duminică, 10 decembrie 2006

Apuseni (2006)

POVESTEA UNUI NOU CONCEDIU PRIN MUNTII ROMANIEI (iulie - august)


- 16 zile (22 iulie – 6 august) numai la cort !!! vremea a fost excelenta in cea mai mare parte a timpului, asa cum de multi ani nu am mai avut norocul sa avem
- am fost doar in Apuseni: muntii Bihorului (primul loc din tara ca dezvoltare a formelor carstice), Vladeasa, Gilau, Trascau (asta inseamna mai putin timp si mai putini bani pierduti pe drumuri intre diverse regiuni ale tarii)
- buget total: 16 mil. lei vechi, 2 persoane, 16 zile, inclusiv investitii (scaune, aragaz de voiaj, harti)
- o parte din poze au fost realizate si ne-au fost puse la dispozitie de catre cativa dintre prietenii nostri, carora le multumim


Sambata: Dupa aproape 500 km pe drum, de la Bucuresti la Cluj, am petrecut prima seara in Gilau, langa Cluj Napoca, la Campingul Eldorado, proprietate olandeza, camping de rulote, unde noi am fost singurii romani (deci cei mai galagiosi din camping), cu cele mai mici si urate corturi. Foarte civilizat, liniste, curatenie, preturi accesibile (1 cort, 1 masina, 2 persoane = 36 RON/noapte sau 3 persoane = 45 RON/noapte).


Duminica: Am urcat la Padis (pentru a patra oara de-a lungul concediilor noastre), prin Huedin-Rachitele. Anul acesta, am campat in poiana de la Cantonul Glavoi (venind dinspre Cabana Padis, dupa ce se ocoleste Uvala Balileasa, in Saua Scarita se coteste la stanga) pentru a fi mai aproape de obiectivele de interes ale Padisului, la 2 m distanta de raul care in aval de canton se numeste Valea Cetatilor. Aici ne-am intalnit cu ceilalti membri ai grupului, in total fiind nu mai putin de 18 adulti + 1 copil.


Luni: Am mers (eu pentru a treia oara) la Cetatile Ponorului – considerat cel mai grandios fenomen carstic din tara, cu gandul ca de data aceasta vom incerca sa exploram putin din fantastica lume subterana - cea mai impresionanta galerie de pestera din Romania (cascade, izbucuri, 14 lacuri, galerii inalte si multe altele), cu o lungime de circa 2 km, care leaga 3 doline (microdepresiuni in forma de palnie, rezultate prin dizolvarea de catre ape a rocilor solubile).
Cetatile Ponorului sunt constituite asadar din cele 3 doline, de fapt circuri mari de stanca, aflate intr-o imensa depresiune impadurita, adanca de 300 m si care la partea superioara are un diametru de peste 1 km. Culmile care inchid circular depresiunea sunt taiate doar intr-un singur loc de canionul Vaii Cetatilor. Primul circ de stanca (dolina 1, cea principala) are spart intr-un perete vertical de 100 m imensul portal, simbol al Cetatilor, de 73 m inaltime, cel mai mare din Romania. El este de fapt capatul Vaii Cetatilor, ponorul acesteia, care se termina aici ca intr-un fund de sac, un haos de blocuri enorme de piatra. Al doilea circ este de fapt un aven circular de 200 m inaltime. Ultimul circ, cel mai mare, este separat complet de primele, are o forma triunghiulara iar peretii ce il marginesc nu formeaza o incinta perfect continua.
Fata de ceilalti ani, acum am parcurs traseul in sens invers, vizitand mai intai cele 4 balcoane (puncte de belvedere) de deasupra dolinelor 2 si 3 (si cred ca a fost mai usor asa). Apoi am coborat prin jgheabul de grohotis in dolina 3. Aici, la baza peretelui inalt de peste 200 m, perfect vertical (de pe care admirasem priveslitea cu doar 30 minute mai devreme), am intrat in pestera. La intrare, am vazut „respiratia pesterii”, un norisor format la intalnirea intre aerul rece si umed din subteran si cel cald din dolina. Am coborat circa 60 m pe grohotisul umed (cea mai accesibila cale de acces in subteranul Cetatilor), pe langa perete, cu grija de a nu pravali pietre peste cei din fata (pe masura ce coboram, lumina devenea mai slaba iar vuietul apei mai puternic, fiind nevoie aproape sa strigam unii la altii pentru a ne face intelesi) si am ajuns pe malul raului subteran ce curgea de la dreapta spre stanga, printre bolovani, in galeria de dimensiuni impresionante. Nu era intuneric complet deoarece in fata intrezaream o lumina provenind, de dupa un cot, de la o fereastra din plafon ce razbatea din dolina 2.
Am citit ca foarte interesanta (pentru cei curajosi) este ramura din aval, pe o portiune de 200 m accesibila fara echipament (pana in Sala Taberei, dincolo de care trebuie trecuta o cascada de 8 m) si apoi inca 1500 m pentru speologi pana la un lac de sifon, de netrecut pana acum. De acolo, apa isi continua drumul subteran pana la Izbucul Galbenei.
Cei mai experimentati membri din grupul nostru au pornit pe firul apei, in amonte, sa verifice daca nivelul apei ne permite sa parcurgem pestera si sa iesim prin dolina 1. Din pacate, s-au intors spunandu-ne ca, la un moment dat, apa devenea foarte mare (toate documentatiile avertizeaza ca la ape mari, traseul subteran devine impracticabil). A trebuit sa facem cu totii cale intoarsa.
Daca nivelul apei ne-ar fi permis, ar fi trebuit sa avansam cu grija de-a lungul peretelui din dreapta pe plaja de prundis, inundata insa in acel moment. Cand in albia raului incepeau sa apara blocuri mari am fi travesat apa si ne-am fi catarat peste ele, pe sub peretele din stînga. In acest loc galeria facea un cot la dreapta de 90 grade, luminata din plin prin marea fereastra sparta in inaltimea peretelui din stanga (dinspre dolina 2). Imensele blocuri ingramadite in cotul galeriei proveneau din prabusirile ce au deschis fereastra. Acesta este cel mai dificil obstacol din ramura din amonte a traseului subteran al Cetatilor Ponorului. Apoi am fi mers cand pe un mal, cand pe celalalt, descoperind in peretele din stanga un izbuc subteran cu doua jeturi de apa ce vin prin niste canale stramte (asemenea unor nari) – este apa care a urmat traseul subteran inceput in Poiana Ponor (pe care o vom vedea dupa amiaza). De aici, la 100 m in amonte apare din dreapta printr-o galerie laterala a pesterii inca un rau subteran ce vine pe sub pamant din Valea Izvorul Ursului, prin Pestera Caput (pe care o vom vizita, de asemenea, in acea zi). Drumul nostru prin galeria principala s-ar fi incheiat cu o saritoare de cativa metri peste care apa din Valea Cetatii (care isi incepe aici circuitul subteran, adunand in aval apele venite, prin cele doua izbucuri, de pe trasee subterane de la Caput si Ponor, amintite mai sus) face o cascada de 4 m, pe care am fi incercat sa ne cataram prin stanga, iesind sub marele portal din dolina 1.
Noi insa, iesind la lumina din pestera din dolina 3, din pacate in acelasi loc pe unde intrasem, am trecut in dolina 1, ajutati de niste scari metalice de pe care aveam o panorama ametitoare asupra impunatorului portal, impresionant de fiecare data cand il vezi. Aici temerarii nostri prieteni care incercasera trecerea prin subteran, au avut o tentativa de a cobora in pestera de la baza marelui portal (cea pe unde ar fi trebuit sa iesim noi din circuitul subteran, daca nivelul apa ne-ar fi permis). Nu au reusit insa nici de aceasta data din cauza tumultoasei vai a Cetatilor, care ne-a impiedicat, de asemenea, si sa urcam imediat pe langa intrarea in pestera, spre dreapta, spre locul unde marele portal se prelungeste formand un tunel inalt ce razbate de partea cealalta pe sub peretele in care este sapat.
Urcarea se facea abrupt pe grohotisul marunt si instabil si se ajungea pe fundul dolinei 2 cu peretii perfect verticali, de circa 100 m inaltime, avand un diametru in partea superioara de circa 70 m. Pe fundul dolinei se mergea putin la stanga pana pe un grohotis ce cobora vertiginos, disparand la baza peretelui prin gura unei pesteri. Aceasta era fereastra ce razbatea in galeria principala a Cetatilor (de la care provenea lumina in marea galerie) si prin care se auzea vuietul apei din traseul subteran al Vaii Cetatilor, cu 20 m mai jos.
Asa ca nu ne-a mai ramas decat sa urcam (ajutati pe o portiune de cabluri) spre iesirea din Cetati, la cativa metri de apa involburata a Vaii Cetatii care cobora in pestera de la baza dolinei 1, ingreunand asa cum spuneam accesul catre subteran dinspre dolina 1 si catre tunelul spre dolina 2. In celelalte doua dati cand am vizitat Cetatile, valea era aproape seaca !!! Nu ne venea sa credem ca raul domol care trecea prin fata corturilor noastre si in care raceam berea era acelasi cu suvoiul navalnic care se pravalea peste stanci si pe care-l vedeam si auzeam (fara sa-mi explic in acel moment ce este) de la punctele de belevedere de pe dolina 3.
Se pare insa ca, dupa Cantonul Glavoi (unde eram campati), Valea Cetatilor trece pe o portiune de circa 200 m printr-o zona de calcare in care sunt sapate marmite, tunele laterale, hornuri si arcade, ce arata ca este vorba de un canal subteran, o pestera deschisa la zi prin prabusirea tavanului si erodarea peretelui drept. Apoi, in aval de pestera prabusita, valea se adanceste tot mai mult, taindu-si drumul printr-o cheie salbatica, pentru a se termina brusc in peretii imensi ai Cetatilor Ponorului. Suficient drum parcurs de raul nostru cat sa capteze un volum insemnat de apa.

