Elvetia (2008)

INCA UN LOC IN CARE MERITA SA AJUNGI CEL PUTIN O DATA IN VIATA (august 2008)


__________

Elvetia este considerata drept una dintre cele mai frumoase tari din lume. Singurul motiv pentru care nu ne vom petrece acolo toate vacantele viitoare este faptul ca in lume mai exista si alte locuri frumoase pe care ar merita sa le vedem. Insa cu siguranta atunci cand, din cauza lipsei de inspiratie sau din alte motive, nu vom avea alte destinatii planificate, ne vom intoarce cu placere in Elvetia. Si cred ca este tara unde as fi mai mult decat incantat sa ma pot retrage la pensie. Sa va explic de ce. Elvetia are aer curat si munti, ghetari si zapada, sate rustice de munte contrastand cu sofisticatele orase, branza (450 varietati), ciocolata (prima fabrica inca din 1819; au inventat ciocolata cu lapte in 1875 si au cel mai mare consum de ciocolata din lume; au ciocolatieri celebri in fiecare dintre marile orase), vinuri (50 varietati de struguri, cativa fiind unici in lume), ceasuri, banci (care pastreaza in mare taina atat bani presedintilor de tari cat si pe cei ai mafiotilor, teroristilor si starurilor de cinema). Si mai presus de toate are curatenie, liniste, discretie (apreciata, in special, de vedetele din film, muzica, Formula 1 etc.), ordine si disciplina, bun simt si civilizatie. Elvetienii afirma ca, in afara de mare, nu le lipseste nimic. Gurile rele spun ca Elvetia este monotona prin perfectiunea sa. Este incredibil cum o tara asa „mica” (mai putin de 20% din suprafata Romaniei) are atatea lucruri bune si frumoase la un loc. Ma tot minunez ca, acum sute de ani, unii oameni si-au ales (sau le-a fost dat) sa traiasca in astfel de locuri.
Este tara cu cea mai ridicata altitudine medie (1350 m) din Europa. Pana si Lacul Maggiore (cea mai joasa altitudine) este la aproape 200 m peste nivelul marii. Alpii ocupa 60% din suprafata tarii iar Muntii Jura inca 10% (munti calcarosi, cu culmile paralele, sub forma unor platouri ondulate, cu putine trecatori, in nord-vestul Elvetiei, spre granita cu Franta). Intre Alpi si Jura se desfasoara un culoar (20-60 km latime) numit Mitteland, regiune de coline si podisuri cu o altitudine medie de circa 700 m, in care se concentreaza peste trei sferturi din populatie. Elvetia este considerata „castelul de apa” al Europei, avand peste 1000 de lacuri naturale, mai mari fiind cele tectono-glaciare: Geneva sau Leman (582 km2), Constance sau Bodensee (539 km2), Neuchatel si Zurich. Temperatura medie a tarii este de 0 grade Celsius in ianuarie si 19 grade in iulie. Elvetienii si turistii straini au la dispozitie circa 8500 km de piste (semnalizate ca atare) de ciclism; 3300 km de trasee pentru mountain bike; 6300 km de poteci marcate pentru drumetii (trekking); 1100 km de piste pentru role; 250 km pentru practicantii de canoe si rafting (1 itinerar national pe valea Aar-ului si 14 regionale). Chiar daca sunt eclipsati de vecinii lor in materie de gastronomie, elvetienii au o diversitate alimentara unica in Europa, de la „teigwaren” (paste tricolore cu legume) pana la tort sau placinta cu morcovi, cu figurine din martipan.
Republica confederativa elvetiana (26 cantoane), infiintata la 1 august 1291 (cand 3 cantoane creeaza o confederatie care isi apara independenta in fata statului burgund si a Imperiului Romano-German), are circa 7,2 mil. locuitori care vorbesc germana (circa 65% din ei), franceza 20%, italiana 10% si retoromana/romanche sub 1% (o limba, din cate am inteles, destul de asemanatoare cu romana). Congresul de la Viena din 1815 declara Elvetia stat confederat cu neutralitate perpetua, favorizata de controlul trecatorilor din Alpi. Din acel an, Elvetia nu mai participa la niciun conflict armat european, nefiind implicata in nicio alianta politica sau militara. Cetatenii resping prin referendum aderarea la ONU in 1986 si la UE in 1992. In Elvetia se afla sediile Ligii Natiunilor, Crucii Rosii, Organizatiei Mondiale a Sanatatii etc. Tara este condusa de Consiliul Federal, un cabinet format din 7 consilieri, care asigura administrarea tarii timp de cate 4 ani, insa fiecare canton are propria constitutie scrisa, propriul parlament si guvern, cu larga autonomie si depline competente in probleme de interes local (inclusiv numarul de zile libere in ale cantonului, variind intre 5-15 pe an). Initiativele politice, economice, legislative sunt supuse aprobarii electoratului prin referendumuri, asigurand astfel controlul direct al populatiei asupra destinului tarii. Constitutia Elvetiei dateaza din 1874. Cu toate astea, femeile au drepturi electorale depline abia din 1971. Ca religie, elvetienii sunt catolici sau protestanti, in proportii apropiate. Rezervistii fac anual atrenament militar. Milioane de turisti viziteaza anual Elvetia. Si de aici incepe povestea noastra…

Miercuri-joi, 30-31 iulie – drumul spre tara lui Heidi si Peter
Impreuna cu Ileana si Eugen, ne-am imbarcat in al lor „Cielito” si am plecat de acasa miercuri, la 06:30, pentru a evita aglomeratia de dimineata din Bucuresti, nu fara cateva emotii ca nu ne incap bagajele in portbagaj. In afara de Valea Oltului, drumul a fost plictisitor si parca prea lung, chiar daca intre Deva si Arad am avut noroc si am prins verde la niste semafoare in zonele in care se repara drumul, trecand pe langa coloane de masini care asteptau pe kilometri intregi, pe sensul opus. Dupa mai bine de 10 ore, pe la 5 dupa amiaza, ajungem in Arad. Ne-am spalat masina intr-o benzinarie de pe centura orasului, caci stiam ca dincolo de granita nu vom mai reusi sa o murdarim, nefiind praf, apoi am intrat in Ungaria (in jurul orei 19). Ne-am cumparat vigneta si, incepand de pe la ora 20, ne-am bucurat de autostrada care ne-a ajutat sa strabatem intreaga tara in doar cateva ore, ajungand la Mosonmagyarovar (o sa-i spun pe scurt Moson; oras in apropiere de granita cu Austria si la 2 ore de Budapesta) fix la miezul noptii, deci dupa aproape 18 ore. Felicitari pentru Eugen care a condus pe toata durata concediului, desi a fost usor stresat, fiind primul sau drum asa de lung in afara tarii. Ne-am cazat la Hotel Minerva (48 euro pe noapte camera dubla), noi chiar in aceeasi camera ca in ianuarie 2008 (cand mergeam spre Franta), am savurat o bere ungureasca rece, apoi ne-am culcat bucurosi ca scapaseram de primii 1000 km din drum, cei mai grei. Strabatuseram cei 412 km ai Ungariei (de la Nadlac la Moson) in doar 5 ore, comparativ cu cei aproximativ 580 km intre Bucuresti si Nadlac, parcursi in vreo 12 ore si jumatate. Nu suporta nici un fel de comparatie.
Joi ne-am trezit pentru micul dejun, cam saracacios dupa parerea mea, si am plecat pe la 11 si un sfert. Ca si in iarna, am urmat traseul Viena (pe care o ocoleam in jurul orei 12:00) – Salzburg (la doar 2 ore de Viena). La iesirea din Austria spre Munchen, am mancat la un restaurant pe marginea autostrazii. Chelnerul, un italian vorbaret (care a incercat sa discute cu noi in franceza, germana, italiana, rezumandu-se in final la engleza) ne-a lasat un cartonas pe baza caruia am platit la „casieria” de la iesire. Noroc ca ne-am prins din timp cum sta treaba, fiindca altfel risca(m) sa nu-i lasam bacsis (la fel am patit si la intoarecere, cand ne-am oprit in St. Polten, la restaurantul Rosenberger). Am strabatut si o bucata de autostrada prin Germania, unde am facut cunostinta cu primul ambuteiaj (“stau”) intr-o tara civilizata. Noroc ca eram obisnuiti cu asta dupa atatea ore petrecute, de-a lungul anilor, la cozi interminabile pe ceea ce unii numesc (cu multa indulgenta) “autostrada” Bucuresti-Pitesti. Niste muncitori germani reparau tacticos parapetul metalic care despartea sensurile de mers ale autostrazii, probabil in urma unui accident. Nu claxona si nu injura nimeni, nu se depasea coloana pe banda de urgenta, desi pe ambele sensuri se inainta foarte greu. Lumea intelegea ca este de preferat sa intarzie cateva zeci de minute si sa aiba in schimb o autostrada pusa la punct. Noua nu ne venea sa credem ca li se poata intampla si lor. In apropiere de Rosenheim, am iesit de pe autostrada spre Munchen si am luat-o spre sud, spre Innsbruck (unde am ajuns pe la 8 seara). Am intrat in Tirol, zona montana foarte pitoreasca a Austriei, am strabatut celebrul tunel Arlberg (de vreo 14 km – insa nu inteleg de ce am platit taxa de tunel de 8,5 euro atat timp cat platiseram si vigneta, 9 euro) si iata-ne pe inserat la granita cu Elvetia, dupa o mica incurcatura cand am ratat putin iesirea de pe autostrada, in dreptul localitatii Dornbirn. La ora 11 am trecut granita pe la Lustenau – Au, localitati situate pe dreapta si respectiv stanga Rinului, care desparte cele doua tari. Ne-am cumparat vigneta (40 franci pe tot anul; adica vreo 85 lei – mai ieftin decat in Romania!!!) si am facut o pauza. Timp suficient pentru vamesii elvetieni sa ne “citeasca” astfel incat, cand am trecut efectiv prin dreptul lor, ne-au facut semn sa trecem, fara sa ne mai opreasca pentru controlul pasapoartelor si eventual al bagajelor. Am reintrat pe autostrada si am ajuns intr-o ora si jumatate in Zurich si apoi in suburbia sa din zona vestica, Urdorf, la prietenii nostri, Madalina si Radu. Asta se intampla putin dupa miezul noptii, dupa alte 13 ore de mers in cea de-a doua zi. Primirea a fost de exceptie, cu bere elvetiana (Feldschlossen) si mancare de „nu se mai vedea luminita din frigider” – vorba lui Radu, cu multa bucurie si caldura. Noi, usor stresati si obositi de lungimea drumului (circa 1900 km de la Bucuresti) si de numeroasele iesiri, intrari, bifurcatii si intersectii de autostrazi, am reusit usor-usor sa ne revenim si, in cele din urma, sa ne relaxam. Poate si din cauza lui Mitica, paianjenul lui Radu de pe plafonul terasei, care isi tesea panza deasupra unui colt al mesei. La desert am avut prajituri cu ciocolata, in forma de vacute.

