Delta Dunarii (2008)

IMPRESII DE 1 MAI IN DELTA (mai 2008)


Am plecat joi (1 mai), dimineata la 7, din Bucuresti. Am parcurs cei circa 300 km in 4 ore, in loc de 6, asa cum credeam. Am iesit de pe autostrada la Drajna, am trecut prin Slobozia, apoi ne-am indreptat prin Harsova spre Tulcea. Am trecut podul peste Dunare, la Giurgeni, pentru care am platit taxa (8 RON), lucru de neinteles pentru mine atat timp cat platim roviniete.

In Tulcea, ne-am parcat masinile chiar langa port, in parcarea din fata intrarii ARBDD. Ne-am verificat locurile rezervate de gazda noastra din Sulina la nava rapida pe aripi portante, Polesie. Fiindca nava pleca abia la 14, am stat la o bere pe terasa restaurantului Faleza, care ni s-a parut draguta, mai ales ca aveam vedere spre barcile si vaporasele ancorate in port. Pretul unui bilet Tulcea-Sulina este de 45 RON. Nava a mers bine, am prins doar de vreo doua-trei ori niste valuri mai maricele.

Debarcam in Sulina la 15:15 si avem senzatia ca am ajuns intr-un oras din vestul salbatic. In primul moment si mai ales la vederea unor blocuri comuniste si a unor case si magazine in paragina, am regretat atmosfera Milei 23 din inima Deltei. In afara de malul indiguit al Dunarii, nimic altceva nu ne arata ca suntem in Delta. Era clar ca trebuie sa faci excursii cu barca prin Delta pentru a nu muri de plictiseala in Sulina. Noroc ca ajungem in cateva minute la pensiunea “Marina” (din locul unde ne-a lasat Polesie, ne-am intors pe jos, pe malul Dunarii, cateva minute), unde doamna Laura Nucusoara Petrovici, o gazda desavarsita de la inceput pana la sfarsit, ne intampina discret si ne invita sa ne descoperim singuri camerele. Doua dintre ele la etajul 1, cu deschidere la o terasa cu vedere spre Dunare, iar a treia la etajul 2, cu vedere in directia opusa, spre sud (finii nostri, Radu si Catalina, fiind mai tineri, s-au sacrificat si au ales-o ei pe asta). Credem ca pensiunea, gasita de noi pe net (www.marinaturism.ro), este cea mai buna alegere pentru un sejur in Sulina. Este deschisa acum 2 veri, are camere frumos decorate, baia din camera este curata, iar asternuturile de pe pat (uscate la aer, in curte) miroseau frumos. Exista si Internet si sunt planuri pentru wireless. Pretul este de 120 RON/camera/noapte. Merita. Dupa ce am vazut si celelalte pensiuni din Sulina (doar pe dinafara, ce-i drept), ne-am felicitat pentru alegerea facuta. “Managerul de proiect” al intregii excursii a fost Cami. Dupa ce ne-am bucurat de atmosfera din camere si ne-a mai trecut un pic “supararea” datorata faptului ca ni se parea ca ajunseseram intr-un alt oras, nu in Delta, am coborat in restaurantul de la parter. Amenajat, ca si restul pensiunii, in stil marinaresc (cu un lamai plin de fructe), aici am avut o prima surpriza culinara: plachie de crap.

Am iesit apoi in prima excursie, de recunoastere a zonei, nu inainte de a o ruga pe gazda noastra sa inceapa demersurile de aranjare a “drumetiilor“ noastre cu barca din zilele urmatoare. Am plecat pe jos prin Sulina si am ajuns, dupa vreo cativa kilometri, la plaja orasului de la Marea Neagra. Liniste, curatenie, pustietate, cam cum arata Vama Veche acum vreo 10 ani. Multi turisti din Sulina venisera, ca si noi, sa simta un pic briza. Vantul puternic nu ne-a lasat insa sa ne bucuram prea mult de revederea cu marea. La intoarcere, admiram din nou barcile si vaporasele parcate “paralel cu trotuarul” (fiecare la locul sau, pentru care proprietarii plateau chirie), de-a lungul intregii faleze a orasului. Ne oprim la supermarketul orasului, aflat evident tot pe faleza, de unde ne aprovizionam cu rontaieli si cu ceva vin.

Ne imbracam bine si ne cocotam pe terasa de la etajul 2 al pensiunii, unde ne bucuram cateva ore ca suntem din nou impreuna si discutam cate in luna si in stele. Gil cu Amalia, care erau pentru prima oara in Delta, la fel ca si Catalina, adusesera “de la Moldova“ o sticla de “rachie” de jumate, care ne-a incalzit pe loc. S-a si terminat, tot pe loc. La masa vecina, doua tinere perechi din Iasi cu care vom calatori zilele urmatoare in 2 din cele 3 excursii. Tantari, fix intre orele 19 si 21, asa cum ne aminteam din excursia noastra in Mila 23, de acum 6 ani. De data aceasta, fiind abia inceput de mai, tantarii nu muscau. Cred ca doar pregateau noile generatii pentru vara. In acea seara, mergem la culcare devreme, deoarece dimineata ne treziseram cu totii foarte devreme iar noi apucaseram sa dormim in noaptea trecuta numai 2 ore si jumatate, ocupati fiind cu pregatirea bagajelor.


Vineri la 8:30 luam micul dejun, avand parte, printre altele, de niste icre de stiuca delicioase, facute in casa. La 9:30 fix coboram in barca lui nea Doru, 12 adulti si un copil, toti cazati la pensiunea Marina. Ne intoarcem putin spre Tulcea apoi cotim la dreapta, iesind din bratul Sulina, si mergem spre nord-est pe canalul Cardon. Zona de delta maritima, cu mult stuf si mai putini copaci. Incepem sa simtim atmosfera unica a Deltei. Suntem inconjurati de flori de nuferi (inca neinflorite), vaci si taurasi semi-salbatici, pasari de toate felurile, barci cu motor care roiau incoace si incolo pe canale. Dupa vreo 2 ore, ajungem in satul Letea unde asteptam, pe mal, impreuna cu pasagerii altei barci, tractorul cu remorca deschisa (neacoperita). Ne suim voiosi in remorca, 20 de persoane, si iesim din sat in tromba, indreptandu-ne spre inima padurii Letea. Dupa ce parcurgem cativa kilometri, minunandu-ne de cata padure a putut sa creasca in “imparatia apelor”, coboram din remorca si o luam pe jos, 200 de metri, sa ajungem la dunele de nisip. Locul unde astazi este padurea Letea a fost pe vremuri fundul unei mari. Cocotati pe cea mai inalta duna de nisip din apropierea noastra, ne minunam de priveliste. Vedem chiar niste caprioare alergand, speriate de doua masini de teren ale politiei de frontiera, in trecere pe acolo, probabil la un tur cu niste prieteni turisti. Dupa ce mancam un pic intr-o poienita (timp in care Gil si Amalia culeg lacramioare pana in momentul in care Amalia observa in apropiere un serpisor), mergem inca vreo 200 de metri si vedem un stejar secular, de vreo 400 de ani vechime (dupa parerea unora) sau 700 (dupa altii). Letea este padure tip “subtropicala“, singura din Europa unde cresc liane, pe care le vedeai la tot pasul. Din cate am inteles, se pare ca Letea este formata dintr-o alternanta a fasiilor de padure (late de 20 pana la 250 m) si a dunelor de nisip, intreaga padure fiind asezata pe Grindul Letea. Imaginati-va un desert impadurit pe alocuri. Acum erai in nisip fin ca pe plaja, iar in doua minute ajungeai la umbra deasa a unor stejari sub care colcaiau diferite vietuitoare. Nu ne mai saturam sa privim tulpinile contorsionate ale copacilor, insa sunetul catorva tunete ne avertizeaza ca trebuie sa ne cam grabim. Ne suim in remorca si ne bucuram din nou de privelistea padurii, acoperita de nori amenintatori. Tractorul nu parea sa aiba prea mult de furca cu portiunile de nisip care bradzau din cand in cand drumul forestier. Imediat ce iesim din padure incepe sa ploua torential. Tractorul prinde o viteza ametitoare, insa in cele 5 minute cat a plouat ne-a udat pana la piele (cel putin pe mine). Ajunsi in final in sat, ne adapostim sub terasa “magazinului” local, iar ploaia inceteaza ca prin farmec. Platim pentru remorcare cate 12,5 RON de persoana si ne suim in barca si o luam inapoi spre casa, urmariti indeaproape de vantul care se intetea pe masura ce ne apropiam de bratul Sulina. Platim lui nea Doru cate 20 RON de persoana si ii multumim pentru frumoasa excursie.

