Cheile Nerei, Pestera Comarnic, Maramures (2004)

POVESTI DE CITIT LA GURA SOBEI – AL CINCILEA AN DE HOINARIT (iulie)


Iata-ne in al cincilea an pe cararile patriei. Inainte cu cateva seri de plecarea in concediu, avand in fata hartile si listele cu cele necesare, am facut o scurta recapitulare a locurilor vazute in concediile anterioare: 2000 a fost anul de debut, doar cu o saptamana de drumetii (a doua petrecand-o la mare), in care ne-am plimbat putin prin Slanic Moldova, am admirat manastirile din nordul Moldovei, Cetatea Sucevei, Cetatea si Manastirea Neamtului, Manastirile Agapia si Varatec, Cascada Duruitoarea din Ceahlau, Lacul Izvorul Muntelui, Cheile Bicazului si Lacul Rosu, Tusnad si Lacul Sf. Ana, intorcandu-ne in Moldova prin Pasul Oituz. In 2001, am fost in cealalta extremitate a tarii, la Cheile Nerei, vizitand in drum Orsova, Cazanele Dunarii si Baile Herculane, apoi am mers prin Defileul Jiului la Lacul Cincis, am vizitat Cetatea Corvinestilor de la Hunedoara, am ajuns la Intregalde (un sat pitoresc de munte, in judetul Alba), apoi la Manastirea Rimet si am vazut putin din cheile cu acelasi nume, ajungand la Garda de Sus, ocazie cu care am vizitat Pestera Scarisoara, Pestera lui Ionele si, in drum spre Padis, Pestera Ursilor. Campati la Padis, am mers doar la Cetatile Ponorului, fugind ulterior de ploaie, mai intai la Cheile Turzii si apoi acasa. In cel de-al treilea an, iar am “sarit” pe harta si ne-am oprit pentru o saptamana in Delta Dunarii iar in cea de-a doua am mers sa ne odihnim la Intregalde. Anul trecut, am experimentat ceva nou, si anume Maramuresul, pentru ca apoi sa revedem Padisul si Cetatile Ponorului, mergand de aceasta data si la Lumea Pierduta, iar ultimele doua zile din concediu le-am petrecut la Sovata, izgoniti de la Padis de aceeasi ploaie care ne “strica” concediul in fiecare an. Aici s-a terminat recapitularea noastra. Ne-am dat seama ca am vazut foarte putine zone din cate am fi dorit si ca peste tot unde am fost, am reveni cu drag, deoarece mai sunt de vazut sau revazut multe locuri pitoresti.

Pentru 2004, ne-am facut doua planuri de bataie: unul pentru timp frumos, prielnic traseelor, care ne-ar fi tinut cantonati pe Cheile Nerei in prima saptamana si pe cele ale Carasului intr-a doua, in timp ce planul B, de ploaie, ne-ar fi trimis prin Apuseni, pana in Maramures, fiind nevoiti sa ne petrecem timpul vizitand cat mai multe locuri demne de admirat chiar pe timp ploios. In final, concediul a fost o combinatie a celor doua planuri, in prima saptamana petrecuta la Nera vremea fiind excelenta, in timp ce aproape toata saptamana a doua s-au desfasurat campionatele nationale de plouat cu galeata, fiind nevoiti efectiv sa fugim din Cheile Carasului tocmai in Maramures si pierzand astfel 2 zile pretioase pe drum. Nu ne gandeam anul trecut ca vom ajunge din nou, asa repede, in Maramures. In cele 16 zile de concediu, am strabatut cu masina 2766 km.


DIN NOU LA BAILE HERCULANE

Am plecat sambata dimineata din Bucuresti, 6 persoane imbarcati in 3 masini. Cu doi dintre prietenii nostri mai fuseseram si anul trecut, iar ceilalti doi erau pentru prima oara intr-un concediu la cort, prin salbaticie. Dupa ce am mai facut ultimele cumparaturi la Metro Militari, la orele 9 am pornit avand ca destinatie finala pentru acea zi Baile Herculane, dupa principiul “drumul cel mai scurt este cel pe care il cunosti cel mai bine”. Pe drum, am oprit evident la “mititeii de pe Dealul Negru” (intre Pitesti si Rm. Valcea). Din pacate, nu am putut merge pe la manastirile si pesterile din Valcea si Gorj, ne-am consolat doar cu gandul ca acestea sunt relativ aproape de Bucuresti si le putem vizita si in weekenduri. De altfel, in concedii ne-am propus sa mergem cat mai departe de casa, in zone la care nu putem sa ajungem intr-un weekend, fie el si prelungit cu zilele de vineri si luni. Si intrucat Carpatii Occidentali si partea nordica a celor Orientali sunt foarte frumosi si au suficient de multe atractii, este usor de inchipuit ca si in urmatorii ani tot pe acolo vom ajunge. Pentru diversitate, probabil vom incerca la un moment dat sa vizitam Retezatul, poate si ceva trasee prin Fagaras, alea mai usore, pentru turisti amatori asa ca noi. Revenind la drumul dintre Rm. Valcea si Tg. Jiu, mentionam doar ca este foarte pitoresc iar, in continuare, portiunea de la Baia de Arama la Baile Herculane este si ea frumoasa insa plina de serpentine.

Am ajuns dupa amiaza la Baile Herculane, statiune balneo-climaterica situata pe malurile Cernei, sub abrupturile calcaroase ale Muntelui Domogled si inconjurata de padurile din Muntii Cernei. Este cea mai veche statiune din Romania (153 e.n.) si una dintre cele mai vechi din lume, cu o aeroionizare puternica mergand pana la 2000-2500 ioni negativi/cm3/s (asta inseamna ca la o altitudine de numai 168 m se respira un aer ca la 2000-3000 m), renumita si pentru apele sale minerale si termale. Exista numeroase atractii in zona, insa nu insist acum, probabil la un moment dat vom zabovi cateva zile la Herculane sa le vizitam: podul natural de la Ponoare, Cheile Corcoaiei, Cheile Tasnei, 7 Izvoare Calde, Pestera Hotilor, toate facand parte din Parcul National Domogled - Valea Cernei. Specialistii afirma ca “diferenta mare de nivel de la izvoarele Cernei pana la varsare a imprimat raului un curs rapid, sapand adanc in masivele stancoase pe care le strabate si formand versanti abrupti si chei de o frumusete deosebita cu o verticalitate ce ajunge pana la 400-500m, avene, pesteri”.

Intrucat oamenii, masinile parcate si corturile intinse pe marginea drumului faceau circulatia din ce in ce mai dificila, ne-am dat seama ca acel camping pe care il stiam noi de acum 3 ani, de la iesirea din statiune inspre Baia de Arama, era plin cu turisti de weekend. Am decis sa ramanem intr-un alt loc de campat, mult mai mic, pe marginea soselei, la circa 10 km de statiune, dupa ce in prealabil studiaseram si posibilitatea sa stam intr-o poiana joasa, chiar pe malul Cernei, cu o deschidere mai mare insa si cu mai multe corturi si masini, deci implicit cu mai multa galagie. Am preferat campingul mai mic si mai departat de statiune, insa mult mai linistit, chiar daca izvorul (de unde am luat apa si unde am racit bauturile) cat si locul unde puteam cobora in apa Cernei erau la circa 50 metri distanta (chiar langa cort, malul fiind destul de inalt). Pe fondul oboselii acumulate pe sosele, cate un pahar de Alexandrion a fost binevenit si si-a facut din plin efectul, asta in timp ce intindeam corturile (toate noi), unii dintre noi facand acest lucru pentru prima data in viata. Apoi ne-am apucat de gratar, o activitate placuta si deja traditionala in astfel de situatii. Daca ma gandesc bine, in prima saptamana de concediu, de sambata pana sambata, cu o singura exceptie cred, in fiecare seara am facut gratar (avand ca protagonisti niste pulpe, piept si ficat de pui, peste si saramura de peste, carnati, frigarui de legume, paine). Mancam si beam la lumina tortelor si uneori a unui bec de 100W alimentat de la bateria uneia din masini, spre bucuria miilor de insecte care roiau in jurul lui. Nu ne culcam seara pana nu admiram sutele de licurici si cerul instelat. Cat despre aerul curat si apa rece de izvor….. Noaptea nu se auzea decat susurul puternic al Cernei, incat uneori aveai impresia ca ploua. Sambata seara, inainte sa ne culcam, era sa avem prima patanie: unul dintre noi, din cauza intunericului si a “aburilor” de Alexandrion si bere care pluteau in jurul corturilor, a alunecat de pe malul abrupt al Cernei chiar in zona din spatele corturilor, fiind gata sa cada de la o inaltime de 10-15 metri. Noroc ca s-a prins in ultimul moment de radacinile unui copac.

Speram ca duminica dupa amiaza campingul de la marginea statiunii sa se goleasca, astfel incat sa avem loc sa campam acolo inca o noapte, pentru a face o baie in izvoarele fierbinti de pe malul Cernei. Astfel am decis ca duminica sa fie zi de pauza, dupa cele cateva sute de kilometri parcurse de la Bucuresti pana la Herculane, si sa plecam luni dimineata cu forte proaspete spre Nera. Mai ales ca doream sa vedem Dunarea. Dupa micul dejun, am mers la Orsova, cochetul oras de pe malul fluviului, am alimentat cu benzina pentru partea a doua a drumului spre Nera si am ajuns pana la Cazanele Dunarii, dupa ce am admirat chipul lui Decebal sculptat impresionant in stanca. Fata de acum 3 ani cand am vazut-o prima data, constructia este acum finalizata.

Cand ne-am intors de la Orsova, duminica spre seara, campingul vizat de noi era inca plin de masini si turisti, asa ca ne-am felicitat ca am ales sa ramanem departe de statiune si sa dormim linistiti in primele doua nopti. Am regretat insa ca nu am reusit sa facem o baie fierbinte la izvoarele din imediata apropiere a apelor reci ale Cernei. Abia luni dimineata cand am plecat spre Nera, campingul era liber, puteai sa gasesti locuri bune pentru cort si masini.


NERA

Cantonul lui Damian
Cheile Nerei, cu o lungime de peste 20 km (cele mai lungi din Romania), fac parte din Parcul National Cheile Nerei - Beusnita (ce include 6 rezervatii declarate si una propusa), in zona centrala a regiunii Resita - Moldova Noua (cea mai intinsa structura carstica compacta din Romania care se prelungeste si in Iugoslavia), separand partea sudica a Muntilor Aninei de cea nordica a Muntilor Locvei. Primii au, in zona parcului, altitudinea maxima de peste 1150 m, aceasta coborand in Valea Nerei pana la 150 m, rezultand o diferenta de nivel totala de 1000 m, regiunea fiind astfel caracterizata de platouri calcaroase inalte de unde pornesc pantele accentuate ale unor vai: Cheile Minisului, Cheile Nerei, Valea Beului etc. Zona Muntiilor Locvei inclusa in parc este in intregime carstica, avand numeroase platouri cu doline, avene si fiind strapunsa de vai (Susara). In zona au fost descoperite circa 450 cavitati (printre care Pestera cu Apa de la Bigar, Pestera Intunecoasa din Poiana Roschii, Pestera Boilor, Pestera Gaura Porcariului si Pestera Dubova – ultimele doua fiind cele mai frumoase din zona, Pestera cu Horn, Pestera cu Apa din Valea Susarei, Pestera cu Cascade, Pestera cu Prabusiri, Pestera Meandrata, Pestera cu Scorpion, Pestera Suspendata, Pestera Bijuteria din Muntele Rol, Avenul de la Insurgenta Golumbului, Avenul din Valea Ulmul Mic de 102 m adancime, Avenul de la Izbucul Moceris, Avenul cu Pestera, Avenul cu Sifon), precum si numeroase izvoare, izbucuri (Izvorul Iordanului), ponoare, pereti calcarosi de peste 100 m inaltime, chei. Cat despre flora, aici exista cateva dintre “piese” floristice de exceptie ale Romaniei: tisa, cele mai frumoase exemplare din Romania de alun turcesc (inaltimi de peste 22 m), 3 exemplare din arborele gigant (Sequoia gigantea), precum si circa 150 ha de paduri seculare de fagi cu dimensiuni exceptionale. Fauna include printre raritati: pestele relict “fita mare” cu areal de raspandire doar in Cheile Nerei, vipera cu corn – ambele ocrotite prin lege, precum si pastravul indigen cu puncte rosii si portocalii.
Cele doua extremitati ale Cheilor Nerei sunt localitatile Sopotu Nou (capatul sudic al cheilor), unde se ajunge din Bozovici, si Sasca Romana, la 1 km de Sasca Montana. Izvorand ca un parau din platoul Muntilor Semenic, Nera ajunge in Depresiunea Bozovici un rau domol de campie si nici nu te gandesti ca in aval poate avea niste chei atat de spectaculoase. Dupa ce trece de Sopotu Nou, raul isi schimba brusc directia, coteste spre nord-vest si, tumultos si plin de elan, isi adanceste defileul si strapunge calcarele din zona.

