Pestera (2007-2013)

CATEVA WEEKEND-URI DE-A LUNGUL ANILOR (7-9 sep. 2007, 20-21 oct. 2007, 17-19 sep. 2010, 21-23 oct. 2011, 29 iun.-1 iul. 2013)


7-9 septembrie 2007

Am plecat vineri 7 septembrie, cu Oaca (matizul nostru verde si cu ceva experienta offroad), sa ne conducem finii, Catalina si Radu, in tura lor de o saptamana in Fagaras, de la Urlea spre Negoiu. Prima oprire la Sinaia, la casa parintilor lui Radu din Sinaia. Am facut cam mult pe drum din cauza unui accident rutier in care s-au ciocnit cel putin 2 masini (atat am mai vazut cand am ajuns noi la locul faptei), undeva la capatul centurii Ploiestiului, spre Brasov.

Sambata dimineata, Pupaza din Tei (Radu) ne-a dat trezirea la ora 8 iar pe la 9 plecam deja spre Fagaras. Drumul a fost bun pe la Paraul Rece, apoi prin Zarnesti pana in Sinca. La iesirea din sat, noi am mers inainte (pe drumul fara prioritate) in curba la dreapta de la intrarea in Ohaba. Drumul cu prioritate mergea spre Sercaia, unde intra pe E68 (intre Brasov si Sibiu, la doar 14 km de Fagaras). Ca o paranteza, in aceasta vara, drumul intre Brasov si Sibiu este in constructie, exista o gramada de semafoare si se pierd ore bune (ajungand pana la 5) intre cele 2 orase. Noi ne-am continuat traseul prin Sercaita, in stanga noastra conturandu-se deja silueta incantatoare a crestei de est a Fagarasului. De aici, drumul este catastrofal, cu foarte multe gropi adanci pe ambele sensuri. Noaptea (sau ziua pe ploaie, cand gropile sunt pline de apa) daca nu esti atent, risti sa ramai cu masina in drum.

Intre Gura Vaii si Lisa, pe drumul care ajunge apoi la Sambata de Sus si in orasul Victoria, am cotit la stanga, spre Breaza, apropiindu-ne de munte. Aproape de intrarea in sat, la cererea spectatorilor din masina, am fost nevoit sa conduc eu, pentru prima oara de cand mi-am luat carnetul de sofer (cu doar o saptamana si cateva zile inainte). Dupa ce au ras in hohote vazandu-ma cum nu ratez nici o groapa de pe drum, in viteza a III-a, Cami, Catalina si Radu s-au mai domolit din ras vazand ca ma descurc mai bine pe drumul forestier de la iesirea din sat, pe valea raului Breaza. La doi kilometri de sat, este o bifurcatie unde noi am urmat drumul din stanga, marcat cu triunghi rosu, pe valea Pojortei. Si drumul din dreapta, forestier, triunghi albastru, mergea tot spre Cabana Urlea, urmand valea Brezcioarei. Din acesta, dupa putin timp, se desprindea o poteca (punct rosu) care mergea drept spre Cabana Urlea, prin Poiana Coltului.

Dupa ce am trecut de pensiunea Coltii Brezei, la 2 km de bifurcatie, drumul forestier devenea din ce in ce mai greu, mai ales ca incepuse ploaia. Am hotarat sa ne despartim acolo de fini care, vazand ca ploaia se inteteste, si-au luat pe ei hainele de ploaie, rucsacii in spate (al lui Radu cantarea circa 30 kg) si au pornit temerari spre cabana. I-am urmarit cu privirea, cu un sentiment de usoara ingrijorare, amestecata cu parerea de rau ca nu putem sa le fim alaturi dar si cu admirati pentru curajul lor de a pleca singuri, pe o astfel de vreme, timp de o saptamana, spre cele mai inalte varfuri ale Romaniei. Au ajuns la Cabana Urlea (1533 m altitudine), mergand prin ploaie, dupa 4 ore jumate (din care cel putin o ora de urcus sustinut, la final): cabana parasita, cu gauri in tavan si 3 paturi in care ploua si in care abia si-au gasit loc. Planul lor era sa mearga din cabana in cabana, pe creasta Fagarasului, de la Urlea la Sambata, apoi la Podragu, Balea si in final Negoiu.Despre aventura lor pe Fagaras veti putea citi pe blogul lor http://marmotele.blogspot.com/. Eu va mai spun doar ca: au tremurat de frig toata noaptea desi erau bine imbracati; duminica din cauza ploii nu au plecat spre Sambata, asa cum planificasera; au urcat pe creasta abia luni, cand au mers prin zapada, si au ajuns la Cabana Sambata (1400 m) dupa 9 ore de marsaluit (in loc de 6 cate era normal); nu au vazut mare lucru de pe creasta, fiind nori; marti dimineata, din cauza avertismentelor de ploaie (cod galben), au decis sa-si opreasca aventura (abia inceputa) pe creasta Fagarasului si au coborat pe valea Sambetei, complet transfigurata/remodelata (cascade noi, albia largita a raului, poduri rupte, masini inca izolate etc.) de marea viitura care avusese loc cu cateva saptamani inainte. In ciuda soarelui care a stralucit toata dimineata pe cerul senin si a catorva nori aparuti la amiaza, in jurul orei 13 o masa compacta de nori negri anunta ploaia care a inceput cand finii se urcau in tren, in gara Fagaras. S-au intors marti seara in Bucuresti si urmeaza sa plece maine spre cetatile Hunedoarei si spre Retezat. Sa le uram cer senin (in cea mai secetoasa luna din anul asta, asa cum ne speriau meteorologii la inceputul verii).