Ajunsi la pensiune, ne asteapta o masa copioasa: ciorba traditionala de peste (crap din nou), cu carnea servita cu garnitura de cartofi, separat de “ciorba“ in care fiersese. Desert: o minunata crema de zahar ars, cu portocala pe deasupra.

Imediat dupa masa, incep sa citesc cu atentie pliantele cu informatii despre oras (publicate de primaria Sulina), pe care gazda ni le aratase inca de joi. Descopar cu uimire ca Sulina este un oras incarcat de istorie, cu un farmec aparte (chiar si in primele momente cand am ajuns in Sulina si nu am inteles ce caut intr-un oras cand eu doream sa vin in Delta, am simtit ceva deosebit in atmosfera sulineana). In anul 950 era port bizantin (Sellina), in 1318 port genovez, iar apoi baza navala pentru otomani. Oras cosmopolit si foarte infloritor la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20, Sulina a fost descrisa pe larg in romanul “Europolis“ al lui Jean Bart (Eugeniu Botez), al carui birou a fost gazduit de farul (datand din secolul 19) din inima orasului. In 1802, intr-o cladire care mai exista si azi, s-a reunit Comisia Europeana a Dunarii. Din pacate, Sulina a fost bombardata de aliati, din greseala, pe 25 august 1944 si a fost distrusa pe jumatate. De jumatatea ramasa s-au ocupat comunistii care au construit blocuri si fabrici. Entuziasmati de cele citite, ii convingem pe Gil si Amalia sa mergem sa vizitam catedrala si cimitirul orasului. Speriati de ploaie si de ideea de a vizita un cimitir, Radu si Catalina ne insotesc doar pana la supermarket. Foarte frumoasa catedrala, merita vazuta. Ne pare rau ca nu am reusit sa ajungem si la biserica lipoveneasca, aflata in cealalta parte a orasului. Cimitirul Sulinei este vestit in intreaga Europa, fiind de fapt format din 5 vechi cimitire distincte: ortodox, grecesc, evreiesc, englezesc si lipovenesc (daca am retinut bine, pentru ca incerc sa scriu aceasta cronicuta din memorie, fara sa consult nici o sursa de informare, asa ca imi cer scuze pentru eventualele inadvertente; se gasesc pe net informatii mult mai amanuntite si mai exacte).

Seara, ne strangem din nou in restaurant, la o sticla de rom Havana cu cola si apoi nelipsitul vin. Apare pe neasteptate Dl. Lucian, cel care ne va ghida sambata intr-una din excursiile cu barca. Ne intindem la vorba si aflam de la el multe povesti despre Sulina si Delta. Dupa ce pleaca Dl. Lucian iar Gil si Amalia se duc la culcare, mergem sus pe terasa unde stam de vorba pana tarziu in noapte (eu cu Catalina ramanem ultimii afara, pana la 2:30, in ciuda ploii marunte care mai pornea din cand in cand).


Sambata, acelasi cliseu – mic dejun cu delicioasele icre de stiuca la 8:30, apoi coboram in barca lui Florin, varul gazdei noastre, si plecam sa vedem coloniile de pelicani din Lacul Rosu. Obisnuiti din ziua anterioara cu barca mare a lui nea Doru, azi ne tinem strans de marginile “barcutei” lui Florin, mai mica si mai joasa, insa mai rapida. Avea dreptate cand a spus ca abia acum ne putem lauda ca ne-am dat cu barca prin Delta. Radu singur in fata, apoi Amalia si Catalina, la mijloc eu cu Gil tinandu-ne strans unul de altul si de barca, mai ales pana cand am iesit de la bratul Sulina (facand stanga, spre sud). In spatele nostru, Cami s-a intretinut tot drumul cu Florin care i-a povestit o gramada de lucruri despre Delta si pasari. Aveam senzatia ca daca misc un pic capul spre stanga, se misca si barca. Nu mai vorbesc de Radu care, atunci cand se ridica, fara sa ne ceara permisiunea, mie si lui Gil, si fara macar sa ne anunte, ne dadea fiori reci. Dupa 5 minute de mers, imbracat in fleece si geaca groasa de iarna, eram transpirat leoarca. Abia la intoarcere, Florin ne-a spus ca este destul de greu sa rastorni barca, insa destul de usor sa cazi tu din ea. Norii care au acoperit cerul toata dimineata nu au stirbit deloc farmecul excursiei. Ajunsi, prin canalul Busurca, mai intai in Lacul Rosulet, apoi in Lacul Rosu, am fost “inconjurati” de multe pasari, de diverse specii. Vedetele au fost pelicanii, lebedele si cormoranii. Vazand minunatia, am renuntat sa ma tin disperat de marginea barcii si am scos aparatul de filmat. Ceilalti au facut poze in nestire. Dupa ce am alergat cu barca spre un stol de pelicani si i-am vazut de aproape, ne-am intors usor spre casa. Am traversat bratul Sulina si am facut o scurta incursiune pe un brat mai retras din spatele orasului, cu mai multe salcii. Excursia pentru noi sase a costat 200 RON. Probabil daca nu ne-ar fi vazut asa speriati de barca si de ploaie, Florin ne-ar fi plimbat mai mult.

La pranz, am avut supa de pui (eu si Cami am fi vrut tot de peste) si apoi crap la protap pe lemn de bambus (bambusul crescut in curtea pensiunii). Exceptional. Dupa asa ceva, desertul (clatite cu gem si ciocolata) a trecut aproape neobservat. Mi-a luat aproape o ora si jumatate sa mananc tot. Desi nu se prea omora cu pestele, Gil a mancat tot, la cele 3 mese de pranz, iar Catalina a mancat pentru prima data in viata ciorba de peste. Secretul bucataresei, Doamna Maria (mama Doamnei Laura): “eu gatesc pentru mine; daca imi place mie, cu siguranta va placea si turistilor“. Si avea gusturi bune doamna.

