Locuri anonime din Romania... (2009-2015)

... frumoase prin insasi simplitatea lor


„CITY-BREAK" LA PODURI – jud. Bacau – 31 iulie - 2 august 2015


Pe la începutul lui iulie, mă sună Gil, bunul nostru prieten, să ne invite să petrecem un sfârșit de săptămână la Poduri, satul lui natal din inima Moldovei, aflat la vreo câțiva kilometri de Moinești, în județul Bacău. Invitația vine, deopotrivă, și din partea Amaliei, soția lui Gil, și a Roxanei, verișoara lui. Vineri seară, lăsăm în urmă cele aproape 40 de grade Celsius ale capitalei iar după patru ore de la ieșirea din București ne oprim lângă Lola, mașina Amaliei și a lui Gil. Aceștia ne așteptau în fața casei Andreei (sora lui Gil) și a lui Ionuț (soțul ei), unde urmau să fie cazați Vio, Petrică și poznașii lor copii, Matei și Ana. Facem cunoștință cu Alexandru (zis și Şuşu), năzdrăvanul de 8 anișori al Andreei și al lui Ionuț. Nu mai fuseserăm la Poduri de 9 ani, de la nunta acestora. Matei avea pe atunci mai puțin de un an, așa că pentru el aproape toți oamenii și toate locurile sunt la fel de noi ca și pentru sora lui mai mică. Iar pe Alexandru îl știam doar din fotografii. Vesel, sociabil, cu o făţucă foarte expresivă, ne cucerește din primul moment. Înainte de culcare Ana plânge că vrea acasă, însă Matei o împacă, promițându-i că dimineață o să-i arate căprioarele de la „pensiune”. „Îmi place la hotelul ăsta” urma să zică Ana a doua zi, după ce se obișnui cu casa și se împrieteni cu Alexandru.
Noi plecăm mai departe, împreună cu Amalia și Gil, către casa primitoare a părinților Roxanei – Doamna Tanța și Domnul Jan – minunatele gazde pe care le îndrăgim de când le-am întâlnit pentru întâia oară, acum vreo 20 de ani, atunci când Gil ne-a invitat prima dată în satul său natal. Îi găsim neschimbați – dovadă vie a faptului că viața la țară și sufletul bun păstrează trupul tânăr și viguros. În acea zi aniversau 49 de ani de căsătorie. Mulți ani fericiți înainte! Despre cina din miez de noapte spun doar atât: drob, salată de vinete, humus, poale în brâu și răchie de cireșe de anul ăsta, cu o puternică aromă de migdale. Stăm la taclale, căci avem multe să ne spunem, până pe la două noaptea. Amalia și Gil pleacă acasă la Domnul Nică (tatăl lui Gil și fratele Domnului Jan), pe care urma să-l îmbrățișăm a doua zi. Și despre dânsul trebuie să spunem că este o gazdă desăvârșită, căci de fiecare dată când am venit la Poduri, cu Amalia și Gil, ne-a făcut să ne simțim ca făcând parte din familie, din marea familie Iscu. De casa dânsului, unde obișnuiam să tragem, ne leagă multe amintiri frumoase. Cu gândul la ele, ne ia imediat somnul în camera răcoroasă a Roxanei, pe care, foarte drăguță, ne-o pune la dispoziție, ea dormind în camera „din față” („sufrageria”). M-am gândit adesea la faptul că au casele astea ale familiei Iscu așa o energie bună, însă cu siguranță și oamenii din ele contribuie la asta.

