doua hidrocentrale (noi nu le-am observat) si s-ar organiza plimbari de agreement cu vaporasul. Noi ne-am multumit doar sa coboram printr-o padurice pe marginea lacului, cu apa foarte limpede insa cu malul malos (cel putin cel pe care am nimeritnoi). Dupa ce am admirat privelistea, am mancat placinte cumparate dimineata din Ocna Sugatag si am atipit nitel intinsi pe o patura, am plecat spre statiunea de iarna Izvoarele (drumul forestier dintre lac si statiune este mirific), unde ne-am jucat cu mingea vreo 2 ore pe un teren de fotbal. Dupa ce am parasit Izvoarele, am facut numeroase popasuri pe drumul forestier, ca un fir de ata aruncat intre dealuri salbatice, foarte impadurite, pentru a aduna fragi si zmeura, care erau la tot pasul, pe marginea drumului. Drumul forestier ne-a dus in final chiar pe culmea Pasului Gutai.
Cand am ajuns “acasa”, inainte de inserare, ne-am oprit putin la lacul sarat de la intrarea in statiunea Ocna Sugatag (neamenajat, insa destul de primitor si nu foarte adanc), unde am facut o baie buna. Seara, la masa, am baut horinca maramureseana de vreo 60 de grade, facuta din pere, care ne-a binedispus pe toti si a facut ca bucatele sa ni se para mai bune.

Valea Vaserului
Vineri a fost o zi cu totul speciala: cu Mocanita pe Valea Vaserului, deja celebra pentru cei care au fost in Maramures (mari personalitati politice au mers cu ea). Punctul de plecare pe traseu fiind Viseul de Sus, la vreo 60-70 de km de Ocna Sugatag, a trebuit sa plecam la 4:30 dimineata, cand abia se crapa de ziua. Inainte de satul Bocicoel, drumul care leaga cele doua “magistrale” rutiere din Maramures ne-a oferit un spectacol demn de filmele cu peisaje din Scotia. Varfurile dealurilor din jur erau invelite in ceata deasa. Privelistea oferita in timp ce urcam pe serpentine era unica: ca si cum padurea deasa, de un verde intens, inca adormita sub roua diminetii, respira scotand aburi.

Am lasat masinile la periferia Viseului de Sus, aproape de “gara” Mocanitei - trenul forestier apartinand unei companii private, pe ecartament ingust, tras de o locomotiva cu aburi, care urca la 6.00 dimineata pe Valea Vaserului cu diferite materiale de constructie, pufaind din greu si “mancand” lemne si apa, si coboara inapoi in Viseu, incarcat cu 5 pana la 20 de vagoane cu busteni mari de la exploatarile forestiere din munte, ajungand undeva in jur de 19:00 in Viseu.

Traseul are 45 km (pana la Comanu), iar calea ferata este construita urmand fidel Valea Vaserului, foarte aproape de albia raului, cu 3 tunele mici si cu peisaje de-a dreptul mirifice. Trenul parea firav, parca luat dintr-un parc de distractii, incat, de multe ori, la curbe, albia raului foarteapropiata de sine, parca intra pe sub tren si aveam senzatia ca ne vom rasturna in apa. Nu a contat racoarea diminetii aveam haine groase si o patura), nu au contat scanteile care veneau dinspre locomotiva si ne ardeau hainele, lasand mici gaurele in urma lor (vagonul era deschis, fara geamuri, doar cu acoperis si perti laterali cat sa nu cazi din el), nici durata drumului si nici desele opriri pentru alimentarea cu apa, lemne, sau adaugat vagoane. Privim doar cu nesat la frumuseteapeisajului, care apare dupa fiecare cot facut de rau.