Vineri, 1 august – ziua nationala a ElvetieiDimineata ne-am odihnit iar dupa amiaza am fost la cumparaturi, la “tarania” din sat, adica la magazinul unui cetatean elvetian de unde te puteai aproviziona cu produse naturale - paine, legume si fructe, oua, gemuri, etc. Luai ce doreai, lasai banii intr-o cutie si plecai. Niciun vanzator inauntru. Mai incolo, un camp cu flori, unde aveai la dispozitie manusi, foarfeca etc. Flori pe alese, pe care le taiai singur, si banii lasati intr-o cutie, conform listei de preturi afisate. Oare de ce primul gand al multora dintre noi (romanii) este “cum, si nu fura nimeni banii aia?” sau “si daca nu lasi banii pe marfa luata?”. Elvetienilor nu le trec prin cap astfel de ganduri. Sunt mult prea relaxati. Dupa partida de shopping la „taranie”, Madalina ne-a plimbat cu masina prin Urdorf si prin “satele” invecinate. Case, blocuri cu maxim 2 etaje, gradini, multa verdeata. De la ploaie, de la torsul linistit al motorului si de la privitul pe geam, mai sa adorm in masina (ulterior am aflat ca asta se numeste „efectul Volvo” si ca, in afara de mine, se intampla si noilor-nascuti). Vineri seara, elvetienii si-au aniversat ziua nationala, cu multe drapele arborate (la ferestre, pe balcoane sau terase si in gradini), cu artificii si pocnitori. Insa mult mai discret si civilizat decat la revelioanele noastre. Si cu infinit mai multa mandrie nationala decat serbam noi 1 decembrie. La cina, Radu a pregatit pe gratar bratwursti (niste carnati nemtesti), cu fel de fel de condimente si uleiuri, asortati de Madalina cu salata, cartofi prajiti si un Pinot Grigio din 2004. In timp ce toata lumea alerga dintr-un colt al terasei in altul pentru a fotografia artificiile in toate punctele cardinale, eu, dupa ce vazusem cu cateva saptamani inainte un spectacol profesionist de artificii in Parcul Tineretului, nu am mai fost super entuziasmat de artificiile elvetiene, asa ca mi-am continuat imperturbabil masa, tacticos, singur in fata atator bunatati.

Sambata, 2 august – zi de shopping la GlattDespre ziua asta nu imi amintesc decat ca am fost la Glatt, unul dintre cele doua (cred) mall-uri ale Zurichului. Aici ne-am petrecut cateva ore, timp in care toti, in afara de mine, si-au cumparat cate ceva. Ca de obicei, am reusit sa nu am timp sa ma uit la tot ce ma interesa si sa ma hotarasc ce vreau sa-mi cumpar, desi am stat pana la ora de inchidere. Asta poate si pentru ca, din greseala sau nu, nimeream mai tot timpul la raioanele pentru femei, de unde, de aceasta data, am reusit sa evit sa mai imi cumpar ceva. Preturi accesibile, multe produse mai ieftine decat la noi, mai ales ca am nimerit in sezon de reduceri. Seara, pe terasa, paste cu vin rosu Taste of Sun (Zitifandel, 2005) si bere elvetiana (usoara) cat cuprinde, pentru un somn linistit.

Duminica, 3 august – aeroportul din Zurich
Duminica am fost cu Radu la aeroport, unde ne-am invartit si am cascat gura prin cateva din cele peste 60 de magazine. De la parfumuri si produse de cosmetica, pana la carti, cd/dvd-uri, haine, ceasuri, ciocolata, bauturi – gaseai destul de multe lucruri. Bani sa fi avut… In general, elvetienii au o „pasiune” sa-si inscriptioneze steagul pe o gama foarte variata de suveniruri, de la tricouri si genti pana la scobitori si leucoplast, facand din asta o industrie infloritoare.

Luni, 4 august – AnzereDupa 3 zile de stat pe capul prietenilor nostri, plecam in sfarsit spre locul unde vom petrece o saptamana intreaga. Din Urdorf, ne suim pe autostrada pe la 11:30 dimineata si mai coboram de pe ea la Sion, inainte cu 15 km de destinatie. In Elvetia, drumurile sunt excelent intretinute, centura de siguranta e obligatorie pentru toti pasagerii, copiii sub 7 ani nu au voie pe scaunul din fata, limitele de viteza sunt de 50km/h in localitati, 80 in afara si 120 pe autostrazi (la 151 km/h se ridica permisul). Am vazut insa si masini care depaseau viteza legala pe autostrazi. Ori isi permiteau sa plateasca amenda (de obicei foarte mare; uneori strainii trebuie sa o plateasca pe loc, cash), ori stiau zonele cu radare (frecvente), ori mergeau la risc, ori erau masini „civile” ale politiei. Dupa doar o ora si un sfert, trecem pe langa Berna, oras aflat pe valea raului Aar, infiintat in 1191 si inclus de UNESCO in World Heritage Sites. Mai apoi ocolim orasul Fribourg (catedrala St. Nicolas, zidul orasului si cele 14 turnuri sunt doar cateva dintre vestigiile care il fac unul dintre cele mai mari, frumoase si bine conservate orase medievale din Europa, avand peste 850 ani de istorie). Ne oprim la un popas (Autogrill Suisse - Restoroute Motel de la Gruyere) de pe marginea lacului Gruyere (zona este celebra prin branzeturile sale; pentru o roata de branza de 35 kg se folosesc 400 litri de lapte), unde alimentam cu benzina si savuram niste sandwich-uri si cafele in timp ce admiram pesiajul. Ne cumparam un nou lot de suveniruri, iar eu gasesc o harta a Elvetiei mai buna decat cele 3 pe care deja le aveam, care ma entuziasmeaza si in care ma cufund. Ne uitam cu jind (fara sa intelegem mare lucru) la feluritele si scumpele sortimente de branza maturata Gruyere, produsa aici de secole (nu este permis niciun aditiv in hrana vacilor), ne fotografiem cu vacutele decorative, in marime naturala, inspirat pictate in culori vii, apoi luam niste pliante si cataloage informative despre Elvetia, la discretie si evident gratuite.
Incepand din Fribourg am intrat in „zona franceza” a Elvetiei (dupa denumirea localitatilor si limba vorbita preponderent). Cand ajungem aproape de lacul Geneva, autostrada coboara si ne lasa sa admiram frumusetea celui mai intins lac elvetian (impartit cu Franta), la poalele Alpilor. De aici, autostrada noastra (suspendata pe piloni, in aceasta zona) se desparte de cea care mege spre Lausanne si Geneva si coteste spre sud, mergand pararel cu frumoasa vale a Ronului, strajuita de doua siruri muntoase. Cel sudic incepe din vest cu Mont Blancul si continua catre est de-a lungul granitei Elvetiei cu Italia. Zona este renumita prin cel putin doua varfuri simbol ale Elvetiei: Matterhorn (4478 m; al carui profil este desenat pe cutiile bomboanelor Toblerone; simbol al alpilor elvetieni si in general al Muntilor Alpi; cel mai fotografiat munte din lume, spun elvetienii) si Dufourspitze (cel mai inalt varf din tara cantoanelor, 4634 m, si intre primele cinci din Europa). Fac parte din masivul Monte Rosa, a carui creasta separa Elvetia de Italia si pe care se desfasoara, intre Matterhorn si Duforspitze, alte cateva varfuri vestite in lumea montaniarzilor – Breithorn, gemenii Castor si Pollux, Lyskamm, alaturi de care merita mentionat si refugiul Margherita la 4554 m (cred ca cel mai inalt din Europa).
La Martigny, lasam in stanga drumul care porneste curajos prin Col de la Forclaz (1526 m altitudine) spre Chamonix, localitatea franceza de la poalele Mont Blancului, iar autostrada noastra coteste spre nord-est, spre Sion. Pe un lac din apropierea autostrazii, vedem cativa practicanti de windsurfing. Ajunsi in Sion, capitala cantonului Valais sau Wallis (si, din cate am inteles, cel mai vechi oras elvetian), parasim autostrada, traversam orasul si incepem sa urcam niste serpentine pitoresti. In 15 km si 20 minute castigam circa 1000 m diferenta de nivel.
Urmand drumul prin Ayent, ajungem in jurul orei 17 in Anzere - o statiune de schi, la 1500 m altitudine, care gazduieste vara circa 300 turisti, iar iarna peste 7000 (se schiaza aproape 10 luni pe an, pe circa 40 km de partii). GPS-ul Mio (poreclit de noi „Petrica” dupa numele proprietarului de la care l-am imprumutat) ne-a spus „la revedere” la iesirea din Sion (dupa ce clacase si pe drumul de la Zurich la Urdorf). Asa ca trecem pe hartile offline iGO de pe PDA-ul meu, dupa care ne „ghidam” pana in fata imobilului cu apartamente de vacanta (pe scurt motel) „Le Saphir”, de pe Rue des Bochones, de la iesirea din Anzere spre Arbaz (celalalt drum de acces dinspre Sion), in imediata apropiere a statiei de telecabine.
Intre Urdorf si Anzere facuseram 290 km, parcursi in mai putin de 5 ore (evident cu lunga pauza de la Gruyere). Lasam masina in parcarea privata a motelului (pentru care primiseram un talon de la gazda nostra – mama lui Radu) si, la intrarea in imobil, suntem intampinati de niste jardiniere in care crestea floare de colt. In spatele motelului, un tomberon albastru pentru colectat sticle (important pentru intentiile noastre bahice) si aruncat gunoiul menajer (neaparat in pungi speciale, inchise). Ne minunam de cat de bine arata apartamentul in care ne vom petrece intreaga saptamana. Dupa ce strabatem holul de la intrare (care este si bucatarie) avem in fata baia iar in stanga, direct, fara usa, se intra in camera de zi. De aici, in fata este balconul, iar in stanga este dormitorul, despartit de camera de zi printr-un perete cortina, glisant, din lemn.
Cel mai mult ne incanta privelistea de pe balconul spatios, cu vederea spre sud-sud-est (ca de altfel, intreaga statiune), de unde admiram, in fata noastra, vreo 10 varfuri de peste 4000 m altitudine, din care doua au peste 4500 m (Dom 4564 m; Weisshorn 4512 m), printre care isi croiesc drum Val d’Herens si Val d’Anniviers. Sunt muntii despre care va vorbeam mai devreme, cei spre granita cu Italia. Din dormitor, aveam aceeasi priveste, deci va imaginati ce bine ne simteam dimineata privind din pat zapada care acoperea multe din acele varfuri. Si ne gandeam cum se vede de la etajele superioare ale imobilului, noi stand la primul.
Sa mai spunem ca, gratie mamei lui Radu, cazarea pe 7 nopti ne-a costat in total pe toti patru doar 400 franci, adica (la cursul momentului, de circa 2,16) circa 864 lei, ceea ce inseamna 62 lei camera pe noapte. Mai ieftin decat in Romania.
Dupa ce desfacem sumar bagajele si pozitionam strategic pe o masuta cele 24 de batoane Corny (care urmau sa ne dea un plus de energie pe traseele montane), nu ne putem abtine sa fotografiem privelistea (de parca nu urma sa vedem peisajul toata saptamana). Mergem apoi sa facem primele cumparaturi la Coop (incluzand bineinteles alte suveniruri), la cateva sute de metri de motelul nostru (situat la 1554 m altitudine), spre centrul statiunii (un pic mai jos, la 1514 m). In Elvetia, exista doar doua retele de supermarketuri, Coop si Migros (plus Denner, reteaua de magazine prin care Migros vinde bauturi alcoolice si tigari). A intrat la un moment dat si Carrefour, insa nu a rezistat. Preturi bune la bere si vin (8-11 euro, vinurile obisnuite). Preturi acceptabile la carne, branzeturi, fructe si legume proaspete, paine. Sa nu uitam insa ca eram in statiune. Ne facem stocul initial de bere (incepem cu Lowenbrau si Oettinger, ca le stiam de acasa) si experimentam doua vinuri locale: Dole si Fendant Chanoines.
Anzere a fost construita in 1965 (cand nu erau in zona decat 5 cabane), facand acum parte din comunitatea localitatii vecine, Ayent. In zona Arbaz-Anzere, exista si un observator astronomic. Cinci trasee de mountain bike, insumand 80 km, traverseaza muntii din zona Anzere. Centrul statiunii este exclusiv pedestru. Joc de sah pe asfalt, cu piese gigant, pe care ultimii jucatori le aseaza seara in doua cutii special amenajate. Terenuri de tenis si volei, miniterenuri de fotbal si golf, piscina, locuri de joaca pentru copii. Iarna, o data pe saptamana, comunitatea prepara vin fiert intr-un cazan, in semn de bun venit pentru toti turistii.
Seara privim de pe balcon varfurile muntilor inrosite de soarele la apus, iar noaptea, inainte de culcare, sutele de luminite din localitatile invecinate (Lens, Christ Roi, Nax etc.), insirate pe malurile Ronului. Dupa o alta sarja de fotografii, adorm instantaneu, „infiorat” de gandul ca in zona Anzere sunt circa 250 trasee de catarat.