Dupa ce ne-am despartit de fini, ne-am intors in Breaza. In sat, de unde incepea drumul asfaltat, am condus din nou, pe ploaie, pana la Manastirea Sambata de Sus. Dupa vizita la manastire, chiar in ziua de "Sfanta Maria Mica", am pornit spre casa parinteasca a nasului nostru, Adi, din Recea. In satul Lisa, apele umflate, care coborasera din munte, inundasera carosabilul, pe care noroiul inca era prezent, pe portiuni largi. De la Sambata si pana la Recea, santurile de pe marginile drumului erau proaspat desfundate, semn ca apa de viitura le daduse mult de munca oamenilor din aceste sate. Dupa ce am descuiat poarta casei nasilor, ne-am dat seama ca un zavor pus pe interior de catre vecini nu ne lasa sa intram in curte, asa ca am inspectat, de afara, poarta, gardul, curtea, fatada si acoperisul casei, atat cat am putut din cauza ploii enervante.Am plecat inapoi spre Zarnesti, incercand sa ghicim in care dintre baltile de pe drum se ascund gropi si sa le ocolim, atat cat puteam. Am mers pe scurtatura Tohanu Vechi - Tohanu Nou, amintindu-ne ca in acea dimineata abia ratasem un radar la iesirea din Rasnov, spre Zarnesti, salvati de o duba care ne depasise in ultimul moment si ne "mascase" in fata radarului. Am trecut prin Bran, am intrat in Moieciu de Jos si, la 50 m dupa semnul care indica drumul la stanga spre Moieciu de Sus, un alt semn ne arata ca trebuie sa cotim la dreapta spre satul Pestera. Dupa primii 2 km asfaltati, au urmat inca 5 km de urcus continuu, pe un drum (care odata demult fusese asfaltat), total deteriorat, cu foarte multe serpentine - "ac de par", pe rampe adesea meschine. Pe una din ele, in dreptul Pensiunii Pestera, in locul marcat cu o cruce unde incepea coborarea spre Pestera Liliecilor, am oprit masina, nestiind pe ce parte sa abordam curba la staga: pe dreapta, pe exteriorul curbei, un mare sant prin care siroia apa de ploaie (nu ii vedeam exact marginile) iar pe mijloc o groapa adanca (si cam de latimea masinii noastre) care manca restul de asfalt de pe acea portiune. Singurul loc pe unde puteam trece era pe interiorul curbei, lucru care s-a dovedit destul de greu, tinand cont de drumul stricat si pe deasupra alunecos din cauza ploii, dar si de faptul ca oprisem masina chiar in curba, in plina urcare. Cami a reusit sa plece de pe loc, cu mototul turat destul de mult si cu ferodoul incins si mirosind puternic... La intoarcere, am coborat pe mijlocul drumului, incalecand la limita groapa cea adanca (pentru masinile mai late, era mult mai usor si la urcare, fiindca puteau "lua" groapa intre roti).

Am uitat sa va spun ca la inceputul serpentinelor, la iesirea din Moieciu, am luat "la ocazie" pe Doamna Oara, o sateanca din Pestera care ne-a povestit pe drum diverse lucruri despre locuri si despre oamenii de pe acolo. Dupa ce am dus-o pe Doamna Oara acasa (fata in fata cu magazinul "mixt" din sat, de unde ne-am luat 6 beri germane marca Oettinger - de care habar nu aveam ca exista, cu doar 2 lei sticla) ne-am intors putin, pana la Pensiunea Daneluta, unde urma sa innoptam. Cand ne-am dat jos din masina, un frig patrunzator datorat vantului care sufla din rasputeri si ploaia marunta care ne biciuia ne-au facut sa intram rapid in casa. Doamna Daneluta Mosoiu, gazda noastra, ne-a aratat camerele de la etaj si a pus in functiune caloriferele care intr-o ora au incalzit camerele si pe care, spre dimineata, le-am oprit fiindca se facuse prea cald. Pensiunea, construita din lemn, are 3 camere la etaj, deservite de o baie si un balcon cu vedere spre creasta Bucegilor, iar la parter o sufragerie, unde am mancat, si inca 3 camere (una fiind nedecomandata iar inca una fiind de trecere spre sufragerie), plus o baie, toate avand intrare separata prin laterala casei. Se vedea clar ca etajul a fost gandit exclusiv pentru inchiriat, in timp ce camerele de la parter erau folosite de gazde atunci cand nu aveau turisti. Pensiunea este ingrijita si curata, camerele primitoare si intime, iar gazdele sunt foarte amabile si grijulii, discrete in acelasi timp. Camerele de la etaj nu au inca televizor, existand doar unul in sufragerie si inca unul intr-una din camerele de la parter. Cu putin timp inaintea noastra, un grup de 4 alpinisti austrieci sosisera in 2 masini de teren, blindate cu lopeti si mult echipament de munte si, cred, de catarat, plus cate 2 roti de rezerva pentru fiecare dintre masini. Existand un singur receiver pentru ambele televizoare, i-am rugat pe austrieci (3 baieti si o fata) sa comute pe postul de televiziune unde se transmitea un meci de fotbal al nationalei Romaniei. Am mancat bulz si snitel din file de cod, pregatite de gazda noastra si am baut vin adus de Anca si Adi, care ajunsesera si ei la scurt timp dupa noi, precum si berea germana proaspat descoperita, care s-a dovedit a fi ok. Felicitari pentru Anca si Adi care, desi nu aveau experienta pe drumuri offroad, s-au comportat admirabil si nu s-au plans niciun moment de starea drumului, ajungand veseli la pensiune. Am mai stat apoi de vorba iar in final ne-am dus la culcare, sperand ca a doua zi va fi senin si mai cald.