Sâmbătă dimineață ne trezim în măcănitul inegalabil al rațelor din gospodărie – cele care o deranjează pe vecina. Nouă ne plac, așa că deschidem geamul să le auzim mai bine și să respirăm aer curat. La micul dejun, copios de altfel, domnul Jan și cu mine ne cinstim cu niște răchie, tot de cireșe, însă un pic mai tare, veche de vreo trei ani. Roxana și Amalia pleacă la Comănești să facă niște cumpărături în timp ce noi ne întâlnim cu Gil, Vio, Petrică și cei trei copilași și mergem să vizităm Moineștiul. Doar ce parcarăm mașinile în fața primăriei, când Amalia se alătură grupului nostru gălăgios. „Excursia” începu, cum altfel, cu o cafea și un suc (iar eu cu o bere, să mă dreg după țuică) la o terasă din centru (Marasi pe numele ei, în imediata apropiere a primăriei și a parcului central), afacerea unuia dintre verii lui Gil. După o așa „încălzire” traversăm strada și intrăm în Parcul Băi, frumos reamenajat. Aici ne ajunge din urmă și Andreea, ajutor de nădejde în tentativa noastră de a struni cei trei năstrușnici copilași. Niciunul dintre noi nu se înghesui să bea din izvoarele cu apă sulfuroasă, deși eu unul îmi imaginez că tare bine mi-ar face apa asta la ficat și stomac, greu încercate cu mâncare și mai ales cu alcool în cele aproape două zile ale șederii noastre. Ne suim în mașini și mergem să ne plimbăm puțin și prin Parcul (cu) Pini, rezervația de pini negri de pe dealul Osoiu de la marginea Moineştiului. Culegem niște mure, însă nu zăbovim prea mult, căci suntem așteptați acasă la Roxana să încingem grătarul.

În drum, ne abatem câteva sute de metri să-l luăm de acasă pe Domnul Nică, fără de care nu poate începe petrecerea. Tatăl lui Gil, pe care-l găsim neschimbat, nu se lasă dus până nu bem împreună o răchie de bună revedere, în fața casei. Când am ajuns noi, în curtea Doamnei Tanța și a Domnului Jan începuseră deja să curgă răchia, vișinata, vinul și bineînțeles musafirii. Și, de parcă nu era destulă băutură, Roxana ne face și niște cocktailuri delicioase. Și foarte arătoase, căci în familia Iscu până și cuburile de gheață au câte o boabă de zmeură în interior. Familie mare – bunici, părinți, copii, nepoți, nași și fini, frați și surori, unchi și mătuși, verișori și verișoare. Și prieteni. Iar cele peste 20 de persoane strânse în bătătură reprezintă doar o parte a familiei. Așa se întâmplă când gazdele sunt iubite de rude și prieteni. Pentru că, dincolo de familia numeroasă, Doamna Tanța și Domnul Jan posedă o curte mare, dar și un suflet și mai mare. Sute de povești, glume, amintiri. Povestitor înnăscut, cu o memorie fantastică, un talent incredibil și o energie inepuizabilă, Domnul Jan – atunci când se oprește din povestit – ne (în)cântă din fluier și din caval. Vorba lui Petrică „ce bine este aici, cum facem să mai rămânem”. În mijlocul petrecerii estivale, Amalia și Gil primesc din partea finilor Vio și Petrică cadoul restant de la Crăciun, „găsit” de Matei prin portbagajul mașinii în timp ce căuta niște jucării. Singura persoană responsabilă, care nu uită că în timp ce noi petrecem alți oameni au nevoie de ajutor, este Andreea. Membră a Asociației Inițiative pentru o Comunitate Responsabilă, Andreea merge să ia parte la a doua ediție a crosului caritabil „Moinești aleargă pentru Spitalul Copiilor”, unde se strâng fonduri pentru un spital de oncologie și hematologie pediatrică. Și nu pleacă singură, ci o convinge și pe Vio să îi însoțească, pe ea și pe Alexandru, la alergarea din Parcul Băi. Tot respectul pentru Andreea, care iese pe locul trei la categoria ei de vârstă. După întoarcerea alergătorilor, urmează poza de grup. Apoi copiii veseli și zburdalnici își văd mai departe de joaca lor, tăvălind și ultimele petice de iarbă din curtea casei. Însă gazdele, cu o vastă experiență în organizarea reuniunilor de familie, au foarte multă răbdare și înțelegere. Calmul lor este intens testat de pe la orele două-trei ale după-amiezii până după lăsarea întunericului. Cele 7-8 ore au zburat aproape la fel de repede ca discul frisbee cu care copiii mai să doboare sticlele de pe mese. După plecarea oaspeților, rămânem cu Amalia și Gil şi cu cei ai casei până aproape de miezul nopții să ne bucurăm de un ultim pahar de vin și de ultimele povești păstrate de Domnul Jan pentru acea seară.