Marti, 5 august – Sion
Dupa cei peste 2000 de kilometri strabatuti, Eugen nu mai vrea sa auda de condus, cel putin pentru o zi, asa ca vom cobora la Sion cu autobuzul. In mare parte din Elvetia, transportul auto in comun este asigurat de catre posta (Siwss Post), cu niste elegante si confortabile autobuze galbene, evident cu scaune tapisate. Elvetienii se lauda ca circa 100 milioane calatori s-au plimbat de la 1906 incoace pe cei circa 10.000 km de trasee de autobuz din intreaga tara. In fiecare statie, exista panouri cu traseele si orarul autobuzelor. Pentru cei 15 km pana la Sion platim cam 10 franci de persoana, adica circa 86 lei dus-intors pentru 2 persoane, si intelegem ca Elvetia este totusi o tara scumpa. Ajunsi in Sion, oras medieval, prietenii nostri se invioreaza cu o cafea la una dintre nenumaratele terase, timp in care eu dau o fuga pana la centrul de informare turistica de unde imi cumpar o harta a zonei Anzere, cu traseele montane. Ne fixam un punct si o ora de intalnire cu Ileana si Eugen. Eu si Cami pornim spre atractiile turistice emblema ale Sionului: castelul Tourbillon (secolul 13) si biserica-fortareata Valere (secolul 11, monument de arta gotica, avand cea mai veche orga inca functionala din lume). Sunt asezate strategic pe colinele stancoase a doua dealuri alaturate, rasarite ca din senin in mijlocul orasului, ce par niste pitici in comparatie cu muntii care imprejmuiesc Sionul, pe ambele parti ale vaii Ronului. Efortul de a urca pe platoul de unde castelul Tourbillon „domina” orasul ne este rasplatit pe deplin. De sus, o impresionanta panorama de jur imprejur – puteai urmari pana departe cum Ronul serpuieste printre munti si, in plus, vedeai Sionul in toata splendoarea lui. Noaptea, dealul este luminat feeric, pe timpul verii organizandu-se zilnic spectacole (circa 45 de minute) de lumini si sunete.
Dupa ce vizitam si basilica Valere, coboram repede dealul si mergem pe Rue des Chateaux si pe stradutele stramte ale orasului vechi, printre cladiri medievale interesante, excelent conservate, unele acoperite cu iedera sau alte plante cataratoare. Pana la ora de intalnire, ne „pierdem” pe strazile Sionului, printre mesele restaurantelor si teraselor, scoase „la aer” pe trotuare si pe spatiile pietonale. Intr-un parculet vedem un loc interesant de joaca pentru copii: pe jos, niste „bilute” dintr-un material sintetic verde (ca niste cioburi de sticla marunt sfaramate), udate de niste mini-fantani arteziene printre care copiii puteau pasi. In jur, scaune si bancute pentru parinti sau trecatori. Dupa ce ne intalnim cu Ileana si Eugen, facem niste cumparaturi la Migros (mai mare si mai bine aprovizionat decat Coop-ul din Anzere). Desi atenti la volumul si greutatea cumparaturilor (caci urma sa le caram pana la autobuz), nu putem renunta tocmai la bere (Budweiser, de data asta). Noroc ca shopping centerul este peste drum de autogara din Sion (cel mai mare nod de transport auto in comun din Elvetia, deservind 26 de localitati din intreg cantonul). Pana cand autobuzul ne lasa la „cap de linie”, langa telecabina din Anzere, privim peisajele mirifice iar eu profit de ocazie sa va povestesc cate ceva despre cantonul Valais si despre capitala sa.
Sionul are, printre altele, aeroport pentru chartere si avioane private, un teren de golf (48 hectare), patinoar in aer liber si un imens parc de agrement (Les Iles) – o insula de 55 hectare in vestul orasului, cu camping, piscina, perete de catarat, trasee pentru plimbari cu ponei si cai. La periferia orasului se afla lacul Mont d’Orge. Sionul este vestit prin cateva carnavaluri, targuri (piata de antichitati), festivaluri internationale de muzica (inclusiv unul de orga), spectacole de teatru in aer liber. Plus Street Arts Festival, Guiness Irish Festival, Equestrian Festival, Sion Taste Celebrates, Onion Fair. Din Sion se imprumuta gratuit biciclete.
Zona cea mai insorita a tarii (vara microclimat mediteranean iar la mijlocul lui noiembrie mare parte din regiune este deja acoperita de zapada), Valais este renumit pentru vinurile sale (cele mai variate sortimente si cele mai celebre din Elvetia), fiind cea mai intinsa si importanta regiune viticola a tarii, avand vii incluse in patrimoniul UNESCO. Elvetienii spun ca langa Sion se afla cele mai inalte ziduri de piatra construite cu tehnologia „dry-stone” (fara mortar, folosindu-se doar tehnica „intrepatrunderii” pietrelor). Fiind cea mai inalta zona viticola din Europa, viile se desfasoara aici la altitudini cuprinse intre 450-800 m. Cea mai inalta locatie este Visperterminen (strugurii Heida), cu vii ajungand pana la 1150 m altitudine. Numeroase trasee turistice serpuiesc printre viile etajate si de-a lungul canalelor de irigatii. Exista pivnite unde se pot degusta pana la 500 de vinuri de la peste 70 producatori (Chateau de Villa, in Sierre, oras vecin cu Sionul). Cateva dintre cele mai bune sortimente de vinuri (peste 50 in total) din zona: Petite Arvine, Amigne, Humagne Blanche, Fendant, Johannisberg (albe), Humagne, Cornalin, Dole, Pinot Noir (rosii). De parca nu ar fi suficient vinul, valaisienii mai produc si bere, inca din 1865 (avand si un sotiment cu ierburi – Krauter) si brandy de fructe „Morand”, la Martigny.
Valais este si locul de provenienta a vestitei „raclette” (branza se topeste pe un dispozitiv special, servita cu cartofi noi, fierti in coaja, muraturi si mirodenii). Foarte renumita este si branza alpina din zona, din lapte crud, nepasteurizat. Alte specialitati culinare valaisiane: serac (branza alba sfaramacioasa), carne uscata „du Valais” (se sareaza carnea de vita, se adauga ierburi si se usuca dupa o reteta traditionala), paine de secara (din aluat dospit, nutritiva si delicioasa), fondue (pe scurt, se inmoaie crutoane de paine in recipientul in care se incalzeste un amestec din mai multe tipuri de branza pana devine semilichid), brisolee (castane prajite cu unt, branza, sunca, carne uscata si vin nou), „prajitura” de Saviese (tarta de praz, branza, cartofi si bacon), gsottus (carne fiarta din porc, vita, capra si berbec, cu cartofi, carnati si varza alba), croute aux champignons. Sa nu uitam de traditionalele supe: de fasole si vegetala valaisiana (praz, telina, nap/rapita, ceapa). Terminam lista cu sofranul de Mund (singurul loc din Europa Centrala unde se cultiva), folosit pentru a da savoare la risotto, pentru a coace paine, dar si la supa-crema aurie de sofran. Sa nu uitam ca din Valais provine unul dintre pionierii industriei hoteliere, Cesar Ritz. Continuatorii lui pot fi considerati doi maestri bucatari, recompensati de GaultMillau cu titlul de „Swiss Chef of the Year” in 2006 si 2007. Ii puteti intalni la restaurantele Didier de Courten (in Sierre; 2 stele Michelin; 19 puncte GaultMillau) si Waldhotel Fletschhorn (Saas Fee; 1 stea si 18 puncte). Asta nu inseamna ca Hostellerie du Pas-de-l-Ours, din Crans Montana, este mai prejos (1 stea si 17 puncte). Cateva restaurante cu specific local: Chez Heini (in Zermatt; specialitati de miel); Relais du Valais „Ancienne Abbaye” (in Vetroz; fosta manastire St. Maurice este acum unul dintre cele mai frumoase restaurante valaisiane, servind raclette, asparagus local si brisolee). Exista o asociatie a fermierilor din Valais care cultiva ecologic, la altitudini de peste 1000 m, circa 40 de soiuri de ierburi si plante la standardele BioSuisse.
La capitolul frumuseti ale naturii, cantonul Valais se lauda cu: lacul carstic St. Leonard – cel mai mare lac subteran navigabil din Europa (300 m lungime, la doar cativa km de Sion); Grande Dixence (Val d’Herens) – cel mai inalt baraj din Europa si unul dintre cele mai inalte din lume, cu o inaltime de 285 m, situat la 2365 m altitudine (s-ar fi vazut si de pe balconul nostru daca nu era „obturat” de niste brazi inalti); ghetarul Aletsch – cel mai lung ghetar din Europa, 23 km, inclus in patrimoniul UNESCO, ca de altfel intreaga zona Jungfrau-Aletsch-Bietschhorn; circa 47 de varfuri de peste 4000 m; numeroasele lacuri de munte; cele mai mari statiuni termale din Alpi. Cateva din atractiile turistice ale Valaisului: Zermatt (trafic auto interzis; panorama incredibila spre spre 38 de „patrumiari”; punctul de urcare spre Matterhorn/Cervin; statiunea cu cel mai lung sezon de schi din Europa; cea mai inalta cale ferata cu cremaliera din Europa – Gornergrat 3089 m; in zona se afla cea mai inalta statie de teleferic din Europa, 3883 m); Saas-Fee (cea mai mare pestera de gheata din lume, la 3500 m altitudine; 18 varfuri de peste 4000 m; fara trafic auto); Crans (sur Sierre) si Montana – 1500 m altitudine, teren de golf ce gazduieste anual European Championship Tournament, 200 km de piste de schi (spre rusinea noastra, desi erau localitati imediat invecinate, la doar 15 km de Anzere, nu am reusit sa le vizitam); Martigny (patria cainilor Saint-Bernand) – in zona barajului Emosson se afla funicularul cu 2 cabine Chatelard avand cea mai mare inclinare din lume, 87 grade; Loeche-les-Bains (22 piscine termale cu apa la 51 grade Celsius); Brigerbad (piscina cu cel mai lung tobogan din Europa); Verbier si Val de Bagnes; Vallee de Conches; Brigue Belalp; regiunea turistica „rund um Visp”; Grachen - St. Niklaus; Chablais. Sa adaugam si cei 600 km de partii de schi amenajate la cele mai inalte standarde (Piste de l’Ours, langa Veysonnaz, este locul de desfasurare a 25 de turnee mondiale), precum si reteaua de teleschi care urca pana la 3300 m. Nu-i asa ca nu auziserati de niciuna din astea? Nici noi, pana nu demult. Si va rog sa va ganditi ca vorbim doar de Valais, una din multele zone pitoresti ale Elvetiei, unele fiind mult mai renumite: Interlaken (cu ale sale Wengen si Murren, de la poalele Jungfrau), St. Moritz, Davos, Geneva, „riviera elvetiana” (statiunile de-a lungul lacurilor Maggiore) – fiind cateva exemple.

