Padis, Maramures, Ch. Carasului, Ch. Nerei (2005)

Concediul de trei saptamani (august 2005)


Sambata 30 iulie, am rabatat bancheta din spate a lui Oaca (matizul nostru cel curajos si exploatat) pentru a face loc numeroaselor bagaje: genti, rucsacuri, cort, saci de dormit, izoprene, saltea, masa si scaune pliante, pavilion etc. Plus nenumaratele pungi cu mancare si bautura. In prima saptamana, suntem cu Gabriela si Silviu, doi fosti colegi ai mei de serviciu. Nici portbagajul Loganului lor nu arata prea gol. Si nici bancheta din spate.

Prima oprire este la Gilau, la Campingul Eldorado. Silviu reuseste sa se taie la mana incercand sa sparga cu toporul niste lemne pentru gratar si, la vederea sangelui, lesina usor pret de cateva secunde. Il trezeste Gabi la realitate cu niste apa aruncata pe fata si totul reintra in normal. Ne instalam corturile, facem primul gratar. Silviu ne explica cum ca lesinul nu a fost ceea ce credeam noi ci o discutie purtata de el cu extraterestrii. Campingul de la Gilau este unul dintre cele mai bune din Romania (cel putin la acea vreme). Are grupuri sanitare moderne, functionale si curate. Un spatiu de campare generos, cu distante mari intre corturi. Este liniste, pentru ca cei mai multi turisti sunt straini.

Duminica urcam spre Padis, dinspre Huedin. Reusim sa nu ne mai ratacim la intersectia care ne daduse batai de cap cu un an in urma. Ne oprim la Doda Pilii sa facem poze la unui superb peisaj tipic Apusenilor, cu o iarba proaspata, de un verde intens. Intalnim din nou grupurile de cai semi-salbatici. Cativa cai stau neclintiti in mijlocul drumului, blocandu-l. Intrucat nu recationeaza la claxoane, un turist se da jos din masina si incearca sa-i alunge din drum aruncand spre ei cu pietre, lucru ce ni se pare riscant, tinand cont ca acei cai pot avea un comportament destul de impreivizibil. Punem corturile, din nou in curtea Cabanei Padis. Ii spunem curte pentru ca, de aceasta data, este imprejmuita cu un gard inalt de sarma. Ceea ce este foarte bine pentru noi, deoarece dincolo de gard, mai in vale, ca de obicei, caii umbla nestingheriti printre corturile si masinile turistilor.

Luni 1 august a plouat, asa ca am stat pe langa cort. A doua zi, mergem cu masina pana la Varasoaia, apoi continuam pe jos pana la Cetatile Radesei si Circuitul Cheilor Somesului Cald. Ne intalnim pe drum cu un grup format din doua fete si un baiat, cu care parcurgem impreuna intreg traseul. Ne minunam de uriasele gauri din plafon care ne usureaza vederea in pestera. Coboram canionul de la iesirea din pestera, sprijinindu-ne de pietre si de lemnele din rau, caci pe vremea aceea nu existau inca lanturi. Dupa canion, urcam sustinut pe malul drept pana la un superb punct de belvedere si apoi coboram abrupt prin grohotis (imi inchipui cum ar fi fost sa urcam acea portiune, pentru ca noua ne-a fost greu sa o coboram) pana la albia raului, pe care o traversam. O luam in sens invers, urcand pe celalalt versant, prin padure, pentru ca in final sa coboram din nou la baza canionului. De aici, urcam pe niste trepte sapate in stanca si apoi pe o poteca (avand canionul in stanga) pana deasupra pesterii, pe langa hornurile care ne luminasera drumul in pestera cu cateva ore mai devreme, apoi coboram la punctul de inceput al aventurii noastre – intrarea in pestera. In drum spre locul lasaseram masina, ne-am oprit sa ne intindem pe iarba, la soare. Eram usor extenuati insa bucurosi de finalizarea traseului. Seara am facut gratar (la lumina unui bec legat la bateria masinii) si am stat la povesti. Imbracati bine, caci se lasase frigul. Sunt momente unice, dupa o zi cu trasee montane in care esti obosit fizic insa psihic te simt foarte bine, rupt de lumea nebuna de la oras. Stam pe scaune, la lumina tortelor, cu o bere in fata si vorbim sau pur si simplu ascultam natura. Miercuri decidem sa stam la cort sa ne odihnim. Am stat la umbra pavilionului. Vantul batea puternic, prevestind poate ploaia ce urma sa vina. Spre seara facem un dus in aer liber, la adapostul „cabinei” improvizate. La lasarea intunericului, facem din nou gratar, apoi un foc de tabara. Planuiseram pentru a doua zi sa mergem pe Cheile Galbenei cu cei trei turisti pe care ii cunoscuseram la Cetatile Radesei. Insa furtuna din acea noapte si ploaia mocaneasca de a doua zi ne-au stricat planurile. Asa ca joi dimineata strangem corturile si plecam de la Padis, coborand pe la Boga, pe un drumul noroios si inundat de ploaia care nu mai contenea. Ne minunuam de culoarea galben-murdara a raului Galbena. Trecem prin Pietroasa, Stei, Nucet si ne oprim in Garda de Sus, la Mama Uta. Stam tot intr-o camera cu vedere la strada, vecina cu cea in care statuseram prima data cand am ajuns aici, cu Gil si Amalia. Daca imi aduc bine aminte, Silviu cu Gabi se abatusera putin din drum, pana la Chiscau, sa vada Pestera Ursilor. Cina la Mama Uta este copioasa. Dupa masa, inainte de inserat, mergem pe malul Ariesului, care curge in partea din spate a „curtii” de la Mama Uta. Ne bucuram de primele (si totodata ultimele) raze de soare din acea zi. Apoi facem o plimbare pana in satul vecin, Scarisoara, pe marginea soselei. La zece seara, Silviu dormea ca un prunc, in sacul lui de dormit.