Am dormit foarte bine iar duminica dimineata am admirat creasta inzapezita a Bucegilor, iar mai la vest pe cea a Leaotei, precum si portiuni din culoarul Rucar-Bran. In partea cealalta, printre dealuri, ne bucuram de privelistea creastei semete a Pietrei Craiului, iar mai la est, se vedeau in zare, pe deasupra Zarnestiului, casele din Poiana Marului in spatele carora se ridica departe Magura Codlea. Intre doua dealuri, gazdele ne-au aratat doua poienite de la poalele Pietrei, la marginea uneia dintre ele aflandu-se Cabana Curmatura. De la pensiune, mergand pe la Casa Folea, cam in 2 ore se ajungea la poalele muntelui. Desi accesul pe creasta nu este tocmai usor prin anumite zone, iar mersul pe creasta (foarte ingusta pe alocuri, din cate am inteles) nu este tocmai recomandata unora (fricosi) ca mine, sper ca odata sa pot ajunge sus pe Piatra Craiului, unul dintre cei mai frumosi munti ai Romaniei.

Dupa ce am discutat ceva vreme cu turistii austrieci, incantati de muntii si padurile Romaniei, si am luat micul dejun, privind norii care, ridicandu-se, ne lasau sa admiram zapada de pe Bucegi stralucind in soare, am urcat mai departe in sat, spre varful dealului pe care este asezata o buna parte din el (la circa 1000-1100 m altitudine, estimez eu), uimindu-ne de cate case de vacanta, ba chiar si un hotel mare, erau in curs de finalizare pe acolo. Am vazut o casa construita curajos intr-o zona cu panta mare, dar cu o priveliste superba. La intoarcere, ne-am intalnit cu o sateanca venerabila, la vreo 80 de ani, care venea de la biserica din sat, urcand agale spre casa ei si care ni s-a laudat cu cei 6 copii, 17 nepoti si 10 stranepoti ai sai. Nu era singura persoana in varsta care urca dealul spre casa si dupa care intorceam capul admirativ. Ne-am oprit putin si la casa Doamnei Oara care ne-a dat doua bucati de branza de oaie (una din ele fiind branza framantata care se pune in coaja de brad), pe cat de grasa pe atat de gustoasa, din productia proprie, ca semn de multumire pentru ca am adus-o din Moieciu cu masina cu o seara inainte (in ciuda insistentelor noastre de a-i plati branza). Ne-am intors la pensiune si, dupa circa o ora in care Anca si Adi au tras un pui de somn iar noi nu ne mai saturam privind cand spre Bucegi, cand spre Piatra Craiului, a venit momentul sa ne despartim de gazdele noastre si sa le rasplatim eforturile de a ne gazdui: 60 RON/noapte camera si inca 28 RON pentru 2 bulzuri si un snitel de peste (pensiunea completa, adica 3 mese pe zi, costa intre 45-50 RON/persoana). Va recomandam cu caldura Pensiunea Daneluta fiindca si noi vom reveni cu siguranta ori de cate ori avem ocazia. O gasiti la http://www.inmoeciu.ro/ unde dati cautare dupa numele pensiunii. Am coborat in Moieciu, lasand ca punct de atractie pentru data viitoare Pestera Liliecilor, la doar 100 m de drum, pestera despre care am auzit ca ar ajunge pana sub Piatra Craiului.

Ne-am intors in Bran unde am alimentat cu benzina si am luat cina la complexul turistic "Vila Bran" - un adevarat sat de vacanta (vile, sali de curs, terenuri de sport, locuri de joaca, mini plaja, parc zoo cu un cerb si o caprioara, tiroliana, tir, panou de catarat etc.) caruia greu puteai sa-i gasesti ceva lipsa. De la restaurantul central aveai o excelenta panorama spre Castelul Bran si imprejurimi. Mancarea a fost excelenta, portiile suficiente iar chelnerul foarte amabil. Preturile de bun simt, nu prea mici insa nici exagerat de mari. Din pacate, seara, dupa o anumita ora, nu se mai servesc ciorbe. Pacat, fiindca am fi mancat cu siguranta. Am retinut locul pentru cand mai ajungem in zona si vrem sa mancam.