Miercuri, 6 august – Bisse de Sion si Lac de Tseuzier
Ne echipam, mergem sa platim taxa de statiune (2,20 franci pe noapte, de persoana) la oficiul de informare turistica din Anzere, apoi ne suim pe dealul ce strajuieste statiunea la nord-vest si continuam spre nord. Ajungem repede la Bisse de Sion pe care-l vom urma in amonte. Tot ca simbol al Valais, putem aminti zecile de kilometri de canale traditionale („bisse” in franceza) de captare a apei din munte pentru irigarea viilor etajate. Sunt canale de circa 0,5-1 metru latime si 20-50 cm adancime, sapate in pamant, taiate in stanca, sau supendate in jgheaburi, construite incepand cu secolul 13. Acum au doar valoare turistica. Numai daca luam in calcul zona Nendaz, aici se gaseste o retea de aproape 100 km, de-a lungul a 9 bisse-uri. Iar cele 3 bisse-uri din zona Anzere-Ayent insumeaza 70 km. Unul dintre ele este Bisse du Sion, construit in 1903, in zona delimitata de raurile Lienne si Sionne. Este sapat pe panta muntelui iar langa el, pararel, abia mai incape poteca pe care mergeam noi. In zilele caniculare de vara (destul de rare in Elvetia), ce poate fi mai reconfortant decat un fir de apa care urmeaza poteca si in care te poti racori oricand doresti. La intoarcere, am descoperit ca Bisse de Sion (proprietatea orasului Sion) curgea chiar prin spatele motelului nostru, iesind din Anzere si coborand spre Sion.
In Elvetia, traseele turistice sunt impartite in doua categorii: cele usoare, marcate prin sageti galbene, si cele mai dificile, unde varful sagetii galbene contine o dunga rosie, flancata de doua dungi albe. Marcajele sunt realizate preponderent prin stalpi metalici pe care se afla mai multe sageti, indicand cu precizie directiile spre care te poti indrepta din punctul respectiv si mentionand timpul ramas pana la diversele destinatii. Indicatoarele sunt plasate intotdeauna exact acolo unde ai nevoie de ele. Din cand in cand se vad marcaje si pe pietre, insa niciodata pe copaci. Curatenie desavarsita, foarte rar am vazut cate o cutie metalica (de suc energizant) pe marginea potecii. In schimb, am vazut asezate pe pietre sau pe bancute, de catre cei ce le-au gasit, diverse obiecte pierdute: un portofel, un fleece si o jucarie (probabil luata de vant dintr-o curte) – un tunel cilindric din material textil, ancorat de un stalp indicator astfel incat vantul sa nu-l duca mai departe. Multe puncte de belvedere amenajate, cu bancute si masute, de unde priveam peisajele aflate de o parte si de alta a Ronului si de unde nu ne mai venea sa plecam.
Ca si la noi, drumetii care se intalnesc pe carari se saluta unii cu altii, asa ca am exersat „bonjour”-ul cu felurite intonatii, insa fara sa pot ascunde accentul meu complet strain. Din cate am auzit, in Elvetia traiesc un singur urs si cativa lupi, deci nu exista stresul unei intalniri cu un animal periculos. Se pare ca zona Anzere este una din cele mai secetoase din Elvetia. Insa pe perioada sederii noastre nu a fost chiar asa, avand parte de nori mai toata saptamana. O singura portiune cu cabluri de siguranta (si chiar un pod cu balustrada metalica) pe marginea unei stanci, astfel incat traseul „galben” sa poata fi parcurs fara emotii atat de catre batrani si copii, cat si de fricosi ca mine. Pe poteca, din loc in loc, capace de canal, avand probabil o oarecare legatura cu bisse-ul. Din loc in loc, intr-un luminis sau pe o pajiste, cate o casuta de vacanta, din lemn, ai carei proprietari se bucurau de liniste, de cel mai curat aer posibil si de o priveliste extraordinara. In majoritatea curtilor, falfaia mandru steagul elvetian. Mergem agale si fotografiem in stanga si in dreapta, inclusiv numeroasele flori de munte de pe langa poteca, foarte viu colorate.
Dupa cativa kilometri poteca ne scoate intr-o parcare unde intersectam soseaua care vine dinspre Sion si pe care circula un autobuz (din Sion prin Ayent) avand ca destinatie lacul. Ajungem la un prim tunel despre care harta ne spune ca putem sa-l ocolim pe deasupra. Ceea ce si facem, insa realizam ca e o varianta mai lunga si mai obositoare decat daca o luam direct prin tunel, pe marginea drumului pentru masini.
La al doilea tunel, ne-am imbracat si l-am strabatut. Masinile ne ocoleau cu multa precautie. Dupa 3 ore de mers (traseu de circa 2 ore si ceva, avand altitudinea maxima de 1848 m), iata-ne in final la barajul Rawyl, la 1778 m deasupra nivelului marii, pe marginea lacului de acumulare Tseuzier. Ne uitam uimiti la culoarea turcoaz a apei. Turul lacului dureaza o ora si zece minute.
Vedem un elicopter care se tot roteste pe deasupra lacului. Privim mai atent si realizam ca elicopterul pur si simplu descarca o betoniera. Facea ture dus-intors avand agatat un butoi mare pe care il lua plin de la betoniera si il descarca mai departe, acolo unde betoniera nu putea ajunge, pentru cine stie ce lucrare utilitara. Ne-am intrebat oare cat o costa sa descarci o betoniera cu elicopterul. Se pare ca elvetienii isi permit. Dupa ce am admirat lacul, ne-am plimbat pe barajul in forma de arc, uluiti de peisajul din jur si haul de zeci de metri care sa casca sub noi si urmarind cu privirea valea raului Lienne, care cobora spre Ron, formand niste chei pitoresti in jurul altitudinii de 900 m.
Exista bineinteles un popas turistic, un fel de han, cu mese afara. Ne-am luat ceva de mancare insa, pana sa vina comanda, a inceput ploaia, asa ca ne-am adapostit inauntru, la o masa langa geam. Rapaiala s-a intetit si hanul s-a umplut de turisti care se refugiau de ploaia de vara. Dupa ce am mancat, am cedat locurile noastre unei familii de belgieni, cu vreo 3 copii care si-au cumparat niste inghetata, in ciuda vremii racoroase de afara. Ploaia s-a mai domolit un pic asa ca am plecat spre casa pe acelasi drum, desi initial aveam de gand sa ne intoarcem prin Bisse D’Ayent, traseu marcat pe harta ca fiind mai dificil si mai lung (2 ore si jumatate) decat cel ales de noi. Intre timp, ploaia s-a oprit de tot, dovada fiind un curcubeu suspendat deasupra vaii de sub noi, si, intrucat nu ne grabeam, am domolit pasul incercand sa ne bucuram cat mai mult de privelistile intalnite si atenti sa nu calcam numerosii melci „fara casa” de pe poteca. „Gardurile” proprietatillor elvetiene, acolo unde exista, sunt facute dintr-un „snur” de rafie legat intre copaci. Este mai degraba simbolic decat util si probabil delimiteaza aria in care pasc animalele. Seara la cina, ca recompensa pentru traseu, am baut un vin rosu Graveline Dole.