Duminică dimineață, la ceva vreme după ce foamea rațelor gălăgioase fusese potolită și se făcuse liniște în ogradă, ies în curte să respir aerul proaspăt de țară și să ascult natura. Luăm micul dejun în fața casei, strânși în jurul măsuței rotunde, plină cu bunătăți. Apoi pornim, Cami și cu mine, în drumeție prin Poduri, ghidați de unul dintre cei mai destoinici fii ai satului, Domnul Jan evident, care ne povestește despre locuri și oameni. Trecem prin fața bisericii ortodoxe de rit vechi, Înălțarea Domnului. Lume multă în curte și pe uliță, căci tocmai se săvârșise sfânta taină a unei cununii. Ne strecurăm printre oameni și mașini și intrăm în curtea casei părintești a respectabililor domni Jan și Nică, veche de vreo 80 de ani. Aici dăm binețe Doamnei Mărioara și Domnului Tică, care tocmai aveau ca oaspete pe Doamnei Olimpia, aceștia fiind trei dintre cei șase frați ai domnilor mai sus pomeniți, Jan și Nică. Chiar în acel moment, în curte năvăliră Matei și Alexandru, momiți de Gil și Petrică în excursia noastră în grădina Domnului Jan. Fetele (Amalia, Vio și Ana) rămăseseră cu Roxana, să o ajute pe Doamna Tanța să pregătească masa de prânz. Luăm hunii de copii din curtea oamenilor și pornim agale pe coama dealului. Domnul Jan ne arată împrejurimile satului – un fermecător peisaj idilic, dominat de vârful Tarnița (din apropierea lacului cu același nume). Suntem la poalele munților Berzunţi, de pe înălțimile cărora se pare că s-ar vedea până la Bacău.

Ajunși în grădina Domnului Jan ne minunăm de merii domnești, de prunele albe înșirate una lângă alta, de piersicile rodite pe o ramură fără frunze, de copacii altoiți, de mușuroiul imens. Învățăm că dacă furnicile mișună la suprafața lui înseamnă că nu va ploua prea curând. Din fundul grădinii scrutăm zările cu binoclul adus special de Domnul Jan. Acesta nu este singurul „instrument” cu care gazda își răsfață oaspeții care îi trec hotarul. În micuța baracă construită aici ca adăpost împotriva ploii sau a arșiței, agățate cu sfoară și pitite după straiele de lucru, stau pregătite sticluțe cu fel de fel de vișinate, cireşate, afinate și alte „…ate”, în care înoată vesele puzderie de fructe mustind de alcool. Cu ele își mai ostoiește Domnul Jan supărarea pricinuită de „musafirii” nepoftiți care-i șutesc roșii și alte bunătăți din recolta grădinii. Dintr-una din ele, gazda ne toarnă generos în pahare (căci da, are și pahare de sticlă în micuța colibă). Soarele puternic nu ne lasă să stăm pe băncuțele de la masa din mijlocul grădinii, așa că ne așezăm pe o pătură, la umbra viței de vie din fața căsuței. La plecare, primim cadou câte o sticluță din minunata licoare. Ajunși înapoi, în curtea plină de flori a casei părintești, ciocnim un pahar de răchie cu Doamna Mărioara și Domnul Tică. Stăm la umbră, în jurul mesei de pe terasa acoperită din fața casei. Foarte drăguțe, gazdele nu ne lasă să plecăm fără o pungă plină cu bunătăți – ouă, dulceață și legume din grădină. Le mulțumim pentru ospitalitate, ne luăm rămas bun și pornim agale spre casă. Ascultăm ultimele povești din acest sejur ale Domnului Jan și ne oprim din când în când pe drum, atunci când firul narațiunii atinge puncte culminante. Spre disperarea Doamnei Tanța care ne strigă din poartă să grăbim pasul că se răcește prânzul. Friptura de miel este delicioasă. Merge perfect cu excelentul vin de casă. Și de la părinții Roxanei plecăm încărcați cu daruri: vin roșu mirosind a struguri, aromata răchie de cireșe, dulceață, legume. Dar cel mai mult ne bucurăm de cele trei volume primite cadou, cu autograf de la autor. Se pare că Domnul Jan a moștenit darul de povestitor de la tatăl dânsului. Acesta obișnuia să povestească celor opt copii, strânși în jurul lui la ceas de seară, fascinantele întâmplări trăite de dânsul sau de cei apropiați, care aveau să se întipărească pentru totdeauna în mintea Domnului Jan. Și iată că, după zeci de ani, profesorul de limba română se hotărăște să le aștearnă pe hârtie, pentru urmași, cu un talent desăvârșit. Cele patru volume (al cincilea este în lucru) sunt rodul unor vieți pline și foarte interesante ale câtorva generații din familia Iscu. Ne despărțim cu greu de Roxana și de părinții ei, mulţumindu-le pentru căldura cu care ne-au primit în casa lor.