Ultimul oras prin care am trecut inainte sa intram in zona cheilor a fost Oravita. Aici am facut cateva cumparaturi din piata, am discutat cu un taximetrist (care intamplator cunostea foarte bine cheile) despre drum si atractiile zonei si am umplut rezervoarele masinilor. Ca si acum 3 ani, am intrat in chei dinspre Potoc, fiindca pe aici trece singurul drum de masina care duce pana la Cantonul lui Damian, de unde incepe cea mai pitoreasca portiune a cheilor (pana la Lacul Dracului), departe de orice asezare umana. Intre Ciuchici si Sasca Montana, mai exact dupa ce se trece de Macoviste si pana se intra in Slatina Nera, in dreptul unor cladiri albe de pe stanga, drumul coteste la stanga spre satul Potoc. In acea “intersectie” exista acum indicatoare (destul de mici) iar niste oameni care lucrau in acele cladiri (li se spunea “la statie”) ne-au confirmat ca drumul corect spre Potoc este, asa cum banuiam si noi, la stanga. Satul este mic, cu oameni putini si in varsta, situat pe varful unui deal, iar drumul este neasfaltat si plin de pietre. Sus pe deal am intalnit din nou indicatoarele care ne aratau directia de urmat spre Cantonul lui Damian si Pastravaria Valea Beului. Extrem de important este faptul ca pe indicator scria distanta in kilometri (12) pana la Cantonul lui Damian. Vremea era foarte calduroasa, coboram incet Dealul Potoc peste pietre si denivelarile drumului, cu geamurile deschise, si curand au inceput sa “circule” prin masini bondari si alte zburatoare enervante. Am ajuns cu bine la “intersectia” de drumuri forestiere de la Podul Bei (locul de varsare a Beului in Nera), la circa 8-10 km dupa Potoc. Venind dinspre sat, inainte de pod se face o carare la dreapta care trecand prin “tunele” ajunge la Sasca Romana si apoi la Sasca Montana, iar dupa pod, un drum merge la stanga pana la Pastravaria Valea Beului iar celalalt spre dreapta ajunge la Cantonul lui Damian, unde se opreste.
Inainte cu 2 km de canton am gresit drumul. Exista o bifurcatie: din drumul “principal” care urca se face un drum mai ingust care coboara spre deapta. Pe o piatra in stanga drumului este marcajul banda rosie si o sageata care indica drumul din dreapta, insa piatra este greu de observat din masina, fiind joasa si aproape imediat dupa o curba la stanga, neexistand nici un alt indicator. Am vazut pe harta ca la un moment dat se face un drum la stanga, pe Ogasul Lindinii, insa am apreciat gresit ca acesta ar fi la 70-80 de grade fata de drumul principal (de fapt ambele drumuri coteau la circa 70-80 de grade inainte sa se desparta, unghiul dintre ele fiind de fapt de numai 20-30 grade). Fiind convins ca nu am cotit nicaieri la stanga din drumul principal, am inceput sa mergem in directia gresita. Drumul a devenit din ce in ce mai prost, valea din dreapta noastra se adancea tot mai mult si nici macar nu se mai auzea Nera (ne gandeam ca poate nu se aude din cauza in acea zona curge destul de lent iar valea este adanca). Bineinteles ca nici marcajul nu l-am mai vazut (sincer sa fiu, eu nici nu urmarisem marcajul, fiind convins ca drumul nu are unde sa duca in alta parte decat la canton). Nu ne mai aminteam de acum 3 ani sa mai existe alt drum forestier in zona, nu ne mai aminteam nici macar ca exista o bifurcatie. Si daca drumul este gresit, unde duce el? Si daca drumul este gresit, unde l-am pierdut pe cel bun? Cam astea erau intrebarile pe care ni le puneam in timp ce incepuseram sa privim mai atenti kilometrajul. Pe mijlocul drumului si pe margine erau balarii din ce in ce mai inalte. Pe cele de pe mijloc le culcam la pamant cu masina. Insa din cauza lor nu puteam vedea cand pragurile de pamant dintre roti deveneau prea inalte si nu le puteam depasi, masina avand garda insuficient de inalta pentru a trece peste ele. Masina noastra (care era prima) s-a oprit de 2 ori din cauza pragului de pamant prea inalt dintre roti. Ne-am dat seama ca trebuie sa le “incalecam”, mergand cu 2 dintre roti pe marginea drumului (cand pe stanga cand pe dreapta) si cu celelalte pe pragurile de pamant de pe mijlocul drumului. Dupa ce am observat pe kilometraj ca am mers deja 15-16 km de la indicatorul din Potoc (care ne anunta ca pana la canton sunt doar 12 km), am hotarat sa ne intoarcem. Ne-am dat seama ca singurul loc unde puteam gresi drumul fusese la acea bifurcatie. Uitandu-ma ulterior mai atent pe o harta amanuntita, curios sa vad pe unde ne-am ratacit si unde am fi ajuns daca mai continuam, am vazut ca ajunseseram deja pe Ogasul Blezniac, dupa inca o bifurcatie unde facusem dreapta. Drumul din stanga mergea in continuare pe Lindina pana la o exploatare forestiera (din cate am auzit), iar cel din drepta mergea multi kilometri, trecand de Valea Rea, mergand apoi pe Valea Tisiei, aproape de Pestera Tisiei pentru a se opri undeva la Izvoarele Tisiei, adica in mijlocul salbaticiei. Asadar, a trebuit sa intoarcem masinile “pe loc”, deoarece nu am avut rabdare sa mai mergem pana se largea drumul si puteam intoarce mai usor. Pe drumul care avea o latime de circa 4-5 metri (in stanga deal, in dreapta o vale adanca) a trebuit sa intoarcem pe rand cele 3 masini, operatiune care ne-a cerut multa atentie si prudenta si ne-a facut pe toti sa transpiram. Ne-am intors pana la bifurcatie (la intoarcere, am fost mai atenti la drum si nu ne-am mai impotmolit) si ne-am dat seama ca merseseram 11 km degeaba. Plus inca 11 km la intoarcere pana sa dam de drumul bun. Cand ne intorceam, cu cateva sute de metri inainte sa ajungem la bifurcatia buclucasa si sa reintram pe drumul bun, ne-am intalnit cu o masina, cu doi tineri care nu vazusera nici ei piatra cu sageata, apucasera ca si noi la stanga pe drumul gresit, convinsi ca aceea este directia buna spre Cantonul lui Damian. Le-am explicat ca noi am mers 11 km si nu am dat de canton asa ca ne intoarcem la bifurcatie. Ei nici macar nu stiau cati kilometri sunt pana la canton (baiatul mai fusese cu multi ani inainte si se baza pe ce isi amintea), asa ca probabil ar fi mers mult timp pe acel drum, problema fiind ca erau numai ei doi, iar inserarea era destul de aproape. Mare noroc au avut ca ne-au intalnit pe drum, inainte ca noi sa ajungem la bifurcatie si sa apucam pe directia normala. La bifurcatie, in timp ce faceam cu masinile manevrele de a intra pe drumul spre canton (curba de circa 150 grade in panta), am observat piatra pe care era marcajul cu sageata rosie la drapta. Am respirat usurati si in acelasi timp nu ne venea sa credem ca am putut sa o ratam. “Drumul cel bun” mergea numai pe malul Nerei, foarte aproape de aceasta, si era mult mai bun decat cel pe care merseseram noi 22 km. Am vazut bariera si portiunile de grohotis pe care ni le aminteam de acum 3 ani si pe care tot asteptam sa le intalnim in timp ce mergeam pe drumul gresit. Si la foarte scurt timp am ajuns la canton.

La marginea poienitei, se construisera doua toalete din lemn, foarte curate dealtfel, iar in mijlocul pajistei se ridicase un pavilion din lemn unde puteai lua masa sau adaposti de ploaie. Se pare ca dincolo de canton, spre chei, ar fi un izvor, la circa 5 minute, insa nu ne mai aminteam de el, asa ca nu l-am mai cautat, deoarece pentru acea seara aveam apa suficienta. Cand am ajuns noi erau doar vreo 3 corturi asa ca am putut sa ne alegem locul dorit, aproape de liziera padurii, unde iarba era mai mare. Ne-am instalat corturile (terenul era mult mai moale decat la Baile Herculane), ne-am spalat in Nera si apoi ne-am apucat sa facem gratarul (ne aprovizionaseram cu carne din Oravita). In dreapta cantonului, chiar langa Nerei, un pic mai departe de noi, era un grup destul de numeros de tineri, cu multe corturi si provizii, baieti linistiti dealtfel. Se vedea clar ca erau mult mai experimentati si mai umblati decat noi. La masa, in acea seara, ne tot minunam de cum am reusit sa incurcam drumul. Cei cu care ne-am intalnit pe drum au povestit celorlalti oameni campati la canton despre patania noastra. Fiind prima noapte petrecuta foarte aproape de marginea padurii, una dintre fete, poate si din cauza oboselii si stresului datorat faptului ca ne-am ratacit pe drum, nu a putut sa adoarma imediat si a inceput sa dea atentie zgomotelor pe care orice padure le face, traind intens, in timpul noptii (pasari, rozatoare, insecte, frunze si crengute care cad din copaci), sunete amplificate de linistea inconjuratoare. La acestea s-au mai adaugat lacustele, intrate in timpul zilei intre cele doua folii ale cortului, care incercau sa iasa, lovindu-se zgomotos de panza cortului. L-a trezit pe sotul ei care pana la urma a reusit sa o linisteasca. Loviturile insistente ale unei ciocanitori care scobea cu harnicie intr-un copac ne-au trezit pe toti in dimineata senina a zilei de marti.

La tuneleDeoarece pentru acea zi planuisem un traseu usor, de incalzire, am asteptat ca soarele sa ajunga deasupra poienitei pentru a ne balaci in apa calda si lenesa (in acea zona) a Nerei, adanca de circa un metru. Baia in Nera nu se compara cu nici o baie intr-un alt rau de munte. Ai sta ore intregi in apa. Am plecat totusi pe traseu, spre tunele. De la canton pana la Podul Bei sunt 4 km, iar drumul (de o ora) a fost cel pe care veniseram cu masinile in seara dinainte. La circa 25 de minute de la canton, dupa ce treci de bariera mergand spre Podul Bei, exista un izvor, chiar jos, langa apa Nerei. La Podul Beiului am facut un popas, apoi am luat-o pe poteca la stanga, urmand firul Nerei. La doar cateva minute dupa pod, apare primul tunel sapat in stanca si la mica distanta inca doua. Primul tunel era singurul caruia nu ii vedeau capatul, insa dupa cativa metri, vedeai in fata lumina zilei de la iesire. Una din fete a ezitat sa intre in primul tunnel, de frica viperelor si a intunericului. I-am explicat ca tunelele sunt scurte iar impotriva viperelor i-am dat o tobita (rotunda, pe un ax de lemn, avand doua bilute diametral opuse, legate cu sfoara, care prin rotirea axului lovesc tobita si fac o harmalaie desavarsita). Am omis sa-i spunem insa ca viperele nu aud, ci doar simt vibratiile. Dupa cele 3 tunele, poteca coboara pe marginea Nerei intr-o zona de vegetatie luxurianta, urca apoi printr-o portiune de grohotisuri calcaroase de la poalele Carsei Caraula iar mai sus este sapata pe marginea stancilor, panorama fiind extraordinara. In aceasta zona de stancarie, gasim tunelele 4 si 5 (dupa numerotarea mea), unul in continuarea celuilalt, intre ele fiind o scurta portiune neacoperita cu o “fereastra” in lateral pe unde se putea vedea Nera la 20 de metri mai jos. Tunelul numarul 6 este cel mai lung (se spune ca ar avea circa 40 m) si imediat dupa el vine ultimul tunel, foarte scurt.

Dupa acesta, ne-am intors la Podul Bei si de acolo “acasa” la canton, bucurosi ca nu am dat peste nici o vipera in drumul nostru. Serpii nu prea obisnuiesc sa stea pe poteca insa se poate intampla sa mai cada de pe stancile unde se incalzes la soare si, daca ai ghinionul sa dai peste ei, din instinct sar sa muste pentru a se apara. Daca am fi mers mai departe, dupa tunele, poteca continua pana la Sasca Romana, urmand cursul Nerei. Inainte cu 500 m de intrarea in sat se traverseaza Nera pe o punte suspendata. De la Podul Beiului pana la Sasca Romana timpul de mers este de 1 ora si este portiunea comuna a doua trasee: banda albastra (Sasca – Lacul Beu si, in continuare inca 4-5 ore, trecand prin apropierea Pesterilor Ponor-Plopa, pana la Anina - Steierdorf) si banda rosie (Sasca – Cantonul lui Damian – Lacul Dracului – Sopotul Nou, cu o durata totala de 8-9 ore). In drum spre corturi, dupa ce am trecut de izvor, am inceput sa strangem lemne pentru foc, deoarece in jurul cantonului generatiile de turistii dinaintea noastra le adunasera pe toate. Puteai urca dupa lemne pe dealul de deasupra pajistii unde erau corturile, insa pe acolo nu era poteca ci doar fel de fel de gauri si musuroaie, si nu prea aveam chef sa aflam cine locuia prin ele. Asa incat am preferat sa le caram de la 1,5 kilometri. Cu bratele pline de lemne, portiunea de la izvor pana la canton ni s-a parut o vesnicie. Ajunsi la canton, am intins pavilionul (3x3 metri) in fata corturilor, am pus lemnele la adapost si am asteptat sa inceapa ploaia anuntata de ceva vreme de catre tunete care rasunau in toata valea. Nu a plouat insa absolut deloc, asa ca ne-am pornit sa facem gratarul, devenit deja un obicei. La caderea noptii, cerul era senin, asa ca am avut din nou parte de multe stele pe cer, greieri si licurici in jurul corturilor.