Joi, 7 august – „Coasta de Azur” a Elvetiei
Singura zi a sederii noastre la Anzere in care calatorim cu masina. Planuiam sa mergem in acea zi la Chamonix, in Franta, sa incercam sa urcam cu telecabina pe varful Aiguille du Midi, la 3842 m altitudine, in masivul Mont Blanc; desi mie, sincer sa fiu, dupa ce vazusem niste fotografii, imi era tare frica de acel „traseu”: construit in 1955 si reprezentand una dintre cele mai inalte ascensiuni cu telecabina din lume (in 20 minute se urca 2800 metri diferenta de altitudine). M-am uitat de curand pe YouTube la niste filmulete si m-am inspaimantat iar. Dar imi doresc foarte mult sa ajung acolo. 40 euro de persoana, si neaparat rezervare.
Destinatia de rezerva era zona Vevey-Montreaux-Lausanne. Pana sa ajungem la Martigny, unde se desparteau drumurile spre cele doua destinatii, privind norii grei care acopereau cerul, mai ales in directia Mont Blancului, luaseram deja decizia sa mergem spre lacul Geneva. Peisaj mirific, cu muntii din zona statiunii Evian, de pe malul francez, reflectati in oglinda celui mai intins lac elvetian. La doar 120 km de Anzere, in cantonul Vaud.
Ajungem la Montreaux, oras renumit prin castele medievale, muzee, hoteluri si cladiri elegante din Belle Epoque. Lord Byron, Charlie Chaplin, Jean-Jacques Rousseau au locuit candva in zona iar Freddie Mercury (a carui statuie se afla la loc de cinste in oras) spunea „daca veti cauta pacea, veniti la Montreax” si „This must be heaven”. Orasul gazduieste de peste 60 de ani un renumit festival de jazz si muzica clasica si are cateva scoli private vestite. Exista si o linie de tren cu cremaliera. Dati o cautare pe net dupa „Faimont Le Montreaux Palace” si o sa vedeti ce se intelege aici prin servicii hoteliere. Si este doar un simplu exemplu. Parcam masina si coboram pe malul lacului Geneva unde descindem intr-o adevarata gradina botanica in aer liber. Mergem pe jos pe malul lacului, admirand nenumaratele plante exotice (palmieri, bananieri si gingko biloba – de asta stiu fiindca avea o placuta pe el), carora le facem zeci de fotografii. Ajungem la castelul Chillon. Cu ai sai 1000 de ani de istorie, se spune ca ar fi cel mai vizitat obiectiv turistic din Elvetia, excelent conservat. Zabovim un pic, bem o cafea si urmarim cu privirea peripetiile unei familii de ratuste de pe lac. Dupa vreo jumatate de ora, deja admiram din mersul masinii centrul cochetului Vevey, oras care gazduieste Alimentarium – muzeul produselor alimentare.
Intre Vevey si Lausanne, trecem pe langa Lavaux, zona cu celebrele vii terasate (800 ha suprafata viticola; incluse in UNESCO World Heritage), avand o traditie de circa o mie de ani in viticultura. Este cea mai importanta si spectaculoasa regiune viticola din Elvetia si una dintre cele mai frumoase zone pentru practicarea ciclismului. Panta dealului este asa de inclinata incat a fost nevoie sa se contruiasca terase, sustinute de ziduri de piatra, pe care sa se poata planta vita. Localnicii spun ca viile lor beneficiaza de 3 „sori”: cel de pe cer, cel reflectat de apele lacului si cel „inmagazinat” in zidurile de piatra ale teraselor, care tine de cald viilor pe timpul noptii. In intreaga zona a lacului Geneva exista 28 vinuri cu denumire de origine controlata, cum ar fi: Petit Robert, Gamay, Salvagnin, Pinot Noir (rosu), Chasselas (alb).
In Lausanne, veche asezare romana, urcam pana la catedrala Notre Dame, unul dintre cele mai grandioase monumente ale goticului tarziu din Elvetia, datand din secolul 13, cu vitralii bogate contrastand puternic cu austeritatea protestanta a interiorului. Plus o orga impresionanta. Dupa ce admiram panorama orasului din curtea catedralei, coboram si nu ne mai saturam plimbandu-ne in sus si in jos pe strazile orasului vechi. Foarte interesante ni s-au parut podurile care leaga o colina de alta si modul cum au reusit sa construiasca cladirile pe stradutele cu panta destul de accentuata.
Lausanne este un vestit centru universitar si cultural. Aici isi are sediul Comitetul Olimpic International, fondat in 1894 de baronul Pierre de Coubertin. Muzeul Olimpic este doar una dintre numeroasele atractii culturale. Viata de noapte, renumitul Bejart Ballet si multe restaurante cu faima europeana (recompensate prin stele Michelin si puncte GaultMillau). Localnicii mai au o vorba: „unde e vin, e si mancare buna”. In consecinta, in zona lacului Leman, nu lipsesc branzeturile fine: cremoasa Vacherin Mont-d’Or (in cutii din lemn de pin) si L’Etivaz (branza maturata, produsa la foc de lemne, in cabanele alpine, la peste 2000 m) fiind doar doua dintre cele mai renumite. Gurmanzii care ajung in zona se pot delecta cu Malakoff (clatite cu branza, ou, vin alb) si delicatese de porc - sunca, salamuri de Vaud si specialitati de carnati: atriaux (un fel de chiftele din carne tocata si ficat de porc, cu patrunjel si mirodenii), boutefas, saucisse aux choux (cu varza) servit cu faimosul papet vaudois (praz si cartofi, fierte la foc mic). Dulciuri: taille de goumoens (tarta cu zahar si crema), tarte au vin, tarte a la creme. Este zona cu cei mai multi bucatari de top din intreaga Elvetie, ca doar suntem la doi pasi de Franta. Pe unii ii gasiti in restaurante precum Denis Martin (Vevey; 2 stele Michelin, 18 puncte GaultMillau) si La Table d’Edgard (Lausanne; 1 stea, 17 puncte). In Lausanne, Le Cafe Romand dateaza din 1951 si, din cate am citit, e vestit si pentru niste delicioase deserturi facute in casa. Tot in oras, Confiserie Moret – uimitoare creatii din ciocolata. In inima Lavaux-ului, la Chardonne, se mananca Malakoff bun (cu castraveciori si ceapa) la Au Bon Vin.
La intoarcere, ne oprim in Vevey, facem cumparaturi la Coop (pentru diversificare, incercam niste bere Cardinal si Murphy’s), apoi ne asezam pe terasa restaurantului „Nouveau Metropole” din Montreaux, chiar pe malul lacului. Aceeasi poveste ca la lacul Tseuzier cu o zi inainte: pana sa ne vina mancarea si berea neagra, furtuna, care dimineata nu ne lasase sa alegem Chamonix, ajunge in Elvetia. Norii sunt din ce mai negri si mai multi, incepe sa bata puternic vantul, asa ca toti clientii sunt invitati sa intre in restaurant. Prindem o masa cu fata spre lac si urmarim norii, ploaia si fulgerele prin geamurile mari. Din cauza furtunii poate, un vaporas cu turisti acosteaza, foarte aproape de restaurant. Friptura din carne de cal, pe care am mancat-o pentru prima oara in viata, a fost delicioasa. Din pacate, cand iesim din restaurant, ploaia torentiala continua, asa ca renuntam la plimbarea pe stradutele feeric luminate. Ploaia ne-a urmarit in acea seara pana la Anzere.