Ultima vizită o facem, cum altfel, Domnului Nică. Mai bem o răchie și ne așternem la vorbă cu dânsul și cu ginerele Ionuț, ajutor de nădejde în gospodărie. În acest timp, Alexandru, care are o relație foarte specială cu Bunicul Nică, se plimbă cu bicicleta prin curte și pe uliță, sub privirile admirative ale fetițelor din vecini. Pe la patru, plecăm în sfârșit spre București, luând cu noi o mulțime de amintiri minunate. Plus o grămadă de fotografii. Și, era să uit, încă o sticlă de vin, alb, și un borcan de dulceață, dăruite de Domnul Nică cu generozitatea ce-l caracterizează. Gazdele noastre trebuie să se odihnească după un așa sfârșit de săptămână agitat și să revină la liniștea vieții lor de zi cu zi. Căci peste câteva ore va începe o nouă săptămână, iar la țară sunt multe de trebăluit.

Mulțumiri din suflet, urări de sănătate și gânduri de bine tuturor celor ce ne-au găzduit și ospătat și de această dată. Să-i ocrotească Dumnezeu mulți ani de-acum înainte și să ne revedem cu bine.

_______

SCAESTI – jud. Dolj – 27 iunie 2009


In ultimul weekend din iunie am fost la Craiova, sa o vizitam pe mama lui Cami. Am ajuns vineri seara, iar sambata planuiseram sa mergem cu totii la tara, impreuna cu tanti Ana (sora mamei lui Cami), sotul lui tanti Ana – unchiu’ Fane, cele doua fete (Carmen si Anca, fina noastra) si Adi – sotul Ancai, deci finul nostru. Plus catelusa ultimilor doi – Mini, un “bishon” care pe vremuri a fost si maltez si alb. Cam pe la 11 dimineata, dupa ce am mancat (in curtea casei lor) niste prajituri cu fructe facute de tanti Ana, ne-am imbarcat cu totii in Oaca si in AAPu’ (masina Ancai si a lui Adi) si am plecat spre Scaesti, locul de nastere a celor trei seniori din grup si locul unde au copilarit si si-au petrecut vacantele “fetele”. La circa 25 km de Craiova, in directia Filiasi, Scaestiul se intinde intre malul drept al Jiului si niste dealuri pitoresti ce ajung pana la circa 150-200 m altitudine.

Ajunsi in sat, am vizitat “casa parinteasca” a surorilor (mama lui Cami si tanti Ana), nelocuita de ani buni, strecurandu-ne printre ierburile si tufisurile care napadisera intreaga gradina, sufocand cei cativa pomi fructiferi care se incapatinau sa mai faca ceva dude si alte fructe comestibile. Peste drum, niste gaste se balaceau intr-o balta pe marginea ulitei, incercand sa scape de caldura soarelui de amiaza. Dupa ce am vorbit putin cu cateva rude de prin vecini care auzisera taraboiul si vazusera masinile in fata portii, am plecat spre zavoiul de pe malul Jiului.