Lacul Ochiul Beu
Miercuri am plecat spre Lacul Ochiul Beului si Cascadele Beusnitei. Pana la Podul Beu traseul este comun cu cel facut cu o zi inainte. De la pod, am mers 5 km pe marcajul banda albastra (care venea dinspre Sasca) timp de 1½ ore pana la Pastravaria Valea Beu. Langa aceasta, exista un loc de camping imprejmuit cu gard (cand am fost noi nu era nici un cort), o vila si cateva case ale ocolului silvic. Chiar inainte de poarta pastravariei, poteca ocoleste gardul acesteia prin stanga, urcand pe deal. De la pastravarie pana la lac sunt 2 km, pe drum forestier, care se parcurg in 30 minute. Asadar de la canton pana la lac parcurseseram in total circa 11 km in 3 ore. Deja prietenii nostri erau foarte obositi. Lipsa antrenamentului, incaltamintea neadecvata, soarele puternic si poate si lungimea traseului (in totalitate pe drum forestier, mai rar intalnesti un drum asa de usor la munte) si-au spus cuvantul. Cu ceva vreme inainte sa ajungem la lacul de acumulare din drumul spre pastravarie (in apropierea caruia am vazut niste corturi), incepusera sa se adune norii. Cand am ajuns la Lacul Ochiul Beu deja furtuna era deasupra noastra, cu tunete si fulgere fioroase. Bucurosi ca am ajuns macar pana la lac, am inceput sa facem fotografii in stanga si-n drapta, si in acelasi timp sa scoatem din rucsaci gecile de ploaie. Lacul carstic Ochiul Beu se afla la 310 m altitudine, in unghiul format de confluenta Beusnitei cu Beu Sec, situat intr-o dolina formata deasupra unui izbuc submers (izvorul se afla chiar in mijlocul lacului). Este inconjurat de o padure de brad si instalat, are o forma ovala iar apa este de culoare verde-albastra, plina de pastravi, cu o adancime maxima de 3,5 m (fiind foarte limpede, nu ii dai mai mult de 1,5 metri) si o suprafata de 284 mp. Se spune ca apele sale nu ingheata niciodata. Am stat cateva minute, apoi ne-am intors si ne-am adapostit de ploaie intr-o padure deasa unde nu au trecut decat cativa stropi. Asteptand sa treaca ploaia, ne-am imprietenit cu 2 catei (erau de la pastravarie) carora le-am dat niste chipsuri. Din fericire, ploaia a fost scurta, de vara, norii s-au risipit, fulgerele si tunetele au incetat.

Pana la cascade mai erau 2 km adica mai faceam cel putin 30 de minute dus (pe o portiune, traseul se despartea de drumul forestier, scurtand pe o poteca care urca prin padure, putin abrupt pe alocuri), drumul fiind ingreunat deoarece era ud pe jos. Prietenii nostri erau obositi si unii aveau deja cu bataturi si rani la picioare. Gandindu-ne ca mai aveam de parcurs si drumul de intoarcere (traseu de 3 ½ ore pe care noi l-am fi facut in cel putin 5), plus timpul cat am fi stat la cascade, am decis sa facem cale intoarsa, desi ratam cea mai frumoasa portiune a drumului (casacdele etajate de pe Valea Beusnitei) plus cele 3 cascade mai mari de la finalul traseului. Ca sa ne faca in ciuda parca, in timp ce ne adaposteam de ploaie sub coroanele dese ale copacilor, pe langa noi a trecut o familie care cobora de la cascade si inca una (cu o fetita de cativa ani) care urca spre cascade. Cu siguranta insa, ambele familii venisera cu masina pana la pastravarie si niciuna nu avea de batut atata cale pana acasa.

Drept consolare, de la patravarie am cumparat 4 kg de pastravi vii (10 pesti) cu 110.000 lei/kg pentru gratarul din acea seara. Usor-usor am ajuns la cort in timp util astfel incat pestii sa nu se strice in punga inchisa. In camping, tocmai se instalase o familie cu un adolescent teribilist care asculta manele la maxim. Apoape de miezul noptii cand ne-am culcat, i-am rugat sa opreasca muzica. S-au conformat. Asta asa ca sa te intrebi oare unde mai poti scapa de astfel de oameni, daca ei ajung pana in mijlocul salbaticiei. Cantonierul avea 2 cai frumosi, care se plimbau liberi zi si noapte in jurul cantonului. Ziua se adaposteau la umbra si se fereau de insecte. Dimineata insa, de pe la ora 6, si seara pasteau iarba printre corturi. Aveau la gat clopotei care le anuntau prezenta in apropiere. Auzeam dimineata din cort cum loveau pamantul cu pociorul, probabil sa se scuture de insecte, si cum smulgeau iarba cu botul. Noua ne era frica sa nu se impiedice de sforile corturilor si sa cada peste noi (cum mai auziseram povestiri) sau peste masini. Asa ca joi dimineata am iesit din corturi sa ii urmarim. Nu s-au speriat de noi deloc, isi vedeau in continuare de pascutul lor, trecand pe unde doreau, ba chiar s-au apropiat la mai putin de 1 metru de intrarea in cort (era iarba mai multa in zona poienitei unde campaseram noi). Daca unul dintre ei se apropia foarte mult de noi, imediat venea si celalalt langa el - pentru a se incuraja unul pe altul si apara daca era cazul, am presupus noi. La un moment dat, chiar a trebuit sa facem cativa pasi inapoi, retragand-ne intre corturi si masini pentru a nu “ii speria”, sau mai bine zis, pentru a nu-i supara. Ii subestimam crezand ca se impiedica de sfori, deoarce ne-am convins repede ca stiau sa le ocoleasca, riidicau piciorul atunci cand le simteau. Un cal chiar a trecut printre unul din picioarele pavilionului si sfoara care il ancora, apoi pe sub sarma cu rufe puse la uscat.

Cascadele BeusnitaJoi dimineata ma consolasem deja cu gandul ca doar acelea au fost traseele la Nera (“un traseu si jumatate” de marti pana joi). Nu mai incapea vorba de traseul spre Lacul Dracului: cel putin 4 ore dus, pe un drum mai scurt ca distanta insa mai greu decat cel spre Ochiul Beului, pe poteci sapate in stanca pe malul Nerei, cu o portiune de mers cu ajutorul unui cablu, cu o trecere prin apa, cu o zona de urcat vreo 10 m inaltime pe stancarie, cu un deal obositor chiar inainte de lac. Eram convins ca vom sta in acea zi la cort sa ne oblojim ranile si sa ne documentam pentru partea a doua a concediului, Cheile Carasului, inspre care trebuia sa plecam a doua zi deoarece planuiseram sa ne intalnim vineri seara cu inca 2 prieteni care veneau din Bucuresti.
Ei erau cei cu care, cu 3 ani in urma, ne aventuraseram cu o Dacie la mana a doua (produsa in 1988) pana la canton (dupa ce incercaseram sa intram spre chei cu masina dinspre Sasca), fara sa stim mai nimic despre Nera, fara harti, insa cu mult curaj si entuziasm, despre care am observat ca ne-au mai scazut intre timp, pe masura trecerii anilor. Atunci am stat numai 2 zile intregi la Nera: in prima am facut un tur de forta vazand tunelele, Ochiul Beu si cascadele (30 km in total), iar a doua zi, desi aveam bataturi si febra musculara, am pornit in plimbare spre lac cu gandul sa mergem o ora sau doua si sa ne intoarcem. Vazand insa cat de frumos este drumul, ne-am tot dus pana ne-am dat seama ca daca tot am mers atat ar fi mare pacat sa nu ajungem la lac. Numai ca plecand tarziu pe traseu si mergand incet (am facut vreo 5 ½ ore la dus, dupa ce am pierdut marcajul si am urcat degeaba un deal, in dreptul Salasului lui Vogiun), am stat foarte putin la lac, stresati de drumul lung de intoarcere si de inserarea care nu era foarte departe. La intoarcere, am aplicat atunci un mars fortat si dupa 4 ore eram inapoi la corturi, bucurosi ca nu ne-a prins noaptea “la lanturi” (portiunea unde poteca sapata in stanca deasupra Nerei este foarte ingusta si se merge cu ajutorul unor cabluri metalice). A urmat o baie binemeritata in apa calda (chiar si la acea ora) a Nerei, la lumina lunii si apoi o plimbare prin poienita, inainte de culcare, mandri de cate minunatii vazuseram in doar 2 zile. Afland atunci de la niste vecini de cort, care veneau de ani de zile in acele locuri, cate frumuseti mai sunt de vazut, am hotarat sa revenim la Nera, ceea ce s-a si intamplat.

Visand cu ochii deschisi la cele intamplate in urma cu 3 ani, mi-am scos documentatia luata de pe Internet si, inainte sa ma apuc sa citesc despre Cheile Carasului, nu m-am putut abtine sa arunc un ochi, cu parere de rau, si pe ce aveam despre Cheile Nerei. Vazand niste poze (alb-negru, scoase de pe Internet) cu Cascada Beusinita si punandu-ma sa le citesc despre ea, prietenii mei au devenit brusc interesati si s-a infiripat ideea sa mergem sa le vedem. Cum? Asa cum poate ar fi trebuit sa facem inca de marti: sa mergem cu masina pana la pastravarie (adica partea lunga si obositoare a drumului) si apoi pe jos, o scurta si frumoasa plimbare de o ora dus si una intors pana la cascade. Insa dupa experienta de luni cu gresitul drumului, am zisesem sa protejam masinile, sa le lasam sa se odihneasca, dar incercand sa protejam masinile, am uitat sa ne protejam pe noi si am pierdut timp pretios.

Astfel, pentru turistii mai comozi care vor sa vada totusi cat mai mult, le recomand ca de la Cantonul lui Damian sa vina cu masina pana la Podul Bei (35 de minute cu tot cu oprirea la izvor), sa viziteze tunelele, apoi sa mearga din nou cu masina pana la pastravarie si, de acolo din nou pe jos, pana la Lacul Ochiul Beu si apoi la cascade. Astfel se pot face cele 2 trasee lejer intr-o singura zi, fara oboseala si basici in talpa, spre deosebire de noi carora ne-a luat 3 zile sa le vedem pe toate. De la Podul Beu pana la pastravarie am facut circa 15 minute cu masina (drumul este mai bun decat cel de la canton la pod). Am lasat masinile la umbra la poarta pastravariei, apoi am mers la pas, am revazut linistiti lacul (fara frica ploii si grija drumului de intoarcere), am filmat si am facut fotografii, ne-am spalat mainile si fata in apele sale reci, adanci si extraordinar de limpezi, apoi am luat-o vitejeste spre cascade, pe marcajul triunghi albastru. Traversam podetul de la Lacul Ochiul Beu, apoi drumul urca (circa 100 m) pe langa apa Beusnitei care formeaza pitorestile cascade etajate pe praguri de tuf calcaros si, la baza lor, mici ochiuri de apa. Am iesit din nou in drumul forestier, pentru putin timp, pentru ca traseul a intrat pe o poteca ce ne-a condus intr-o poiana larga, apoi intr-o padure si in final am ajuns la prima dintre cascade (ssituata la 410 m altitudine), cea mai inalta (15 m) si mai renumita - datorita procesului de concretionare prin depunerea carbonatului de calciu pe crengi, copaci cazuti si pietre, rezultand tuful calcaros. Am citit pe Internet ca astfel iau nastere baraje de travertin cu creste dantelate, albicioase, ce adapostesc in spatele lor gururi (adancituri, mici bazine) in care se acumuleaza apele paraului. Din cauza precipitatiilor redsuse de pana atunci, cascada parea in “revizie” (vorba unuia dintre noi), firul de apa fiind destul de subtire, insa asta nu stirbea prea mult din frumusetea ei. Situata intr-o padure seculara de fag, cascada este acoperita cu muschi verde, are numeroase caverne spre baza ei, peste care apa se arunca in panze transparente, stralucitoare. Prin stanga se intrezarea o poteca (nemarcata) care urca pieptis pana deasupra primei cascade si merge pe firul apei pana la a doua cascada (mai scunda insa mai dezvoltata in latime) si apoi pana la a treia (cea mai salbatica dintre ele). Mai departe, drumul se pare ca duce pana la obarsia apelor cristaline ale Beusnitei. Intre prima si a doua cascada, daca te apropii cu grija de firul apei, este un frumos punct de belvedere, de unde printre frunzele copacilor ii poti vedea pe cei ramsi jos. Esti chiar in locul in care incepe sa coboare apa prin prima cascada. De jos, prin dreapta primei cascade se poate urca usor pe pietre pana pe la jumatatea ei, intr-un loc numai bun sa te lasi fotografiat si sa te lauzi apoi celor de acasa cat de sus te-ai catarat.

La intoarcere, de la pastravarie am luat inca 2 kg de peste. Apoi ne-am oprit sa ne balacim si in apa curata a Beului, mai rece decat cea a Nerei, insa la fel de pitoreasca, cu multe “mini-lacuri” formate de-a lungul raului, adanci si limpezi, pline de pastravi, dar si cu multiple “stramtori” unde apa parca fierbea. Seara (ultima de anul acesta la Nera) a urmat a doua tura de pastrav la gratar si saramura de peste pregatita asa cum se cuvine (pe pat de sare) de doi dintre membrii grupului. In timpul zilei, campingul se “aglomerase” cu inca vreo 4-5 corturi, semn ca se apropia weekendul.