Dupa un scurt ocol din Moieciu de Jos pana la Cheile Gradistei, un alt complex turistic de exceptie aflat pe drumul ce urca la Moieciu de Sus, am plecat spre Bucuresti in jurul orei 20. Pentru a evita posibila aglomeratie de pe DN1, ca experiment, am ales traseul Campulung-Targoviste. Din Moieciu de Jos pana acasa, in Bucuresti, am facut in jur de 200 km. Primii 45 km, pana in Campulung, au fost plini de curbe, tot urcand si coborand prin culoarul Bran-Rucar si mai apoi la Dragoslavele, prin zona ce desparte Muntii Bucegi si Leaota de Piatra Craiului si, mai la vest, Masivul Iezer. Din Campulung pana la Targoviste drumul nu mai este deloc bun, avand multe denivelari. In Targoviste, poate fiindca eram noi obositi si nerabdatori sa ajungem acasa, am fost total nemultumiti de prezenta (sau absenta) indicatoarelor spre Bucuresti. Din Targoviste, am identificat (pe harta) trei variante de a ajunge in capitala: Gaesti-autostrada, Racari-Tartasesti-Chitila si Bilciuresti-Buftea (noi l-am ales pe acesta din urma, cu multe gropi si nu prea bine semnalizat). Inca nu stim care este cel mai scurt sau cel mai bun dintre ele, promit insa sa ma informez pentru data viitoare. Am ajuns acasa undeva aproape de ora 12 noaptea. Vom reveni la Pestera!


20-21 octombrie 2007

Dupa excursia la Pestera din 7-9 septembrie 2007, iata-ne din nou aici, cazati tot la Pensiunea Daneluta, mai numerosi de data aceasta, in acelasi an, pe 20-21 octombrie. Ocazie cu care ne prinde zapada (prima din acel final de an) complet nepregatiti. Sambata dupa-amiaza urcam cei 7 km (din care ultimii 5 neasfaltati, in serpentine) de la Moieciu de Jos pana in Pestera. Drumul este uscat si se prezinta (ca prin minune) in conditii mai bune decat cu o luna si jumatate in urma, cand il gasiseram plin de gropi. Ma gandesc ca, in acest interval de timp, drumarii il pregatisera pentru iarna. Altfel ar fi fost destul de greu de parcurs in sezonul rece, in conditiile in care si vara iti da ceva de furca. Cred ca bunul mers al afacerii pentru pensiunile din Pestera depinde destul de mult de starea acestui drum, atat vara cat mai ales iarna. Noi am mers cu Ileana si Eugen in Oaca (Matizul nostru). Radu si Catalina au venit cu Forester-ul, Vio si Petrica cu Matei in Logan, iar Liviu si Madalina (finii lui Vio si Petrica) tot cu un Matiz, de la Craiova. La scurt timp dupa ce ajungem la pensiune incepe sa ninga. Si nu se mai opreste. Totul in jur devine alb. Cand vedem ca ninsoarea se inteteste si incepe sa se intunece, ne adapostim cu totii la gura sobei din „sala de mese” de la parterul Pensiunii Daneluta. Mai ales ca Matei, la cei aproape doi anisori, nu este prea incantat de frigul de afara. Dupa cina, pentru a ne bucura cum se cuvine de prima zapada, eu si Radu iesim in curte, pe la miezul noptii, sa faceam oameni de zapada din omatul de cativa centimetri grosime, abia depus. Cred ca peste noapte a nins in continuu.

Duminica dimineata, imbracati bine, iesim cu totii sa ne jucam in zapada. Este asa de mare incat ne aruncam, fara frica, in stratul gros de nea. La pranz, inca ningea. Mergem sa ne plimbam prin sat, spre varful dealului, prin zapada. Peisaj de poveste, cu pamantul alb si cerul plin de nori grei, josi, la fel de albi. Nu se vede nimic in jur. Evident ca niciuna dintre masinile noastre nu avea lanturi. Cine se gandea ca o sa ninga asa de mult la mijlocul toamnei. Bine macar ca ne luaseram la noi haine groase. Dupa ce deszapezim masinile, Radu si Cata coboara cu Foresterul la Moieciu pentru a cauta lanturi in localitatile apropiate. Dupa ce intreaba la cateva benzinarii, gasesc doar o pereche pentru Logan, insa nu marimea potrivita, din cate urma sa constatam. Dupa ce ne despartim de gazdele noastre, Cami incepe coborarea (de cateva sute de metri diferenta de nivel) pe drumul acoperit cu zapada, conducandu-l pe Oaca, cu cauciucurile sale de vara, insotita de Eugen. Eu sunt exilat in Forester, alaturi de Radu, Cata si Ileana, pentru a nu o stresa pe Cami. Pe drum, ne intalnim cu o Dacie papuc, impotmolita aproape in mijlocul drumului, care nu mai reusea sa urce intr-o curba de 180 de grade. Cami si Oaca s-au comportat admirabil la coborare iar Petrica a reusit sa rupa lanturile puse pe roti (ori erau prea mici ori nu au fost montate corect). Important este ca am ajuns cu bine in Moieciu de Jos, la drumul „negru” si asfaltat. Ne intoarcem acasa prin Rucar. Pe drum ne oprim des si facem numeroase fotografii peisajului hibernal. Lectia invatata: sa nu subestimam puterea iernii la munte, nici macar in mijlocul toamnei.