La ora 16:00 iesim pe faleza impreuna cu cele 2 perechi din Iasi, sa ne imbarcam in Matilda, barca D-lui Lucian. Identificam imediat barca, insa Dl. Lucian soseste abia dupa vreo jumate de ora, dupa ce l-am sunat pe mobil sa vedem de ce intarzie. Barca mare, de peste 8 metri lungime. In premiera, mergem spre est, spre mare. Bratul a fost prelungit in mod artificial, dincolo de iesirea din oras, cu un dig de cativa kilometri prin intermediul caruia se varsa Dunarea in Marea Neagra, Sulina fiind singurul brat navigabil (am vazut ceva nave mari cat am stat in Sulina). De neuitat momentele in care “navigam” inca pe Dunare iar la cativa metri de noi, dincolo de digul din ce in ce mai “subtire”, vedeam apa marii. Din pacate, nu ne-am oprit nici la farul vechi, nici la cel nou, poate o vom face data viitoare. Dupa ce am trecut de farul nou, am inceput sa simtim “hula“: valurile provocate de intalnirea curentilor din Dunare cu cei din mare. Se pare ca am fost norocosi, deoarece nu am prins decat vreo 3-4 valuri mari, care au aruncat barca in sus si in jos, ca pe o coaja de nuca, de vreo cateva ori. Sunt zile in care hula este puternica, valurile depasind uneori 2 metri. Sincer, desi imi era foarte frica, mi-am dat seama ca mai mult ma sperie valurile care apleaca barca in stanga sau dreapta (am prins cateva in mare) decat cele care o aplecau in fata si in spate. Dupa ce am depasit digul si am intrat in mare, hula a disparut, apa devenind calma. Ne-am intors catre stanga, la 180 de grade, si am intrat in Golful Musura, unde am alergat din nou cu barca dupa pelicani. In mijlocul marii, se naste o noua insula. In zona acesteia, se pare ca apa are maxim 50 cm. Pe aceasta insula (Insula Fara Nume), se vedeau sute de pasari care se ohihneau intre 2 zboruri. Ne-am apropiat cat am putut de ele. Se pare ca deja patrulele ucrainiene isi fac simtita prezenta pe acolo. Se spune ca ucrainienii vor chiar sa faca un gard pe insula, pe post de granita. Ne-am intors in Sulina dupa o frumoasa plimbare prin Golful Musura, sub soarele care se pregatea sa apuna, facand in ciuda horoscopistilor de la meteo care au anuntat toata ziua la TV cod galben pentru Tulcea si Sulina si alte cateva zone din estul tarii. Am platit 15 RON de persoana (reducere de la 20), care au meritat pana la ultimul banut.

Seara in Sulina, asa cum deja ne era obiceiul, am fost din nou la supermarket. In restaurant, am stat la un pahar de vin, amintindu-ne si povestind din tineretile noastre. Apoi, ne-am apucat de remmy, cu regretul ca nu puteam sta prea mult in acea noapte deoarece, duminica dimineata, cursa rapida pleca la ora 7 din Sulina. Iar noi trebuia sa fim in ea.


Duminica dimineata, dupa ce am privit rasaritul din pat, ne-am luat ramas bun de la gazdele noastre si ne-am intors in Sulina cu nava Sf. Gheorghe. Doar un singur rand de valuri la intoarcere si o ora si jumatate pana la Tulcea. La 8:30 duminica dimineata dadeam trezirea in restaurantul Faleza din Tulcea. Ne-au gatit ce le-am cerut si nu am asteptat foarte mult. Icrele mai putin bune decat cele de la Doamna Laura iar omleta usor arsa. Dar masa ne-a tinut de foame in acea zi.
Ne suim in masini si mergem la Istria sa vizitam cetatea Histria. Pe drum, ne oprim sa facem poze unui camp de rapita inflorita, la poalele scunzilor munti ai Dobrogei. Drumul trece pe o ingusta fasie de pamant, intre lacurile Istria si Nuntasi, si iata-ne la cetate. Am vizitat ruinele si muzeul cetatii Histria, loc incarcat de istorie – “in timpul celei de-a 33-a Olimpiade, 657 inainte de Christos, a fost intemeiata cetatea Istros din Pont“ – cel mai vechi oras de pe teritoriul actualei Romanii si prima colonie greceasca de pe tarmul vestic al Pontului Euxin. Din cetate, am coborat pana la imensul lac Sinoie pe care il confundai usor cu marea. In zare abia se vedea Grindul Chituc si, mai la nord, stiam noi ca trebuie sa fie Gura Portitei, unde ne propunem de ceva vreme sa ajungem. Lectia de istorie a costat 12 RON de persoana. La mica distanta de poarta cetatii, la intoarcere, luam o pauza de “birds watching” langa unul din multele lacusoare, unde niste straini cu instrumente smechere stateau ore intregi, zile in sir, sa urmareasca si sa fotografieze pasarile. Aveau, cu siguranta, ce privi. Plecam cu regret spre casa si incepe ploaia in averse care se tine dupa noi pana la Bucuresti. Nu ne mai interesa, ne bucuram ca “aia de la meteo“ (ca meteorologi nu pot sa le zic) au gresit prognoza cu o zi si ca noi am avut o super vreme in Delta. Daca ne luam dupa ei, probabil nu mai veneam in Delta sau plecam de vineri. Si ar fi fost tare pacat. Am fi ramas probabil in buzunar cu cei 1130 RON cheltuiti in total de mine si Cami in cele 4 zile (360 cazare, 275 benzina, 305 mese si supermarket, 190 excursii prin Delta), insa am fi pierdut o gramada de amintiri si momente unice. Iar la cum evolueaza lucrurile prin tara noastra si prin Ucraina, nu se stie cat timp va mai fi Delta locul minunat pe care il putem vedea acum. Asa ca stiti ce aveti de facut.

Franta (2008)

SERI DE INCEPUT DE IANUARIE PRIN VESTUL EUROPEI (ianuarie 2008)


In acest inceput de an, am avut parte de o frumoasa vacanta, prima noastra iesire in vestul Europei (exceptand scurtele mele incursiuni in Viena, din perioada 2001-2003). Am fost invitati (si convinsi sa dam curs invitatiei) in aceasta calatorie de catre Anca (verisoara lui Cami) si Adi (logodnicul ei, daca pot spune asa). Ei oricum mergeau in Franta si ne-au rugat sa ii insotim pentru ca Adi sa poata imparti 'condusul' cu Cami. Acum vreo 2 ani, Adi s-a intors din Franta, unde a locuit timp de circa 4-5 ani, asa incat stia bine locurile si drumurile pana acolo. Inca de prin noiembrie ne-am rezervat cazarea in Franta, intr-o casuta (gasita pe net) intr-un satuc aproape de Strasbourg.