PARCUL NATIONAL SEMENIC – CHEILE CARASULUI

Vineri dimineata ne-am trezit mai devreme si am inceput sa strangem pavilionul, corturile, sacii de dormit si celelalte bagaje, am luat micul dejul si ne-am imbarcat in masini. Unul dintre vecinii nostri de cort, care era acolo de vreo saptamana si jumatate, ne-a rugat sa il ducem pana pe Dealul Potoc sa dea un telefon sa cheme pe cineva sa-l ia a doua zi. Fiind de fel de prin partile acelea, venea la Nera de 18 ani neintrerupt, cu sotia, sa-si petreaca concediile. Dupa ce aflase patania noastra din prima zi, a cioplit o scandura in forma de sageata, si a batut pe ea, cu cuisoare, un siret formand cuvantul “Damian”. Apoi a pus originalul “indicator” in varful unui par si l-a intepenit langa piatra de la bifurcatia unde noi am gresit drumul. Din vorba in vorba, am aflat de la el ca foarte aproape de canton, pe malul celalalt al Nerei exista un minunat punct de belvedere. Eu i-am povestit despre ce imi spusese taximetristul din Oravita, si anume Avenul Cutezatorilor si alte frumoase puncte de belvedere (nu imi mai amintesc acum unde sunt exact – cu siguranta ar fi trebuit sa le notez). De la alti vecini de cort (care plecasera cu doua zile in urma sa campeze si la Lacul Dracului), am aflat ca in apropierea pastravariei, venind dinspre Ochiul Beiului ar mai exista o cascada insa nu este semnalizata si mentionata de nimeni, pe nici o harta. Tot ei ne-au spus de faptul ca se poate ajunge si campa la Lacul Dracului (exista si un izvor) prin Carbunesti, insa drumul de masina duce nu chiar pana la lac insa la o mica distanta de el.

Tare ma mananca limba (sau mai bine zis degetele) sa va povestesc despre traseul Cantonul lui Damian – Lacul Dracului, aceasta fiind cea mai spectaculoasa parte a Cheilor Nerei, parcursa de noi acum 3 ani (avem si cateva poze interesante de acolo). Povestea s-ar lungi peste masura asa ca va promit ca vom reveni la Nera (zicem asta de fiecare data cand plecam de acolo si aflam cate locuri frumoase mai sunt de vazut), vom reface traseul canton – lac, vom incerca poate sa vedem ceva pesteri de pe traseu, si va voi povesti atunci pe larg despre Lacul Dracului. Acum va spun doar ca provine din bararea gurii pesterii cu acelasi nume, de catre aluviunile Nerei si prin prabusirea boltii pesterii in zona intrarii (din aceasta cauza o parte din maluri fiind in surplomba). Va voi povesti si despre puntea suspendata la peste 30 m desupra Nerei catre o stanca imensa numai buna pentru alpinism si despre posibilitatea de a merge pe Nera cu barca pneumatica. Cat despre portiunea Lacul Dracului – Sopotul Nou, am citit pe Internet si se pare ca nu mai este asa de pitoreasca. Merita totusi efortul de a merge pana la Avenul Cutezatorilor, de la lac imediat dupa Poiana Meliugului. Un alt obiectiv pentru data viitoare cand vom veni la Nera este traseul Sasca Romana - Cheile si Cascada Susarei - Lacul Dracului. Acestea ar fi planurile, ramane sa ne informam temeinic cu privire la niste locuri de campat (unde sa putem ajunge cu masinile, noi fiind comozi si avand nevoie de toate bagajele din masini in imediata vecinatate a corturilor) in apropiere de zona Carbunari – Lacul Dracului, pentru a fi mai aproape de acea parte Cheilor Nerei.

Dumul spre Potoc ni s-a parut mai simplu la intors. Ne-am abatut un pic spre Sasca Montana, sa vizitam manastirea Nera, situata intre Slatina Nera si Sasca Montana. Manastirea este in dreapta, exista in sosea chiar un indicator rutier (langa care am lasat masinile), se trece peste o punte suspendata peste Nera de pe care deja se vede manastirea pe varful dealului. In capatul puntii am dat de un drum forestier care venea din stanga dinspre Sasca Montana si mergea in drapta spre manastire. Nestiind incotro sa ne indreptam, bineinteles ca am ales gresit: am luat-o la stanga, deoarece ni s-a parut noua ca in directia aceea drumul ar urca, in timp ce in dreapta coboara. Era numai o impresie fiindca dupa numai 50 metri, in stanga drumul a inceput sa coboare, asa ca ne-am intors la pod si am luat-o in cealalta parte. Am ajuns sus la mica manastire, din lemn, asezata pe varful dealului, in bataia vantului. Casa unde stateau maicile era tot din lemn, iar intre ea si biserica se construia o cladire din piatra (care in final va fi tip cetate, de jur imprehjurul bisericii), pentru maicute si vizitatori. Una dintre putinele calugarite care erau in acea zi acolo (restul erau plecate in pelerinaj la alta manastire pentru cateva zile) ne-a povestit ca iarna este asa de frig in biserca incat fac slujbele intr-una din salile din casa. Deoarece numarul de maicute a tot crescut in ultima perioada, ocupand casa in intregime, la iarna nu vor mai putea face slujba in sala din casa. Asa ca au oprit constructia la noua cladire pentru a avea timp pana la iarna sa consolideze si sa izoleze termic biserica, astfel incat sa poata tine slujbele acolo si in toiul iernii. Apa de baut aveau de la o pompa care in timpul verii nu prea mai avea debit mai deloc. Iar pentru spalat aduceau apa din vale, de la Nera, carand galeti si butoaie pana in varful dealului.

Am plecat de la manastire privind in oglinda masinii minunatele dealuri dincolo de care curgea imperturbabila Nera, regretand ca ne despartim de acele locuri. Am trecut repede prin Oravita, in Anina am incercat sa facem ceva cumparaturi intr-o piata mica si aproape goala vineri dupa-amiaza si ne-am indreptat spre Carasova, un sat intre Anina si Resita (pe tot drumul sunt numai serpentine), locul unde Carasul iese din zona cheilor. Aici se pare ca exista o cetate ce dateaza din 1333, situata pe o stanca abrupta, la 200 m inaltime (noi nu am stiut de ea atunci). In Carasova, singurul loc unde se poate campa este un teren de fotbal de pe maul Carasului pe care l-am gasit cu greu dupa indicatiile binevoitoare ale localnicilor care ne spuneau mereu sa o luam la stanga, fara sa specifice si cand anume sa facem acest lucru. Aveai impresia ca te invarti in cerc, pe drumuri din ce in ce mai proaste. Pana la urma am ajuns la teren, unde erau deja cateva corturi si masini. Am stat 4-5 minute minute acolo, am constatat ca nu suntem incantati de acel loc si am decis sa mergem in zona Crivaia-Semenic-Trei Ape, statiunile din Muntii Semenic, in speranta ca vom gasi acolo mai multe locuri de campat.

Am trecut prin Resita, ne-am completat cumparaturile apoi am luat-o la dreapta spre statiunile Semenicului. Resita, “capitala” judetului Caras Severin, este o veche asezare miniera, ce graviteaza si in prezent in jurul combinatului siderurgic, de unde in timpul zilei izbucnesc norii imensi de fum industrial ce acopera sinistru mare parte din oras. Drumul este bun pana la Valiug, insa sunt inca 20 de km de serpentine.

Parcul National Semenic – Cheile Carasului (in care tocmai intram) este situat in partea centrala a judetutului Caras-Severin (pe teritoriul caruia se afla si Baile Herculane si Cheile Nerei – frumos judet !!!). De pe Internet am aflat ca parcul are 10 rezervatii declarate: Cheile Carasului (pe locul doi in Romania ca lungime, cu aspect de canion); Buhui–Marghitas (include lacurile Buhui si Marghitas, pestera Buhui pe cursul raului cu acelasi nume - cea mai mare din judet si locul 15 in Romania, avand peste 7 km lungime si cel mai lung rau subteran penetrabil din Banat, de 2100 m, si unul dintre cele mai lungi din tara, Buhuiul formand in pestera numeroase lacuri si cascade); Izvoarele Carasului (include Izbucul Carasului); Cheile Garlistei; Izvoarele Nerei (din Crivaia, pe drumul forestier spre cantonul Barzavita, apoi pana la cantonul Cosava, in apropiere aflandu-se rezervatia); Pestera Comarnic (monument al naturii); Pestera Popovat; si 8 rezervatii propuse: Pestera Exploratorii; Pestera Rasuflatoare - unica in sud-vestul Romaniei; Pestera 2 Mai; Avenul Dintre Branduse; Pestera Frumoasa; Pestera Speosport - toate in apropiere de Carasova; Avenul Bizonului de 101 m adancime, langa Cuptoare. In toata regiunea, intensa carstificare a creat fenomene exo- si endocarstice importante: platouri cu lapiezuri si doline la Iabalcea, Ravnistea, Carneala; cea mai dezvoltata vale de doline -Sodolul Sec- reprezentativa la nivel national; dornele de la Pestera Tolosu; dolina de prabusire de la Pestera de Dupa Carsa; numeroase cascade, izbucuri, ponoare; precum si impresionantul numar de 691 cavitati, din care 566 pesteri si 125 avene. Formele carstice de adancime sunt foarte bine reprezentate, datorita grosimii de peste 1000 m a formatiunilor calcaroase, care prilejuieste o buna circulatie a apei in subteran, cel mai mare aven (Avenul din Poiana Gropii) avand nu mai putin de 236 m adancime. Gradul de dezvoltare a golurilor carstice este foarte mare, inregistrandu-se densitatea record de deschideri carstice de 6,8 / km-patrat. Parcul contine unica padure de fagete virgine din Europa, avand o suprafata de 5000 ha, cu o varsta de peste 300 ani. Exista in parc 691 specii de animale si 1200 specii de plante care necesita o protectie stricta. Au fost identificate pana in prezent 39 situri paleontologice si 20 situri arheolologice. Exista 2 zone complet salbatice, neafectate de interventia umana: Izvoarele Nerei si Cheile Carasului (sectorul cuprins intre confluenta Caras-Comarnic si Poiana Prolaz). Doar aproximativ 2% din suprafata parcului este afectata de poluarea apei, aerului si solului.

La Valiug ne-am interesat la un satean unde este Lacul Gozna (pe unele harti l-am gasit sub numele de Lacul Valiug) si unde este campingul (harta ne arata ca in apropiere exista un lac si un camping). Ne-a spus ca trebuie sa mergem pe marginea lacului pana la un loc care se numea “la armata” sau ceva de genul acesta. Pe drum, vazand ca intalnim doar baze de agrement nautic si vile private, am mai intrebat niste baieti de pe acolo despre camping. Acestia ne-au incurajat, spunandu-ne ca intr-adevar ne indreptam spre un loc de campat. Asa s-a intamplat, am gasit locul, dincolo de capatul lacului, in Crivaia (dupa calculele noastre pe harta), la peste 600 m altitudine, chiar unde incepe drumul forestier spre Cantonul Birzava, pe malul raului rece al Birzavei, cu un izvor in apropiere (in drumul spre Platoul Semenic), intr-o zona plina de vile. Un pic in panta, locul era linistit chiar daca in apropiere era un refugiu de vite, invatate insa sa ocololeasca cuminti oamenii, masinile si corturile. Pentru diversitate, erau pe acolo si niste porcusori negri si zglobii care ne mai dadeau tarcoale din cand in cand, insa fara sa devina suparatori. La scurt timp dupa noi, au ajuns in final si prietenii nostri din Bucuresti, care veneau dinspre Slatina Timis (pe traseul dinspre Baile Herculane spre Caransebes), pe un drum destul de prost se pare. Am intins din nou corturile si, asa cum v-ati obsinuit, am mers sa facem baie in rau (mult mai mic si mai rece decat Nera) si apoi am facut gratar. Ne-au amuzat niste vecini care s-au chinuit cateva ore bune sa intinda un cort mai mare, pe care probabil il imprumutasera. Pana la urma l-au sprijinit pe bete si l-au agatat ici colo, de semana cu niste rufe puse la uscat pe sarma.

La CrivaiaSambata ar fi trebuit sa mergem la Cantonul Comarnic, din nou in plina salbaticie, foarte aproape de Pestera Comarnic si de Cheile Carasului. Nestiind mai nimic despre starea drumului pana acolo si nici macar pe unde sa o luam exact, am preferat sa stam sa ne odihnim si sa verificam putin masina noastra, pentru a elimina “efectele” drumului gresit spre Cantonul lui Damian de la Nera. Si bine am facut. Unul dintre prietenii nostri ne-a indreptat un scut care se “lipise” de cutia de viteze si vibra mai tot timpul iar un alt prieten ne-a “gasit” o pietricica cat o unghie, prinsa in angrenajul rotilor, care facuse ca masina sa scoata un scartait enervant tot drumul de la Anina pana la Valiug. Am facut apoi un “drive-test” cu masina proaspat “depanata” pana jos in sat de unde am mai facut niste cumparaturi pentru gratarul din acea seara. Dupa ce ne-am linistit in privinta masinii (era gata pentru urmatoarele aventuri), am facut plaja, ne-am spalat pe cap, am jucat table, am dormit. Prietenii nostri proaspat veniti din Bucuresti, plini de energie, au preferat sa urce spre Semenic, desi deasupra noastra toata dimineata au fost nori amenintatori. Era prima lor zi de concediu si erau dornici sa faca un traseu. Au ajuns pana pe Vf. Piatra Goznei si la complexul turistic Semenic, dupa vreo 2 ore de urcus sustinut.