Vineri, 8 august – Bisse d’Ayent
Cand ne-am trezit dimineata, intreaga zona era o mare de nori care, in formare, urcau din vale, treceau prin balconul nostru si continuau sa se ridice dincolo de varful dealului din spatele motelului. Nu se vedea mare lucru in jur. Pe la pranz, cand norii s-au mai rasfirat un pic, am decis sa mergem pe celalalt bisse din zona (traseu marcat pe harta ca „dificil”), tot spre lacul Tseuzier.
Bisse d’Ayent este mult mai salbatic si mai vechi decat Bisse de Sion. In prima jumatate a drumului, coboram la o altitudine mai mica decat cea a Anzere-ului, mai exact pana la 1370 m, asa ca la intoarcere vom avea de urcat. Ajungem repejor la cel mai interesant punct de pe traseu, pe care-l vazusem pe Internet si despre care ma tot intrebam cat de dificil este. La Torrennt-Croix, bisee-ul si poteca noastra ajung in fata unui tunel sapat intr-o stanca, avand in interior un pod turnat pe toata lungimea tunelului si pe jumatate din latimea acestuia. Cand am vazut tunelul, primul impuls a fost sa nu intru si am cautat un drum pe exteriorul stancii. Aici dau cu ochii de vechiul „drum” si inima incepe sa-mi bata tare: de-a lungul stancii, de forma unui „jgheab” de lemn, inalt de vreo 30 cm si lat de vreo 50, agatat de stanca prin suporti metalici, deasupra haului. Este imaginea pe care o stiam de pe net. Norocul meu a fost ca acum jgheabul este deteriorat, nesigur si deci inchis circulatiei. Nu m-as fi vazut in stare sa merg pe acel jgheab, pe deasupra haului de cateva sute de metri (estimez eu). Asa ca ma intorc spre tunel, care brusc nu mi se mai pare asa periculos, mai ales cand inteleg sensul inscriptiei „sans danger” de deasupra intrarii. In tunel, lumina electrica. La mijlocul lui, o fereastra in stanca, prin care ieseai pe un balconas metalic, deasupra haului, cu o belvedere exceptionala.
Eu continuam sa ma intreb cum se circula pe acel jgheab, fiindca era destul de ingust si scund, lipit de stanca in surplomb. Mai avea din loc in loc si niste scanduri care asigurau latura exterioara a jgheabului de stanca. Acestea trebuiau probabil sarite, fiindca pe sub ele nu te prea puteai strecura. Era si un cablu de siguranta pe acolo, indispensabil pentru „mersul” prin jgheab. Gasim un panou care ne explica: Bisse d’Ayent are 20 km, intre Liene si Grimisuat, 500 l/sec., altitudinea maxima 1774 m, construit in anul 1442, iar tunelul dateaza din 1831.
Bucuros ca am vazut ceea ce ma interesa din acel traseu si tanand cont ca deja ajunsesem la punctul terminus (lacul) cu doua zile inainte, am fost tentat sa ne intoarcem, insa sotia mea a insistat sa mergem mai departe, cat putem. Ne intersectam la un moment dat cu soseaua care urca din Ayent spre lac, unde salutam un tractor care, cu un „brat” lateral, tundea vegetatia de pe marginea drumului. Stam in drum cu gura cascata, uimiti de cat de preocupati sunt elvetienii de tara lor.
Am continuat inca o bucata buna de drum pana cand am gasit un motiv sa ma opresc si sa spun ca nu pot merge mai departe - niste stanci in dreptul carora poteca se ingusta la vreo 20-30 cm, portiunea respectiva fiind asigurata din loc in loc cu lanturi. Mai traversasem vai de torent si stancarii, atat pe celalalt bisse cat si pe acesta, insa fara lanturi. Probabil vederea acestora m-a facut sa cred ca e o portiune grea si ca nu pot sa trec. In timp ce eu stateam pe ganduri iar Cami incerca de zor sa ma convinga ca nu este deloc greu, din spatele nostru vine in fuga un tip (care facea jogging), in fata caruia alerga un catel cu lesa legata de centura tipului. Bucurie mare pe capul meu fiindca aveam ocazia sa vad cum trece altcineva inaintea mea. Nu numai ca tipul ala nu s-a oprit din alergat pe portiunea respectiva insa nici macar nu s-a tinut vreun moment de lant. Si nici cainele. Dupa ce am vazut ispravia, mi-am dat jos rucsacul, m-am concentrat si, prins cu ambele maini de cablu, insa cu spatele la perete, am pornit foarte incet pe portiunea respectiva. Pana cand Cami, in intentia de a ma ajuta sau incuraja, mi-a spus sa nu privesc in jos, moment in care mi s-a rupt filmul, m-am speriat si m-am intors imediat „la baza”. Unde altundeva decat in jos puteam sa ma uit daca stateam cu fata spre hau, mai ales ca motivul pentru care mergeam cu spatele la perete era sa vad tot timpul ce se afla sub mine pentru a-mi stapani frica. Nu va mai plictisesc cu „metodele” mele, evident gresite, de a merge pe munte si cu motivele pentru care ma simt mai bine atunci cand cobor o portiune dificila (si vad in fata) decat atunci cand o urc (si nu prea vad nimic in sus, iar daca ma uit inapoi, in jos, e cam nasol; insa nu pot sa nu ma uit din cand in cand). Cert este ca amenintarile lui Cami ca se supara si ca nu mai mergem impreuna pe niciun traseu nu m-au convins. Am facut numeroase poze in zona, sa le am pe desktop tot anul pentru amintire si reflectie, si ne-am intors unul mai dezamagit decat celalalt, amandoi referitor la persoana mea.
In acea zi, Ileana si Eugen urcasera cu telecabina la Pas de Maimbre si fotografiasera o marmota. Mergem cu torii la Coop unde ne rasfatam cu inca un Fendant si un Dole Graveline, plus niste bere 1664.

Sambata, 9 august – Pas de Maimbre
Dimineata, norii au continuat sa se formeze si sa se ridice in urma ploii de joi. Nu conteaza ca cerul este inca innorat, iesim in spatele motelului, la statia de telecabina (12 franci de persoana, dus-intors, adica vreo 25 lei), si ne urcam, nu fara emotii (ghiciti la cine ma refer), in cabina in care teoretic pot merge 8 persoane (asezate pe doua banchete, fata in fata). Evident ca am calatorit singuri (cele mai multe telecabine erau goale in acea dimineata si, in general, vara), asezati strategic fata in fata, pe mijocul banchetei, ca sa nu dezechilibram in vreun fel telecabina, eu tinandu-ma cu o mana de spatarul banchetei mele si cu alta de… rucsac, asezat strategic pe podea, in centru. Va dati seama cat de mult a putut Cami sa rada de fata mea crispata, mai ales la trecerea pe langa pilonii de sustinere a cablului. La punctul intermediar (2058 m) unde opreste telecabina (doar cand urca), coboram si cautam marmotele, strigandu-le si asteptadu-le sa apara langa gurile vizuinelor sapate in coasta dealului. Evident ca nu apar, speriate de mirosul nostru si de zgomotul facut de mugetele si talangile uriase ale unei cirezi de vaci elvetiene. Astea pasteau intr-un tarc volant, marcat printr-un „snur” prins de niste pari infipti in pamant. Vaci negre (rasa Herens), mai mari (mai lungi) decat ale noastre si mult mai agresive, care adesea se impung intre ele. Cami a avut curaj sa mangaie pe bot vreo doua. Noroc ca nu le-a nimerit pe alea care, la cateva minute mai tarziu, au inceput sa se impunga. Ca o paranteza, elvetienii au o traditie in a organiza concursuri anuale de lupte intre vaci (the fight to be queen) „Les Reines des Valais” in care cornutele se impung (un fel de lupte de caini sau de cocosi de pe alte meleaguri, insa sper ca nu la fel de sangeroase), intr-un tarc circular care aminteste de rodeo sau corida. Invingatoarele sunt recompensate cu coronite de flori. Finala concursului cantonal „Queen of Queens”, care are loc in mai la Sion, atrage mii de spectatori. Intrucat drumul spre o belvedere pe care Cami dorea sa o vada trecea prin tarcul mobil al vacilor, ne-am aventurat printre mugete si coarne. Era un nene cioban acolo, insa ma indoiesc ca ar fi intervenit destul de operativ si convingator daca una din fapturile de care avea grija s-ar fi dat la noi. Speram doar ca vacile alea sa nu fie dintre finalistele concursului regional de lupte. In acele momente, nu stiam de ce anume imi este frica mai mult: de vaci sau de continuarea drumului cu telecabina.
Scap si de una si de alta si ajungem sus, unde gasim vant si nori. De la telecabina (2362 m), mergem pe o sa si urcam apoi intr-un loc putin mai inalt (2397 m), la un punct de belvedere, urmand poteca „botanica”, cu multe flori colorate, carora Cami le face o gramada de poze. Gasim o bancuta instalata acolo inca din 1972 de catre oficiul de turism din Anzere. Batrana bancuta. La locul de belvedere, ne asezam pe cate o piatra si, inarmati cu rabdare, vanam fiecare spartura in norii de sub noi pentru a face fotografii si a ne bucura de privelistile din jur (asteptarea a meritat pe deplin). Un mare stol de pasari negre (grauri, se pare) ne tot da tarcoale. Ne uitam cu invidie la un grup de excursionisti care isi continua drumul, probabil spre varful Wildhorn, gandindu-ne ca, daca ar fi fost acolo, finii nostri Radu si Catalina cu siguranta ar fi mers pe acel traseu si l-ar fi gasit interesant. Pana iese soarele, sa va creionez un pic si harta zonei din spatele nostru, cea pe care din pacate nu o puteam vedea.
Sionul este strajuit de varful Wildhorn (3248 m), inconjurat de ghetari si numeroase lacuri alpine. Asa cum spuneam, Wildhornul nu se vede nici din Anzere si nici de la Pas de Maimbre, ci doar de jos, de pe valea Ronului (de exemplu, de pe autostrada, imediat dupa ce treceam de Sion, mergand spre Martigny). Varful se afla la nord de Pas de Maimbre si la vest de lacul Tseuzier / barajul Rawyl. Diametral opus fata de Tseuzier, dincolo de varf, spre vest, se afla lacul de acumulare Senin si barajul Sanetsch. Un pic mai la sud de linia imaginara care uneste Wildhornul cu barajul Rawyl, intre cele doua, se afla lacul natural Audannes si cabana cu acelasi nume (3 ore de mers de la Pas de Maimbre).
Exista un circuit turistic interesant, pentru cei mai temerari decat noi, in jurul varfului si ghetarilor (Pas de Maimbre este unul din punctele de acces spre acest circuit), trecand pe langa lacurile si cabanele cocotate la peste 2500 m altitudine. Pas de Maimbre este un nod important de partii de schi (40 km, situate intre 1500-2500 m altitudine), retele de teleschi si telescaun, trasee de montain bike (5 rute, insumand vreo 80 km). In zona Anzere, s-au marcat circa 166 km de poteci de munte (exclusiv pedestre, biciclistii neavand voie sa le strabata), din care 35 km sunt curatati pentru a fi practicabili si iarna. In zona Sion-Anzere functioneaza cateva scoli de planorism (am vazut si noi multe parapante si planoare „la lucru”), precum si scoli de echitatie.
Timp de cateva ore ne-am mutat dintr-un loc in altul pe acel platou, pana cand a iesit soarele si am putut admira intreg peisajul de jur imprejurul nostru, peisaj care ne-a lasat fara cuvinte. Si nu eram decat la 2400 m. In valea dintre stanca pe care stateam si cea din fata noastra, spre vest, isi afla izvorul raul Sionne, la cateva sute de metri sub noi. Din cate am vazut pe harta, raul aduna apele bisse-urilor Sion, Ayent si Taillaz si merge apoi sa se verse, foarte probabil, in Ron. Putin mai jos de noi, o stana de oi. Un panou plasat langa poteca anunta turistii ca, din cauza stanii, este interzis sa mearga mai departe daca sunt insotiti de caini.
Inainte de plecare, am mers sa bem o cafea pe generoasa terasa, cu o panorama superba spre sud, a restaurantului Pas de Maimbre situat langa telecabina. Nota zece pentru toaleta moderna si impecabil de curata. Pe terasa este un panou care ne spune numele si altitudinea fiecaruia dintre varfurile inzapezite pe care le aveam in fata ochilor – un intreg sirag, incepand cu Mont Buet in vest si terminand cu Bietschhorn si Torrenthorn in est, unele pe care le zaream din balconul nostru dar si altele noi (Lyskamm). Inclusiv Mont Blancul, pe care-l admiram pentru prima data in viata, cei drept de foarte departe. Mai spre poalele muntilor, vedeam localitatile Crans Montana, Anzere, Vercorin, Nax, Bramois, Sion, Veysonnaz, Nendaz, Martigny. Daca nu citeam panoul respectiv nu stiam ca privim Mont Blancul. Asa ca, de bucurie, am mai zabovit vreo ora pe terasa restaurantului uitandu-ne prin binoclu si fotografiind de zor in directia respectiva, Ne-am conversat cu un nene elvetian (care ne explicase pe unde sa cautam marmote in statia intermediara a telecabinei) pe tema „de ce nu vor si nu au nevoie elvetienii de integrarea in UE”. Doar privind o particica din tara lor in timp ce vorbea, i-am dat perfecta dreptate. De la el am aflat de buna impresie lasata de formatiile romanesti participante la festivalul „mmm – musique des montagnes du monde”, care avusese loc in Anzere in iulie.
Am uitat sa va povestesc despre o alta dovada a grijii elvetienilor pentru tara lor si, in acelasi timp, o marturie a puterii colectivitatii locale. Se spune ca o mare vedeta internationala si-a construit o casa intr-o comunitate rurala fara sa tina cont de specificul, dimensiunile si arhitectonica cladirilor din zona (construite in general din lemn si piatra). Intr-o duminica, locuitorii au votat ca nu sunt de acord cu felul in care arata casa respectiva iar proprietarul a fost nevoit sa o refaca.
Acum ceva timp am aflat inca un lucru care m-a pus pe ganduri: ingrijorati de faptul ca, din cauza incalzirii globale, zapada de pe muntii lor a inceput sa se topeasca, elvetienii cauta solutii sa-i acopere cu „folii” de protectie. Iar daca vara se ating temperaturi de peste 30 de grade, se convoaca consilii de urgenta pentru a gasi metode de contracarare a efectelor caniculei.
Am coborat de la Pas de Maimbre cu una din ultimele telecabine, dupa ce am stat putin la soare, intinsi pe iarba moale si de un verde incredibil de viu.
Seara mergem pentru ultima data la Coop, mai mult pentru suveniruri si bautura decat pentru mancare. Ni se lipesc de mana niste sticle de vin (de data asta Johannisberg, plus niste Sion Blanc, frumos ambalat, pentru cadouri, in tara) si niste cutii de bere (Carlsberg si 1664). In centrul localitatii, participam la manifestarile ultimei seri a festivalului vinului si targului de obiecte de arta manufacturate. Daca am inteles bine, se aniversau 50 de ani de existenta a barajului de la lacul Tseuzier. Fanfara canta pana seara tarziu. Ne plimbam printre terasele restaurantelor inconjurate cu jardiniere de flori si ne intrebam daca si la celelalte evenimente organizate in Anzere este la fel de frumos: competitia de motociclism montan din iulie, maratonul din august si „Tour des Alpages in Anzere” (traseu pe 17 km de carari de munte, urmat de un festival de folk) din iulie.