DRUMUL

Am plecat din Bucuresti miercuri 2 ianuarie, la 11:15 dimineata, cu cateva ore inainte sa se dezlantuie ninsoarea care a paralizat pentru cateva zile bune capitala, avand masina plina, de parca stateam intr-un sifonier, vorba ‘uneia’ dintre noi. Nici pe autostrada, nici spre Ramnicu Valcea si nici pe Valea Oltului nu am avut parte de ninsoare, iar drumul a fost uscat. La un moment dat, aproape de Sibiu, chiar aparusera cateva raze de soare, in timp ce la Craiova si Bucuresti ningea de zor. Pot spune ca ne-am strecurat la timp, gandindu-ma ca, daca mai intarziam cu o zi, nu am mai fi putut iesi dintre nametii din Bucuresti decat cu multa greutate. Pana la Arad am parcurs 569 km in 9 ore.
Dupa ce am facut plinul la iesirea din Romania (stiam ca este bine sa evitam benzinariile din Ungaria), am trecut granita in jurul orei 21:00 pe la vama de la Turnu (la cativa km de Arad), nu pe la Nadlac, preferand sa mergem mai mult pe drumurile din Ungaria decat pe cele romanesti si fiind convinsi ca vama din Turnu este mai putin aglomerata. A fost o singura masina in fata noastra, in vama, iar controlul pasapoartelor a durat cateva minute. Dupa ce am trecut de Szeged, am intrat pe autostrada spre Budapesta, incomparabil mai buna decat cele din Romania, singurul inamic fiind ceata. Intr-o benzinarie, am negociat cu 'prietenii' unguri pretul vignetei pentru 10 zile (12 EURO). Am ocolit Budapesta prin sud, pe centura cu 2 benzi de mers pe sens (cam inguste ce-i drept). De la intrarea pe autostrada, dupa Szeged, si pana la Mosonmagyarovar sunt 334 km, strabatuti in 4 ore. Dupa un total de 16 ore de mers, am ajuns noaptea tarziu (ora 3:00 AM) la Mosonmagyarovar, dupa 1025 km parcursi, in fata unui hotel in care Anca si Adi mai dormisera in vara trecuta. Din ciclul 'de data asta, lucrurile nu sunt la fel ca data trecuta', hotelul era plin si receptionista ne anunta ca la fel stau lucrurile in mai tot orasul. Avand in minte sumbrul gand de a dormi in masina, am incercat la urmatorul hotel, sfidand prezicerile receptionistei. Am reusit sa ne cazam la acesta, numit Minerva (3 stele), cochet si curatel. Receptionista, care stia engleza si era destul de fresh pentru acea ora, ne-a primit politicos si ne-a oferit 2 camere in schimbul a 42,50 EURO fiecare. Am reusit chiar sa dormim putin, bucurandu-ne si de ora in plus, castigata prin schimbarea de fus orar.

Joi dimineata ne-am trezit cu grija sa nu pierdem micul dejun, cam saracacios dealtfel (nu prea aveai de baut decat ceai si cafea, apa lipsind cu desavarsire – dar cine bea apa dimineata?). Dupa ce am platit (de remarcat ca am platit si am primit restul in EURO), ne-am spalat masina, fiindu-ne rusine sa intram cu ea asa murdara in Austria, la o benzinarie unde am platit vreo 2,30 EURO pentru care am avut acces la furtunul cu apa si 'sapun' de masina timp de 3 minute. Suficient pentru Adi, care avea experienta in a-si spala singur masina cu furtunul, impins de la spate de un vant teribil. Ca o paranteza, masina a ramas impecabil de curata timp de o saptamana, pana cand am reintrat in Ungaria, la intoarcerea din vacanta. Nu s-au murdarit nici macar geamurile si nu am avut nevoie sa folosim lichid de curatat parbrizul, desi a plouat de mai multe ori.
Plecati din Mosonmagyarovar la ora 12:15 AM, iata-ne dupa 45 minute, trecand de gheretele verzi de la granita austro-ungara, pustii de aceasta data. Austria ne-a intampinat cu gratioasele mori de vant si cu o benzinarie unde am platit 7,70 EURO pentru vigneta de 10 zile. Evident, am primit restul pana la ultima centima. Am ocolit Viena pe noua autostrada de centura, cu poduri si tunele. Castelul de la Melk, aproape de malul Dunarii, ne-a incantat privirile. De la Melk pana in apropiere de Linz, autostrada 1 merge spre vest, paralel cu Dunarea, apoi isi schimba directia spre sud-vest, spre Salzburg, avand in stanga vestitele lacuri austriece Traunsee, Attersee, Zeller See si Wolfgangsee. Pe foarte multi km, autostrazile din Austria au parapeti pe margine, impotriva poluarii fonice. Pe cand asa ceva in Romania? Superbe panorame catre muntii austrieci, intr-o zi insorita de ianuarie. Dupa ce am ocolit Salzburgul, am ajuns la caderea serii (orele 17:00) la granita cu Germania, unde, langa o parcare a unei benzinarii, era un simplu indicator care te anunta ca ai intrat intr-o alta tara. Imi inchipui ca toate aceste locuri, unde pe vremuri erau vamile, trezesc probabil multe amintiri si emotii cetatenilor est europeni. Ne-am uimit cum am reusit sa strabatem Ungaria (452 km) si Austria (393 km, parcursi in 4 ore) cu un singur rezervor de motorina.
Am traversat Germania pe seara, pe ruta Rosenheim, Munchen (centura), Stuttgart, Karlsruhe. Extraordinare austostrazi, avand adesea 3 benzi de mers pe sens, ajungand pana la 6 benzi pe sens in zonele unde se intersectau 2 sau 3 autostrazi. Foarte disciplinati toti soferii care asteptau cuminti sa se depaseasca chiar si tirurile (impecabil de curate) intre ele. Panouri electronice deasupra autostrazii anuntau viteza, diferita de la un tronson de drum la altul, care era si respectata de automobilisti. Foarte multe panouri care anuntau in timp util iesirile de pe autostrada. Trebuia sa le acorzi atentie, fiindca daca ratai o iesire, iti lua ceva timp sa te intorci pe drumul cel bun. Se da prioritate, printr-un ‘acord mutual’, autoturismelor care intra pe autostrada. Evident nu am vazut flashuri si nici nu am auzit claxoane. Pe cand in Romania? De la Karlsruhe, am luat-o spre sud-vest, trecand pe langa Baden-Baden, iar inainte de Offenburg am iesit de pe autostrada 5 (care mergea la Freiburg), luand-o spre vest, spre Kehl, dincolo de care am trecut Rinul si am ajuns in Franta, intrand direct in Strasbourg, dupa circa 6,5 ore cat a durat traversarea Germaniei (516 km).
Iata-ne in pitoreasca Alsacie (a carei mascota este barza – cigogne), o zona (ca si Lorena) disputata de-a lungul vremurilor de Franta si Germania. La 'granita', o patrula de francezi ne-a oprit si s-a uitat cateva secunde la chipurile noastre apoi ne-a facut semn sa plecam. Probabil faceau vreo razie, pentru ca data urmatoare cand am mai trecut prin acel lor nu mai era nimeni. Din Strasbourg am mers spre sud, in directia Colmar-Mulhouse-Basel (Elvetia), pana la Selestat, unde am virat la stanga, spre Ste. Marie-aux-Mines si apoi St. Die des Vosges (deja in ‘provincia’ Lorena). Dupa o ora de la intrarea in Franta, am ajuns la 12 noaptea in Liepvre, un sat in apropiere de Selestat (la vreo 10-12 km distanta), unde ne-am intalnit cu gazda noastra care ne-a condus in Rombach le Franc, un satuc la vreo 2 km de locul de intalnire din Liepvre si ne-a prezentat casa. Asadar, joi, a doua zi a calatoriei noastre, strabatuseram 995 km, in fix 12 ore, de la Mosonmagyarovar pana la Rombach (aflat la 68 km distanta de Strasbourg). Cumulat, am parcurs cei 2020 km de la Bucuresti la Rombach in 28 ore (evident fara orele in care am poposit la Mosonmagyarovar).


FRANTA – GERMANIA – ELVETIA

Am locuit in urmatoarele 6 zile (deci 7 nopti) la parterul unei case cu etaj si mansarda. Apartamentul nostru avea un hol, o debara, o camera 'tehnica' (centrala, masina de spalat, cuier, uscator de rufe, loc de depozitat etc.), o bucatarie (complet utilata), o camera de zi si un dormitor, nici mici, insa nici foarte spatioase, numai bune sa incapem si sa ne simtim bine. Baia avea doua incaperi separate, una cu WC si cealalta cu chiuveta si dus. Incalzirea se facea cu calorifere cu termostat, alimentate la priza. Nu aveau gaze in sat (se pare ca asa e in toata zona), aragazul functionand cu butelie. Nu ne-am vazut vecinii nici macar o data. In schimb sunt convins ca ei ne-au vazut si, mai ales, ne-au auzit pe noi, mai ales cand ne intoarceam noaptea tarziu, descarcam cumparaturile si povesteam despre locurile pe care tocmai le vizitaseram. Apartamentul a costat 250 EURO pentru cele 7 nopti, adica 18 EURO/noapte pentru fiecare familie (deci mai putin de 70 RON).