Desi nu sunt inalti, datorita diversitatii obiectivelor turistice si accesibilitatii traseelor, Muntii Semenic reprezinta cea mai importanta concentrare turistica din Muntii Banatului. Supranumit "Acoperisul Banatului", "Sinaia Banatului", Platoul Semenicului merita cu prisosinta denumirea de "turn de apa al Banatului", deoarece din sisturile cristaline ale Muntilor Semenic apa iese la suprafata prin numeroase izvoare care alimenteaza o vasta retea de piraie din bazinele Barzavei, Timisului, Nerei, Carasului, Mehadica, constituind centrul orohidrografic al Banatului. Platoul Semenic este o pajiste montana cu o suprafata de aproximativ 10 km patrati, pe intinsul careia se profileaza varfurile Piatra Goznei si Semenic (ambele avand 1447 m), fiind usor accesibil pe soseaua dinspre Resita sau Slatina Timis. Semenicul este unul din putinele locuri din tara in care zapada persista aproximativ 6 luni pe an (din noiembrie pana in aprilie).

Pe traseu, prietenii nostri au intalnit tufe de zmeura, o vaca i-a speriat scotand incet capul ei mare de dupa un tufis, apoi au dat peste un grup de francezi interesati de afine. Cand s-au intors de pe traseu istoviti, am baut impreuna o bere si am plecat sa cautam lemne pe celalalt mal al raului. Berea ne-a dat parca aripi si am urcat pieptis pe deal vreo 100 m, de unde am coborat cu cativa “copacei” buni de foc, cu ale caror crengi uscate “aram” drumul in spatele nostru. Abia langa cort, prietenul meu a vazut ca pe picior se zgariase in vreo cateva locuri si sangele curgea incetisor. Eu nu am avut nimic decat ca mai alunecam la vale din cand in cand, incercand sa urc si sa cobor pe deal pentru a forma din loc in loc gramajoare de lemne pe care sa le luam la coborare, noroc ca ma mai sprijineam in betele adunate pe parcurs. Seara am facut gratar iar eu am tras cea mai mare betie din viata mea. Asta pentru ca dupa ce am coborat cu lemnele, m-am asezat linistit si fara nici un stres la masa si, desi berea nu imi iesise din cap, am baut aproape pe nerasuflate cateva pahare bune de “rachie” de Moldova, de frica ca prietenii mei sa nu bea toata rachia inainte ca eu sa apuc sa beau suficient incat sa ma binedispun. Dupa ce am mancat, mi-am dat seama (cam prea tarziu) ca nu ma mai pot tine pe picioare si am fost nevoit sa o iau taras pe jos, mergand in “4 labe”. Am incercat zadarnic sa ma trezesc, insa nu am reusit decat dupa ce am vomitat de vreo cateva ori, apoi m-am mai linistit si dupa cateva ore am reusit sa dorm. Desi ar mai fi de spus, nu mai detaliez povestea asta, poate mai sunt copii care vor citi povestirea si nu este frumos sa-i invat ce face omul la betie.

Spre Cantonul Comarnic
In afara faptului ca pe toti prietenii ii apuca rasul instantaneau cand ma vedeau si isi aminteau de pataniile mele din noaptea anterioara, duminica dimineata ne-am strans corturile iar doi dintre membrii grupului au plecat spre Bucuresti, cu regretul ca nu vad Pestera Comarnic pe care le-o laudaseram atat. Noi (cei 6 ramasi) am luat micul dejun iar eu mi-am mai revenit cat de cat din mahmureala. Chiar inainte sa plecam, am intrebat un om de prin partea locului daca putem ajunge la Cantonul Comarnic mergand pe drumul forestier spre Birzava. Uitandu-ma ulterior pe harta, mi-am dat seama ca teoretic se poate: de la Cantonul Birzava pe la Cantonul Navesu Mare, drumul fiind insa foarte lung si probabil impracticabil. Omul ne-a spus ca este imposibil sa mergem pe acolo si ca la Cantonul Comarnic se ajunge numai din Iabalcea. Asa ca am luat drumul Resitei, am realimentat cu benzina si ne-am facut cumparaturi, fiind convinsi ca vom sta din nou 3-4 zile in inima muntilor.
Iabalcea este un sat mic, cu oameni saraci (un fel de Potoc al Cheilor Carasului), insa foarte primitori. Numai ca unii dintre ei sunt pusi pe sotii sau nu au aceleasi unitati de masura ca noi. Era duminica dupa amiaza cand am intrebat niste tineri din Iabalcea pe unde sa o luam spre Pestera Comarnic, cati km sunt si cum este drumul. Singurul lucru exact pe care ni l-au spus a fost directia de mers (fiindca era una singura, nu aveai pe unde sa o iei prin alta parte). Ne-au spus ca sunt 4 km si ca drumul este bun.

Au fost peste 7 km si a fost mult mai rau decat cel de la Nera pe care am apucat-o din greseala. Iabalcea – Cantonul Padina Seaca – Cantonul Comarnic este drum forestier, pe care circula numai camioane care cara lemne (peridocuri). Probabil la fel de prost (insa cu siguranta mai lung) este si drumul de la Anina la Cantonul Comarnic. Primele doua treimi au fost pline de pietre colturoase (pe toata latimea drumului), care oricand ne puteau taia anvelopele. Apoi a urmat partea namoloasa in care trebuia sa incalecam gropile pline cu apa si noroi (exact ca pe drumul gresit de la Nera, cu rotile dintr-o parte pe mijlocul drumului si cu celelalte pe una din marginile drumului), fiind atenti atat la pietrele destul de mari dar si sa nu derapam in namol si sa cadem in vale. Am facut niste numere autentice de acrobatism auto. Daca am fi filmat, cei de la Daewoo ar fi putut folosi inregistrarea pe post de clip publicitar la Matiz, proba de anduranta. Eu cu fetele, “copilotii”, mergeam pe jos, inaintea masinilor si incercam sa le ghidam prin “drumul” plin de gropi, bolovani si noroi. Am ajuns la Cantonul Comarnic unde ne-au intampinat Jerry (ghidul Pesterii Comarnic) si cateva rude ale padurarului care venisera in concediu cu un copilas de 1 an si 2 luni si stateau la canton. Jerry ne-a spus ca nu putem campa oriunde caci este rezervatie si ne-a indicat in acest sens o poienita in spatele cantonului, foarte frumoasa, pe malul raului, foarte aproape de un izvor. Deasupra cantonului si a poienitei incepea padurea. Pe cat de mirific era locul, pe atat de stresati de drumul abia incheiat eram noi. Masinile puteau fi aduse pana la 10 metri de locul de campare, despartite doar de o podisca ce trecea peste un fir de apa. Cand am incercat acest lucru, ne-am dat seama ca una dintre masini nu putea cobora pe poteca spre poienita, panta fiind accentuata la iesirea din drumul forestier, asa ca varianta “campat in poienita” a picat. Langa canton mai era o cabana a Asociatiei Speologica Exploratorii Resita. Cativa speologi venisera peste weekend si se pregateau sa plece. Destul de speriati de drumul facut, de norii fiorosi care ne urmarisera tot drumul si care inceapeau sa se scuture cu tunete si ploaie, am intrat in vorba cu tinerii speologi. Acestia ne-au spus ca Pestera Comarnic se poate vizita oricand ziua sau noaptea (oficial, luni si marti nu sunt zile de “vizita”), numai sa fie ghidul acolo si sa nu aiba vreo treaba importanta, astfel incat sa nu poata intra in pestera exact cand turistii ajung pe acolo. Din vorba in vorba, ne-au spus ca in timpul saptamanii, pe drumul pe care am venit noi circula 3 peridocuri dus si intors catre si dinspre exploatarile forestiere din zona. Ne-au povestit ca o data s-au intalnit cu un astfel de camion si ei au trebuit sa dea inapoi cu masina pana intr-un loc unde drumul era un pic mai larg. Imaginati-va cum este sa dai inapoi pe un drum pe care abia poti merge inainte. Soferii de pe peridoc nu prea au ce discuta cu tine: ori dai inapoi (ca ei nu au cum sa o faca) ori trec mai departe (peste tine!). Pe de alta parte ne-au povestit cum se vede drumul scufundandu-se efectiv in urma peridocurilor pline cu lemne. Cu fiecare saptamana drumul este din ce in ce mai rau. Ne-au mai confimat ceea ce stiam deja si anume ca Cheile Carasului au o portiune accesibila intre Poiana Prolaz si Carasova si una innaccesibila, de la Prolaz pana la confluenta cu raul Comarnic, foarte salbatica si dificila, fara poteca marcata, ca de la Iabalcea se poate ajunge pe jos pana la pestera si ne-au mai povestit despre alte cateva din frumusetile locurilor. Suna foarte interesant ce povesteau ei insa noi eram cu gandul mai mult la drumul pe care veniseram si pe care, mai devreme sau mai tarziu, urma sa ne inapoiem, sub amenintarea peridocurilor. Mai era o varianta sa campam chiar in curtea cantonului insa Jerry, care ne putea confirma daca aveam voie sau nu, plecase deja in pestera cu un grup si urma sa iasa cam in 2 ore, adica foarte tarziu pentru noi, deoarece nu ne puteam permite sa primim un raspuns negativ dupa 2 ore si sa nu mai avem timp sa ne intoarcem in sat pe lumina. La asta se adauga si faptul ca, in curtea cantonului, rudele padurarului aveau un caine lup, paznic credincios pentru familie si copil, foarte circumspect cu noi. Amabili, speologii ne-au spus ca ei pleaca dar, daca vrem, putem sa campam chiar langa cabana lor; insa nu prea era loc suficient pentru 3 corturi iar in cabana nu ne puteau lasa sa dormim. Ne-am sfatuit si am decis ca este mai bine sa ne intoarcem chiar atunci in sat, pe acelasi drum, sa nu ne prinda ziua de luni pe acolo si sa ne intalnim pe drum cu peridocurile. Nici nu se racisera motoarele, pneurile si franele masinilor cand ne-am suit din nou si am facut cale intoarsa spre Iabalcea, cu gandul ca ne vom intoarce a doua zi sa vedem pestera iar apoi, in urmatoarele zile, cat se poate de mult din chei. Intrucat stiam ce ne asteapta pe drum si cum sa abordam denivelarile terenului, drumul de intoarcere ni s-a parut un pic mai usor. Mai ales ca i-am rugat pe speologi sa ne lase pe noi sa mergem inainte si sa ne ajute in caz ca vom avea ceva probleme pe drum. Ei erau 5 oameni cu un Oltcit. Nu mi-a venit sa cred cum au putut ajunge cu Oltcitul pana acolo, insa m-am lamurit repede vazand cat de inalta este garda lor la sol. Nestiind daca in Iabalcea vom gasi unde sa campam, eu imi inchipuiam deja ca vom merge din nou la Crivaia, unde campaseram ultimele doua nopti.

In sat, am intrebat localnicii unde putem pune corturile. Dupa ce se minunau ca am fost la canton cu masinile si se uitau neincrezatori spre Matizurile pline de noroi, ne indrumau catre o poienita la iesirea din sat spre Resita. Un satean s-a oferit sa aiba grija de masini a doua zi cat vom fi noi plecati la pestera, lasandu-le in fata portii lui. Ba chiar ne-a spus ca putem sa campam pe “pamantul” lui de la cealalta margine a satului, intr-o izolare completa (terenul era insa terasat, in panta, doar pe alocuri orizontal). Am gasit poienita la marginea satului, bucurosi ca am ajuns teferi si ca drumul national (asfaltat) este la doar 2-3 km de noi. Infometati fiind, am mancat “instant” niste supe instant. Apoi doi dintre noi am plecat in sat sa cautam apa si, eventual, alte locuri de cort, poate in gradinile oamenilor. Asta desi langa noi era o fantana mare de unde oamenii luau apa, cu galeti si butoaie. Unii ziceau ca este buna de baut, altii ca doar pentru vite si pentru spalat. Noi ne-am uitat in ea si am vazut broaste asa ca am abandonat varianta cu bautul din fantana. Pe drum, ne-am intalnit cu doua satence care ne-au spus ca au ele o fantana pe un dealul la baza caruia tocmai ajuseseram si ca, daca vrem, ne lasa si sa campam la baza dealului, pe pamantul uneia dintre ele. Desi foarte amabile si sociabile, dansele nu stiau ca nu puteam sa campam pe un deal, in panta, unde singurul loc plat era intr-o livada de meri, in care nu prea era loc suficient pentru toate corturile si in care ti-ar fi picat din cand in cand cate un mar pe cort (mai ales noaptea), asta dupa ce le dadeai la o parte pe cele cazute deja, ca sa nu intinzi cortul pe ele, iar masinile trebuiau lasate in ulita. Ne-am dat seama ca cel mai bun loc unde puteam campa era acolo unde lasaseram restul grupului. Asa ca am urcat rapid dealul in cautarea apei. Erau doua poteci, una dreapta care urca pieptis si una pe diagonala dealului. Uimiti de atata bunavointa din partea oamenilor, nu mai retinusem pe care dintre poteci trebuie sa urcam spre apa, stiam doar ca putul este “sub o salca si un frasin”. Pesimisti din fire, am luat-o pe poteca cea oblica, mai lunga. Dupa ce am urcat am realizat ca trebuie sa ne intoarcem pe creasta pana la fantana si ca poteca cea drapta era cea buna. Iarba in jurul potecii era pe alocuri mai inalta decat noi. Fantana era o groapa in pamant, pe varful dealului, zidita, la circa 1 metru adancime (nu ajungeam cu mainile la apa). Aveam ca instrumente ajutatoare doar o galeata din metal, cam ruginita, si un bat din lemn, de forma cifrei 1. Noi eram cu 2 sticle de 2 litri si 2 bidoane de 5 litri, de plastic. Asa ca am inceput sa “pescuim” apa. Dupa mai multe incercari am reusit sa scufundam un bidon de 5 litri in apa cu capatul drept al batului si, dupa ce s-a umplut, l-am tras afara cu capatul indoit. Am repetat figura pana am umplut toate recipientele. Am plecat apoi repede spre locul de campat unde prietenii nostri se relaxau si se intrebau de ce dureaza atat sa venim cu apa. Ne-am intins corturile pe o portiune un pic mai inaltata a poienitei, sub niste pruni, pe o suprafata plana. Toata seara ne-au fost tovarasi 2 sateni care pasteau vacile si cu care am “socializat”. Amandoi citeau ziarul si ascultau un aparat de radio portabil (cred ca erau mult mai informati decat noi cu ce se mai petrece prin lume…). Asta cand nu trebuiau sa alunge vacile care se tot apropiau de corturile si de masinile noastre, fiindca ala era locul pe care de ani intregi, ele se obisnuisera sa pasca. Noi eram intrusii, nicidecum ele. Cei doi sateni vorbeau cu vitele intr-o limba care cu siguranta nu era romana, iar vitele chiar intelegeau. Sunt curios daca ar fi inteles ceva daca le-ar fi vorbit in romana. Am inteles ca locuitorii comunei Carasova (de care apartinea si satul Iabalcea) ar fi de o alta etnie decat noi, insa nu imi amintesc numele. Unul dintre sateni s-a oferit sa ne aduca lapte si celalalt tuica. Am cerut una mai slaba, asa pentru oraseni. Eu nu am prea gustat din ea, fiind in “convalescenta”. Aproape de ora 11 noaptea, sateanul -parolist- a venit cu laptele cald, abia muls. L-am baut nefiert, era grozav. Apoi ne-am culcat cu totii dupa o zi grea. Somnul ne-a fost tulburat doar de o veverita care tot rontaia ceva pe langa corturi.