Am mers pe un drum de tara, de pamant, pana cand Adi a decis ca este momentul sa oprim masinile (si sa le lasam in mijlocul ulitei) si sa continuam cateva sute de metri pe jos. Fiind in spatele masinii lor si intrucat nu prea aveam pe unde sa depasim in acel lor, a trebuit sa o lasam pe Oaca acolo, desi am fi putut merge lejer cu ea pe acel drum pana la Jiu. Am ajuns la rau, in care se scaldau niste vaci, un pic mai in aval. Era si o pata de plaja, “ocupata” insa de alte cateva vaci, care se bronzau. Am concluzionat ca apa nu era adanca in acel loc. Foarte frumos peisajul, cu palcuri de copaci pe ambele maluri ale Jiului. Ne-am intors, eu sperand sa nu gasim un sir lung de carute oprite pe drumul blocat, in spatele sau in fata masinilor noastre, injurandu-le pe senioarele noastre, care ramasesera la masini, nefiind interesate de mersul pe jos pana la Jiu. Eu si Mini am calcat prin toate baltoacele si noroaiele intalnite in cale.

Am urcat apoi “in deal”, la resedinta de vara a familiei Dorobantu, situata chiar langa casa parinteasca a lui unchiu’ Fane. Drumul de pamant, mult mai bun decat acum cativa ani cand mai fuseseram pe acolo, nu a ridicat nicio problema masinilor. Unchiu’ Fane spune ca atunci cand ploua este mai dificil de intrat cu masina. Nu cred ca si pentru Oaca. Am lasat masinile la umbra unui corcodus (la plecare am gasit vreo 2 corcoduse strivite de parbriz), in fata portii, si am intrat in curtea umbroasa, acoperita in mare parte de bolta vitei de vie. Dupa ce am maturat curtea de frunze si am admirat via (aranjata si curatata ca o “farmacie”) din gradina usor in panta, unchiu’ Fane a pornit gratarul iar eu m-am dus cu tanti Ana si cu Anca sa luam apa de la fantana cu cumpana, in sat, la vreo suta de metri mai la vale. La pregatitul gratarului a mers ca unsa tuica speciala a casei.

Dupa pranzul copios, am plecat sa cutreieram dealurile din imediata vecinatate. Au ramas acasa senioarele, pazite de Adi, care abia astepta sa traga un pui de somn. Dupa ce Mini a speriat un card de gaste si a facut un cal sa se repeada vijelios spre noi, am inceput sa urcam pe coama unui deal spre o padure deasa, prin care se ajungea in satul vecin, Raznic.

De pe coasta dealului aveam o panorama superba pana spre Jiu. Si, ca totul sa para ca intr-o poveste, un tanar canta la fluier, probabil pentru caprele pe care le pastea, tot timpul cat noi am colindat dealurile. Nu-l vedeam, insa sunetul saltaret al fluierului si entuziasmul cu care canta ne-a fermecat pe toti. I-am multumit in gand si, din cand in cand, mai faceam semne cu mana in directia din care auzeam fluierul. In afara de tanti care ne-a dojenit din cauza ca Mini i-a speriat gastele si de baiatul cu fluierul, nici tipenie de om.

Tocmai cand am intrat in intunecoasa padure, cativa nori fiorosi au inceput sa picure si sa tune. De emotie probabil, Carmen s-a suit pe un musuroi de furnici si s-a oprit acolo pret de cateva zeci de secunde, dupa care a inceput sa topaie si sa se scuture, realizand pe ce statuse. Eu m-am cocotat pe un trunchi de copac doborat sa vad mai bine zona. De frica ploii am decis sa nu intram in padure si sa facem cale intoarsa. Ploaia insa ne-a ocolit, nu au fost decat cativa stropi racoritori. Am decis ca vom explora mai bine padurea data viitoare cand vom ajunge la tara.