Vineri dimineata am avut program de somn de voie, cu dedicatie pentru soferi (Adi si Cami), ca de altfel mai in toate diminetile petrecute acolo. Intreaga vacanta a fost o disputa intre noi pe tema orei la care ne trezeam. Eu si Anca eram fani ai trezitului devreme pentru a profita de lumina zilei. Adi si Cami se trezeau mai tarziu, pretextand ca doar seara se vad luminile si decoratiunile satelor si oraselor pe care le vizitam, care inca erau impodobite de Sarbatori, spre bucuria noastra.
Dupa pranz, am fost la supermarket sa ne aprovizionam. Am gasit in Selestat doua supermarketuri, Norma si Rond Point, din care ne-am cumparat de mancare si, evident, de baut - bere alsaciana si vin. Si ne-am minunat pentru prima data de preturile mai mici decat in Romania la multe produse. Foarte gustoasa berea alsaciana Brauperle (8% alcool; 0,45 EURO cutia de 0,5 litri). De remarcat, o sticla de apa minerala de 2 litri (recomandata pentru copii) costa 0,17 EURO. Cu portbagajul plin, am inceput deja sa colindam prin mirificele satuce de pe 'ruta vinului' alsacian - zona viticola unica in Europa, din cate am inteles - intinsa de la Strasbourg si pana la Mulhouse. Primul sat, Ribeauville, ne-a taiat rasuflarea. Am ajuns acolo cand ziua se ingana cu noaptea si incepeau sa se aprinda luminitele. Atmosfera feerica. Vitrinele erau extraordinar de frumos decorate, casutele vechi de cateva sute de ani erau viu colorate si pline de decoratiuni de Craciun (la ferestre si pe balcoane) – globuri, ghirlande, animale de plus, intreg satul facut parca din turta dulce si decupat din cartile de povesti. Cramele si restaurantele isi asteptau cu ospitalitate clientii (este adevarat ca doar intre anumite ore ale zilei, respectate cu foarte mare strictete, in restul timpului, acestea fiind inchise). Foarte multe sate din zona aveau nume germane si mai toate casele aveau decoratii din lemn pe exterior, asa numitele columbaje. Deja se intunecase cand am ajuns in Riquewihr, alt satuc pitoresc. Pe stradutele stramte circulau printre pietoni, cu mare atentie, masini. Dupa ce am vazut aceste doua sate, am declarat ca a meritat sa batem 2000 km fie si numai in ipoteza ca vom vizita doar atat. Ne-am intors acasa sa mancam (ca nu prea apucaseram in acea zi) si apoi, seara tarziu, ne-am intors sa vizitam si Colmarul (aflat la 33 km de Rombach). In afara de catedrala impunatoare, cu vitralii, ne-a placut in mod deosebit zona numita Petit Venise (Mica Venetie). In rau, inotau pastravi. Am citit despre muzeul animat al jucariilor si trenurilor miniaturale de aici (Le Musee Anime du Jouet et des Petits Trains).

Sambata am fost la shopping in Germania, la Freiburg, la o aruncatura de bat. Granita este formata din Rin, insa evident nici urma de vamesi, politie sau altceva care sa iti dea de inteles ca tocmai ai intrat in alta tara. Doar un indicator cu numele tarii, la fel ca unul de ‘cedeaza trecerea’, de exemplu. Asa cum va spuneam, cam asa au fost mai toate granitele prin care am trecut, exceptand Elvetia (tinand cont ca nu face parte din UE). Am fost in centrul Freiburgului, pe strada lor centrala, pietonala (atentie insa la tramvaie), flancata pe ambele parti de magazine, in cladiri noi sau in unele vechi, cu arhitectura impresionanta, frumos renovate. Pe jos, piatra cubica bine intretinuta si multe canale de scurgere a apei de ploaie. Era deja sezon de reduceri in Germania asa ca nu am regretat decat timpul scurt avut la dispozitie. Fetele au probat si si-au cumparat haine dupa pofta inimii. Dupa shopping, am vizitat si impunatoarea catedrala, langa care am mancat clatite calde (cu banane si ciocolata) de la o toneta. Vantul si ploaia cu intreruperi nu faceau decat sa dea un plus de farmec centrului orasului. Foarte multe mamici isi plimbau copii in carucioare (complet protejate de ploaie si vant, foarte ergonomice si cu un design futurist), agatate in spatele bicicletelor. Am vazut prin magazine (unele de lux) si pe strazi, multe persoane cu handicap fizic, in carucioare. Am inteles ca statul le acorda o atentie speciala si ei se bucura de o integrare perfecta in societate. Peste tot erau lifturi si rampe pentru ei. Ba chiar si toalete si dusuri speciale. Se pare ca exista chiar reglementari de legislatie a muncii care cer companiilor din statele occidentale ca la un anumit numar de angajati sa aiba cate o persoana cu handicap. Lucruri despre care nu se poate spune ca se intampla si in tara noastra. Seara, in drum spre Strasbourg, am trecut din nou prin Kehl, sa mai facem niste cumparaturi (de-ale gurii), la Aldi - considerat in Germania un magazin foarte ieftin, pentru oameni nu prea instariti. Preturi adesea semnificativ mai mici decat in Romania.
Evident am ajuns, cum ne era deja obiceiul, pe intuneric la Strasbourg. Am vizitat centrul orasului pe o ploaie usoara, care se mai intrerupea din cand in cand. A fost prima oara in aceasta vacanta cand am realizat ca, desi mergeam prin ploaie, bocancii mei erau impecabili, fara urma de noroi. Ca si in Freiburg, am vazut si aici tramvaie silentioase (nu le auzeai decat cand erau la 10 m de tine), elegante si curate, cu foarte multa lumina in interior (sunt convins ca erau si incalzite). Un exceptional pom de Craciun trona in centrul orasului. Multe institutii, monumente, magazine dar si case particulare luminate noaptea, fiind astfel excelent puse in valoare. Copacii decorati cu globuri imense sau cu sutele de luminite ale instalatiilor electrice erau la ordinea zilei. In general, orasele si satele pe care le-am vizitat erau decorate cu foarte mult bun simt iar oamenii si autoritatile nu se zgarceau deloc atunci cand venea vorba de decoratiuni de sarbatori. Pacat ca nu am vazut decat exteriorul impresionantei catedrale din Strasbourg. Seara tarziu, un prieten de-al lui Adi (roman, stabilit in Franta) ne-a invitat la casa lui dintr-o zona rezidentiala a orasului, unde am stat la un pahar cu el si cu niste prieteni ai sai veniti din Romania. Din cate am inteles, casa lui din Strasbourg costa mai putin decat una similara din Bucuresti. Ma gandeam ca daca ne vindem apartamentul nostru din Salajan, fara prea mare efort probabil ne-am putea lua unul similar (sau chiar o casa mai mica) in multe orase frumoase ale Europei. Stim cu totii in ce tara scumpa (din punct de vedere al pretului caselor si apartamentelor) locuim. Ca dovada, am luat niste ziare de anunturi imobiliare sa le aratam prietenilor nostri din Romania care doresc sa dea mult peste 100.000 EURO pe un apartament cu 3-4 camere in Bucuresti. In acea noapte, am ajuns 'acasa' in jur de ora 2 iar pana am mancat si am mai vorbit s-a facut vreo 3-3:30. In fiecare noapte am dormit bustean pana dimineata, cand ne trezeam singuri, probabil ‘deranjati’ de linistea care domnea peste sat.

