DAND TARCOALE MUNTILOR RETEZAT (25 septembrie – 3 octombrie)
Bucuresti, 14 octombrie 2010
Intrucat anul acesta concediul de vara a venit mai devreme (26 iunie - 18 iulie), in toamna mi-am mai luat un supliment de o saptamana, la final de septembrie. Ne-am hotarat sa mergem intr-un loc pe care doream sa-l vedem de multi ani si in care nu prea putem sa ajungem peste weekend. Este vorba de Muntii Retezat. Cami a studiat pe Internet si a gasit locatia – Pensiunea Dora din Rausor, comuna Rau de Mori, judetul Hunedoara. Desi am stabilit ca mergem sa ne odihnim, recunosc ca am studiat putin zona, documentandu-ma cu privire la eventuale trasee montane pentru vreme buna si la cateva obiective din imprejurimi (cetati, biserici, manastiri etc.) care puteau fi vizitate si pe ploaie.
Am plecat din Bucuresti sambata dupa pranz si am facut o escala de o noapte la Ramnicu Valcea (175 km de Bucuresti), la bunica mea. Duminica dupa amiaza, pe la 15:30, am plecat pe ruta Targu Jiu – Petrosani – Hateg, desi GPS-ul a tot incercat sa ne convinga ca ajungem mai repede daca alegem varianta Brezoi – Voineasa – Petrosani. Stiam insa ca drumul nu este prea bun dincolo de Voineasa, mai exact intre Obarsia Lotrului si Petrosani asa ca am ales sa mergem pe pitorescul drum de la Ramnicu Valcea pana la Targu Jiu (110 km; 1 ora si trei sferturi), care traverseaza dealurile subcarpatice din sudul masivelor ce alcatuiesc grupa muntilor Parang. Drumul nu a fost prea aglomerat, poate si pentru faptul ca era duminica. Am trecut rapid pe sub o furtuna care mergea in sens invers. Ne-a plouat bine pret de cateva minute, insa am scapat usor. Am ocolit Targu Jiu pe centrura de nord-est apoi a urmat o portiune de drum mai prost la iesirea din oras. Pe la mijlocul Defileului Jiului, destul de putin circulat la acea ora, ne-am oprit vreo 30 minute la Manastirea Lainici (manastirealainici.ro). Peste drum de manastire, am zarit niste scari pana la o poteca care urca la schitul Locurele (circa 1 ora, conform indicatorului). Pe harta figureaza si un drum forestier, uneori greu accesibil din cate am citit. In incinta Manastirii Lainici (unde fotografiatul este interzis) exista doua biserici iar cea de-a treia este in constructie. In biserica mai mare si mai noua se afla o icoana mare, facatoare de minuni, adusa de la Muntele Athos, si moastele Sfantului Irodion. Ne-am ingozit vazand ca apa Jiului, care curge vijelios prin spatele manastirii, este plina de peturi si alte mizerii – ironic, in a doua zi de la „marea curatenie nationala” (proiectul „Let’s Do It, Romania”). Intre Targu Jiu si Petrosani sunt circa 55 km (care se strabat cam intr-o ora). Imediat dupa Petrosani, drumul coteste la 90 de grade, spre vest. Dupa curba, cam pe la jumatatea distantei intre Petrosani si Banita (circa 8 km), un indicator ne arata drumul spre Pestera Bolii (circa 300 m de la sosea, in dreapta), in sudul Muntilor Sureanu. Intre Banita si Baru, tot pe partea dreapta, demne de vazut sunt Cheile Crivadiei, cetatea dacica Banita, Turnul Crivadia si Pestera Tecuri (ultima fiind pe Valea Petrosului, dincolo de satul Petros). Intre Baru si Pui, drumul care merge spre dreapta, trecand prin localitatile Ponor si Ohaba-Ponor, duce pana in apropiere de Pestera Sura Mare. Toate acestea se afla in sudul Parcului Natural Gradistea Muncelului – Cioclovina, la sud-vest de Muntii Sureanu. Spre capatul portiunii de drum dintre Petrosani si Hateg (circa 45 km; cam 45 minute), am scapat si de a doua furtuna din acea zi, trecand pe sub valuri amenintatoare de nori negri si cenusii care se succedau cu repeziciune. Furtuna a lovit in stanga noastra, in Muntii Retezat, spre care urma sa ne indreptam. A trecut insa pana am ajuns noi in zona, asa ca nu am mai prins din ea decat cateva picaturi de ploaie. Oricum, cerul avea niste culori cum rar ni s-a intamplat sa vedem. Ajunseseram deja in Geoparcului Dinozaurilor Tara Hategului – parc natural cu rezervatii naturale paleontologice. De la Santamaria-Orlea (ultima localitate inainte de Hateg, la 2-3 km de oras), am luat-o la stanga (urmand indicatorul spre Rau de Mori), pe un drum de tara ingust, excelent asfaltat pana aproape de pensiunea din Rausor unde urma sa ne cazam. Din Santamaria-Orlea pleaca de fapt doua drumuri spre Rau de Mori, ambele semnalizate cu indicatoare, care merg in paralel cativa kilometri