 
17-19 septembrie 2010

Trei ani mai tarziu, intre 17-19 septembrie 2010, urcam din nou la Pestera, doar eu si Cami, pentru un week-end in care planuiseram sa ne odihnim. Am plecat cu Suzi (Skoda noastra) din Bucuresti, vineri dupa-amiaza dupa ora 4, astfel incat ultima parte a drumului am parcurs-o pe intuneric. Ajunsi in Pestera, trecem din greseala pe langa Pensiunea Mamina (aflata pe partea stanga a drumului, inainte de o curba in unghi drept, la dreapta), unde urma sa ne cazam. Cand am ajuns in dreptul Hotelului Nobilis (patru stele), singurul hotel din Pestera, situat pe platoul din varful dealului, ne-am dat seama ca este foarte posibil sa fi trecut de pensiune. Am telefonat gazdelor care ne-au confirmat ca trebuie sa facem putin cale intoarsa. Ca sa nu mai ratam din nou, ne-au asteptat in drum, cu poarta deschisa si lumina aprinsa. I-am salutat si am parcat masina (acoperita de un strat gros de praf, „cules” de pe cei 5 km ai drumului de pamant) in curtea incapatoare din fata casei. Apoi am urcat la etajul pensiunii sa ne alegem una dintre cele doua camere care mai erau libere in acel moment. Aproape toata pensiunea era ocupata de un grup numeros din Ploiesti (incluzand si cativa copii), ajuns inaintea noastra cu cateva ore. Am avut de ales intre camera 1 si camera 2, ambele cu vedere spre Piatra Craiului. Desi camera 2 avea balcon, am ales-o totusi pe prima, din cauza patului matrimonial (camera 2 avea doua paturi de o persoana, alaturate). Ne-am gandit ca este destul de frig afara si nu vom beneficia prea mult de balconul camerei 2 pentru a admira privelistea spre munte. Mai ales ca pe etaj exista si un balcon comun, cu vedere spre Bucegi. Pensiunea are doua corpuri, unite intre ele (cel mai mic a fost adaugat ulterior, construit cu fonduri europene). La parterul corpului nou se afla bucataria (complet utilata) si sala de mese, destinate turistilor, iar deasupra sunt doua camere, fiecare cu balcon, ambele cu vedere spre Bucegi. La parterul corpului principal se afla livingul, sub forma unei terase inchise (avand o „cortina” semicirculara de geamuri termopan pe toata inaltimea camerei), de unde se poate admira o panorama superba spre Bucegi. Sa mentionam ca pensiunea este construita pe un teren in panta, pe coasta dealului. Din cauza faptului ca in spatele casei (acolo unde se afla gradinita de flori si zarzavaturi a pensiunii) panta se accentueaza (coborand spre o padure de conifere aflata la cateva sute de metri mai jos), nu exista (si nu se poate construi) nicio alta casa care sa obtureze privelistea Bucegilor. La etaj, se afla camerele (doua cu ferestre spre Bucegi si doua spre Piatra Craiului) precum si balconul comun cu vedere spre Bucegi, situat chiar deasupra livingului-terasa. In cazul ambelor corpuri, etajul este construit din lemn. Camerele, toate avand baie proprie, sunt frumos decorate cu o mobila foarte interesanta, avand un aspect care imita lemnul „invechit”, facuta pe comanda. Cea din camera noastra era pe nuante de albastru. Gazdele ne-au prezentat sala de mese si „terasa”, ultima fiind ocupata in acel moment de catre membrii grupului din Ploiesti. I-am salutat iar unul dintre ei ne-a felicitat pentru alegerea pensiunii, spunandu-ne ca ei mai fusesera aici mai demult si, incantati de conditii, revenisera. I-am multumit pentru „incurajari” (gandesc ca este mare lucru ca, la un prim contact cu o persoana necunoscuta, aceasta sa iti dea, total dezinteresat, o recomandare buna despre pensiunea unde tocmai ai ajuns si urmeaza sa stai). Dupa ce am urcat bagajele in camera, am coborat la masa. Desi initial ne spusesera ca vom manca in sala de mese, la o masa mai micuta, alaturata alteia mai mari - destinata grupului, gazdele ne-au facut surpriza sa ne aseze masa intr-o veranda intima, situata la parterul corpului principal, chiar sub balconul camerei 2. Veranda din lemn, inchisa, cu ferestre mari care dau spre curtea din fata (unde parcaseram masina), comunica printr-un geam cu bucatarioara gazdelor. In mod obisnuit, veranda este zona „rezervata” gazdelor, unde familia Nicolae si Paula („Mamina”) Nistor, proprietara pensiunii, primeste in vizita rude, prieteni, vecini, complet separat de spatiile destinate turistilor si fara sa-i deranjeze pe acestia. Totodata, veranda reprezinta intrarea „neoficiala” in pensiune, caci, in cativa metri, se ajunge la scara ce urca la camerele de la etajul corpului principal (pe aici intraseram si noi). Daca am retinut corect, intrarea „oficiala” se face prin corpul nou.