Vineri dimineata plecam, nu inainte de a face o fotografie cu insasi venerabila Mama Uta. Este din nou o zi noroasa. Mergem spre Turda, pe pitoreasca vale a Ariesului. Dincolo de Cluj, in apropiere de Gherla, ne abatem din drum si urcam la Manastirea Nicula, cu a sa vetita icoana facatoare de minuni. Ne minunam vazand imensa biserica noua, aflata in constructie. Seara suntem in Maramures, unde altundeva decat la Doamna Marinela, in Ocna Sugatag. Sambata dimineata, Gabi cu Silviu pleaca spre Bucuresti, nu inainte insa de a vizita rapid cateva locuri din Maramures, la sugestia noastra. Urmau sa ajunga in Bucuresti duminica dimineata la ora 4, dupa un maraton prin Maramures, Moldova si Transilvania.

Duminica, la primele ore ale diminetii (caci aveam un lung drum de strabatut in acea zi), ne luam ramas bun (pentru moment) de la Doamna Marinela si plecam spre Resita, locul de intalnire cu Ileana si Eugen, cu care urma sa petrecem urmatoarele doua saptamani. Facem o escala la biserica Rogoz, monument UNESCO. Ne minunam de vechea si frumoasa constructie din lemn. Dupa-amiaza, admiram culmile impresionante ale Retezatului, trecand prin Hateg si Caransebes. Seara, ne intalnim cu Ileana si Eugen, in prima zi a concediului lor, si zabovim un pic la Muzeul de Locomotive de la marginea Resitei. Dormim in Valiug, la pensiunea familiei Cusma, cei care ne gazduisera in urma cu un an, cand ploaia ne alungase din Iabalcea si ne facuse sa abandonam corturile pentru o noapte, dupa ce vizitaseram pestera Comarnic, cu Amalia si Gil. Intrucat era inca nor iar noi ne resimteam dupa un drum lung, luni am mers sa ne plimbam pe la lacurile din jurul Resitei si Valiugului. Incepem cu Gozna si continuam cu Trei Ape, dincolo de Garana, localitate cunsocuta in special pentru festivalul de jazz in aer liber. Urcam cu masina pe Vf. Semenic, unde nu vedem nimic din cauza norilor densi, care ne impresoara ca o ceata deasa. Coboram repede si mergem la Lacul Secu, de la marginea Resitei, pe al carui mal ne relaxam ceva vreme. Apare si soarele intr-un final, inainte de apus, astfel incat putem face niste fotografii. Seara facem gratar si dormim a doua noapte la pensiune.