apoi se unesc, intre localitatile Sacel si Sanpetru (sa nu uit – am auzit ca aici ar fi o cetate, un turn, ceva interesant despre care nu stie prea multa lume, trebuie sa mai studiez). Indiferent pe care drum am fi luat-o, trecem prin Unciuc iar apoi, dupa circa 14 km de la sosea, ajungem in Rau de Mori. La intersectia de drumuri, o luam spre stanga si in 2-3 km ajungem in ultimul sat inainte de Rausor, Suseni. De aici, drumul urca lent insa constant circa 9 km (15 minute), pe valea raului Rausor, care curge oarecum pararel cu valea Raului Mare, in care se si varsa in aval de Rau de Mori. Din Santamaria-Orlea pana in Rausor sunt circa 26 km (cam 35 minute). Ultima portiune de drum am strabatut-o pe intuneric iar la Pensiunea Dora am ajuns in jur de 20:00. De acasa din Bucuresti pana in Rausor am parcurs circa 415-420 km.
Rausorul este un sat de vacanta, inca in constructie, in nord-vestul masivului Retezat, situat la circa 1200 m altitudine, cu ceva pensiuni si vile private, ridicate cam inghesuit pe terenuri luate in locatie de gestiune de la primaria Rau de Mori (daca am retinut corect), fara canaliare, fara garduri intre ele si, adesea, fara locuri de parcare (am mai intalnit o situatie asemanatoare la Ranca, in judetul Gorj, la poalele Parangului). Pensiunea Dora se afla la circa 300 de metri dupa ce se termina drumul asfaltat, pe partea stanga, in ultimul grup de case inainte de partia de schi din Rausor (dupa partie, drumul forestie mai continua vreo cativa kilometri). Noi ne-am incurcat putin la final (era deja intuneric), facand stanga un pic mai devreme si parcand initial in „curtea” vecinilor. Acestia ne-au explicat politicos ca trebuie sa trecem de Pensiunea Dora si apoi sa facem stanga, la vreo 10-15 metri, pentru a ajunge in parcarea acesteia. In pensiune ne asteptau, usor ingrijorati de intarzierea noastra, administratorii pensiunii, Doamna Simona si sotul dansei, Domnul Costel, cei care urmau sa ne fie gazde in urmatoarea saptamana. Ne-au prezentat toate camerele de la etaj si am cazut de acord ca cea mai buna pentru noi este camera nr. 3, cea pe care Doamna Simona o pregatise deja (este singura camera cu doar doua locuri). Camera nr. 3 imparte cu camera nr. 4 balconul cu vedere spre rasarit, spre Culmea Lolaia. Doar camera nr. 1 mai are balcon, cu vedere pe partea opusa, spre o coasta abrupta si inalta, acoperita cu o padure deasa de brad, dincolo de drum si de adanca vale a Rausorului, in directia Varfului Pecuiu (1827 m), cel care despartea valea Rausorului de cea a Raului Mare. Din balconul camerei nr. 1 nu se vede nicio alta casa in apropiere ci doar superba padure de conifere. Pensiunea, construita din lemn, are in total 6 camere (22 de locuri), dintre care 5 sunt la etaj si una este la demisol. Fiecare camera are grup sanitar propriu. La demisol, mai exista un grup sanitar care deserveste turistii care iau masa la pensiune, fara sa fie cazati aici. La parterul inalt (cu balcon) se afla bucataria si sala de mese. La acelasi nivel, in spatele pensiunii, o spatioasa terasa deschisa, cu podea din scanduri de lemn, cu banci si mese de lemn, unde poti lua masa (vara) sau te poti relaxa admirand natura si care iti evoca atmosfera unei cabane din varf de munte. Dupa ce ne-am acomodat cu camera, am coborat la masa si am inceput sa discutam cu gazdele noastre, tare vorbarete (chiar si Domnul Costel, mai tacut si mai retras in aparenta). Discutiile cu ei au continuat intreaga saptamana. Am fost singurii turisti din pensiune (de fapt, cred ca am fost singurii din tot satul de vacanta Rausor) pana miercuri seara, cand la pensiune a sosist pentru doua nopti un cuplu de tineri din Cluj. Din primul moment, am apreciat faptul ca, desi eram singurii turisti de peste saptamana, oamenii ne-au primit, au gatit mancare si au incalzit pensiunea doar pentru noi (altfel, daca nu veneam noi, Doamna Simona si Domnul Costel ar fi coborat in satul Clopotiva, unde locuiesc impreuna cu familia lor). Spun asta fiindca, in perindarile noastre prin tara, am intalnit situatii in care gazdele ne-au spus ca nu incalzesc pensiunea doar pentru o camera (sau ca nu se deplaseaza la locatie – la pensiunile unde nu statea permanent cineva – daca nu se inchiriaza toate camerele). La cina am mancat ciorba de ardei umpluti si piept de pui la gratar, cu piure de cartofi si salata de rosii.