Iesind din Cetatile Ponorului, am dat o fuga (pe drum forestier) pana la Pestera Caput, unde un grup de alpinisti initiau niste copii in tehnica cataratului pe stanci. Se pare ca apa venita din Izvorul Ursului ajunge in aceasta pestera numai la debite mari, de obicei ea pierzandu-se in patul raului. Pestera are o lungime de circa 1900 m, cu un traseu dificil de strabatut din cauza saritorilor sale inalte (una de 30 m) si a lacurilor. Apa se pravaleste in gura pesterii intr-un prim put de 10 m adancime. Neputand avansa pe aici am urcat la dreapta panta si am intrat in pestera prin marginea de sus a intrarii. Am inaintat pe o platforma inca niste metri (ajutat de catre prietenii din grup la coborarea si urcarea inapoi peste o stanca alunecoasa de circa 1 metru jumatate inaltime) pana deasupra unui sistem de puturi adînci. Privelistea inapoi spre gura pesterii este impresionanta datorita cascadei inspumate care se pravaleste in primul put. Vizita s-a terminat aici caci pentru continuare este nevoie de echipamente, experienta si curaj. In aval, pestera se termina cu un lac de sifon care raspunde in Cetatile Ponorului.

Ne-am intors pe drumul forestier pana la Cantonul Glavoi doar pentru a ne improspata proviziile de apa, apoi am plecat sa vedem Poiana Ponor - singura polie veritabila din Romania (in cadrul aceleiasi depresiuni carstice, inchisa de jur imprejur de culmi inalte, se afla izbucul si ponorul aceluiasi rau).
O parte din grup a fost in amonte pe firul apei pana la Izbucul Ponorului.
Apele care dispar in Padis reapar cu 150 m diferenta de nivel mai jos, la cota 1100, intr-un izbuc puternic, dupa un parcurs subteran de 3400 m in linie dreapta. Izbucul este situat la piciorul unui abrupt de stanci, care reprezinta terminatia spre sud a culmilor ce inchid spre sud Padisul. De fapt, este o pestera cu o arcada lata de 6 m si inalta de 2,5 m, care primeste dinspre interior apa ce patrunde printr-un sifon. In pestera nu se poate patrunde mai departe deoarece apa formeaza un lac adanc. Caile de venire a apei nu se vad, tavanul coborand spre fundul salii pana la oglinda apei, formand astfel un sifon. Debitul mare se explica prin faptul ca pe aici se dreneaza toate apele de sub platoul carstic al Padisului, adunate intr-o retea subterana, dificil de explorat. Temperatura foarte scazuta a apei atesta lungul drum parcurs prin subteran. Numele Izbucul Ponorului este ciudat, alaturand doua notiuni total opuse: izbuc si ponor (numele corect este Izbucul de la Poiana Ponor).
Apa care iese din izbuc formeaza multe meandre, intr-o larga poiana orizontala, aproape circulara, pentru ca dupa circa 1 km de la izbuc sa dispara din nou in pamant, printr-un sistem de sorburi, orificii stramte, acoperite de nisip fin, in argila din patul raului. Din cauza acestei pierderi de apa depresiunea a primit numele de Poiana Ponor (ponorul fiind locul de pierdere al unui curs de apa prin crapaturi impenetrabile pentru om; scurgerea apei nu se face cu presiune; este situat de obicei la piciorul unui perete de calcar). La ape scazute, sunt 6-7 sorburi in functiune. La ape mari, determinate de ploi sau de topirea zapezii, sorburile nu pot drena intreaga cantitate de apa, care se acumuleaza dand nastere unui mare lac (asa cum l-am gasit noi anul acesta). Se pare ca apele suplimentare ale lacului se deverseaza prin partea de nord-vest a poienii, peste un prag stancos, dand nastere unui violent torent de suprafata, care curge prin Valea Vranita in Valea Cetatilor. Apa care se scurge prin acest ponor iese tocmai in Cetatile Ponorului dupa inca un parcurs subteran de mai bine de 1 km.
Fiindca mai vazusem izbucul, de la ponor am preferat sa ma intorc la cort unde ma asteptau un dus cald (excelent realizat de unul dintre prieteni, care ramasese la cort) si niste beri puse la rece in rau. Seara am inteles motivul pentru care nu am putut finaliza traseul subteran din Cetati: toate cele 3 surse de apa care se reuneau in pestera aveau debite foarte mari anul acesta – in primul rand, Valea Cetatilor pe care o vedeam prima oara curgand sub marele portal, apoi Valea Ursului care de obicei se pierdea pana la intrarea in Pestera Caput si, nu in ultimul rand, apa provenind din Izbucul Ponor care inundase Poiana Ponor. Asadar apa care ne incantase privirile de-a lungul traseelor de suprafata (cascadele Vaii Cetatiilor spre marele portal, intrarea furtunoasa a Vaii Ursului in Pestera Caput, precum si impresionantul ponor transformat anul acesta in lacul din Poiana Ponor) a fost obstacolul de netrecut in subteranul Cetatilor Ponorului. Aceeasi apa ne va da de furca si a doua zi, in Cheile Galbenei, dupa iesirea sa din subteranul Cetatilor Ponorului prin Izbucul Galbenei.