Duminica, 10 august – la revedere, belvedere
Traseu de voie, de circa 30 de minute, dincolo de marginea statiunii, mergand spre sud-vest, pe drumul care urca spre Pas de Maimbre, pana la un punct de belvedere spre Sion. Aici savuram cate o bere rece (adusa special in rucsac) si admiram pentru ultima oara in acest an privelistea magnifica a vaii Ronului, Sionul si, de cealalta parte a fluviului, barajul Grand Dixence (ce tine piept apelor stranse in Lac des Dix, intins pe 4 km lungime) si Col de la Forclaz, in zare.
Asemenea Oltului si Muresului, Rinul si Ronul izvorasc din regiunea muntoasa centrala a Elvetiei. Zona este o rascruce importanta de drumuri in inima muntilor elvetieni: drumul care leaga estul (Chur, spre granita cu Austria) de vest (Geneva, spre Franta) se intalneste cu cel care urca din sud, dinspre Italia, prin Gotthard (pasul de la 2108 m altitudine sau tunelul de 16,9 km lungime – cel mai lung din Elvetia), spre centrul tarii (zona Interlaken) si de aici fie spre Berna, Neuchatel sau Basel, fie spre Lucerna, Zurich, spre Germania. Patrulaterul Meiringen-Oberwald-Airolo-Disentis este una din zonele pe care le am ca obiectiv pentru urmatoarea sedere in Elvetia.
Ronul izvoraste dintr-un ghetar din zona Gletsch (Glacier du Rhone sau Rhonegletscher), in apropierea celebrului pas Furka (2430 m altitudine – unul dintre cele mai inalte din Alpi) si a pasului Grimsel (2165 m). Ronul (264 km pe teritoriul Elvetiei) se indreapta spre sud-vest, formeaza lacul Geneva (Leman) si apoi continua spre sudul Frantei, varsandu-se in Mediterana.
Un pic mai la est de Glacier du Rhone, Rinul (375 km pe teritoriul Elvetiei) are ca sursa lacul Toma (Tuma), in apropiere de Andermatt, mai exact langa pasul Oberalp (2033 m). Porneste spre nord-est, formeaza niste chei superbe („Marele Canion” al Elvetiei) in regiunea Surselva (unde inca se vorbeste limba romanche), intre Ilanz si Bonaduz (zona Chur), pentru a constitui mai apoi granita austro-elvetiana. Formeaza lacul Bodensee, apoi coteste spre vest, despartind Elvetia de Germania (portiune in care formeaza celebrele cascade „caderile Rinului” - cele mai mari din Europa; la nord de Zurich). O ia apoi spre nord, fiind granita intre Franta si Germania, pentru a ajunge in final in Marea Nordului (parcurgand in total 1324 km).
Tot in apropiere de Gletsch isi are originea Aar-ul, al treilea rau al Elvetiei si cel mai mare rau exclusiv elvetian (295 km pana la confluenta sa cu Rinul pe granita cu Germania, nu inainte de a colecta apele Limmat-ului, raul care traverseaza Zurichul). Inainte de Mieringen, Aar-ul formeaza niste chei pitoresti. Tot in zona (la est de Meiringen si la nord de Glacier du Rhone) se afla si pasul Susten (2224 m altutudine) in apropierea ghetarului Stein.
Dupa excursie, am fost in centru, la „La Creperie”, situata in apropierea piscinei in aer liber (de care aproape uitasem sa va spun), unde am mancat clatite de vreo 10 euro bucata (una din ele, foarte dulce, cu crema de castane). Ma gandeam cate trasee interesante sunt in zona Anzere si cat de putine am reusit sa strabatem.

Luni, 11 august – din nou la Zurich
Dupa ce facem curatenie in apartament, plecam spre Zurich, pe la 13:30. Ne oprim din nou la Gruyere, de unde mai cumparam un rand de suveniruri. Seara facem o scurta partida de shopping (parca doar vreo ora si jumatate) la Athleticum in Dietikon, o localitate in apropierea Urdorf-ului (magazinul este echivalentul elvetian al Decathlonului).

Marti, 12 august – shopping in Shoppi-Tivoli
Pe o vreme ploioasa, Madalina ne duce cu masina si ne lasa in mall-ul Shopi-Tivoli, din Spreitenbach, o alta localitate in imediata vecinatate. Parca tot mai frumos este celalalt mall, Glatt. Asta nu inseamna ca Shopi-Tivoli nu are magazine interesante, de unde ne-am facut multiple cumparaturi. Seara, cina traditional romaneasca, pregatita de Ileana si Cami, cu ajutorul lui Eugen: ciulama cu pui si ciuperci, mamaliga, clatite cu pui si smantana. Ingredientele, luate de la Migrosul din coltul strazii, impreuna cu niste bere Kaiser si Budweiser. Toate asortate cu un vin rosu spaniol Duoro Filao 2004. La desert, clatite cu dulceata. Radu s-a lins pe degete.