Duminica (aproape la pranz) am plecat spre Elvetia, unde ne tot invitasera (de cativa ani) bunii si vechii nostri prieteni din Zurich, Radu si Madalina. Am ajuns la Basel, oras elvetian de la granita cu Franta si Germania. Evident, vamesii elvetieni ne-au tras pe dreapta, ne-au luat pasapoartele, le-au verificat in computerul din ghereta lor apoi ne-au lasat sa trecem. Am ajuns in Urdorf (la 189 km de Rombach, strabatuti in 2 ore), o localitate in imediata apropiere a Zurichului. In apartamentul lor de 3,5 camere am avut parte de o calduroasa primire si de o masa copioasa, cu grill pregatit de Radu pe terasa. Desertul a fost traditional, de sarbatoare – o paine speciala in forma de floare ‘Grand Choix de Galettes’, cu 6 petale, intr-una dintre ele fiind ascuns un rege mic de plastic. Cine gasea regele in ‘petala’ sa, primea o coroana de rege pe care o purta in acea zi. Ghiciti cine l-a gasit, ca daca nu ar fi fost, nu s-ar fi povestit.
Dupa masa, Radu si Madalina ne-au fost ghizi in plimbarea prin centrul Zurichului. Unele magazine de lux anuntau ca dupa inchidere vitrinele erau decorate mai sumar, cele mai scumpe produse fiind duse in depozite pe timpul noptii. Am inceput plimbarea chiar pe o strada (Bahnhofstrasse) care se pare ca este una dintre cele mai scumpe din Europa, intesata de sedii de banci elvetiene si de magazine ale celor mai prestigioase marci din lume. Am trecut si de cealalta parte a raului Limmat si am urcat putin pe colinele orasului, in centrul vechi. Ne opream si ne minunam in fata fiecarei vitrine ale magazinelor situate pe stradutele in panta (jucarii, dulciuri, ceaiuri si mirodenii, bauturi fine, bijuterii, anticariate, instrumente muzicale, obiecte de arta, haine de ocazie, chiar si ’condomerii’). Radu si Madalina ne-au convins sa ne prelungim sederea si, dupa ce parasim Franta, in drum spre Romania, sa mai dormim o noapte la ei. Destul de animat centrul orasului pentru o seara de duminica.
La intoarcerea din Zurich, in drum spre satucul nostru linistit (Rombach le Franc, daca ati uitat cumva), am facut un scurt popas si ne-am plimbat cu masina pe strazile Mulhouse-ului (aflat la 73 km de Rombach), ajungand din centru pana in cartierul rezidential de pe colinele orasului. Mulhouse este orasul in care a locuit Adi cat a stat in Franta, oras de care il leaga multe amintiri. O parte din ele ni le-a destainuit in timp ce treceam pe langa locuri care ii trezeau nostalgii. Aici se gaseste ‘Cite du Train – Musee francais du Chemin de Fer), precum si ‘Cite de l’Automobile – Musee national – Collection Shhlumpf’, cu 400 de masini expuse pe o suprafata de 17000 mp, ‘dont la celebre Bugatti Royale’. De mentionat si Ecomusee d’Alsace, cel mai important ecomuzeu din Franta, situat in Ungersheim, intre Mulhouse si Colmar, precum si uzinele Peugeot-Citroen, din apropierea Mulhouse. Tot in zona, sa amintim si o ‘intersectie’ de vreo 3 autostrazi suprapuse.

Asa de mult ne-a placut in Elvetia, incat pentru luni am planuit sa vizitam Basel, oras strabatut de Rin. Nu inainte de a face o tura si prin Cora din Colmar. Exteriorul cladirii era ‘tapetat’ cu lemn de culoare inchisa (hipermarketul aratand ca o imensa cabana de munte), la fel ca si parchetul din interiroul hipermarketului. Am cumparat niste bere Amsterdam, incantati de procentul de alcool de pana la 11,6%, fara sa citim insa pe eticheta ca aceasta continea zahar. Nu ne-a placut. Si vreo 4 sortimente de branza frantuzeasca, cu mucegaiuri, ieftina si delicioasa. Iesirea din complexul comercial se face printr-un pasaj ce trece pe sub autostrada pe care urma apoi sa intram. Inainte cu vreo 10 metri de a intra efectiv in pasaj, din dreapta a cazut pur si simplu pe strada o caprioara, la vreo 5 metri in fata masinii. Venita din padurile din zona, ajunsa din greseala in apropierea autostrazii si speriata de zgomotul si agitatia masinilor, biata caprioara a alergat probabil paralel cu autostrada, pe langa gardul care o strajuia. Pana cand, neasteptandu-se sa urmeze un pasaj, a picat in el fix in fata masinii noastre. Daca treceam pe acolo cu o secunda mai devreme, ne cadea pe parbriz sau pe capota. Asa insa a cazut pe asfalt, de la vreo 5-6 metri inaltime, usor pe gat si pe spate, s-a ridicat incet si, dupa cateva secunde in care s-a dezmeticit, a luat-o la fuga spre parcarea Cora. Noroc ca si masina din celalalt sens, care trecuse prin pasaj, pe sub autostrada, a vazut caprioara si a reusit sa franeze la timp. Imaginati-va scena in care noi povesteam politiei sau companiei de asigurari din Romania cum, in Franta, la iesirea din Cora, ne-a cazut o caprioara pe parbriz sau pe capota. Asta daca am mai fi scapat intregi.
Ajunsi in Basel, am parcat masina intr-o parcare subterana din centru, impecabila, si timp de vreo 2 ore am vizitat catedrala, ne-am plimbat prin centru, am intrat evident in cateva magazine, fiindca si Elvetia era in sezonul de reduceri. Si ca sa nu plecam din Basel cu mana goala, Cami si-a cumparat si de aici niste bluzite. Din cate am inteles in Basel se construieste o retea imensa de autostrazi subterane, fiind un nod important de tranzit intre Germania, Elvetia si Franta, avand un mare aeroport, in vestul orasului. Ca in toate orasele si satele vizitate, o multime de panouri cu informatii pentru turisti. Cateva echipe de lucratori toaletau copacii, unii taind crengile uscate, iar altii maturand de zor in urma lor, pentru a lasa pe jos o curatenie exemplara.
Seara, dupa ce am intrat in magazinele care se pregateau pentru sezonul de reduceri si am vizitat (pe jos de aceasta data) centrul Mulhouse, admirand (doar pe dinafara) catedrala orasului, am mers sa mancam scoici la cafeneaua belgiana Leffe. Portia de scoici avea 1,2 kg, puse intr-o oala maricica cu capac, si costa in jur de 15 EURO. Ne-am comandat evident 4 portii de scoici, cu diferite sosuri adaugate. Scoicile erau servite impreuna cu cate o portie de cartofi prajiti, care s-au dovedit insuficienti pana cand am reusit noi sa terminam scoicile. Delicioase si destule. Fetele au baut cate un pahar de cidru (2,80 EURO). Berea (si in general bautura) in restaurantele din Franta este mai scumpa decat la noi. Totul ne-a costat 65,40 EURO. La intoarcerea spre casa, seara tarziu, nu am mers pe traseul cunoscut prin Colmar-Selestat-Chatenois-Liepvre, ci dupa ce am trecut de Ribeauville, in Bergheim am cotit la stanga, prin superbele sate cocotate pe dealuri, Thannenkirch si Schaentzel, drumul serpuind prin paduri dese si intunecoase. Am admirat in apropiere silueta impunatoare a castelului Haut-Koenigsbourg (din Orschwiller), edificiu din secolul 12, remarcabila colectie de mobilier si arme, feeric luminat, situat la 800 m altitudine, oferind o panorama exceptionala spre Alsacia, Vosges, Padurea Neagra si, in zilele senine, spre Alpi. Excelent intretinut si fantastic de bine semnalizat, drumul ne-a scos direct in Liepvre, la 2 km de casa. La un moment dat, pe marginea drumului, am zarit doua caprioare si un cerb, uitandu-se curiosi la probabil singura masina care trecuse in acea seara pe acolo. A fost, fara indoiala, ziua caprioarelor - in 8 ani de concedii prin muntii Romaniei, nu am vazut nici macar o singura caprioara in libertate, iar in Franta, intr-o singura zi, intalnisem deja patru.