Marti avea sa se intample ceea ce pot sa numesc (pana acum) traseul anului 2006: circuitul Cheile Galbenei. Dupa ce am revazut in graba cele 4 balcoane de deasupra dolinelor 2 si 3 din Cetatile Ponorului, poteca a cotit spre dreapta urcand vertiginos prin padure, timp de mai bine de 30 minute pana pe culmea unui deal. Pe creasta de cumpana dintre valea Galbena si bazinul Padis - Cetatile Ponorului era cat pe ce sa ratam Avenul Bortig – un hau din care razbate o boare glaciala, adanc de 38 m si cu diametrul de 35 m, adapostind in fund un ghetar natural permanent cu un volum de 30000 m cubi (de remarcat ca in Muntii Bihor se cunosc cinci pesteri cu gheata, enumerate in ordinea marimii: Ghetarul Scarisoara, Avenul Bortig, Focul Viu, Ghetarul Vartop si Ghetarul de la Barsa). Avenul are o lungime totala de 150 m si adancimea de 54 m pe care o obtine datorita unei galerii scurte ce da acces la o mare sala.
Am revenit in poteca si am inceput marea coborare spre chei (360 m diferenta de nivel). Galbena ne-a intampinat intr-un mod exceptional cu izbucul sau (incercarile de scufundare s-au oprit fara succes la 25 de metri adancime), un ochi de apa aparent linistit aflat la piciorul unui perete vertical de calcar de cateva sute de metri inaltime, pe marginea caruia, agatati de primul segment de cablu am trecut (eu incurajat puternic de prieteni) pe malul stang al Galbenei, pe care am ramas pana la iesirea din chei.
Izbucul Galbenei este un mic „lac” de 5-8 m diametru care este alimentat pe dedesubt. Ghilimele se datoreaza faptului ca apa coboara inspumata intr-o cascada cu debit mare, indiciu ca aici tasneste de sub pamant un adevarat rau cu debit considerabil (de la 500 litri pana la cativa metri cubi pe secunda), mare si vijelios, Valea Izbucul Galbenei. Apa putin laptoasa si foarte rece tradeaza lungul traseu subteran pe cai necunoscute. De fapt, este apa care dreneaza subteran intregul bazin inchis Padis - Cetatile Ponorului, care a intrat in Cetati. Valea Izbucul Galbenei este taiata adanc in masivul de calcare, dand nastere uneia din cele mai grandioase chei din muntii nostri. Abruptul de cateva sute de metri, arcade naturale, pesteri ale caror guri se deschid in mijlocul peretilor si cursul tumultuos al apei cu cascade, imense marmite si cateva tunele subterane pe parcurs dau acestei zone un aspect salbatic.
Imediat dupa izbuc, Galbena a inceput coborarea furtunoasa printre stanci, printr-un mare canion (o vale de recul), rezultat din retragerea spre amonte a izbucului, prin prabusiri succesive. Poteca taiata prin stanci ramane suspendata la circa 60-100 m deasupra apei. Au urmat numeroase suisuri si coborasuri, pe o poteca pe alocuri meschina as putea zice, adesea facilitate de lanturi. Am reusit sa ma tin de poteca, speriat de haul pe care il aveam tot timpul in dreapta, ajutat moral mai ales de o prietena din grup, care imi vorbea in timp ce traversam portiunile ce mi se pareau mai dificile, incercand sa imi distraga atentia catre plante si peisajele din jur. La capatul potecii prin stancarie, am avut parte de un coboras abrupt, facilitat de un cablu, care ne-a dus pana la firul apei. Aici apa se pierde pravalindu-se intr-un ponor impresionant sapat chiar la piciorul peretelui din dreapta vaii. Continuam la orizontala pana ce la dreapta se adanceste o dolina in care se deschide, la piciorul peretelui, gura unei pesteri. Din ea razbate vuietul apei, ceea ce denota ca este o “fereastra" deasupra cursului subteran.
Ea poate constitui o varianta (un pic mai dificila) de continuare a traseului, urmand apa prin ultima sa portiune subterana: coborand pe a doua gura, cea seaca, un grohotis duce la malul apei ce vine din dreapta si care trebuie urmata pe malul ei stang, ajutati la un moment dat de un cablu, intr-o portiune mai alunecoasa; iesirea se face langa capatul de sus al unei cascade, de unde, trecand o culme, se poate cobora la stanga pana la baza ei.
Noi ocolim insa pestera, pana ajungem pe un grohotis pe care il coboram, cat mai aproape de peretele din fata (care de altfel obliga Galbena sa faca un cot de 90 de grade) ce se continua cu un abrupt de cativa metri, peste care curge un fir de apa ce vine din sus si pe care trebuie sa-l coboram cu multa grija peste pietrele si muschiul alunecos. Am ajuns astfel la capatul celalalt al pesterii din care raul iese vijelios prin cascada care iti taie respiratia.