Ne-am oprit la statia Faina (la km 32), dupa 4 ore si jumatate de mers, si am mancat intr-o poienita pe marginea raului. Apoi eu m-am culcat pe doi busteni lungi de vreo 20 de metri, asezati unul langa altul, in jur auzindu-se numai susurul raului. Daca vrei un loc unde sa fii departe de civilizatie, Valea Vaserului poate fi o alternative excelenta. Peste cativa ani, probabil vor inflori si aici pensiuni turistice si cabane. Deocamdata insa zona este ferita de mana civilizatoare a “turistilor de weekend”.

La intoarcere, vagonul nostru, cel mai usor, aflat imediat dupa locomotiva, a deraiat. Locomotiva si vagoanele au franat (cam din 2 in 3 vagoane erau “franari” – oameni care franau vagoanele in diferite momente ale traseului) calm si incetisor; mecanicii erau foarte linistiti, au coborat, au pus un dispozitiv special sub roti, trenul a pornit incetisor si vagonul a fost repus pe sine. Nu stiai daca sa stai linistit vazand ce usor si calm au remediat situatia sau sa te gandesti ce se intampla daca vagonul va deraia din nou intr-un loc ingust, unde intre stanca muntelui si albia raului abia incapea calea ferata. Am aflat apoi ca trenul nu prea are cum sa se rastoarne, dar deraiaza insadestul de des din cauza liniei afectate de viituri dupa fiecare iesire din albie a raului. Uneori, trenul incetinea si fluiera pentru a-si anunta sosirea animalelor (in special cai) care pasteau pe linie, uneori alergand in fata locomotivei fara insa sa araseasca calea ferata. Dupa ce totusi se dadeau deoparte, mecanicii ii speriau “tragand” in ei cu jeturi de aburi, cand ajungeau in dreptul lor. Evident, pe Valea Vaserului exista o gramada de trasee montane. Intr-una din “statii”, unde trenul oprea cateva minute pentru diverse manevre si operatiuni, doi dintre prietenii nostri s-au dus la cele doua toaletele construite din lemn la circa 10-20 de metri de linie. La un moment dat trenul a suierat si a inceput sa mearga incetisor, ca si cum ar fi plecat din statie. Intr-o secunda, usile celor doua toalete au fost deschise la perete, concomitent, de prietenii nostrii speriati ca pierd trenul, care au inceput sa alerge spre vagon. Dupa ce s-au suit, trenul s-a oprit si a mai stat cateva minute bune pentru a finaliza operatiunile de incarcare-descarcare. Pe drum, la cativa metri de noi am vazut un soim. Unul dintre muncitorii forestieri a sarit din tren cu gandul sa-l prinda insa soimul si-a luat zborul.

La strandul din Ocna Sugatag
Sambata am fost din nou la Sapanta (pentru ca cei 3 prieteni ai nostri ajunsi in Maramures miercuri seara sa vada frumusetile locului). De data asta, am trecut dincolo de cimitir, mergand pana la pastravarie, unde am dat de mancare la pesti si am cumparat vreo 2 kilograme de pastrav proaspat pentru gratarul de seara. Din pacate, drumul forestier de 13 kmpana la Cascada Sipot este accesibil numai vehiculelor mari (camioane, tractoare sau autoturisme “tot teren”), asa ca a trebuit sa ne intoarcem.

Ajunsi “acasa”, in Ocna Sugatag, si fiind ultima seara petrecuta in Maramures, am “decretat” program de voie si ne-am dus intins la strandul cu apa sarata din centrul statiunii, la 50 de metri de locul unde eram gazduiti. In complex mai exista si bazine acoperite, cu apa sarata, unde se trateaza diverse afectiuni. Ne-am balacit in apasarata pana s-a inserat, apoi ne-am amintit brusc de pastravii din lada frigorifica, grabindu-ne spre gratar…