Ileana si Eugen erau nerabdatori sa doarma, in premiera, la cort, asa ca marti dimineata plecam, pe soare, la Iabalcea (dincolo de Resita, pe drumul spre Anina). Pe la pranz, lasaseram masinile in Iabalcea si eram deja in drum spre Cheile Carasului. La indicatiile unor sateni, o luam pe un drum nemarcat, coboram un deal abrupt (spre mirarea lui Eugen care exclama „cum, frate, coboram pe aici, asa direct?”), pe o carare intuitiva pe care o „batatorim” chiar noi, prin niste plante de inaltimea noastra. Ajungem intr-un final la firul Carasului, in Poiana Prolaz, si o luam spre vest, in aval, pe portiunea de chei accesibila. De la podetul de lemn ce traverseaza raul, daca am fi luat-o spre stanga, in directia Pesterii Comarnic, cheile erau mult mai frumoase, insa mai salbatice, deci mai dificile. Mergem in pas domol, minunandu-ne de frumusetea locului. Ici-colo poteca taiata pe sub stanca ne aminteste de Cheile Nerei. In dreptul Pesterii Liliecilor (a carei intrare evoca un fel de contur al Africii), intram in vorba cu niste turisti campati acolo ce gasisera un sarpe. Dupa circa 5 km de chei, iesim in Carasova, de unde urma sa mergem pe sosea, spre nord, in directia Resita, pentru ca la un moment dat sa o luam la dreapta, spre Iabalcea, unde ne asteptau masinile si unde urma sa innoptam. Era ceasul sapte, eram obositi si abia ne mai taram picioarele, mai ales ca imediat dupa ce am iesit din chei la sosea, drumul urca dealul ce strajuieste Carasul la nord. La intamplare si in gluma, Cami face cu mana spre o masina si, spre marea noastra surprindere, soferul opreste. Nu ne vine sa credem. Eugen isi abandoneaza batul care-i fusese atat de credincios si de care se sprijinise de-a lungul cheilor si ne suim cu totii in masina, bucurosi ca nu mai trebuie sa mergem pe jos atatia kilometri. Omul ne lasa in capatul drumului spre Iabalcea. Ii multumim si continuam pe jos spre „locul de popas” de la intrarea in sat – livada unde campaseram si in urma cu un an. Pe la zece seara, dupa ce intinseseram corturile, facem un gratar, la lumina tortelor. Ne trezim in dimineata de miercuri dupa una dintre cele mai friguroase nopti pe care le-am petrecut in cort (fusesera in jur de 2 grade, dupa spusele unui taran care isi pastea cele 2-3 vite in jurul corturilor noastre). Am luat micul dejun, ne-am pregatit de drum si, dupa pranz, plecam pe jos sa vizitam Pestera Comarnic. Cand am ajuns acolo, ne-am dat seama ca daca vom vizita pestera ne va prinde noaptea pe drumul de intoarcere spre corturi. Asa ca am facut cale intoarsa, bucurandu-ne de drumul prin natura, usor osteniti de dealul urcat imediat dupa ce am plecat de la Cantonul Comarnic. Ajunsi la corturi – surpriza! Nenea care-si pastea vitele prin livada unde ne instalaseram si ne aproviziona cu tuica si lapte ne asigurase cu o seara inainte ca putem lasa masinile, corturile si lucrurile in siguranta, caci in zona nu fura nimeni. Noi am fost totusi precauti si, in afara de corturi, am bagat totul in masini. Mai putin gratarul, pe care l-am asezat intre masini, astfel incat nu putea fi vazut decat de la mica distanta. Bineinteles ca gratarul disparuse, deci cineva a coborat pe pajistea din valea seaca unde erau parcate masinile noastre si ne-a luat gratarul. Ne-am gandit ca, intr-un fel, poate fusese mai bine ca lasaseram ceva care a putut fi luat asa usor, fiindca altfel poate ne spargea masinile. Asa ca, dupa ce ca in acea zi rataseram vizitarea pesterii, pe seara, dupa lasarea intunericului, am fost nevoiti sa frigem carnea pe protap si tepuse improvizate. A durat ceva timp intregul proces, mai ales ca aveam si niste porumb pentru copt.