Pestera Comarnic
A doua pereche de prieteni dintre cei cu care fuseseram la Nera au decis peste noapte sa plece spre Bucuresti luni dimineata. Doreau sa ajunga si la mare in cea de-a doua saptamana de concediu. Ne-am strans corturile, ne-am despartit de ei si am ramas cu prietenii nostri veniti vineri din Bucuresti, cei cu care am mers in mai toate concediile de pana acum, “veteranii”. Ne uitam ingroziti spre norii negri care veneau dinspre vest si ascultam la radio prevestirile sumbre despre starea vremii. Nu am avut de facut dcat sa amenintam si noi norii ca, indiferent de numarul si culoarea lor, noi tot vom vedea pestera in acea zi. Prea ne planuiseram mult sa o vedem si prea batuseram atata drum pentru ea. Asa ca am lasat masinile in fata casei sateanului si apoi am pornit voiniceste spre Cantonul Comarnic. Un localnic ne-a spus sa mergem pe drumul forestier pana la o cruce, in dreptul careia o luam la dreapta. Tipic, a uitat insa sa ne spuna despre a cate cruce este vorba (drumul din sat fiind presarat cu cruci), asa ca ne-am intors din nou in sat si am gasit pe cineva care ne-a lamurit ca la o a doua cruce pe stanga se face un drum spre dreapta, cam la fel de mare ca cel forestier (de masini), iar la capatul lui incepe marcajul. Pe drum, pana la marcaj, ne-am intalnit cu niste femei care mergeau la munca pamantului. Dupa ce am trecut de adaposturile pentru vite de la marginea satului si de cele mai indepartate gospodarii am intalnit traseul prospat marcat marcat cu triunghi albastru (care venea dinspre chei, prin Poiana Prolaz si mergea la Cantonul Comarnic). Am mers de-a lungul marcajului, la inceput printr-o lunga livada de pruni, apoi peste o pajiste frumoasa si in final a inceput coborarea prin padure. De la intersectia cu traseul marcat pana la canton, indicatorul arata 1 ora. Din sat pana la indicator facuseram circa 40 de minute. Asadar din Iabalcea se faceau maxim 2 ore, adica mai putin decat facuseram cu masina pe drumul infernal. Coborand spre pestera, ne gandeam cat de mult vom avea de urcat la intoarcere. Deja nu ne mai pasa de norii care tot alergau pe deauspra noastra. Coborand prin padure am auzit jos voci de copii, semn ca ne apropiam de sfarsitul drumului. Am coborat din padure exact prin poientia in care ar fi trebuit sa campam cu o seara inainte. Am aflat ca Jerry este deja in pestera de vreo ora cu jumatate din grupul de copii iar noi vom intra cu a doua jumatate. Ne-am odihnit putin, am baut apa de izvor “rece de se aburea sticla”.

Intre timp a mai venit un grup de 4 tineri din Timisoara care erau campati la Poiana Prolaz. Aveau sa intre si ei cu noi in pestera. Iata ca iese primul grup de copii, foarte entuziasmati. A aparut si Jerry, un tip mic de statura, care dupa ce si-a tras putin sufletul si a mai privit lumina soarelui a inceput sa organizeze sursele de lumina si “calauzele” pentru grupul din care faceam parte si noi. In pestera a avut doua ajutoare: el a mers in fata, unul dintre ajutoare la mijloc (un copil de scoala) iar celalalt in spatele sirului de vizitatori. Jerry ne-a spus ca este bine sa ne lasam rucsacii la cabana speologilor pentru a ne descurca mai usor in pestera. Bine am facut ca l-am ascultat. Cand am intrat intr-una din camere sa pun rucsacii nostri am simtit ca ceva ma ciupeste scurt dar ferm de glezna. Era cainele lup pe care il cunoscuseram cu o seara inainte, care nu era de acord cu faptul ca intrasem in camera unde stapanii lui isi lasasera bagajele. L-au linistit stapanii, insa din acel moment nu m-a mai privit cu ochi buni. Jerry a fost deosebit de glumet si a antrenat copiii, povestindu-le despre pestera pe intelesul lor, cu poante si exemple pe placul lor. Nu este usor sa prezinti o pestera (destul de salbatica si uneori dificil de parcurs) unor copii.

Pestera Comarnic este una dintre cele mai mari si mai frumoase din Romania, aflata in custodia Asociatiei Speologice Exploratorii Resita, dezvoltata pe 3 niveluri. Primul, cel activ inferior, este inaccesibil omului. Al doilea, inferior subfosil, este inundat in intregime in perioada topirii zapezilor si a viiturilor mari; poate fi explorat partial la ape scazute; are concretiuni splendide - Cascada de Lapte, si multe forme sculptate de apa: linguritele, martorii de silex si lapiezurile. Al treilea nivel, superior fosil, reprezinta sistemul principal al pesterii, de peste 2 km lungime, din care circuitul turistic masoara 1750 m, parcursi in circa 2,5 ore. Este format dintr-o grandioasa succesiune de galerii de dimensiuni mari sau foarte mari care fac legatura intre sali vaste, bogat concretionate, ce leaga cele doua intrari. Sistemul de galerii s-a format sub actiunea Ogasului Ponicova in calcarele care alcatuiesc Cleantul Putnata (inalt de 681 m). Intrarea Comarnic (pe unde am intrat noi) se afla la capatul nordic al pesterii, pe versantul stang al vaii cu acelasi nume, la circa 200 m de Cantonul Comarnic (440 m altitudine), este de dimensiuni mici, cu poarta metalica pentru accesul turistilor. Intrarea Ponicova este situata intr-o poiana mare, la 3,5 km distanta de canton in directia Aninei (la 470 m altitudine), in capatul sud-vestic al pesterii, la baza unui perete calcaros, este de dimensiuni mari, inchisa cu poarta metalica si serveste la iesirea din pestera. De pe Internet am aflat ca, pe langa stalagmitele, stalactitele si coloanele de care a auzit toata lumea, in pestera exista o multume de formatiuni cu denumiri ciudate si total straine pentru niste amatori ca noi: forme de eroziune (pilieri, saritori, marmite, podele lustruite), forme de coroziune (alveole, pereti rugosi, hieroglife, septe de podea si de tavan, lingurite, cupole de coroziune, pereti valuriti), forme de desprindere (cupole de prabusire, oglinzi de frictiune), forme de precipitare chimica (cruste parietale, cristale flotante, perle, domuri, gururi, anemolite), forme de acumulare si sedimentare (conuri de grohotis). Intrarea in pestera coboara abrupt pe niste trepte, apoi se merge printr-o serie de galerii, exista doua portiuni numite “calvar” prin care trebuie sa ai grija sa nu te lovesti la cap si la spate si sa nu aluneci pe bolovani. Exista corzi pe margine insa nu peste tot. mai au de lucrat. La inceputul traseului prin pestera, se gasesc putine concretiuni. Abia spre mijlocul ei se intra in marile sali si galerii. In sali exista blocuri de prabusire de mari dimensiuni, iar in Sala Zebrelor peretii si tavanul sunt dungati de calcare stratificate cu intercalatii de silex innegrite la suprafata. In multe locuri, peretii si tavanul sunt ingrosati de stalactite de cele mai variate tipuri, divers colorate, fiind prezente orgi, baldachine, valuri si draperii, lame transparente, cristale minuscule de calcita. Salile cele mai frumos bogat concretionate, precum si formatiunile mai importante au capatat denumiri sugestive. Pe planseu sunt bogat reprezentate stalagmitele, de la cele subtiri pana la enormele domuri, precum si stalagmitele columnare, care intalnind stalactite dau coloane gratioase. Tot pe planseu, exista “gururi” pline cu apa de picurare limpede, perle de pestera lustruite sau grauntoase, unele adunate in cuiburi, precum si baraje de travertin inalte de peste jumatate de metru: Zidurile Chinezesti, zona in care in timpul topirii zapezilor sau a viiturilor mari se instaleaza lacuri destul de intinse. Acesta a fost punctul terminus al vizitei noastre, dupa care am facut cale intoarsa. Desi drumul continua pana la intrarea Ponicova, Jerry a preferat sa ne intoarcem pe acelasi drum, de la Zidurile Chinezesti, poate si pentru ca drumul de la Ponicova la canton era mai lung si mai dificil pentru copii, el motivand insa ca nu putem trece mai departe deoarece erau depozitate niste echipamente speologice ale unor cercetatori pentru o manifestare de profil ce avea sa aiba loc in august. Am citit pe Internet ca, din galeria principala, o ramificatie conduce in Sala Virgina, pe vremuri protejata printr-o poarta care intrece in frumusete tot ce se poate vedea pana aici. Podeaua, in intregime din calcita scanteietoare este de fapt o enorma scurgere stalagmitica, cu gururi in trepte, pe care sunt risipite o puzderie de stalagmite, domuri si coloane, iar peretii sunt imbracati cu scurgeri proeminente variat colorate. O alta ramificatie pleaca din acelasi loc prin Galeria Cotita, scunda si intortocheata, insa spre deosebire de galeria principala, ea nu este sapata in calcare cenusii, ci in calcare alb-galbui.

Jerry ne-a spus ca pestera are o temperatura constanta de 9 grade Celsius tot timpul anului. El zicea ca uneori speologii petrec acolo revelionul, afara iarna fiind o temperatura mult mai scazuta decat in pestera. Can am iesit noi din pestera, diferenta de temperatura de la 9 la 30 de grade ne-a facut sa ne simtim ca abia intrati intr-o sauna. La intoarcere, copiii au plecat spre Crivaia, prin Poiana Betii, avand de urcat mai mult decat noi. La coborare facusera traseul de 2 ore in 3. Ne gandeam ce curaj trebuie sa aiba profesorii sa plece in astfel de locuri cu o gramada de copii dupa ei. Cei mai multi nu aveau nici macar geci de ploaie, ca sa nu mai vorbim de lanterne, provizii de apa si mancare. Iar noi deja ne grabeam spre casa sa nu ne prinda “descarcarea” despre care auziseram la radio dimineata.