Poate pentru a nu ne simti stingheri (fata de celelalte familii venite impreuna), poate pentru ca ei sa nu-si petreaca seara singuri (nedorind sa „deranjeze” grupul compact) sau poate din pura ospitalitate, gazdele noastre ne-au tinut companie pe toata durata mesei si mult timp dupa aceea, pana spre miezul noptii. Cel care a spart gheata si a „intrat in vorba” cu noi, la inceputul mesei, a fost Domnul Nicu, in ciuda incercarilor Doamnei Paula (Mamina) de a-l tine in bucatarie, pentru a ne lasa sa mancam linistiti. La insistentele noastre, Domnul Nicu s-a asezat la masa cu noi si ne-a oferit tuica si vin din partea casei. Dupa ce am terminat de mancat (ciorba de pui si prajitura cu crema), ni s-a alaturat la masa si Mamina si ne-am intins la vorba, „incurajati” de excelentul lor vin, din productie proprie. Domnul Nicu este prahovean la origine in timp ce Mamina este ardeleanca de fel; sau „amugeanca” (din tara lui „amu”) dupa cum o alinta sotul ei. Locuiesc de multa vreme intr-o casa pe care si-au construit-o la Brasov. Urca la Pestera de joi pana duminica deoarece pensiunea este deschisa doar peste week-end si doar daca se ocupa in cea mai mare parte. Ne-au depanat multe amintiri din viata lor, interesanta si plina de peripetii, demne de a fi povestite la ceas de seara. Ne-a impresionat faptul ca, la cei aproape 60 de ani ai lor, continua sa isi petreaca vacantele in strainanate, mergand an de an cu acelasi grup de prieteni si strabatand mii de kilometri cu masinile. Asta in conditiile in care noi gasim cu greu 2-3 tovarasi de drum pentru cele cateva weekenduri de peste an pe care reusim sa le petrecem la munte. Mult mai dificila ni se pare a fi mobilizarea si sincronizarea cu prietenii pentru a ne petrece impreuna concediile de vara. Dar poate ca la pensie, lucrurile se vor schimba.

Sambata dupa micul dejun (oua, branza, lapte gras, rosii gustoase din gradina gazdelor, doua tipuri de slaninuta etc.), plecam pana la Zarnesti. Nu am mai ajuns la drumul ce leaga Tohanu Nou de Tohanu Vechi (pe care planuiseram sa mergem), caci la scurt timp dupa ce iesim din Bran, o luam din greseala la stanga, pe un drum care trece prin localitatea Predelut si scurteaza traseul catre Zarnesti. Drumul este relativ bun, foarte pitoresc si frecventat de numerosi biciclisti. Ne scoate chiar in Zarnesti, foarte aproape de blocul in care locuiesc Daniela (verisoara lui Cami), Marian (sotul ei) si cele doua fete ale lor (Cristina si Alexandra). Dupa un pranz copios in familie, am mers cu totii sa facem cativa pasi prin Cheile (Prapastiile) Zarnestilor, aflate la o aruncatura de bat. Dupa ce ne-am despartit de drumul de pamant care urca in stanga spre Magura si ajunge pana in Pestera (se pare insa ca portiunea Magura-Pestera nu este practicabila), am lasat masinile la o bariera care interzice accesul auto in chei si am continuat pe jos. Versantii au multe trasee de catarare pentru alpinisti, semnalizate prin panouri si marcaje. In scurta noastra plimbare, chiar am vazut cativa alpinisti antrenandu-se pe stanci in vreo doua locuri special amenajate. Din pacate, nu am reusit sa mergem pana la capatul cheilor asa ca ne-am propus sa revenim cat de curand. Dupa lasarea serii, ne-am despartit cu greu de ospitaliera si simpatica familie a verisorilor nostri si am plecat spre Pestera, de data aceasta prin Tohanu Vechi si Nou. Ajunsi la Pensiunea Mamina (cu inca doua straturi de praf pe masina – unul de la coborare si unul de la urcare, ultima tot pe intuneric), am mancat la cina doar ciorba de porc si clatite (ca desert). Asta deoarece grupul din Ploiesti devorase intreaga oala cu gulas. Ne-a fost insa de ajuns, dupa cat mancaseram in Zarnesti. Insa gazdele noastre au fost mai mult decat corecte pentru ca, drept consolare ca nu am mai prins gulas, ne-au dat ciorba si clatitele aproape gratis (am platit doar 5 lei pentru amandoi). In acea seara s-a ocupat si camera 2 de catre un cuplu tanar. Nu mai imi amintesc daca ei au apucat sau nu ceva din gustosul gulas al Maminei.