Joi plecam de la Iabalcea cu un gust amar, facem cumparaturile la Resita si ne indreptam, in cursul dupa-amiezii, spre Cheile Nerei. In Potoc, Ileana deja comenta dojenitor la adresa satenilor care nu isi asfalteaza ulitele. Intrucat Ileana si Eugen nu „coborasera” niciodata cu masina de pe asfalt, fiind la primul lor drum forestier, traseul intre Potoc si Cantonul Damian i-a stresat puternic. Am inteles asta privindu-le fetele prin luneta lui Oaca care mergea tantos in fata lui Cielito. La Podul Bei am oprit si i-am lasat sa-si descarce nervii. Nu pe toti, caci intre pod si canton ne-am intalnit cu o Dacie papuc ce venea din sens invers. Ileana s-a stresat din nou caci nu isi imagina cum va trece Dacia pe langa Cielito pe drumul pe care abia incapea o masina. Probabil nu a crezut niciodata ce i-am spus, si anume ca in niciunul dintre cei doi ani in care ne tot perindaseram pe acolo nu ne-am intalnit vreodata cu alta masina venind din sens opus. Dupa ce am scapat de Dacia cea nedorita, Eugen si Ileana au continuat sa se streseze de drumul de pamant, plin de pietre si gropi, marginit de ierburi inalte despre care, lunadu-se dupa zgomotul facut la atingerea caroseriei, isi imaginau ca le-au zgariat masina de la un capat la altul. La Cantonul Damian, ne astepta o alta supriza neplacuta. Abia ne dam jos din masini si auzim, in inima salbaticiei, manele date la maxim. Se potolesc oamenii aia in final (nu mai retin daca din proprie initiativa sau la rugamintea noastra), bem cate o bere si lumea incepe sa se destinda, bucurosi ca totul s-a terminat cu bine. Eugen spune replica ce avea sa dainuie peste ani „Daca doream off-road, mergeam in Egipt”. Vineri a fost zi de odihna. Am spalat masinile si s-a dovedit ca Cielito nu avea nici macar o zgarietura de la drum. Ca o paranteza, imi amintesc ca pe drum asfaltat, masina lor era sa faca o pana de toata frumusetea din cauza unei gropi „camuflate” de intuneric sub podul de la iesirea din Resita spre Anina. Din ciclul „anul asta nu mai este ca acum cativa ani”, din cauza inundatiilor raul era acum mare, tumultuos si tulbure. In zona de campare se vedeau din loc in loc nisip si crengi, dovezi ca Nera inundase locul la un moment dat. Locul din apropierea malului, unde obisnuiam sa ne punem corturile, era napadit de vegetatie luxurianta, ba chiar un copac doborat statea cu radacinile in sus. Si zidurile cantonului erau ude pana sub ferestrele inalte. Asadar, Nera iesise din matca si inundase multe portiuni. Peisajul se schimbase dramatic. Coborarea la rau din zona de campare nu mai era asa facila ca in anii trecuti. Am fost nevoiti sa mergem dincolo de canton, in amonte, intr-o zona mai larga, unde apa Nerei era mai mica si mai limpede. Seara, am testat noul gratar, cumparat de la o benzinarie din Resita. Evident, nu era la fel de bun ca cel vechi, insa Eugen era fericit si nu se zgarcea deloc cu lichidul de aprins focul, care ardea cu valvatai inalte. Am mancat din nou la lumina tortelor. Sambata, ne imbarcam in Oaca (caci o intelegere tacita stabilise ca Cielito nu va mai fi pornit pana in ziua plecarii) si mergem pana la Podul Bei. De aici, ne abatem pe jos pana la primele tunele. Ne intoarcem la masina, cu care mergem pana la pastravarie. De aici urcam pe jos pana la Lacul Ochiul Beiului si apoi pana la Cascada Beiusnita. Din cauza ploilor abundente, cascada nu mai era „in revizie” asa cum o ironizase Silviu cu un al in urma, ci avea un debit bun, ca in acel an cand am fost, cu Gil si Amalia, pentru prima oara la Nera.