Spre Padis
Duminica am plecat din Maramures, cu regretul ca am ratat cateva obiective turistice deosebite: la circa 10 km de Baia Sprie manastirile Sisesti si Surdesti (ultima datand din 1424 si avand o inaltime de 53 m), Manastirea Rohia (aproape de Targu Lapus) si Manastirea Nicula (la cativa km de Gherla, renumita prin icoana facatoare de minuni). Acestea sunt insa motive intemeiate pentru a reveni pe aceste meleaguri peste cativa ani. Exista in Maramures multe locuri deosebite (cascade, chei, varfuri), peste 20 de rezervatii naturale importante de tot felul (liste cu descrierea si localizarea lor se gasesc pe Internet), exista foarte multe trasee montane spectaculoase in muntii Rodnei, Maramuresului, Tibles si Gutai. Nu ne ramane decat sa visam ca, la un moment dat, vom putea sa ramanem 3-4 luni neintrerupte in aceste locuri, pentru a putea spune intr-adevar: am vazut Maramuresul.

Pentru Padis, am inceput sa facem aprovizionarea inca de la Baia Mare (intrarea in Metro se face, cum altfel, pe sub o poarta maramuresana). Pe seara am ajuns la Cheile Turzii. Ploaia care ne-a urmarit si ne-a amenintat toata dupaamiaza s-a oprit si am reusit sa facem un gratar cu ciuperci si ficat de pui, asortate cu palinca moldoveneasca. Am dormit la cabana (suportabila pentru o noapte) iar a doua zi am plecat spre Turda.


PADIS

Seara observasem ca, desi urmasem exact indicatoarele, drumul pe care mergeam spre Cheile Turzii dinspre Turda nu este cel pe care il stiam noi (de cand veniseram cu doi ani in urma) si ca este mult mai accidentat. Asa ca la plecare, luni dimineata, am gasit si am urmat drumul pe care noi il stiam, mult mai bun. Curand am aflat explicatia: drumul pe care il stiam noi era inchis din cauza unui pod rutier care sta sa se prabuseasca (vizibil deformat). Exista numeroase indicatoarede ocolire pe care insa le-am vazut prea tarziu. Ajunsi in fata podului, niste sateni ne-au spus ca putem trece cu masinile noastre. Erau intr-adevar niste obstacole care sa impiedice trecerea masinilor mari. Am trecut, poate putin inconstienti, cu masinile, una cate una, pe pod.

Dupa ce ne-am finalizat aprovizionarea in Cluj Napoca si Huedin (drumul intre cele doua localitati este in reparatie, se circula foarte greu, in coloane interminabile pe ambele sensuri), am inceput sa urcam spre Padis (din Huedin se face un drum la stanga). Drumul este asfaltat si foarte bun in prima parte, apoi se strica treptat si “devine” drum forestier. Dupa ce, la o rascruce, am mers pe un drum gresit vreo cativa kilometri (noroc cu niste localnici care ne-au spus ca acela este capatul drumului, altfel am fi intrat cu masinile in desisul padurii, trecand prin paraul care curgea prin locul unde noi credeam ca trebuie sa continue drumul forestier), am reusit sa ajungem la Cabana Padis.

Intrucat toate locurile erau ocupate, am acceptat cu bucurie sa dormim in corturi (ca doar de-aia le caraseram dupa noi). Am preferat sa instalam corturile in curtea cabanei (inconjurata de gard inalt de sarma) pentru siguranta masinilor, a corturilor si implicit a noastra (atat ziua cat si noaptea). Siguranta impotriva raufacatorilor (chiar daca esti la munte, departe de lume, nu se stie niciodata cine iti poate da tarcoale, mai ales noaptea cand dormi sau ziua cand corturile si masinile raman singure, noi fiind plecati pe traseu), a animalelor (cai si vaci) si a intemperiilor naturii (ploi torentiale, trasnete). Aceasta deoarece, din pacate, se produc si intamplari mai nefericite: doua vaci au fost trasnite intr-o vale din apropiere, niste corturi amplasate prea aproape de albie au fost luate pe sus si aruncate in padure de raul care s-a umflat din cauza ploii torentiale cazute inainte de venirea noastra, iar caii si boii se “scarpina” cateodata de oglinzile laterale si de caroseriile masinilor, profitand uneori de “mila” turistilor care ii cheama aproape de tabara pentru a le da mancare si a-i mangaia. La aceste motive se adauga si faptul ca tot timpul sederii noastre am avut acces la grupul sanitar al cabanei (dus cu apa calda), gratar, la “ciuperca” mare, acoperita, construita recent, unde puteam manca si spala alimentele si vesela etc… Pretul: 100.000 lei pe noapte, de cort.