De aici incepe practic poteca pe firul apei. Impropriu spus poteca deoarece avem de a face cu inca o portiune de lanturi pentru cei curajosi (iti trebuia ceva experienta si imaginatie pentru a-ti gasi prizele pentru picioare) iar pentru ceilalti primul contact cu apa rece (de doar cateva grade) a Galbenei. Am inaintat incet prin apa, cateva zeci de metri, tinandu-ne de bolovanii care ne indicau locurile unde aveam sanse ca apa sa nu treaca de sold, pana cand poteca a reusit sa se contureze pe uscat, evident taiata tot printre stancile de pe marginea apei. A urmat asadar o scurta portiune de uscat, apoi inca una prin apa (de aceasta data, obisnuiti deja cu temperatura, traversarea a fost chiar placuta). Am mai fi mers ceva vreme prin apa numai ca au inceput sa apara tot mai des mini-cascade si portiuni unde apa era destul de adanca sau vijelioasa. Pe aici pe undeva, descrierile traseelor mentioneaza o trecere pe malul drept si un urcus abrupt spre niste puncte de belvedere, aflate la 200 de m deasupra vaii, evident pe versantul opus celui pe care am coborat. Asta presupunea insa iesirea din chei exact cand urma portiunea cea mai interesanta. Asa ca am ramas pe malul stang si ne-am catarat din nou pe poteca dintre stanci. A urmat o alta portiune care mie personal mi s-a parut dificila. O trecere laterala peste o stanca, neasigurata cu lanturi, cu cateva prize inguste (pe care mi le-au aratat prietenii care m-au ajutat mult in acele momente) pentru picioare si maini. Am avut o mare ezitare la acea portiune. Cand am realizat ca trebuie sa trecem pe langa acea stanca, m-am speriat si am vrut sa o iau prin apa. M-am razgandit vazand ca asezat pe cea mai de jos piatra nu reusesc sa ating cu varful sandalei fundul raului. Apoi, aproape disperat, fara sa mai apuc sa imi schimb sandalele (cu care mersesem prin apa si care alunecau pe stanci) cu bocancii, am apelat la ajutorul prietenilor care, tinandu-ma cand de o mana cand de cealalta, m-au ajutat sa ma catar pe stanca respectiva. Sub mine erau stanci colturoase, iar mai jos, la cativa metri buni, apa parea destul de adanca. Pe acea stanca am stat agatat pret de cateva zeci de secunde pentru a astepta ca persoana din fata mea sa coboare. Pentru ca imediat dupa trecerea in lateral urma o coborare verticala de vreo 3-4 metri pana la firul apei, cu la fel de putine puncte de sprijin. La coborare, unul dintre prieteni a trebuit chiar sa imi ghideze si sa-mi fixeze cu mana picioarele pentru a gasi si a nu aluneca de pe punctele de sprijin. Dupa parerea mea, acea portiune ar fi meritat asigurarea cu lanturi. A urmat la scurt timp o catarare aproape verticala de vreo 5-6 metri (ajutati de un cablu de aceasta data) intr-un horn de unde am coborat tot pe un lant inapoi la firul apei. Apoi inca o urcare printre doua stanci (“in diedru” daca am inteles bine de la acelasi prieten care mi-a intins din nou o mana de ajutor). Aproape de capatul portiunii accesibile a cheilor (fiindca pana la varsarea in Crisul Pietros, Galbena mai are inca o mare portiune de chei, numite Cheile Jgheabului, atat de salbatica incat este aproape inaccesibila), a urmat ultima trecere pe lanturi, duble, pentru maini si pentru picioare. Lanturile pentru picioare incepeau dupa o stanca iesita un pic spre apa, pe care trebuia sa o ocolesti tinandu-te doar de lantul pentru maini si cautand un punct de sprijin pentru picior. In comparatie cu ce lasasem in urma, acum a fost un pic mai simplu, insa pentru siguranta mea “psihica” l-am rugat pe acelasi prieten sa imi dea mana pana imi pun eu un picior pe lant. De-a lungul intregului traseu, sunt sigur ca din tot grupul, eu am fost cel mai speriat si mai panicos. Tehnic vorbind, nu cred ca am facut vreo greseala, insa mi-a fost ceva frica. Din cauza asta, nu am avut curajul sa scot aparatul din rucsac si sa fac cate fotografii mi-as fi dorit, acolo unde traseul era cel mai spectaculos. Am ajuns la drumul forestier entuziasmati de cheile pe care tocmai le finalizaseram si apoi in Poiana Florilor, unde am mancat de pranz langa un izbuc mic de sub niste placi de calcar.
Ar mai fi de adaugat ca numele de Galbena se justifica numai in aval de confluenta cu Valea Seaca, un afluent pe stanga pe care-l primeste dupa unirea dintre Izbucul Galbenei si Luncsoara, prin faptul ca pe aici este adusa o cantitate imensa de nisip galben din Groapa Ruginoasa, nisip ce este dus departe, putand fi recunoscut usor pana la Pietroasa.
Am iesit la timp din chei, deoarece imediat ce am parasit Poiana Florilor a inceput sa ploua, cu fulgere si tunete, la inceput mai incet, apoi torential. Ploaia a durat circa 2 ore, exact cat ne-a luat sa urcam continuu pana in spatele Pietrei Galbene. A fost un urcus istovitor (500 m diferenta de nivel, insa pe numai 2 km lungime) prin padurea care o buna perioada de timp ne-a aparat de ploaie. Urcusul si apoi coborasul (in ultima parte a traseului) prin padure a fost ingreunat de ploaia care a facut ca potecile sa fie alunecoase in panta si pline de balti pe portiunile plate. Am trecut pe langa intrarea in Pestera Focul Viu si pe langa rascrucea din care o poteca urca la Piatra Galbena iar in sens opus o alta cobora in Groapa de la Barsa. Intreg circuitul a durat 8 ore.