Pentru marti planuiam sa mergem din nou la Strasbourg, sa vedem orasul si pe lumina. Intrucat ne aflam la poalele Muntilor Vosges (ce culminau cu Vf. Grand Ballon de 1424 m altitudine – avand, din cate am citit, o panorama superba spre Alsacia, Muntii Padurea Neagra si spre Alpi), chiar in Parcul National Regional ‘Ballons des Vosges’, Adi ne-a sugerat sa facem un ocol in drum si sa vizitam niste statiuni de munte (ar fi trebuit sa ajungem si la Gerardmer ‘La Perle de Vosges’ – 1190 m; 20 piste de schi). Asa de mult ne-a captivat peisajul si drumul de munte incat nu am mai ajuns la Strasbourg. Drumurile ‘judetene’ si cele de munte, in Franta, sunt impecabile. Nu numai ca sunt asfaltate ireprosabil si ca nu nici macar o groapa, insa au canalizare, sunt foarte bine marcate si semnalizate, iar indicatoarele de directii si de distante sunt la tot pasul. Am ajuns in statiunea montana La Bresse (1350 m; cea mai importanta statiune de sporturi de iarna din nord-estul Frantei; 39 partii de schi) si de acolo in Le Markstein (1260 m altitudine, situata pe Vallee de Thann), unde Adi a schiat cu 17,50 EURO (inchirierea echipamentului si teleschi pentru intreaga zi). 10 partii de schi (2 din ele cotate ca ‘negre’ adica ‘tres difficile‘, din care una de slalom), 9 circuite de teleschi, evident instalatie de zapada artificiala si nocturna, partie de bob si sanie. Fiind intr-o zi de marti, doar cativa schiori. Din cauza asta, nu au pornit nocturna (ea functiona insa pe partiile din La Bresse). In timpul in care Adi a schiat, noi ne-am incalzit si l-am urmarit dintr-o 'bula' (La Bulle Cafe Concert), o semisfera cu pereti transparenti, chiar in imediata apropiere a partiei. Am baut cate o cana de vin fiert (probabil reteta alsaciana) si am privit incantati un amurg de soare la munte. Pentru amatorii de schi, in zona exista mai multe statiuni decat cele enumerate aici.
Seara la intoarcere, in drum spre Rombach, ne-am oprit si am cinat in alt frumos satuc de pe ‘Route du Vin’ (sa nu uit, in apropiere se afla si ‘Route de Cretes’), Kaysersberg – la 10 minute de Colmar. Aici, la Restaurant Winstub du Chateau, fetele au mancat cate o ‘tarte flambee’ (8,50 EURO portia) iar baietii cate o ‘choucroute’ (diverse feluri de sunca si carnati, asortate cu varza) – 15 EURO portia. Am impartit cu totii o mini carafa de vin alsacian (5,50 EURO), cotat, din cate am inteles, mai bine decat vinul de Bordeaux. Excelenta mancarea, foarte intim restaurantul, desavarsita servirea. Multa, multa liniste, oameni relaxati, muzica in surdina. Atmosfera tipic frantuzeasca. 52,50 EURO toata consumatia, insa a meritat pe deplin. Ne-a impresionat vitrina exceptional decorata a unui magazin exclusiv de bere: ‘S’Bierladl’ Bieres Speciales et Cadeaux - Le Professionnel de la Biere. La loc de cinste Delirum Tremens – ‘Elected as Best Beer in the World’.

Miercuri a fost prima zi a sezonului de reduceri (reglementat prin lege) din intreaga Franta. Evident nu puteam lipsi. Mai ales ca eram nerabdatori sa mergem la magazinul de articole sportive Decathlon de la intrarea in Mulhouse (speram sa se deschida anul acesta si in Romania). Foarte frumos. Ne-am cumparat cate una alta si ne-am fi cumparat si mai multe daca am mai fi avut mai mult timp (am stat doar circa 3 ore) sa studiem diversele chestii interesante (costume de neopren, altimetre, ochelari de soare etc. etc. etc.). Am remarcat aici ca francezii nu prea au habar de engleza. Dupa Decathlon (cam cat un magazin Metro de la noi, in mare parte acoperit cu mocheta, pe care copii se tolaneau si se jucau pana cand parintii probau diferitele produse), ne-am mutat intr-un alt centru comercial de la marginea orasului. Aici ne-am plimbat si am mai cumparat diverse de prin magazinele aflate usa in usa. Am finalizat ziua de shopping in Carrefour, unde am gasit cafea buna mult mai ieftina decat in Romania. In schimb, painea este scumpa in Franta.
Si ca ultima amintire din Franta sa fie una de exceptie, in drum spre Rombach, seara tarziu am vizitat unul dintre cele mai frumoase satuce de pe ruta vinului, Eguisheim, cu cele 3 stradute concentrice din centru, pe care te puteai plimba de cateva ori la rand, fara sa iti dai seama ca treci prin acelasi loc si evident fara sa te plictisesti. Greu de descris in cuvinte. O catedrala din anii 1000, conservata perfect. Eguisheim este satul care a dat crestinatatii un papa, pe Bruno d’Eguisheim, pontificat in 1049, sub numele de Leon IX. Crame si restaurante in case datand de circa 8-10 secole. Fara indoiala, satele frantuzesti de pe ruta vinului au fost unul dintre obiectivele de 5 stele vizitate in acest concediu. Evitam cat puteam sa circulam pe autostrada Mulhouse-Colmar-Selestat pentru a trece de cat mai multe ori prin satucele presarate printre superbele vii alsaciene, ingrijite impecabil. O ordine desavarsita, matematica, tipic germana, domnea printre acestea, iar drumurile intre vii, pe dealuri, erau asfaltate. Si nu uitati, ca in tot acest timp, eram de fapt ‘la tara’.