Ne-am instalat corturile (un moment “important”, deosebit de placut pentru noi, in economia unei excursii), am facut gratar si am mancat in “ciuperca”. La Cabana Padis, proprietarii au cumparat teren in jurul cabanei (acum doi ani cand am fost prima oara, gardul era mult mai aproape de cabana) si se pregatesc sa se extinda: grup sanitar distinct (cu dusuri) pentru turistii care stau in cabana si la corturi precum si un motel de 80 de camere. O alta veste buna pentru noi: se desfiintase discoteca “La Termopane” (vis-à-vis de cabana) care ne teroriza pana noaptea tarziu in urma cu doi ani. Era o anomalie deranjanta: o discoteca zgomotoasa intr-un loc indepartat, in inima muntilor, contrastand cu hergheliile de cai semisalbatici, superbi, bine legati, parca pictati in diferite nuante si culori, lasati in libertate toata vara pe platourile de la Padis, printre care trebuia sa te strecori cu atentie cu masina atunci cand erau opriti pe drum. Le vedeai privirile, le auzeai respiratia, simteai cum vibra pamantul atunci cand calcau. Cu greu te abtineai sa nu intinzi mana pe geamul portierei si sa-i atingi. Frumusetea locurilor este greu de surprins chiar si pentru o camera video, ca sa nu mai vorbim de cuvinte si fotografii (fie ele si profesionale). Descrierea detaliata a traseelor din zona Padis, dupa parerea mea una dintre cele mai spectaculoase din tara, face subiectul unor harti si carti detaliate, realizate de profesionisti. Exista materiale destul de bune si pe Internet. Asa incat nu o sa detaliez traseele facute.

Lumea Pierduta
Marti am facut un traseu de incalzire, la Lumea Pierduta, 5 ore si jumatate dus intors, insa fara sa coboram in avenuri, (puturi naturale de mare adancime, unele avand la baza ghetari sau rauri subterane), insa cu tot cu pauzele pentru culesul de fragi si zmeura. Am vazut un izbuc interesant (Izvorul Rece) apoi am urcat catre avenurile impresionante: Geamanata (cel mai spectaculos, un put de 20 m diametru, adanc de 100 m, cu o arcada de piatra deasupra gurii sale gigantice; incepe cu o verticala de 40 m, dupa care pe o ingramadire de arbori cazuti s-a format o platforma de zapada, pamant si lemne; mai jos, alte 2 verticale duc la un rau subteran; cine are curajul sa urce pe arcada poate vedea arbori de zeci de metri ce par scobitori adunate intr-un recipient), Avenul Negru (unul dintre cele mai mari din tara, 108 m adancime si 50 m diametru, distrus insa din cauza despaduririlor masive), Avenul Acoperit (care incepea cu o coborare de 4 m pana la un tunel de 20 m la capatul caruia incepea putul propriu zis de 29 m adancime si 8 m diametru; evident nu am coborat neavand echipament, timp si nici curaj) si Avenul Pionierilor (cel mai mic dintre ele, 9 m diametru si tot atatia adancime, insa pe care il puteai observa cel mai bine). Numele locului se trage de la salbaticia si frumusetea locurilor.