Miercuri cei mai temerari dintre noi au vizitat Pestera Focul Viu (ca marime, al treilea ghetar subteran din Romania, avand circa 25000 m cubi, situata la 1165 m altitudine, cu o lungime de circa 165 m) si Groapa de la Barsa (alt bazin inchis din cadrul zonei Padis - Cetatile Ponorului).
Pestera Focul Viu se deschide la baza unui perete de calcar printr-o intrare joasa, urmata de o galerie care coboara in panta puternica pana intr-o sala mare, masurand circa 70 m lungime si 45 latime, ce adapostetste un bloc de gheata, probabil de aceeasi varsta cu cel de la Scarisoara (oferind impreuna cu acesta date stiintifice despre mecanismul glaciatiunii de caverna din Muntii Bihor). Deasupra salii este un horn prin care de-a lungul timpului au patruns, pe langa razele soarelui (cu ceva ani in urma acestea, in jurul pranzului, luminau feeric blocul de gheata, efectul optic deosebit dand numele pesterii), trunchiuri de copaci, cazute sau aruncate, intr-o uriasa aglomerare care a stirbit din farmecul pesterii.
Groapa de la Barsa este o depresiune de forma ovala, o mica lume casrtica, cu multe forme interesante: 172 doline, 17 pesteri, un ponor prabusit de mari dimensiuni, un aven deasupra caruia este un pod natural de 1 m, un mic lac (Taul Negru) suspendat intr-o dolina (mai sus fata de albia paraului in care se dreneaza si alimentat probabil printr-un izvor subteran), de 14 m diametru. Cea mai mare dintre pesteri este Zapodie, care are aproape 7 km lungime, pestera cu un acces greu si extrem de dificil de parcurs, cu o intrare de forma unei despicaturi verticale de 8 m inaltime, partial infundata cu zapada si gheata. A doua, Pestera Neagra (sapata la picioarele unui perete inalt de 60 m) are o dezvoltare de aproape 4 km si necesita pentru vizitare echipament speologic special (poate fi vizitata doar in portiunea de intrare pana la primul aven, suficient cat sa intelegi ca denumirea pesterii vine de la culoarea peretilor). Cele doua pesteri sunt legate printr-un sifon, ceea ce face ca sistemul Zapodie - Pestera Neagra sa atinga o dezvoltare de peste 10000 m cu care se plaseaza intre primele 5 locuri in tara ca amploare. A treia pestera importanta este Ghetarul de la Barsa (cu o intrare secundara sub firma unui aven). Ea are o dezvoltare de 2750 m si face parte din acelasi sistem de drenaj subteran cu Zapodie, fara sa se fi putut realiza pana acum jonctiunea intre ele (separarea masoara circa 80-90 m, impenetrabili omului). Intrarea principala se continua cu o panta, acoperita cu o carapace de gheata perena. Partea superioara este accesibila pe o lungime de circa 200 m (pana la un sifon).
Intrucat eu nu am fost acolo (poate reusesc sa ajung in anii ce vin), las pozele facute de prietenii nostri sa vorbeasca in locul cuvintelor. Eu am ramas la cort, fiind si o zi mai noroasa. Chiar a plouat in cateva reprize. Seara am petrecut-o, ca de altfel pe toate celelalte, in fata focurilor de tabara, la care in primele zile frigeam carne la gratar, apoi am copt cartofi in jar sau am incalzit conservele. Sau pur si simplu ne incalzeam si stateam de vorba. Copacii uscati pentru foc erau taiati dintr-o padure aflata putin mai departe de canton (in jurul caruia, ca de altfel in jurul oricarui loc traditional de campat, nu era de gasit nici un lemn mai zdravan pentru foc) si tractati pana la corturi cu masina de teren a unuia dintre prietenii nostri. Daca ploua, lemnele erau sprijinite de un copac la marginea padurii si acoperite grijuliu cu o folie de plastic.