Luni dimineata (asta insemnand candva inainte de ora 12) am luat micul dejun. Zilnic (cu mici variatii), acesta se compunea din: omleta sau ochiuri (la alegere), telemea, branza topita, sunca, salam, zacusca de casa (inclusiv de ghebe), icre, rosii (inclusiv unele galbene din gradina mamei Doamnei Simona), castraveti, unt, gem sau dulceata, cafea, lapte, ceai. In jurul orei 13, ne-am luat rucsacul si am plecat la o plimbare de recunoastere (eu nici macar nu mi-am luat bocancii), sa ne obisnuim cu zona. Doream sa mergem pe traseul cruce albastra, spre sud-est, in directia Saua Ciurila (traseul complet este partia de schi Rausor – Izvorul cu Apa – Saua Ciurila – Valea Stanisoara – Cascada Stanisoara – Cabana Pietrele). Normal, traseul incepe pe partia de schi, urcand prin stanga ei pana la baza celei de-a doua linii de teleschi, unde intalneste un drum forestier vechi, indicat de un marcaj pe un stalp bine camuflat de vegetatie. Noi am ocolit binisor, urmand riguros marcajele: am inceput traseul din dreapta partiei de schi, mai exact din dreptul cabanei administratorilor partiei si am intrat in padure pe „traseul curiosilor” (tot cruce albastra), comun pentru o scurta perioada de timp cu traseul marcat cu dunga rosie, care merge spre Lacul Stevia, Saua Lolaia si Varful Retezat. Dupa ce ne despartim de dunga rosie, urcam in stanga si iesim din nou, usor confuzi, in partia de schi, pe la jumatatea ei. Vazand ca avem o farama de semnal pe telefoane, sunam acasa sa spunem ca am ajuns cu bine si sa anuntam ca in zona din Rausor in care stateam noi nu prea este semnal de mobil (la Pensiunea Dora exista un telefon mobil, dotat cu amplificator, insa si acesta isi cam pierde semnalul uneori, in timpul si dupa furtuni). Traversam partia fiindca zarim pe cealalta parte a ei (stanga) marcajul din capatul drumului forestier de care va spuneam mai devreme. Ne-am dat seama ca am facut un ocol inutil (singurul avantaj fiind ca am vazut de unde porneste si incotro merge marcajul dunga rosie pe care am mers ziua urmatoare). Urcam vreo doua serpentine pe drumul forestier pana la capatul superior al liniei de teleschi (cred ca pana aici se poate urca si direct pe partie). De aici incolo, pe mare parte a traseului, am avut semnal la telefon. Drumul forestier urca si se transforma usor-usor in poteca, cu excelente panorame spre orasul Hateg si spre cele trei lacuri de acumulare din vale, de pe valea Raului Mare (Ostrovu Mic, Paclisa si Hateg). Poteca descrie un arc de cerc spre stanga si, traversand valea Izvorului cu Apa, trece pe celalalt versant al acesteia. Iesim din padure, urcam inca doua serpentine pana ajungem la jnepenis. Daca in prima parte a traseului marcajele sunt mai rare si mai sterse (drumul fiind intuitiv), in partea superioara a acestuia marcajele devin dese si vizibile. Dupa inca un urcus, iata-ne ajunsi pe Saua Ciurila, pe la circa 1800 m altitudine, cu douazeci de minute inainte de ora patru, la intersectia cu traseul banda galbena (Cabana Pietrele – Culmea Lolaia – Vf. Retezat – Saua Retezat – Tau Portii – Lacul Bucura). De aici, se putea cobora rapid la Cabana Pietrele (1480 m altitudine; pe Valea Stanisoarei). In circa doua ore si jumatate, pas de voie (admirand ciupercile viu colorate crescute langa poteca si gentianele), am urcat vreo 600 de metri diferenta de nivel. Privelistea de pe Saua Lolaia ne-a taiat rasuflarea si a fost cea mai buna recompensa pentru urcare: varfurile piramidale golase si crestele stancoase ascutite sunt aliniate intr-un semicerc de la vest spre est, pornind de la Lolaia (la „cativa” pasi de noi), urmand Retezat, Bucursa I si II, pana