Intorsi in curte, am stat la taclale si am lenevit. Eu am incercat sa stau pe o bordura, apoi pe un scaun, iar in final am decis ca cel mai bine ar fi daca as sta intins pe iarba, la umbra, sub bolta vitei de vie, prin care se strecurau cateva raze de soare, numai bune pentru a ma incalzi. Ca sa nu racesc la spate, unchiu’ Fane s-a milostivit si mi-a adus niste blani de oaie (din repezeala, eu le-am zis “cojile de oaie”). Am stat tolanit pe ele pret de vreo ora, pana cand s-a trezit si Adi si lumea a inceput sa se agite, pregatindu-ne de plecare. Sincer, eu as mai fi stat vreo ora-doua. Era o liniste absoluta, nu se vedea nicio strada, nicio masina, niciun om. Doar natura de la marginea unui sat de ses. Ne-am intors cu regretul ca nu am avut timp sa stam mai mult la Jiu si, de asemenea, ca ploaia ne-a alungat din padure. Insa am promis cu totii ca vom reveni pana la sfarsitul verii.

Ajunsi in Craiova, unchiu’ Fane si tanti Ana au continuat sa fie niste gazde desavarsite, ca intotdeauna dealtfel: am mai zabovit vreo cateva zeci de minute in curtea casei lor, timp in care am fost rasfatati cu desert – pepene galben cu inghetata. Ne-am lins pe degete. Mai ca era sa uit sa va spun de patania lui Cami. In timp ce umblam cu totii de colo pana colo prin curtea casei din Craiova, Cami a inceput sa topaie si sa tipe, tinandu-se de fund si spunand ca se misca ceva in pantalonii ei. Dupa ce s-a invartit de cateva ori prin curte si a realizat ca nu poate verifica ce are in pantaloni de fata cu noi, a reusit sa gaseasca drumul spre baie si sa-si scoata lacusta care o terorizase pret de cateva minute, dupa ce statuse cuminte tot drumul de la tara pana in Craiova. Ajunsi la noi acasa, am facut un dus si am plecat in alta vizita pana la miezul noptii.

Duminica am trecut sa ne luam ramas bun de la tanti Ana, unchiu’ Fane si Carmen (care ne-au daruit, ca de fiecare data, niste tuica si vin din productia proprie, facute din strugurii culesi bob cu bob de pe ciorchine) si am plecat impreuna cu Anca si Adi spre Bucuresti. Ei s-au oprit la Auchan in Pitesti, pentru cumparaturi, asta fiind singura sansa pentru Oaca sa depaseasca masina lor. Am ajuns in Bucuresti pe o ploaie cu soare, am traversat orasul ghidati de curcubeul imens care promitea sfarsitul ploii, cel putin in unele cartiere, la capatul unui weekend de-a dreptul relaxant.

_______


BISERICA "TOTI SFINTII" DIN BERCIOIU – jud. Valcea – 14 iunie 2009


Anul acesta, in duminica in care se serbeaza "Toti Sfiinti" am reusit, dupa cativa ani de absenta, sa ajungem la hramul bisericii din satul valcean Bercioiu, unde slujeste parintele Dragos Frunzescu - un prieten de familie. Cu cativa kilometri inainte de intrarea in Ramnicu Valcea, venind dinspre Pitesti, se face un drum la stanga spre Galicea. Bercioiu este ultimul sat din prima comuna intalnita pe acest drum, pe numele ei Budesti (din cate retin). In jurul orei 11 am reusit sa ajungem la biserica (impreuna cu bunica si fratele meu), dupa ce am incurcat drumul de doua ori. In sat, in loc sa facem dreapta spre biserica, am continuat spre satul urmator, Cremenari, pe un drum de tara pitoresc ce serpuia printr-o padure umbroasa. Ne-am intors in Bercioiu, am luat-o spre biserica si, din nou, in loc sa cotim dreapta, am mers iarasi inainte si am coborat pana aproape de Olt, pe un drum de pamant cam accidentat. Era prea tarziu cand ne-am dat seama ca nu acela era drumul corect. Neavand unde sa intoarcem in panta, a trebuit sa coboram tot dealul. Noroc ca Oaca si Cami au experienta pe astfel de drumuri, deci nu am avut probleme. Ajunsi in sfarsit la biserica, ne-am strecurat printre numeroasele masini (venite cu ocazia hramului) si am parcat-o pe a noastra chiar in fata bisericii, pe "buza" dealului, intr-un loc in care numai Oaca putea sa incapa.