Joi o mare parte din grup a fost la Cetatile Radesei, o pestera avand tavanul spart in cateva locuri de avene care lasa sa patrunda lumina pana jos, prin care curge Somesul Cald. Dupa pestera urmeaza un canion iar apoi incep Cheile Somesului Cald, cu pereti verticali ce depasesc 100 m, cu o albie extrem de ingusta, lustruita de ape si cu mai multe pesteri, fiind printre cele mai salbatice din Muntii Apuseni.
Impunatorul portal al Pesterii Cetatea Radesei este inalt de peste 15 m si lat de 7 m. Intrarea in pestera se face pe malul stang al apei, pe o terasa de stanca. Dupa circa 100 m prin pestera se ajunge intr-o sala imensa, inundata de o lumina stranie ce patrunde prin 4 hornuri. Aceste hornuri sparg tavanul pesterii, pana la suprafata, unde se regasesc pe drumul de intoarcere sub forma de avene. Se traverseaza sala si dupa cateva minute se ajunge la o slaba raza de lumina ce razbate printr-un alt horn din tavan, Fereastra Mare. Dupa o cotitura la dreapta, aproape nu se observa disparitia tavanului. La iesirea din pestera se coboara printr-un canion atat de ingust incat lumina abia ajunge pana jos. Se fac mai multe coturi si dupa cateva marmite, ce ocupa toata latimea canionului, se iese brusc din stransoarea peretilor in Poiana Radesei, izbiti de lumina orbitoare si aerul cald incarcat de miresme de verdeata. Intregul parcurs subteran masoara 212 m, la care se adauga 47 m ai canionului de iesire din pestera.
Din fotografiile facute de prietenii nostri, am observat ca fata de anul trecut cand am fost eu acolo si am coborat ajutati de bustenii carati de apa si blocati pe alocuri prin canion, incepand cu anul acesta coborarea pe canion este facilitata de un lant. Din Poiana Radeasa, prietenii nostri au urcat pe versantul drept al Somesului Cald, pana la un splendid punct de belvedere (1342 m altutudine), deasupra unui perete vertical de 150 m, coborand apoi un grohotis abrupt, iar dupa inca un timp au ajuns la firul apei, pe valea Somesului Cald. Partea frumoasa se pare ca de abia atunci a inceput, deoarece s-au intors in amonte prin valea Somesului, prin apa. Au avut parte si de o belvedere a Cheii Molohului (afluent al Somesului), un fel de conducta verticala, prin care apa cade in cascade.
Convins ca datorita ploilor din ultima vreme, intoarcerea prin apa nu va fi posibila, eu am preferat in acea zi alt traseu (fiindca vazusem cetatile anul trecut). Am mers cu prietenii care nu fusesera in primele doua zile cu restul grupului la Cetatile Ponorului si Cheile Galbenei (preferand sa se odihneasca la cort sau sa mearga pe trasee mai scurte - Izbucul si Poiana Ponor). Dupa drumul de incalzire la Pestera Caput, am urcat la Piatra Galbena, frumos loc de belvedere (circa 1235 m altitudine). La picioarele noastre se deschide o prapastie de 200 m adancime, dincolo de care, inconjurata de intinse paduri, se desfasoara ca un ochi Poiana Florilor, iar langa ea stancile intre care Galbena se contorsiona formand frumoasele chei. In departare am vazut partia de schi de la Vartop si releul de pe Vf. Curcubata – cel mai inalt varf din Apuseni. Se pare ca este vizibila si o parte din Groapa Ruginoasa, de la care porneste Valea Seaca ce se undeste cu Galbena, insa probabil nu am stiut unde sa ne uitam.


Vineri a fost a doua zi de repaus, fiind ziua in care grupul s-a despartit. O parte din prieteni au mers la Cluj (coborand prin Rachitele-Huedin) iar de aici au vizitat Cheile Turzii si Salina de la Turda. In drum spre Bucuresti, ei s-au oprit si la festivalul de arta medievala de la Sighisoara. Alti membri ai grupului au coborat prin Boga, mergand spre Mama Uta (faimosul camping-pensiune-restaurant) din Garda de Sus. Din cate am inteles, in drum spre Garda, au vizitat Pestera Ursilor si au urcat la Groapa Ruginoasa iar sambata au fost la Pestera Scarisoara.
De-a lungul intregii saptamani, in campingul de la Cantonul Glavoi, cu putine exceptii (niste petrecareti care s-a imbatat si au zbierat pana tarziu in noapte, niste maghiari vecini de cort cu noi care au ras si au vorbit tare pana spre dimineata in alta noapte si niste ardeleni beti, veniti pentru weekend, care si-au intins cortul sambata la 4 dimineata, injurand de mama focului), putem spune ca a fost in general liniste si chiar o atmosfera deosebita, cu multe focuri de tabara (sau de gratar) in poiana. Intr-o noapte am auzit un lup urland in departare. Cam toata saptamana ne-au fost tovarasi de camping o numeroasa herghelie de cai (vestitii cai de la Padis, lasati in libertate toata vara) care dimineata si seara cautau prin gunoaiele revarsate din niste containere mai mult decat pline (care probabil se goleau o singura data pe sezon) sau pasteau printre corturi. Peste zi, caii stateau la umbra in padure.