Cetatile Ponorului
A doua zi, am fost la Cetatile Ponorului (pentru membrii grupului care nu le mai vazusera), care ne-au impresionat la fel de mult ca si acum doi ani cand am venit pentru prima data la Padis. Am vazut din nou izbucul raului Ponor (spectaculos prin debitul mare si prin stanca impresionanta de sub care tasneste apa). Scara de metal care ajuta la coborarea spre pestera (destul de paraginita acum doi ani) a fost inlocuita cu un cablu metalic solid pe care insa trebuie coborat cu atentie. Nu am coborat in pesteri, multumindu-ne sa admiram grandoarea stancii de circa 100 de metri inaltime in care este sapata intrarea in pestera principala (si ea avand la randul ei circa 70 de metri inaltime). Drumul catre balcoanele de belvedere de desupra celorlalte doua pesteri (cocotate la 200 de metri) mi s-a parut la fel de greu ca si acum doi ani; ma refer evident la prima portiune de urcus abrupt pe grohotis si apoi pe pietre, fara prea multe posibilitati de a te sprijini sau agata. Dupa parerea mea, nu as recomanda vizitarea cetatilor (coborat la pesteri si de acolo urcat la punctele de belvedere) cand ploua. Circuitul a durat fix 6 ore (repet, fara sa intram in pesteri). Fiind sfarsit de iulie, evident ca vremea frumoasa nu putea tine prea mult. Tunetele au inceput sa se auda inca de cand eram la balcoane, norii se adunau amenintatori pe masura ce noi ne grabeam spre casa, insa am scapat teferi. Seara a plouat torential, iar noaptea a fost furtuna in apropiere, nu chiar deasupra cabanei.

Joi dimineata erau inca nori grei pe cer, asa incat am decis sa plecam deoarece pe ploaie este destul de dificil si de neplacut sa mergi pe trasee. Cu regret ne-am despartit de Padis pentru a doua oara, fara sa fi vizitat prea multe nici de aceasta data (acum 2 ani am plecat alungati de ploaie dupa doar o zi frumoasa, in care am apucat sa vizitam Cetatile Ponorului). Data viitoare cand vom veni (in prima jumatate a lunii septembrie, cand vremea se pare ca este mai stabila), vom sta pentru inceput la Cabana Padis si vom vizita Cetatile Radesei si Somesul Cald in partea de nord, apoi ne vom muta cu “tabara” mai spre sud, la Cantonul Glavoi (era foarte multa lume cazata acolo, cred ca erau circa 30-40 de masini) sau la Cabana Cetatile Ponorului (pentru a ajunge mai usor la Cheile Galbenei si pesterile din apropiere).


SOVATA

Am plecat joi la pranz de la Cabana Padis. Stiam ca este posibil ca ploaia care ne-a alungat de aici sa fie prezenta pe o arie destul de mare, asa ca am hotarat sa mergem tocmai la Sovata, cu gandul sa prindem o zi de plaja si baie in lacurile sarate din statiune si sa ne apropiem, totodata, de Bucuresti. Intr-adevar, ploaia a facut ravagii in acele zile in Apuseni, noi am reusit sa lasam in urma niste nori grei deasupra Clujului, insa ploaia ne-a urmat pana dincolo de Targu Mures.

Am stat doua nopti in gazda (camera costa 300.000 lei, pe noapte), la o familie de maghiari, vineri am facut plaja si baie intr-unul din strandurile cu apa sarata (noi am gasit doua stranduri si doua lacuri mai mici, neamenajate, dar cu destul de multi oameni care faceau baie in ele), destul de adanc si cu apa nu foarte sarata (asa cum ne obisnuiseram la Ocna Sugatag in Maramures) Dupa amiaza, ne-am plimbat putin prin statiune si am mancat la un restaurant. Sambata seara am ajuns la Bucuresti (concediul trebuia sa aiba si un final).


In ceea ce priveste planurile de vacanta pentru anul viitor avem in vedere Cheile Nerei (ne este dor de acele locuri, in ciuda viperelor care colcaie prin zona) si ale Carasului (prin apropiere). Pana atunci insa va doresc toate cele bune (si va multumesc pentru rabdarea de care ati dat dovada citind povestirea).