Duminica plecam de la Nera avand ca destinatie, din nou, Maramuresul. Pentru masa de pranz, nu stiu cum am reusit sa ne oprim tocmai la o spelunca pe marginea drumului, in apropiere de Caransebes, unde mustele bazaiau printre oamenii care mureau de cald in fata unui pahar de tarie, iar ospatarita plictisita mai ca ne-ar fi luat la bataie ca indraznim sa o deranjam duminica dupa-amiaza cerand sa ne faca ceva de mancare. Dormim la Hateg, intr-o asa-zisa pensiune: de fapt o „casuta” de oaspeti, in imediata vecinatate a vilei proprietarilor. Doua camarute la mansarda (cu ceva panze de paianjen) flancau o baie minuscula, in care trebuia sa ai grija sa nu te lovesti de pereti atunci cand faceai dus. Inainte de asta incercaseram sa ne cazam la un fost castel, transformat intr-un soi de hotel. Luni ne continuam drumul. Pe la cinci dupa-amiaza coboram Dealul Feleacului si intram in Cluj. Evitam drumul prin Baia Mare si Pasul Gutai, luand-o pe pitoreasca varianta Targu Lapus – Cavnic, pe care coboraseram din Maramures cu o saptamana inainte, in drum spre Resita. Seara ajungem pentru a doua oara in acest concediu la casa Doamnei Marinela din Ocna Sugatag. Stam la un pahar de horinca pana tarziu in nopte. Marti, Doamna Marinela ne face la micul dejun traditionala „patura” – un fel destul de greu, insa gustos, cu jumari, smantana, mamaliga, branza, ou etc. Dupa amiaza, mergem sa ne plimbam putin prin Sighetu Marmatiei. Suntem fericiti ca gasim la un magazin pufuleti „de Baia Mare, cu pisica”. Vremea este inca mohorata insa peisajele dealurilor maramuresene sunt fermecatoare si pe ploaie. Miercuri pe la pranz dam o fuga cu masina pana la Manastirea Sapanta (cu Hramul Sf. Arhanghel Mihail, sfintita la 31 august 2003) si apoi la Cimitirul Vesel. Nu ratam nici numeroasele magazine artizanale ce flancheaza strada in imediata vecinatate a cimitirului. Traversam Pasul Huta sa mai vedem ce vile s-au mai construit in ultimul timp in satul Certeze. La intoarcere, facem un scurt popas pe malul Tisei. Dincolo de rau, la cateva zeci de metri, niste ucraineni ne saluta facandu-ne cu mana. Joi dupa pranz mergem pe Valea Izei. Ne oprim evident la Barsana, la casa-muzeu a mesterului popular Ioan Barsan, cu care stam de vorba si caruia ii admiram lucrarile din lemn. Apoi vizitam vestita Manastire Barsana si inca o biserica veche dintr-unul din satele vecine (intre timp, am uitat, din pacate, care anume). Ajungem la Sacel, la atelierul olarului care produce vestita ceramica de Sacel. Ne face o demonstratie de maiestrie, ne prezinta atelierul, exponatele puse la uscat pe scanduri de lemn desupra capetelor noastre. Cumparam numeroase obiecte artizanale, apoi ne luam ramas bun cu o strangere de mana plina de lut proaspat. In ultima seara, privim cerul de pe balconul comun al camerelor noastre, pana aproape de miezul noptii.

Vineri pe la pranz multumim pentru gazduire Doamnei Marinela si parasim Maramuresul prin Bistrita, facand numeroase fotografii frumoaselor plaiuri maramuresene si bistritene. Trecand prin Targu Mures si Medias, ajungem la Sibiu dupa lasarea intunericului, dupa un drum frumos insa istovitor, ca toate drumurile prin Romania. Desi facuseram rezervare la Gura Raului, Ileana si Eugen, din cauza oboselii, isi pierd rabdarea si raman peste noapte la un hotel in Sibiu. Dupa vreo 20 km ajungem la Gura Raului. Gazdele noastre sunt foarte amabile, ne aseaza masa la o ora tarzie, cu portii la discretie – atat mancare (invat sa mananc ciorba punand in ea branza), cat si bautura (tuica). Apoi ne conduc in sat, la o alta casa a lor, una batraneasca, la cateva sute de metri mai incolo, unde dormim. Sambata ne trezim, luam micul dejun in casa gazdelor (cea in care cinaseram) si plecam spre Bucuresti, alegand varianta Transfagarasan. Nu reusim sa vedem prea mult, din cauza norilor care ne dadusera ceva de furca in tot acest concediu.