Sambata, impreuna cu prietenii care au fost cu noi ambele saptamani, am strans corturile si am mers cu masinile pana la Cantonul Padis (situat in sesul cu acelasi nume, la 1200 m altitudine) cu gandul sa urcam pe Piatra Boghii, excelent loc de belvedere asupra Cetatii / Amfitreatului Boga, cu satul de vacanta omonim aflat la circa 800 de metri (pe verticala) mai jos. Ajunsi la canton pentru a ne lasa masinile si interesandu-ne incotro este drumul, am intrat in vorba cu cel pe care-l credeam cantonierul. Era de fapt un muncitor din Hunedoara aflat de putin timp pe la Padis in asteptarea colegilor de santier pentru constructia unui nou canton. Omul ne-a ademenit cu o vizita (bonus la programul nostru din acea zi) la Pestera Padis, cea mai veche din zona. Am fost incantati auzind ca din acel loc putem merge la pestera, deoarece harta spunea ca drumul marcat spre ea porneste tocmai din Saua Varasoaia (cu al sau frumos tau, cuibarit intr-una din cele 71 doline), unde nu mai aveam timp sa mergem in nici un caz. Am luat-o un pic in sens invers fata de traseul planificat de noi si am urcat pana pe o culme ciuruita de doline in care sunt cuibariti molizi, pe drumul care ducea (dupa cum arata harta) spre Varasoaia. In zare, spre sud, se vedea Vf. Bisericuta Motului, la poalele careia se afla Cabana Padis (locul nostru de cazare din anii trecuti, 1280 m altitudine). Omul a cautat pret de vreo 20 de minute intrarea in pestera (fusese doar o singura data cu un coleg si nu isi mai amintea unde este exact), aflata intr-o dolina si mascata de brazi, insa in zadar, asa ca nu ne-am ales decat cu privelistea unei impresionante doline. Se pare ca pestera era un pic dincolo de culmea spre Varasoaia (pe care noi ne-am oprit), undeva in stanga potecii. Ne-am intors la canton si am inceput urcarea spre Piatra Boghii. Dupa 30-45 minute de urcat sustinut prin padure, am ajuns la minunata priveliste, deasupra unor pereti verticali inalti de cateva sute de metri. In departare se vedeau orasele Stei si Beius, apoi in zare M-tii Codru Moma, in spatele carora incepea marea Campie Panonica. De pe culme, un drum cobora spre Pestera Boghii, iar un altul spre Varasoaia si apoi spre Pestera Padis. Noi am facut cale intoarsa, am baut apa din izvorul de la canton si am decis sa coboram in acea dupa amiaza la Boga. In spatele cantonului erau cateva corturi, usor in panta, la poalele dealului. In jurul cantonului terenul era plat, insa imbibat cu apa, deoarece unele dintre cele 126 doline din Sesul Padis, fiind impermeabilizate cu argila, retin apa de ploaie transformandu-se in mici lacuri. A fost cea mai buna alegere sa coboram atunci de la Padis, deoarece noaptea a plouat puternic, fiind furtnua in mai toti Apusenii. Dupa mai multe incercari nereusite de a ne pune corturile in curtea vreunei pensiuni din Boga, sat de vacanta predominant maghiar (trebuie remarcat ca maghiarii proprietari de pensiuni au fost mult mai deschisi si mai ospitalieri decat romanii, reticenti la ideea de a ne pune corturile in curtea lor), am renuntat si am luat-o spre Pietroasa. La iesire din Boga, pe malul Bulzului, am coborat intr-o poienita unde mai erau si alte corturi si am campat.


Duminica am plecat spre Mama Uta, locul traditional de popas din Garda de Sus, de cate ori trecem prin zona. De data aceasta am stat la cort (15 RON) si am fost vecini pentru inca o noapte cu doi dintre membrii grupului din prima saptamana, care rameneau la Mama Uta toata saptamana care urma. Am luat un pranz copios (m-am simtit tare bine cand Mama Uta, vorbind cu oaspetii de la mese, m-a recunoscut de departe - desi ma vazuse prima si singura data tocmai acum un an - si mi-a facut semn cu mana inainte sa vina la masa noastra), cu ciorba taraneasca de vacuta, mamaliga a la Mama Uta, pastrav si alte minunatii. Apoi am pus corturile pe malul Ariesului si avand ca pretext o scurta ploaie de vara am tras un pui de somn.


Luni dimineata (de fapt se facuse pranz pana ne-am strans corturile) am avut parte de un mic dejun la fel de copios cu carnati de casa si placinta cu branza pe lespede. Cu burtile pline, ne-am intors in Arieseni si, ajunsi pe culmea Pasului Vartop, am inceput urcarea spre Groapa Ruginoasa. Dupa numai 30 minute de urcat sustinut (la inceput mai puternic printre pietre, apoi mai domol prin padure), in fata noastra s-a deshis o mare poiana care era de fapt buza Gropii Ruginoasa, cea mai impresionanta forma de ravinare din Romania, sapata pana in creasta culmii care inchide spre sud Valea Seaca (care isi are aici izvoarele), cu o adancime de peste 100 m si un diametru de peste 500 m, cu peretii inclinati puternic.
Pe toata suprafata ei, un proces de eroziune foarte activ a scos la zi stratele de cuartite dure, gresii si argile, a caror culoare rosie violacee si galbuie confera zonei un aspect cu totul aparte, ea aparand de la mari departari ca o rana deschisa in trupul muntelui. Interesant este faptul ca eroziunea lucreaza si astazi, sapand regresiv si marind rapid dimensiunile Gropii Ruginoase, continuu activa, in care cea mai mica ploaie pune in miscare totul, erodand si rostogolind sfaramaturile la vale. Actiunea este atat de puternica incat macinisul fin ajunge de aici, prin Valea Seaca si Valea Galbenei pana departe in Crisul Pietros. Muchii ascutite, adevarate lame, converg spre centrul gropii la firul unui valcel, impartind aceasta enorma groapa in mai multe sectoare.
Era ca o uriasa caserola de inghetata, in care cineva parca a scobit cu o lingura imensa.
Am coborat apoi pe Aries la vale pentru a ne intalni la Gilau cu prietenii cu care urma sa ne ne petrecem a doua saptamana din concediu (grupul a fost mai mic, doar 9 adulti + 1 copil). Pentru a evita orasele Turda si Cluj, la Buru am cotit la stanga pe un drum judetean (bunicel) care ne-a scos la Luna de Sus, dincolo de Cluj, in drumul spre Oradea, la doar cativa kilometri de Gilau. Am intins din nou corturile, pentru ultima data in acest concediu. Dezavantajul campingului din Gilau: cam departe de obiectivele vizate; zilele urmatoare a trebuit sa mergem cu masinile pana in punctele de unde incepeau traseele.


Marti a fost zi de cumparaturi in Cluj Napoca. La intoarcere am trecut pe la cele doua pastravarii din Gilau, de pe Somesul Cald, in aval de ultimul dintre cele 3 lacuri de acumulare din apropierea Gilaului. De la a doua pastravarie (unde am fost sfatuiti sa mergem chiar de oamenii de la prima, pentru ca acolo urma sa gasim pesti mai mari), am cumparat (15 RON/kg sau 16,5 eviscerat) vreo 15 pastravi din care am facut o excelenta saramura pe tabla, pe pat de sare. Maestrul saramurii a fost unul dintre prietenii nostri, care in acea seara si-a aniversat ziua de nastere.