Am ajuns in sat, ne-am luat masinile din fata casei, am multumit gazdelor si le-am spus ca a doua zi le vom lasa din nou masinile in grija si vom merge pe langa biserica spre Poiana Prolaz sa vedem cheile. Fiindca norii de ploaie se apropiau amenintatori, ne-am grabit sa instalam corturile. Vazand ca primul nor a trecut fara sa curga un strop, am prins curaj si am facut si un gard din crengi uscate in jurul corturilor pentru a nu mai fi deranjati de vite. Nu stiam insa ce urma sa vina. Ultimele sfori la cort le-am intins pe ploaie. Abia am terminat de instalat corturile si s-a dezlantuit furtuna. A inceput sa ploua zdravan, ne-am suit in masini atenti la stirile despre vreme. Dupa vreun sfert de ora de plouat torential, ne-am gandit sa iesim cu masinile din poienita (era pericol sa se umple de apa) si sa mergem in sat, unde terenul era mai inalt. Drumurile satului erau deja inundate de apa care curgea in suvoi la vale. Ne-am pus masinile in fata unei case si am asteptat sa se opreasca ploaia. Inca un sfert de ora. La radio, spuneau ca ploaia nu se va opri curand. Cerul, pana atunci intunecat, incepuse parca sa se lumineze, iar noi speram ca ploaia sa inceteze dintr-un moment in altul si sa mergem la corturi sa mancam si sa ne culcam. Ne inselam amarnic. Vazand ca ploia nu da semne ca se va opri iar prognozele spun ca pana joi va cuprinde intreaga tara, am decis sa ne intoarcem la Valiug (lasand corturile in poienita) si sa cautam o pensiune. Eu mi-am amintit ca prin vis ca, in desele preumblari din ultimele zile intre Valiug si Resita, am vazut la un moment dat in Valiug pe dreapta, mergand spre Crivaia, o placuta in fata unei porti pe care scria “oferim cazare”. Am mers intins 30 de km pana acolo, pe serpentine, lasand corturile peste noapte, in ploaie, cu gandul sa venim sa le recuperam dimineata. Fiind seara, placuta nu mai era in strada, insa am recunoscut casa si am oprit masinile. Vazandu-ne, oamenii, foarte primitori si amabili, au aprins imediat lumina in curte si ne-au poftit in casa. Probabil pe fetele noastre se citea disperarea in timp ce ii intrebam “Ne primiti sa dormim la noapte la Dumneavoastra?”. Camerele de la parter aveau baie proprie iar cele de la etaj aveau baie comuna, diferenta intre ele fiind de 100.000 lei. Am decis sa luam o camera cu doua paturi (500.000 lei), cu baie proprie, pentru toti 4. Ne-am scos bagajele pentru acea seara, apoi ne-am spalat, am mancat si ne-am felcitat pentru idee. Dupa 9 nopti la cort, dormeam intr-o casa.

Marti dimineata, la 7:30 ne-am trezit hotarati sa plecam sa recuperam corturile. Am strabatut din nou cei peste 30 km intre Valiug si Iabalcea si le-am gasit atinse doar de ploaie. Satenii ne spusesera ca in sat nu exista hoti, ca putem sta linistiti din acest punct de vedere. Unul dintre corturi (cel cu stratul interior din bumbac) era ud pe alocuri (jos in colturi si sus la varf). Le-am strans intr-o scurta pauza pe care si-o luase ploaia, si ne-am intors inapoi, ajungand in Valiug pe la orele 10. Numai bine, cand ne-am intors noi s-au trezit si fetele. Am mancat si fiindca toate prognozele spuneau ca va ploua in toata tara pana la sfarsitul saptamanii am trecut la planul B care spunea sa mergem spre locuri unde aveam ce face si ce vizita chiar daca vremea era nefavorabila. Nu ne venea insa sa ne despartim de locurile frumoase ale Carasului, de care eram atat de aproape in acea zi. Pe de o parte, nu puteam astepta la Valiug tot restul concediului ca vremea sa se indrepte. Pe de alta parte, ne tot gandeam cum sa facem sa ne intoarcem spre finalul saptamanii, cand speram ca vremea se va indrepta, sa vedem totusi Cheile Carasului. Stiam insa ca daca am fi ajuns prea departe nu am mai fi avut timp sa ne intoarcem, iar alte locuri prin apropiere pe care sa le putem vizita chiar si pe ploaie nu prea stiam. Dupa ce ne-am uitat cateva ore bune pe harta Romaniei si ne-am gandit incotro sa o luam, am decis sa mergem in locul pe care il stiam si unde ne simtiseram bine cu un an inainte, adica in Maramures.

Nu va voi povesti acum despre Cheile Carasului din ce am citit pe Internet deoarece sper ca in 2005 vom ajunge din nou acolo si va voi spune ce am vazut “pe viu”, cu ochii nostri. Va “informez” doar ca Cheile Carasului constituie o rezervatie complexa (botanica, cinegetica, peisagistica, geologica si speologica), situata intr-o zona ce cuprinde unele dintre cele mai frumoase fenomene carstice ale Banatului: doline, pesteri (cele mai renumite fiind Tolosu, Comarnic, Popovat, Pestera cu Apa, Pestera Liliecilor), chei, cele mai grandioase marmite cunoscute in carstul romanesc, lapiezuri. Sunt creatia raului Caras, in incercarea sa de a-si croi drum in calcarele strans cutate si tectonizate, au o lungime de 19 km (intre Cantonul Navesul Mare si Carasova) si sunt renumite pentru aspectul lor salbatic si spectaculos. Au doua portiuni: una accesibila, pe poteca marcata, de 5 km intre Carasova si Poiana Prolaz, de circa 1 ora; cealalta de la Navesul Mare la Poiana Prolaz, complet salbatica. Pentru evitarea portiunii celei mai dificile dintre confluenta cu paraul Comamic si Pestera Tolosu, se poate urmari de la Cantonul Comarnic marcajul triunghi albastru care urca pe platoul carstic labalcea, apoi coboara la Poiana Prolazului. Pe versantii calcarosi ai cheilor s-au format, in afara de micile pesteri, datorita climei cu influente mediteraneene, paduri de liliac si frasin, iar pe platouri si coaste exista paduri de gorun si fag.

Deoarece sunt convins ca nu multi dintre noi vor avea ocazia sa ajunga pe acolo, inainte ca povestea noastra sa paraseasca judetul Caras Severin – unul dintre cele mai intinse judete ale Romaniei -, va retin atentia cu o alta minunatie a naturii: Pestera Buhui a carei parcurgere este recomandata numai speologilor, marcajul fiind inexistent iar timpul de vizitare insumand 6-8 ore. Pestera de mari dimensiuni, usor descendenta, avand pe alocuri aspect de tunel de presiune, aceasta se prezinta ca o galerie principala de dimensiuni variabile, cu multe cotituri si cu cateva sali mari. Galeria principala este drenata de paraurile Buhui si Certej care se unesc in pestera. Apa celor doua cursuri se pierde partial in ponoare si fisuri, dispare complet, reapare apoi si formeaza cascade si dorne adanci. Pestera poate fi explorata de la un capat la altul, dar pentru a evita obstacolele mai dificile (un izbuc puternic, stalactite, stalagmite si draperii foarte dese, apropierea tavanului de oglinda apei si aluviunile de nisip si namol, un lac circular adanc de 2,5 metri etc.) se recomanda folosirea succesiva a celor trei intrari (dintre care una printr-un aven) si folosirea barcii pneumatice.

Ca si cum judetul Caras Severin nu ar avea destule frumuseti, sa mai amintim statiunea Trei Ape (pe malurile lacului cu acelasi nume – unul dintre cele mai frumoase lacuri din judet, langa izvoarele raului Timis, in apropiere avand satele agroturistice Garina si Brebu Nou), statiunea Poneasca (langa lacurile Poneasca si Buhui), Cheile Minisului (cu Cascada Goroianu, Pestera Ponor-Plopa, Izbucul si Cascada Bigar) si complexul turistic Muntele Mic (situat la altitudinea de 1545 m si accesibil printr-un telescaun cu lungimea de 3,5 km, cel mai lung din tara, care porneste din localitatea Borlova). Sper sa detaliez despre o parte din ele la anul pe vremea asta.


MARAMURES

In trecere prin Baile FelixAm decis sa facem escala la Baile Felix (inca din anii trecuti, cand ploaia ne izgonea de la Padis, eram curiosi sa vedem ce este pe acolo). Noi am fi mers direct pana in Maramures, insa ceasul arata orele 14:00 cand am plecat din Valiug si nu aveam timp sa ajungem pana seara, mai ales a plouat torential tot drumul. Din fuga masinii am vazut Muzeul de Locomotive din Resita (unde se afla prima locomotiva fabricata la Resita in 1872), apoi am ajuns la Timisoara. Ori orasul sta prost cu indicatoarele, ori noi eram ametiti de atata ploaie, caci abia am reusit sa gasim drumul spre Arad, dupa ce ne-am invartit ceva vreme prin Timisoara. Am ajuns in Oradea pe la ora 9 seara, dupa un drum lung si solicitant, bucurosi ca nu ni s-au defectat stergatoarele de parbriz dupa 7 ore de functionare neintrerupta. Cand am ajuns la Baile Felix (vreo 10 km de la Oradea, in drumul spre Deva). Vremea era rece, inca mai ploua incetisor, iar lumea iesise pe la terase si restaurante pentru cina. Statiunea Baile Felix se afla la poalele unui deal (nu am vazut nimic spectaculos acolo din punct de vedere al reliefului), fiind renumita insa pentru apele minerale termale calde (46 grade Celsius) si bazele de tratament. Desi era marti seara (deci nu weekend), desi vremea se stricase, statiunea era foarte plina, camerele “bune” erau deja date. Nu va ganditi la pensiuni, ci la casele oamenilor, majoritatea avand camere de inchiriat. Am vazut in acea seara o multime de case si camere, mai toate vechi, unele mai murdare, altele mai ingrijite, unele cu baie in curte, altele cu baia in casa insa fara dus, altele neavand baie deloc, am intalnit fel de fel de oameni, unii mai ospitalieri si binevoitori, altii mai putin, chiar deranjati de faptul ca doream sa inchiriem camere si sa le dam bani. Toti se fereau de noi de parca aveam vreo boala molipsitoare cand auzeau ca suntem 4 persoane si ca vrem sa stam doar o noapte. Preferau sa stea cu camerele goale si sa nu ne primeasca. La inceput, am crezut ca poate se gandesc sa nu ocupe camera cu unii care stateau doar o noapte si sa astepte turisti care stau mai mult. Insa era marti seara, aproape de ora 10, slaba nadejde ca mai veneau turisti in acea noapte. Cativa oameni “au avut rabdare” cu noi si ne-au elucidat misterul: nu ne primea nimeni deoarece trebuiau sa spele asternuturile dupa doar o noapte iar afara ploua si nu aveau unde sa le usuce. Am tras noi concluzia ca banii nostri (la tariful fixat de ei) nu acopereau spalatul si uscatul unui asternut. Le-am fi spus oamenilor ca putem sa dormim jos, pe izoprene si in sacii nostri, fara sa le maculam pretioasele asternuturi, asta daca ne-ar fi ascultat cineva. Am dat si peste niste casute din lemn, intr-un asa zis camping. Un nene care nu avea nimic in comun cu ospitalitatea ne-a explicat ca nu vrea sa ne primeasca in singura casuta libera, pe motiv ca nu incapem toti 4, desi noi eram dispusi sa inceprcam. Probabil astepta sa ii spunem ca platim cat pentru doua si stam toti 4 intr-una singura. Nici macar nu ne-a spus cat costa casuta, dar sa ne mai si invite sa o vedem. Am intrat si intr-o casa sordida, cu un miros greu de suportat, cu turisti claie peste gramada, care imparteau o incapere pe care ne-au indicat-o cand am intrebat de toaleta, la capatul unui culoar semiobscur, cu becuri care raspandeau o lumina galbuie. In comparatie cu cosmarul care se derula sub ochii nostri in acele momente, pensiunea de la Valiug fusese raiul pe pamant. Nu va sfatuiesc sa mergeti la Baile Felix fara sa stiti dinainte unde veti sta. Sau duceti-va in extrasezon, cand localnicii sunt mai atenti si mai interesati sa gazduiasca turistii (desi nu sunt convins). O mare bila neagra pentru ospitalitatea proverbiala a ardelenilor.

Pana la urma am gasit o gazda care ne-a aratat o camera mai curate, cu doua paturi mari, cu o baie civilizata, pe care ne-a cerut fara sa clipeasca 1 milion pe nopate (ce usor castiga unii banii!), apoi vazandu-ne descurajati de pret, ne-a facut reducere pana la 800.000, ultimul pret. Am vizitat apoi o pensiune cu pretentii, cu semineu si blani de urs pe pereti, unde un domn in slapi ne-a cerut sec 900.000 pe camera si a spus ca nu accepta sa stam toti 4 intr-o camera. Asa ca ne-am intors la “gazda” noastra cu 800.000 camera. Abia incepea distractia. Intrucat aveam nevoie de diverse lucruri din masina si afara inca mai ploua, doream sa parcam ambele masini in curte. Mai ales ca nu aveam incredere sa lasam masinile in strada. In curte era deja o masina. Doamna ne-a spus pe un ton ce nu mai admitea comentarii ca nu putem parca decat o singura masina in curte, deoarece trebuia sa lasam loc si fiului ei care urma sa vina cu o “masina lunga”. Ne-am rugat de ea sa incercam sa bagam ambele masini in curte si sa-i demonstram ca ramane loc si pentru masina fiului. Ne-am chinuit sa parcam masinile in zig-zag, una in spatele alteia. Cand a vazut ca nu renuntam la ideea noastra fixa, ne-a spus sa le parcam normal, caci fiul ei isi va parca masina in strada, in fata casei. Insa deja ne pornisem, nu mai eram de oprit! Evident, cand baiatul ei a ajuns acasa si a vazut masinile noastre inghesuite una in alta, a exclamat “asta a fost ideea mamei” si ne-a spus ca nu tinea deloc sa isi parcheze masina in curte, mai ales cand erau cazati turisti. Dupa ce am terminat cu masinile, gazda ne-a cerut sa ne scuturam temeinic de ploaie, sa ne descaltam inainte de a intra in casa (de parca veneam din mina de carbuni, parca nu merseseram cu masinile), apoi ne-a cerut “toate buletinele” (daca vine politia in control, poate nu in seara asta, insa maine dimineata este foarte probabil). Cand a vazut ca nici la capitolul buletine nu ne speriem, ca posedam si asa ceva si ca nu suntem borfasi, a zis ca este suficient sa ii dam unul de familie. Din nou prea tarizu, nu m-am lasat pana nu i-am dat ambele buletine ale noastre. Dupa ce le-a luat, a zis sec, cica in gluma “acum cautati-va si de bani”. Ne-am conformat. Dupa ce am trecut examenul administrativ-financiar si s-a convins ca nu vrem sa o tepuim, gazda a devenit mai prietenoasa si ne-a lasat chiar sa luam cina in casa, desi initial ne aratase o masa in aer liber unde ar fi trebuit sa mancam, desi la ora 11 seara ploua incetisor si era racoare. Ba chiar ne-a adus si niste “tamburele” sa stam pe ele. Ultimul episod al serii “in gazda” a fost cu utilizarea baii: cand vedea pe vreunul din noi ca vrea sa intre la baie, venea sa-l intrebe daca face dus (probabil avea niste calcule legate de cate dusuri trebuie sa faca un turist pe zi) si sa vada daca cel dinainte a sters eventuala apa scursa de la dus. Bucurosi ca gasiseram in sfarsit un loc unde sa ne adapostim, am facut haz de toate astea.