INTOARCEREA

Miercuri seara ne-am facut o parte din bagaje, iar joi dimineata le-am finalizat, apoi am facut curatenie pentru a lasa casa asa cum am gasit-o si pentru a recupera cecul garantie de 100 EURO de la proprietari. Ne-am despartit cu greu de casuta roz cu obloane maro in care ne-am simtit foarte bine din primul pana in ultimul moment si unde nu ne-a deranjat nimeni. Am plecat spre Elvetia, la Zurich, unde prietenii nostri ne invitasera sa mai poposim o noapte. Ajunsi in Zurich, am parcat masina intesata de bagaje si mirosind puternic a branza frantuzeasca si ne-am plimbat pe langa lac (Zurichsee), foarte aproape de centrul orasului. Multe lebede, rate salbatice si pescarusi pe care turistii le hraneau. In zare, pe inserat, se aprindeau luminile caselor din cartierele rezidentiale de pe malul lacului, locuite de oameni celebri sau foarte bogati din intreaga lume. Elvetienii sunt, asa cum ii descria Madalina, oameni foarte bogati, insa nu lasa sa se vada asta. Ultimele raze ale soarelui luminau varfurile inzapezite ale muntilor ce se vedeau in departare. La 17:45 ne-am intalnit cu Madalina care ne-a dus intr-un mall (Glatt ; 4750 locuri de parcare !!!) de la marginea Zurichului, pentru o noua runda de shopping, foarte scurta de aceasta data (de la 18:45 la 20:00).
Seara, acasa la Madalina si Radu, am mancat ‘raclette’, am baut vin si am stat de vorba. Radu a 'urmarit' un meci de hochei din liga americana, unde echipa sa favorita (Detroit Red Wings) a pierdut la limita, in prelungiri. Cred ca a fost din cauza ca, la un moment dat, Cami a atins sapca care facea parte din echipamentul lui Yzerman (cum cine e Yzerman?) care trona pe un umeras in mijlocul livingului. Adi care i-a tinut isonul, s-a culcat pe la 5 dimineata. Evident ca Radu si Madalina ne-au invitat si in vara. Si suntem foarte tentati sa mergem.

Vineri am plecat din Zurich pe la 11:30 dimineata, am trecut prin Winterthur si St. Gallen si am ajuns pe malul imensului lac Bodensee, de la granita cu Germania si Austria. Impunator lacul de la poalele muntilor ale caror pante si creste semete iti taiau rasuflarea. La iesirea din Elvetia erau +15,5 grade Celsius, in timp ce in Romania erau in jur de 5-10 grade cu minus. Acum am inteles de ce peste tot iarba era verde in mijlocul lunii ianuarie, la poale, in timp ce varfurile muntilor erau pline de zapada. Am intrat in Austria pe la Bregenz (161 km de la Zurich), unde am alimentat cu motorina, apoi am traversat Germania pe drumuri nationale si 'judetene' (prin Kempten, Schongau-Peiting, Bad Tolz, Miesbach), nu pe autostrada, ca sa evitam eventualele 'busoane' din jurul Munchenului. Drumurile erau impecabile iar peisajele foarte pitoresti. Usor mai ciudata semnalizarea cu indicatoare de localitati prin satele germane (indicau doar urmatoarele sate, nu si urmatorul oras mare). Desi pe marginea drumurilor era zapada, carosabilul era perfect uscat. Am iesit in autostrada 8 in apropiere de Rosenheim, am trecut pe langa lacul Chiemsee de pe marginea autostrazii si am ajuns apoi la Salzburg in Austria.

In Arad am intrat sambata la 5 dimineata, dupa 17,5 ore de mers si 1376 km parcursi. Am dormit cateva ore intr-un motel de duzina (‘Rares’ – nu vi-l recomand) la iesirea spre Oradea. Am plecat la 12:30, am mancat pe drum, la un restaurant-pensiune 'Alex', pe marginea drumului ce leaga Aradul de Deva, unde ciorba a fost ok. Despre restul, nu ma pronunt, era un pic mai rasarit decat un birt de tara. Ne-am uimit de cate echipaje de politie dotate cu aparate radar stateau la panda in locuri strategice (din ce in ce mai mult, activitatea politiei rutiere din Romania se rezuma la asta; in rest, nepasare si ineficienta). Dupa ce am strabatut mare parte din autostrada Pitesti-Bucuresti cu lampile de avarie pornite, din cauza cetei dese, am ajuns seara in jur de 10 in Bucuresti, unde ne-am ingrozit nu de cantitatea de zapada ci de culoarea cenusie spre neagra a nametilor de pe marginea drumurilor. Cei 570 km de la Arad la Bucuresti i-am strabatut in 9,5 ore, totalizand astfel, la intoarcere, intre Rombach si Bucuresti (prin Zurich) circa 2137 km, parcursi in 29 de ore (evident, exceptand timpul petrecut in Zurich si in Arad). In total, in aceasta vacanta, am strabatut cu Aapu (numele masinii Ancai si a lui Adi) 5977 km, din care 1732 km ne-am plimbat in cele 6 zile petrecute in Franta, inclusiv excursiile in Germania si Elvetia (adica aproape 300 km parcursi pe zi, fara sa-i simtim deloc; era ca si cum ne-am fi plimbat intre statiunile de pe Valea Prahovei si Brasov).


Cateva observatii de final. Femeile noastre sunt mai frumoase decat ale lor. Parcarile in orase sunt mai scumpe decat la noi, insa mult mai civilizate. Evident nimeni nu parcheaza in afara locurilor special create in acest sens, deoarece amenzile sunt usturatoare. In Franta, asa cum vedem uneori in filme, iesirea de pe locurile de parcare paralele cu trotuarul se face dand inainte si inapoi si impingand usor masinile din fata si din spate. Strazile sunt impecabile (foarte multe sensuri giratorii si mai putine semafoare), multa curatenie, oamenii sunt foarte civilizati si nestresati (li se citeste linistea pe chipuri), preturile (la mancare, imbracaminte, parfurmuri etc.) sunt adesea mai mici decat in tara noastra. Frunzele cazute pe strazi si trotuare sunt stranse cu aspiratorul. In Zurich, am vazut intr-o dimineata cum aleile dintr-un cimitir erau spalate cu furtunul.
Tot timpul cat ne-am plimbat prin Austria, Germania, Franta si Elvetia nu am vazut echipaje de politie rutiera, decat acolo unde se produsesera accidente. In acest caz, circulatia era deviata, zona era imprejmuita de masini de politie si pompieri, degajata si curatata. Radarele sunt adesea fixe, dotate cu camera foto, insa sunt anuntate din timp prin panouri. In prima seara, in timp ce ne grabeam sa ajungem la Rombach, am fost ‘fotografiati’ de un astfel de radar. Foarte discreti politistii occidentali, insa foarte eficienti. Politistii de frontiera circula in masini normale, sunt imbracati civil, se iau dupa tine si te opresc pe autostrada, nicidecum la granita. Nu se pune problema de coruptie, de ‘spaga’. In Franta, Germania si Elvetia nu am vazut masini de Romania (cu exceptia unui tir prin Franta). Nu ca ne-ar fi fost dor de ele. In Austria si Ungaria, in schimb, ‘romanasii’ se cunosteau dupa gabaritul masinilor de teren, dupa viteza excesiva cu care circulau, dupa flashurile pe care le dadeau, dupa faptul ca nu semnalizau cand depaseau si, de multe ori, dupa noroiul de pe masini. Nu am vazut nici in Austria, nici in Germania si cu atat mai putin in Franta o densitate asa mare de masini de lux precum cele care se afiseaza in Romania. Doar elvetienii mai concureaza cu bolidurile de ultima generatie care circula pe ‘cararile modernizate’ ale Romaniei. Foarte putine panouri publicitare in orasele occidentale. Ar mai fi multe de spus, dar povestea a fost deja prea lunga. Poate altadata va mai spun si despre altele.

Desi eram un adept convins al excursiilor in Romania, la munte, cred ca m-am infectat un pic cu microbul concediilor in Europa, prin orasele si locurile pitoresti din afara tarii. Asa incat nu stiu daca urmatoarea cronicuta va fi despre Padis si Muntii Rodnei sau despre Lucerna, Lausanne si Interlaken.