De miercuri am reinceput traseele. Primul a fost la Cascada Rachitele, simbol al M-tilor Vladeasa, fara indoiala una dintre cele mai frumoase din Apuseni, aflata la 1000 m altitudine. Din Rachitele, in loc sa urcam inainte spre Padis, am cotit dreapta pe Valea Stanciului si am lasat masinile in fata unor pensiuni. De aici am mers pe jos, pe drum forestier pana la cascada inalta de circa 50 m, sapata in conglomerate. Apa se arunca inspumata, in doua trepte, formand la piciorul saritorii o bulboana adanca si larga. Am privit-o de jos si apoi, dupa doua serpentine ale drumului, am ajuns chiar deasupra cascadei. De la Rachitele ne-am intors in Gilau prin Belis pentru a vedea salba de lacuri de acumulare de pe Somesul Cald: cel mai mare este Fantanele care alimenteaza o hidrocentrala subterana, apoi Tarnita, Somesul Cald si Gilau. Deosebit de pitoresc ni s-a parut satul Marisel, cu casele raspandite pe dealuri.


Pentru joi destinatia finala trebuia sa fie Vf. Scarita Belioara, simbolul M-tilor Gilau. Am trecut din nou prin Luna de Sus, iar in Buru am facut dreapta si am mers pana la Ocolis iar de aici la Runc, unde am lasat masinile. Am urcat domol dar continuu circa 3-3,5 ore pe Valea Pociovalistei, la inceput prin chei, apoi pe un drum forestier. La capatul drumului, poteca a inceput sa urce chiar prin albia paraului, prin apa, pietre ude, lemne, frunze, pe o vale de torent. Dupa un cot la stanga, poteca continua sa urce pana spre izvoarele Pociovalistei. Dupe ce albia paraului devine seaca, insa cu foarte multe resturi de copaci carati de viituri, printre care a trebuit sa ne strecuram, ne mai despart doua dealuri de urcat pieptis pana ajungem pe platoul de unde incepe urcusul pe Vf. Scarita. Tot drumul am sperat ca urcarea noastra continua sa fie rasplatita de o belvedere, asa cum era mentionat pe harta. Ori acea belvedere era mascata de coroanele copacilor, ori nu am identificat noi corect punctul de belvedere, cert este ca era destul de tarziu si nu am mai avut timp nici sa cautam punctul si nici sa incercam sa urcam spre varf. Dupa inca 2,5 ore de coborat, eram extenuati fizic, usor dezamagiti de lipsa belvederii, insa relaxati si bucurosi de cura de aer curat si de natura verde din jurul nostru. Vom reveni cu siguranta in anii ce vin, in ideea ca poate reusim sa ajungem mai devreme pe platou pentru a avea timp sa parcurgem circuitul Scaritei Belioara (ce dureaza circa 4-5 ore).


Daca joi nu ne-am intalnit aproape cu nimeni pe drum, vineri situatia s-a schimbat radical. Am fost la Cheile Turzii, apartinand M-tilor Trascau, obiectiv urmarit de noi de ani buni, mai ales ca in mai toate concediile drumurile noastre treceau prin apropiere. Intre Cluj Napoca si Turda am pierdut o gramada de timp din cauza unui tir plin cu navete de bere care, la o curba, au iesit pur si simplu prin prelata si s-au imprastiat pe toata soseaua, intr-o mare de cioburi, bere si bucati de plastic rupte din navete, blocand circulatia pe toate cele 4 benzi ale soselei. Din pacate, tot din cauza orei avansate la care am inceput traseul prin chei (15:00), am abordat varianta simpla: dus-intors pe firul apei. Ne-am fi dorit sa urcam pe versantul drept, sa mergem pe culme pe deasupra cheilor, apoi sa coboram la apa si sa ne intoarcem pe poteca de pe firul apei. Cheile sunt in mare parte foarte usor de parcurs, cu o portiune care necesita mai multa atentie intre podurile 3 si 4, unde poteca este taiata sub stanca, atarnata la cativa metri buni de apa (care in zona aceea pare destul de adanca), existand si o scurta portiune cu cablu. Cei mai curajosi pot urca la gurile de pestera de pe versanti (asa cum facusera prietenii nostri, cu o saptamana mai devreme). Exista si numeroase locuri unde se poate face catarare. De mentionat ca la iesirea din chei, la capatul din amonte, un marcaj pe o stanca anunta existenta unui café-bar la 300 metri distanta. Am crezut initial ca este o gluma. Din fericire pentru noi nu a fost o gluma. Intr-adevar, exista o casa cu o curte-terasa unde am baut o cafea si ne-am adapostit de furtuna care tocmai incepuse. Noroc ca s-a domolit repede, asa ca am putut sa ne intoarcem pe chei, cu putina grija insa la alunecatul pe stancile ude pentru aceia dintre noi care aveam talpi vibram.


Sambata a plouat pana dupa amiaza, facand ca unii dintre prieteni sa stranga cortul si sa plece mai devreme cu o zi spre Bucuresti. Dupa plecarea lor, am mers la Cluj Napoca. Cand am ajuns in oras, ploaia se oprise. Am mancat cate o pizza buna la “Dorna” apoi am cautat “Cafenaua Mozart” unde ne-am delectat cu variate tipuri de inghetata. Ne-a fost un pic cam greu, avand stomacul deja plin cu pizza.


Pentru un viitor concediu in Muntii Apuseni, cu toate ca in zona Padis am reusit sa atingem obiectivele care tin capul de afis, mi-am dat seama (incercand sa le enumar) ca mai sunt inca multe locuri interesante pe care vrem sa le vedem. Important este sa ne alegem cateva dintre ele, sa ne facem bine temele de documentare de acasa si sa gasim un loc de campare optim. Pana atunci insa, speram ca anul acesta sa mai reusim sa facem cateva ture de weekend la sfarsitul lui august si in septembrie.