Din nou in Maramures
Miercuri dimineata ne-am trezit, am sarit peste micul dejun (prima data in acest concediu) cu gandul sa plecam urgent spre Maramures, parca dornici sa parasim acele locuri. Inainte sa plecam, prietenul nostru s-a dus prin vecini sa vada ce se intampla pe la concurenta. Dimineata altfel discutau cu tine (nu mai era aceeasi situatie ca seara, cand erai disperat ca nu ai unde dormi). Evident ca, peste drum, am gasit un pret mult mai bun in conditii de confort asemanatoare. Vecina cea “ieftina” de peste drum, auzind scorul pe care tocmai il marcasem il buzunarul gazdei noastre, a zis despre competitoarea ei: “daca ea v-a luat atat, inseamna ca eu sunt proasta ca cer asa putin”. In timpul zilei, statiunea arata la fel de dezolant ca si seara. Plina de pensionari si “sindicalisti” veniti la odihna cu copiii si nepotii. Trebuie sa recunoastem ca nu ne vom mai intoarce curand la Baile Felix.

Pe drum spre Maramures, am trecut prin Satu Mare, apoi am facut la stanga spre Calinesti Oas, unul dintre orasele simbol ale Tarii Oasului. Aici am vazut Lacul Calinesti, un prim obiectiv ratat in concediul de anul trecut. Am respirat usurati cand am simtit atmosfera Maramuresului. Poaia a incetat si a inceput un spectacol unic al norilor, ba chiar a iesit un pic soarele, la un moment dat. Lacul Calinesti este superb, destul de mare, pe marginea lui exista casute si locuri de cort. Foarte mare si frumoasa este si biserica din Calinesti Oas. Am iesit apoi in Negresti Oas, ne-am indreptat catre satele deja “vizionate” si admirate de noi anul trecut Certeze si Huta-Certeze, am trecut prin Pasul Huta, cu padurea deasa si inalta, in care se vedeau luminile farurilor ziua in amiaza mare. De sus, pe varful pasului, inainte sa intram in padure, am privit inapoi spre Negresti Oas si am avut parte de o panorama ca in povesti. Printre nori se vedea intreaga depresiune. In Sapanta am mers intins la manastire sa vedem cum a avansat constructia de anul trecut. Notabil este faptul ca au asfaltat drumul pana in fata manastirii. Au impodobit biserica de la parter, acum se slujeste in ea, au facut o scara de acces in biserica si in manastire, pe latura sudica, au facut un altar de vara. Au in plan chilii si camere pentru maici, un hotel pentru turisti. Acelasi farmec deosebit, chiar daca la plecarea noastra ploua cu galeata. Am ajuns la Sighetul Marmatiei miercuri dupaamiaza pe la orele 5 si ne-am oprit direct la Restaurant Romina – descoperit de noi anul trecut. Nu mancaseram aproape nimic in acea zi asa ca am dat buzna prin meniurile apetisante si ieftine si ne-am umflat burtile. Ba am luat si la pachet deoarece nu am fost in stare sa terminam tot ce am comandat. De la Sighet si pana la Ocna Sugatag am revazut cu bucurie satele maramuresene. De data asta insa, oamenii erau tristi deoarece apa le patrunsese in curti si case, din cauza ploilor torentiale din ultimele doua zile. Am ajuns la Ocna, unde D-na Marinela ne astepta, intrebandu-se daca nu cumva ne-am oprit pe undeva pe drum si nu mai ajungem la ea. I-am povestit despre pataniile noastre din concediu, despre vizita la Baile Felix – unde familia ei tocmai a inceput sa construiasca o vila. I-am promis ca doar dupa ce isi va finaliza vila, vom mai trece prin acea statiune.

Joi am vazut soarele dupa multe zile de ploie si ne-am dus intins spre Manastirea Rohia, alt loc nebifat de noi anul trecut. Dupa ce am trecut prin Pasul Cavnic (la peste 1000 m altitudine), pe drum am fost foarte aproape sa gasim Pestera cu Oase, pe care o cautasem in zadar si in 2003. Am intalnit doi localnici care stiau de ea si care ne-au spus ca trebuie sa facem stanga dupa o cruce parasita si ca la 150 de metri ar fi pestera. Insa din nou nu ne-au spus a cata cruce. In afara de ei, nimeni dintre cei pe care i-am intrebat ulterior despre pestera nu mai auzise de ea. Astfel incat, cautand pestera, am ajuns la Manastirea Lapus. Pe un deal, cu multe flori, avand in curte un lac unde misunau pestii. Curatenie, liniste si pace. Drumul este neasfaltat insa usor si scurt (2 km). Din Targu Lapus exista un indicator spre Rohia iar din sat un altul catre manastire. Drumul urca pe varful unui deal unde este amplasata manastirea, asemenea unei cetati. Este intr-adevar ceva deosebit, merita vazuta. Se efectueaza lucrari de contructie si consolidare la biserica. Ne-au placut in mod deosebit coltul maramuresean (cu biserica din lemn si casa de oaspeti), casa in care a locuit Nicolae Steinhardt, sculptura in memoria lui Pintea Viteazul, precum si icoana de mozaic de la intrarea in cutea manastirii. La intoarcere, doream ca in drum spre Baia Mare sa vizitam manastirile Surdesti si Sisesti (pe drumul dintre Targu Lapus si Baia Sprie), insa am incurcat drumurile (deja era un lucru normal pentru noi in acest concediu) si am ajuns direct in Baia Mare. Aici am mancat cate o saorma buna la pizzeria Pizza H, un loc placut si civilizat unde se mananca bine. Ne-am intors “acasa” prin Pasul Gutai (pe care deja il cunoasteam bine) si ne-am “bucurat” de o portie de manele oferita de niste turisti suceveni cazati intr-o vila vecina, care erau convinsi ca toata statiunea este dornica sa asculte muzica lor. Am plecat cu D-na Marinela sa vizitam “ulita” unde pe zi ce trece infloresc vile tot mai multe si mai frumoase. Am intrat in cateva vile aflate in constructie. Una se vindea cu vreo 120.000 EURO (e drept cu piscina cu tot). O casa de lemn cu parter (circa 85 mp), etaj si mansarda costa aproximativ 20.000 EURO (inclusiv izolatia si geamurile), la care se adauga fundatia, canalizarea si instalatiile sanitare. Era construita de o firma din Costiui (un sat din Maramures) care primea comenzi pentru case din lemn din multe tari vest-europene.

Vineri dimineata, D-na Marinela ne-a gatit o “patura” – mancare traditionala, facuta din branza, oua, mamaliga si jumari – si mamaliga cu lapte. In afara de Borsa unde locuieste si Ocna Sugatag unde vine vara sa primeasca turistii, gaznda noastra nu a vizitat mai nimic din Maramures. Insa auzise ca la Costiui (din Sighet pe Valea Viseului spre Borsa) exista un lac sarat. Asa ca ne-am suit in masina si am facut o excursie pana acolo. Lacul este frumos, similar cu lacul natural de la marginea satului Ocna Sugatag, parca mai mare. Iar la cateva sute de metri departare, in mijlocul satului, am gasit si un strand amenajat, cu apa sarata, mult mai linistit decat cel din Ocna. Locuri de cort, casute, zona parea curata si civilizata, lume putina si linistita. Am vazut celebra fabrica de case Cvasciuc (cei care facusera vila pe care o vauseram in Ocna cu o seara inainte), apoi ne-am intors si am mancat din nou in Sighet, la Romina bineinteles, unde deja domnisoara care ne servea isi amintise de vizita noastra de anul trecut. Ne-am luat cate o pizza la pachet pentru sambata dimineata, sa o avem inainte de a pleca pe drum. Al doilea obiectiv pe care ni l-a propus D-na Marinela era cascada dintr-un sat din apropiere, Cornesti. Am plecat vineri seara pe la ora 6 sa o vedem. Dupa ce am ajuns acolo unde trebuia sa fie si nu am gasit nici urma de cascada, ne-am intors pana la marginea satului unde o sateanca ne-a explicat ca exista o cascada foarte aproape de locul unde o cautaseram noi cu cateva minute mai devreme si ca are 1 metru inaltime!!! Probabil am fi trecut de voie pe langa ea. Cascada are intr-adevar un metru inaltime insa este lata, pe toata latimea vadului. Apele fiind involburate de la ploaie, cascada parea mai mare, ma intreb cum era pe vreme secetoasa. Ne-am intors pe o ploaie cumplita, care insa pe noi nu ne mai speria. Aproape de Ocna, in satul vecin Calinesti, cand urcam o panta, dintr-o ulita din dreapta soselei au tasnit la un moment dat vreo cateva zeci de animale pe strada, probabil zorite de catre sateni de la locul de unde pasteau catre case. Am oprit masina, am strans oglinzile si am asteptat ca “turma” de vaci, bivolite si cai sa treaca pe langa noi. Nu stiu ce se intampla daca ieseau de pe ulita chiar cand noi treceam prin dreptul ei.

La intoarcere, prin Moldova
Sambata dimineata am plecat spre Moldova, cu regret ca ne despartim de Maramures si ca se termina concediul. Pe drum, am revazut Valea Izei, de la un cap la altul. Nu mai insist acum cu descrierea frumoaselor sate si porturi populare, cruci si troite, porti si biserici maramuresene, a nesfarsitelor dealuri si vai, deoarece v-am povestit despre ele anul trecut. Am ajuns la Borsa iar de aici am inceput sa urcam spre Pasul Prislop, unde am avut parte de cateva privelisti de vis, care te lasa mut de uimire. Ne-am convins, daca mai era nevoie, ca una din marile bogatii ale Romaniei o reprezinta padurile verzi si dese. Sus, chiar pe varful pasului (pe care eu il consider “hotarul” dintre Maramures si Moldova), la 1416 m altitudine, se construieste o biserica maramureseana. Am inceput apoi sa coboram pe valea umflata de ploi a Bistritei, am trecut prin Pasul Mestecanis (deosebit de pitoresc), apoi prin Gura Humorului, am ajuns la Suceava, iar de aici pana la Poduri (satul bacauan din apropiere de Moinesti, de unde sunt prietenii nostri), nu au mai fost decat “cativa pasi”. Atat Iza, Viseul cat si Bistrita aveau apele tulburi si involburate, pline de sticle de plastic si de gunoaie, semn ca facusera din nou o curatenie neanuntata prin multe gospodarii. Pe drum, pana la Bacau, am vazut in multe locuri curti inundate de apa si oameni disperati sau resemnati (probabil nu era prima data cand le intra apa in case). In munte, multe portiuni de sosea erau pline de apa, pamant, pietre si bucati de lemn aduse de sus de catre suvoaiele dezlantuite.

Dupa seara de sambata petrecuta “in familie” (cu ultimul gratar din acest concediu) si dupa pranzul de duminica cu sarmalute in foi de vita, ciuperci si vin rosu din ultima damigeana infundata anul trecut, am plecat spre Bucuresti. Concediul s-a terminat brusc in seara celei de-a 16-a zi, cu o portiune foarte aglomerata pe drumul dintre Urziceni si Bucuresti (pe unde se intorceau turistii de pe litoral). Si uite asa, am facut noi o buna parte din turul Romaniei, ajungand la Dunare si in Banat, apoi in Maramures si in nordul Modovei. Mai lipsea sa ajungem pe la 2 Mai…


Cat despre partea financiara, costul total pentru 2 persoane timp de 16 zile a fost de 415 USD (ceea ce inseamna in medie 13 USD pe zi de persoana), din care circa 60 USD cazare, 115 USD benzina (la un consum mediu de 5,1 L/100km), 180 USD mancare plus diverse consumabile si accesorii (filme foto, vesela plastic, carbuni pentru gratar etc., etc.), 50 USD “investitii” (haine, harti, torta etc.), 10 USD alte cheltuieli.

La anul, ne-am propus (nu se putea altfel) sa mergem la Cheile Carasului si la Padis (ne gandim deja la Cheile Galbenei, Focul Viu, Cetatile Radesei si multe alte locuri pitoresti care deja ne asteapta acolo). Pana atunci insa, va multumesc pentru rabdarea de care ati dat dovada si va doresc o toamna frumoasa si rodnica.