Lume multa, tineri si varstnici veniti la sarbatoarea anuala a bisericii. Din cate am inteles, in sat traiesc cateva sute de oameni. In acea zi, satenii primeau in vizita rude si prieteni veniti din sate vecine sau din alte parti ale tarii. Micuta biserica era neincapatoare pentru multimea de oameni. In curtea larga erau deja asezate mesele iar dinspre "bucataria" amenajata intr-o anexa din lemn venea deja miros de mancare gatita la cazan. De pe dealul unde se afla biserica se vedea, la o aruncatura de bat, Oltul. Desi era cald afara, umbra copacilor si a bisericii tinea racoare. Am urcat putin in clopotnita, de unde aveam o privire de ansamblu asupra caselor si gradinilor vecine si a multimii de oameni care ascultau slujba in curte, la boxele statiei de amplificare. Dupa slujba de duminica, oficiata ca la carte, a urmat predica parintelui Dragos, spusa din suflet si pe intelesul tuturor. Apoi cateva rugaciuni de pomenire a celor care nu mai sunt printre noi, tinute in biserica si in cimitirul din spatele bisericii. Dupa ora 12, pe fundalul unei muzici bisericesti linistitoare, o parte din multimea de oameni a plecat spre casa, pentru a sarbatori impreuna cu familia si invitatii, iar cealalta parte s-a asezat la mesele intinse in curte, sub niste umbrare lungi de lemn. Dupa ce a binecuvantat mancarea, parintele Dragos ne-a invitat in biserica racoroasa unde ne-a povestit despre eforturile sale de conservare si restaurare a bisericii dar si despre programul de educatie religioasa initiat de el pentru copiii din sat. Duminica dupa slujba, cu o daruire si o consecventa de invidiat, parintele Dragos ii calauzeste pe micii crestini pe drumul credintei adevarate. Prima generatie de "absolventi" ai programului a fost rasplatita prin diplome, mici cadouri si o excursie cu autocarul. Parintele Dragos, dovada vie a proverbului "omul sfinteste locul", a pus primele fotografii cu "clasa" intr-un album foto in care mai "incap" cateva generatii de acum incolo. Am fost impresionati de modestia, abnegatia si entuziasmul cu care parintele Dragos face toate aceste lucruri pentru copii si, in general, pentru sat. S-a ocupat chiar sa amenajeze o mica parcare in fata curtii bisericii, consolidand malul dealului. Am promis ca in iulie vom reveni la una din "orele de clasa" de peste vacanta, pentru a-i filma si a sta de vorba cu copiii.

Mancarea a fost excelenta (ca la manastire) si multa (ca la hram). Mi-a placut in mod deosebit ciorba cu afumatura. La plecare, parintele Dragos si-a binecuvantat rand pe rand oaspetii, cu caldura si vorbe din suflet pentru fiecare, atat pe cei "de la oras" cat si pe sateni. Dupa ce oamenii au plecat, am ramas impreuna cu parintele Dragos si cu familia sa (care a organizat excelent totul, la fel ca in fiecare an) si am facut cateva fotografii, cu regretul ca nu mai puteam sa stam de vorba mai mult si sa-i ajutam sa stranga, deoarece trebuia sa plecam spre Bucuresti. Am multumit gazdelor noastre (niste oameni cu totul deosebiti) si le-am promis ca vom reveni cat de curand, intr-o duminica in care, nefiind multa lume si nici treaba, vom putea discuta linistiti. Inainte sa iesim in drumul national, am oprit sa luam apa de la un izvor. Am plecat spre Bucuresti cu "bateriile incarcate" si cu mai multa liniste in suflet. Daca aveti drum in zona si doriti sa stati de vorba cu un preot care crede in ceea ce face, va recomand sa treceti pe acolo.