Duminica, dupa micul dejun si discutiile cu gazdele, am iesit un pic in gradinita din spatele pensiunii si ne-am incalzit la soare, pe rand in fiecare dintre cele doua balansoare, privind cu nesat Bucegii care se inaltau in fata noastra, dincolo de culoarul Rucar-Bran. Vedeam in stanga noastra, putin mai jos fata de locul in care ne aflam, multe din casele si pensiunile din Pestera. Un vant taios sufla puternic, risipind norii de ploaie cu care ne amenintase „tanti de la meteo” in acel week-end. Am plecat la o plimbare scurta, pe jos. Am urcat dincolo de hotel, avand in fata ochilor Piatra Craiului, mergand pe o creasta de unde se coboara spre Casa Folea si spre un alt palc de gospodarii, raspandite pitoresc pe coama dealurilor. O atmosfera bucolica, de nedescris. De la Casa Folea pornesc unele dintre traseele ce urca pe munte. Unul dintre ele incepe printr-o urcare sustinuta pe dealul din fata noastra (la baza caruia se afla Casa Folea), deal care, pe masura ce inaintam spre el, ne obtura vederea spre creasta masivului muntos. Ne-am luat cu greu ochii de la acest peisaj superb si ne-am intors la pensiune. Am stat cateva minute si pe balconul de la etaj, privind de aceasta data spre Bucegi. Mamina s-a oferit sa ne duca la o vecina de unde am cumparat cas si lapte proaspat, de vaca. Am multumit gazdelor pentru ospitalitate si ne-am luat ramas bun, promitandu-le ca vom reveni.

Cazarea a costat 75 lei pe noapte, micul dejun 18 lei de persoana iar cina 20 lei de persoana. Camerele (cel putin cea in care am stat noi) sunt curate, mancarea este sanatoasa si gustoasa, iar gazdele foarte simpatice. Trebuie doar sa le intrebi de vorba.


21-23 octombrie 2011
Iata-ne din nou la Pestera, tot la Pensiunea Mamina. Dupa aventura de acum fix trei ani (cand ne-a prins zapada sus la Pestera), am avut grija sa punem la masina anvelopele de iarna. Suntem impreuna cu Anca si Adi (finii nostri), precum si cu Ilinca - fetita lui Adi. Ajungem vineri seara, aproape de miezul noptii, si, spre bucuria noastra, gazdele ne recunosc (pe mine si pe Cami), desi ne vazusera doar o singura data, cu mai mult de un an in urma. De aceasta data, noi am stat intr-una din camerele cu vedere spre Bucegi, in timp ce Anca, Adi si Ilinca au ales camera cu balcon, spre Piatra Craiului. Sambata dimineata, Domnul Nicu ne-a dus cu masina la gospodaria unui taran de unde am cumparat branza. Dupa micul dejun, in ciuda vantului taios, am preferat sa stam afara, in balansoar, admirand valea de sub noi si privelistea spre Culoarul Rucar-Bran si spre crestele acoperite deja cu zapada ale Bucegilor. Pe la pranz au ajuns si Oli (varul meu) si Dana (prietena lui). Imediat dupa ce si-au luat in primire camera (tot cu vedere spre Bucegi), am iesit cu totii la plimbare. Dupa ce am trecut de Casa Folea (unul dintre punctele de pornire pe traseele spre Piatra Craiului), am luat-o la stanga, spre sud-vest, urcand agale pe drumul forestier ce merge prin padurea cucerita de toamna (drumul ocoleste o formatiune muntoasa inalta de vreo 1.300-1.400 m, pentru a ajunge la baza Pietrei Craiului). Norii amenintatori si foamea ne-au intors din drum, desi am mai fi mers mult si bine, caci atmosfera era foarte placuta - liniste, aer curat, covor de frunze pe jos - iar padurea ne ferea de vant. Ajunsi la pensiune, am facut gratar (din cauza ca ne-am anuntat venirea abia joi, cand gazdele erau deja in drum spre Pestera, a trebuit sa ne descurcam singuri cu masa). Am mancat linistiti pe terasa inchisa, cedand unui grup galagios "sala de mese" si bucataria de sub camerele corpului nou, cele pe care le ocupau cele trei familii. Duminica dimineata, Oli si Dana (mai harnici) au mers la biserica din sat. Dupa micul dejun am plecat din nou cu totii la plimbare, de data aceasta spre satul vecin, Magura, spre nord-est. Din fata hotelului, drumul o ia la dreapta, mergand tot pe culme, iar peisajul este absolut superb, cu vedere spre creasta Pietrei Craiului si Prapastiile Zarnestilor (dincolo de care se vede si capatul localitatii Zarnesti), dar si spre Bucegi, pe care-i zarim peste creasta pe care se afla casele din satul Pestera. Pe portiunea pe care am mers noi (cam pana la jumatatea distantei pana la Magura), in coborare usoara, drumul de pamant este practicabil pentru masini, cu conditia sa fie uscat. Dincolo de Magura, drumul coboara pe cateva serpentine pana in Zarnesti. Ambele noastre drumetii au ramas nefinalizate, semn ca trebuie sa ne intoarcem la Pestera cat de curand. Dupa ce ne-am luat ramas bun de la simpaticele noastre gazde (cazarea a costat 100 lei pe noapte sau 160 lei pe doua nopti) si am coborat in Moieciu de Jos, ne-am abatut pe drumul spre Moieciu de Sus (spre sud-vest, pararel cu drumul national ce strabate Culoarul Rucar-Bran). Ajunsi la Cheile Gradistei, am luat-o la dreapta pe un drum forestier privat, abilitat de proprietarii complexului turistic, si am urcat vreo 5 km pana la un nou resort (Cheile Gradistei - Fundata), construit de catre aceiasi investitori pe un platou din zona Fundata, in creierii muntilor, la aproape 1.300 m altitudine. Am coborat inapoi si, inainte de a pleca spre Bucuresti, am mancat la restaurantul Cheile Gradistei cate o ciorba si o portie de papanasi. Peste 2 ore si 40 de minute eram in Bucuresti, minunandu-ne de drumul liber de pe Valea Prahovei.