Miercuri, 13 august - Lucerna
Radu se ofera sa ne duca in vizita la Lucerna. Unul dintre cele mai frumoase orase din lume, dupa parerea multora, in mijlocul unei regiuni pe care unii o considera esenta Elvetiei. Aflat pe marginea unui lac, ca mai toate orasele mari ale Elvetiei (Vierwald-statter See, Lacul Celor 4 Cantoane, sau pe scurt Lucerne: 434 m altitudine, 38 km lungime, 114 km² suprafata, al patrulea din Elvetia ca suprafata, pe valea raului Reuss). Varful Pilatus vegheaza asupra Lucernei de la cei circa 2130 m ai sai. Richard Wagner l-a urcat in 1859. Are o panorama spre 73 de varfuri din Alpi. Exista aici cel mai inclinat traseu de tren cu cremaliera din lume, cel mai larg parc de escalada din Elvetia (inclusiv bungee-jumping), cea mai lunga pista de sanie de vara din tara, 1350 m. De cealalta parte a lacului, la est de oras, al doilea strajer, varful Rigi (1798 m), numit „la reine des montagnes”. Se lauda cu cea mai veche cale ferata, cel mai vechi tren cu cremaliera si cel mai vechi funicular din Europa. In jurul lacului este cea mai densa retea de teleferice din lume (inclusiv telefericul rotativ, Titlis) iar pe lac circula cea mai mare flota de vapoare „cu roata” din lume. Sa mai spunem ca zona (Rutli) reprezinta „locul de nastere” a Elvetiei (in 1291), iar la Entlebuch se afla o rezervatia a biosferei inclusa in patrimoniul UNESCO. Vorbeam despre esenta geografica a Elvetiei: oras, munte, lac. Oras cultural, cu muzee, teatre si festivaluri, renumitul KKL (Culture and Convention Centre Lucerne, cu un gigantic plafon de 12000 m2, proiectat de arhitectul parizian Jean Nouvel), Palace Luzern, Grand Casino Luzern (palat neo baroc, din1882, inspirat din renasterea franceza), galeria de arta Rosengart Collection (lucrari ale lui Picaaso), hotelurile Astoria, Schweizerhof, Montana, cu un sarm legendar. Cele trei festivaluri de muzica clasica, foarte renumite in intreaga lume, atrag anual circa 120.000 de vizitatori. Chugelipastete (un invelis din aluat umplut cu perisoare de vitel si ciuperci intr-un sos cremos), Alplermagronen sau Alplermakkaroni (macaroane cu branza si cartofi), „Suurteigbrot” (paine dospita), branza alpina Dallenwiller, branza de capra Engelberg, branza Sbrinz (maturata cel putin 18 luni), cafeaua Kafi Luz (cu brandy de cirese sau alte fructe), Lozarner Birewegge (paine cu pere), Wetterfroschtorte (prajitura cu cafea si brandy de pruna) sunt doar cateva dintre mancarurile traditionale. 16 restaurante din oras cumuleaza nu mai putin de 250 puncte GaultMillau.
Poate si pentru ca era ultima zi a sederii noastre, am avut senzatia ca nu mai vreau sa plec din Lucerna. Oare sa aiba dreptate ghidurile turistice care lauda orasul exact pentru acest sentiment pe care ti-l inspira? Am traversat raul Ruess pe podul din lemn, cu acoperisul pictat, Chapel Bridge, construit in secolul 14 si pictat in secolul 17. Dupa incendiul din 1993, podul a fost refacut, pastrandu-se cat se poate de mult din forma orginala. Pe peretii exteriori ai podului, un sir continuu de jardiniere cu flori colorate. La unul din capete se afla Turnul de Apa, octagonal, construit in secolul 13. Lebede, rate, scufundaci si alte zburatoare de apa, plus porumbei, toate se lasau hranite de turisti, la mai putin de un metru de acestia.
Am citit ca tot in apropiere de rau se afla biserica iezuita, construita in 1699, prima mare biserica baroc din Elvetia. Pe malul nordic al raului Reuss se intinde orasul vechi, imprejmuit de ziduri inalte de aparare si strajuit de 7 turnuri. Zona e un labirint de cladiri datand din secolul 15, cu frumoase fatade pictate si cu o arhitectura deosebita, foarte bine conservate, grupate in jurul primariei renascentiste. Am aflat de pe net ca in nordul orasului se gaseste „gradina ghetarilor” unde se poate vedea efectul actiunii ghetarilor asupra stancilor, materializat sub forma unor puturi glaciare de diferite forme. Vizitam un magazin de suveniruri (Casagrande), cu parter si etaj. Radu ne asteapta rabdator. Multe steaguri elvetiene pe cladiri, ba chiar unul gigant, pictat pe perete vertical al unei stanci, pe malul lacului. Ne oprim pe terasa berariei Rathaus, pe malul raului, unde mancam cate un covrig bavarez cu unt sau cu sunca si bem niste bere nefiltrata. Admiram figurinele de ciocolata din vitrina unei cofetarii.
La intoarcere, ne minunam de cat de viu este verdele ierbii crescuta pana in buza soselei, fara niciun loc neacoperit de iarba. Oprim la o alta „taranie” (preferata lui Radu), de fapt la agro-shopul familiei Suter, in Winkelhalde-Mettmensstetten, unde redescopar mirosul patrunzator de gospodarie taraneasca in care sunt crescute bovine. Patroana joviala ne prezinta un intreg arsenal de tarii, turnate in sticle cu forme dintre cele mai interesante. Cumparam si noi cateva. Radu face conversatie cu tanti respectiva in germana elvetianizata din care nu intelegem nimic. Elvetienii nu numai ca vorbesc germana diferit de la un loc la altul, ba chiar o si scriu diferit in conversatiile informale. Auzind ca suntem din Romania, tanti ne informeaza ca stie despre tara noastra ca are un mare potential pentru agricultura bio. Cred ca mai corect spus este: a avut un mare potential.
Ajunsi in Urdorf, facem ultimele cumparaturi (incluzand, in sfarsit, ultimele suveniruri) de la Migros-ul din colt iar apoi Radu se ofera sa ne duca in excursie si in Zurich, cel mai mare oras elvetian, „capitala”economica si culturala a tarii. Incepem prin a savura un bratwurst, la un fel de shaormerie, cu cateva mese pe trotuar. Aici se opreau sa manance in picioare atat adolescenti pe role cat si domni in costume elegante care abia isi terminasera ziua de munca la cine stie ce banca din centru. Mergem apoi sa privim razele soarelui la apus reflectate pe luciul lacului Zurich. Cred ca in iarna, cand am vazut prima oara lacul, nu functiona fantana arteziana, sau nu mi-o mai amintesc eu. Plin de lebede si rate. De aici ne plimbam prin orasul vechi, cu centrul sau medieval, admiram terasele restaurantelor si cafenelelor, vitrinele frumos decorate si luminate ale magazinelor si urcam spre un parc de unde avem in fata ochilor panorama superba a Zurichului dupa lasarea serii, cu multe cladiri luminate feeric.
Gastronomie (restaurante premiate cu stele Michelin si puncte GaultMillau), shopping, cultura (peste 50 muzee, din care 14 de arta), viata de noapte, natura, sport, zoo, evenimente sociale: vestitul Street Parade in august – sarbatoare a muzicii techno, la care participa sute de mii de oameni, precum si Festivalul Zurichului in iunie-iunie (o combinatie de opera, concerte, dans, teatru, spectacole in aer liber). Pentru amatorii de frumos: Kunsthaus (unul dintre cele mai bune muzee de arta din Europa, cu lucrari de Picasso, Degas, Chagall etc.), Opernhaus (dintre toate orasele europene, opera din Zurich gazduieste cele mai multe premiere), catedrala Gossmunster (datand din secolul 11) si biserica Fraumunster (unde puteti admira lucrari ale lui Chagall).
Anul trecut, Zurich era primul oras din lume din punct de vedere al calitatii vietii, de curand fiind detronat de Viena. Ramane insa pe locul doi, urmat de Geneva. Pentru amatorii de munte, Uetliberg este la o aruncatura de bat iar in zare se vede panorama „inzapezitilor” Glarner Alps. Exceptionala calitate a apei, Zurich avand 1200 fantani, mai multe decat orice alt oras din lume. Pe aceste meleaguri, viticultura isi are originile din timpul romanilor: Pinor Noir, Riesling Silvaner, Rauschling, Gewurztraminer si Kerner sunt doar cateva vinuri fanion. Confiserie Sprungli – un loc ce nu trebuie ratat de catre amatorii de dulciuri fine. Recent am citit pe net ca poetul francez de origine romana Tristan Tzara, nascut la Moinesti, a fondat dadaismul in Zurichul anului 1916. La intoarcerea spre Urdorf, trecem prin zona mai rau famata a Zurichului (se pare ca exista si aici o astfel de zona), unde vedem cateva „dame” la lucru, langa rulotele avand o destinatie precisa, parcate pe marginea strazii. Radu spune ca este mai sigur sa blocam portierele. O masina de politie este deja la datorie.
Eu si Cami ramanem tarziu in noapte sa ne organizam bagajele si sa asezam strategic ciocolata, astfel incat sa se pastreze cat mai bine pana acasa.

Joi-sambata, 14-16 august – gandindu-ne la viitorul concediu
Cu parere de rau, joi pe la ora 13:00 parasim Urdorf-ul, unde erau putin peste 10 grade Celsius, indreptandu-ne spre Romania celor 40 de grade. Decidem sa impartim cei 1000 de km de la Moson la Bucuresti in 2 parti, deci vom face 3 zile pana acasa. Avem ocazia sa vedem cum arata un ambuteiaj in Elvetia: nu numai ca nimeni nu depasea coloana de masini, ba chiar in scurt timp de cand ne-am asezat in coloana, apare un politist pe motocicleta care ne face observatie ca suntem prea aproape de axul drumului si ca trebuie sa mutam masina mai spre dreapta (probabil eram cu 10-20 cm in „afara” coloanei). Ne minunam si ne conformam. Iesim din Elvetia pe la St. Margretten, dupa cei 116 km (de la Urdorf) parcursi intr-o ora si jumatate. Mai aveam peste 750 km pana la Moson, traversand intreaga Austrie. Facem un popas in Tirol, luam o mare inghesuiala chiar inainte de Salzburg (din cauza unui accident in lant) apoi oprim cateva minute pe malul lacului Mondsee.
Cu cat ne apropiam mai mult de Viena si de granita cu Ungaria cu atat crestea numarul de masini romanesti de fite care mergeau cu viteza pe banda a doua dand nenumarate flashuri si claxoane. Poate ne era dor. Cahhh, mi-e sila sa scriu chiar si in treacat despre astia. La granita Austriei cu Ungaria gasim mare buluceala, la ora 1:30 noaptea. La fel si la prima benzinarie din Ungaria. Strabatuseram Austria in 11:00 ore (aici intra si cina de la Rosenberger). Dupa inca o ora, dormim dusi la Moson, in acelasi Hotel Minerva, dupa 13 ore si jumatate de mers.
Vineri la pranz plecam, la 14:30 trecem pe langa Budapesta, iar la 15:45 parasim autostrada, la Szeged. La 17:00 intram in Romania si ne speriem instantaneu de coada intinsa pe kilometri intregi pe centura Aradului. O evitam traversand orasul (din care iesim pe la 18:30) si dormim la vreo 110 km de Arad, in apropiere de Deva, in localitatea Petris, Zam, unde ajungem la 21:00, dupa circa 9 ore de mers in acea zi. Relativ ok pentru un restaurant-motel („Paradis”) de pe marginea drumului unde sa nu petreci decat o noapte (150 lei pe noapte, foarte mult tinand cont ca aproape la fel platiseram la Minerva, in Ungaria).
Sambata plecam la 12:00 din „Paradis” si ajungem acasa la 20:00. Eram la capatul unui traseu de peste 4500 km, in care Cielito a „papat” 7,18 litri de benzina la suta de km. Ca tot veni vorba, daca in Romania un litru de benzina costa la acea vreme circa 4-4,15 lei, in Ungaria am platit 4,6-4,7, in Austria a fost cel mai scump (4,85-5), iar in Elvetia cel mai ieftin (4,2-4,3). Incercam sa recuperam cat mai mult din ciocolata elvetiana care a rezistat eroic aproape 3 zile in caldura. Desfacem o parte din bagaje, ne cumparam o shaorma (ca doar suntem in Romanica si nu avem nimic in frigider) si, drept consolare, ne uitam la casetele video si fotografiile facute cu doar cateva zile inainte si visam la urmatorul concediu.
Din punct de vedere financiar, eu si Cami am cheltuit circa 900 lei reprezentand jumatatea noastra de transport (benzina, vignete, taxe tunel, parcari), inca 650 lei – jumatatea noastra pentru mancarea cumparata de la supermarketuri, plus 750 lei pe mesele la restaurant (pe drum si in Elvetia), 990 lei cazarea, plus alte cheltuieli 450 lei. In total, 3740 lei. La un curs mediu de 3,52, cele 18 zile de concediu (din care 5, din pacate, au fost pe drum) pentru 2 persoane, suma inseamna 1063 euro. Evident suma nu include hainele si suvenirurile, care, intre noi fie vorba, au costat inca pe atat. Insa a meritat de la primul pana la ultimul ban. Merita incercat, cel putin o data in viata.