29 iunie - 1 iulie 2013
Ajungem din nou la Pestera, dupa aproape 2 ani de la ultima vizita. Stam tot la Pensiunea Mamina. Au avut grija de noi, de aceasta data, fata Maminei (doamna Laura) si cei doi baieti ai sai. Caci seniorii tocmai se intorceau din concediu. In ciuda norilor amenintatori care au acoperit cerul aproape intregul weekend, am reusit sa facem cateva plimbari prin imprejurimi. Duminica, dupa un mic dejun pe cat de apetisant pe atat de imbelsugat, am fost din nou in Cheile Zarnestilor, pe care, de aceasta data, am reusit sa le strabatem in intregime. Din locul in care am lasat masina, la bariera, am mers circa 2,5 km, pana cand drumul forestier incepe sa urce, formand 2-3 serpentine. O plimbare la pas, de voie, ca pe bulevard, pe drumul plat si larg, strajuit de stanci inalte. La intoarcere, urmarim firul apei si observam "ponorul" - locul unde apa paraului isi continua drumul pe sub pamant, lasand in aval valea seaca. Iesiti din chei, facem un ocol pe la Cheile Gradistei pentru o ciorba si o portie de papanasi, apoi urcam din nou la Pestera. Mergem pana in capatul satului, pe un drum de pamant, sa vedem "Dealul Mestecenilor" - denumit astfel de niste investitori imobiliari pentru a face mai atractiv la vanzare terenul pe care-l cumparasera in zona. La intoarcere, am mancat afine pe o coasta de deal, pe terenul unor localnici cu care ne-am conversat in timp ce culegeam delicioasele fructe. Ultime excursie din acest weekend am facut-o inainte de lasarea serii. Am reusit in premiera sa coboram cu masina pe drumul ce leaga Pestera de Magura, pana la manastirea recent construita pe varful unui deal, intre cele doua sate. Noi am mers cu o masina 4x4 cu garda inalta, insa pot spune ca drumul este practicabil pentru orice masina, cel putin atunci cand este uscat. Insa pe cateva portiuni scurte necesita, din partea soferului, o oarecare atentie si experienta pe drumuri forestiere. La manastirea avand hramul Sf. Treime, ne-a intampinat o batranica de vreo 70 de ani, care este "project managerul" intregului edificiu si care s-a daruit trup si suflet inca de la inceputul constructiei - donand chiar terenul pe care s-au inaltat biserica si cladirile adiacente. Are grija singura de manastire si de pictorul care "zugraveste" peretii interiori ai bisericii. Stie pe dinafara toate costurile implicate de diferitele faze ale constructiei, de la nivelarea terenului pana la pretul pentru pictarea unui sfant, batranica fiind deopotriva "ghid turistic" si "agent de vanzari". Din cate am vazut pe harta, de la manastire mai este putin de mers pana la Magura, iar de aici se coboara pana la drumul pe care se intra din Zarnesti pe chei. Cred ca portiunea dintre Pestera si manastire este cea mai dificila. Din cate am inteles, se intentioneaza asfaltarea drumului Zarnesti - Magura - manastire. Ca o paranteza, mi s-a confirmat ce auzisem intr-o excursie precedenta, si anume ca exista un drum care coboara din Magura direct in Moieciu. Din fericire pentru noi am fost singuri in pensiune (si printre putinii turisti din sat - asta fiindca se anuntase vreme ploioasa), asa ca am fost rasfatati din nou de ospitalierele gazde, care ne-au pregatit, printre altele, sarmale si gulas. Cazarea a costat 80 de lei pe noapte, micul dejun 12 lei, iar pranzul si cina cate 17 lei de persoana. Ca de fiecare data cand venim aici, ne-am simtit din nou "ca la Mamina acasa". Ne-am intors luni dimineata in Bucuresti, in circa 3 ore, profitand din plin de autostrada Bucuresti-Ploiesti.