la Peleaga si Papusa, iar mai apoi Vf. Mare, dominand cele 100 de lacuri glaciare: cel mai intins – Bucura (9 hectare), cel mai adanc – Zanoaga (29 m), cel mai inalt – Taul Portii (2230 m altitudine). Vazut de departe, varful care da numele masivului, are intr-adevar un aspect „retezat”. Intre noi (nord-vestul masivului) si Vf. Mare (in est) se interpune o succesiune de vai si culmi (cele din nordul masivului: Stanisoara, Pietrele, Valea Rea, Gales). Iar ce vedeam noi este doar o mica parte din Retezat caci, dincolo de „semicercul de piatra” dintre Retezat si Vf. Mare, urmeaza spre sud alte creste (Slaveiu, Picioru Pelegii, Papusa-Custura-Gruniu), iar si mai la sud, dincolo de Valea Lapusnicului Mare si de Valea Butei, incepe Retezatul Mic (Muntii Piule-Iorgovanu), la fel de pitoresti. Pe Saua Ciurila, eram asemenea unor copii care privesc curiosi pe gaura cheii, in zare, spre un taram de poveste. Niste nori care pareau ca din clipa in clipa incep sa se scuture (chiar au dat cativa stropi, insa total nesemnificativi) nu ne-au lasat sa ne bucuram pe deplin de priveliste. Am fi stat cel putin o ora sa admiram maretia naturii. Dupa doar 20 de minute, ne-am intors rapid pe acelasi drum, nestiind ca norii, care ne-au fost tovarasi intreaga saptamana, sunt „prietenosi” (vorba unui coleg). Pe la jumatatea drumului spre pensiune, s-a inseninat complet. Ne-am oprit vreun sfert de ora sa privim si sa ascultam natura, incalzindu-ne la soarele de dupa-amiaza. Nu am intalnit pe acel traseu nici tipenie de om sau de animal, cu exceptia unei pasari mici, frumos colorate, pe care am zarit-o la cativa metri de poteca. In circa o ora si jumatate coboraseram in Rausor. Aici soarele nu se mai vedea, fiind ascuns deja dupa culmea inalta dinspre vest. Am dat o tura prin micul sat de vacanta Rausor, sa-l vedem la lumina zilei: multe vile in constructie, un hotel in paragina - trecut printr-un incendiu (cumparat de un investitor, din cate am inteles, insa nerefacut inca). La capatul turei prin Rausor, ne-am felicitat pentru inspiratia de a alege Pensiunea Dora, dandu-ne seama ca, cel putin la prima vedere (pe dinafara), nu existau prea multe pensiuni de calitate de unde sa alegem. La cina am mancat ciorba de fasole verde cu afumatura si pulpe de pui (dezosate) la gratar, cu orez si salata asortata.
Ascultand prognoza meteo foarte amenintatoare in ceea ce priveste partea a doua saptamanii (racirea vremii, lapovita, bruma si chiar ninsoare, la munte), ne-am grabit sa incercam sa mergem inca de marti pana la Lacul Stevia (2060 m altitudine; 3-4 ore de mers) si, de acolo, sa incercam sa urcam pe Saua Lolaia (2215 m), pana la poalele Varfului Retezat (2482 m; circa 1300 m diferenta de nivel; 4-5 ore). Stiam ca ultima portiune, chiar sub varf (ultimul valcel), este usor periculoasa – fiind vorba de niste stanci abrupte, nu este recomandata urcarea/coborarea lor in conditii neprielnice (ploaie, zapada, gheata). De aceasta data mi-am incaltat bocancii, ne-am pregatit rucsacul, multumind Doamnei Simona pentru pachetele pregatite pentru traseu (cate doua sandvichuri, un mar si o ciocotata Rom pentru fiecare). Traseul marcat cu banda rosie, mergand spre sud (Rausor – Valea Stevia – Lacul Stevia – Saua Lolaia; 5km lungime, cam 4 ore dus si 2 ore intors; putin peste 1000 m diferenta de nivel), incepe in dreapta partiei de schi, la baza ei. Intram in padurea de molid si incepem sa urcam, la inceput domol (pana ne despartim de crucea albastra – traseul curiosilor) iar apoi, dupa scurt timp, pe o panta abrupta o buna portiune de timp. Urcusul se mai domoleste putin, poteca o ia usor la dreapta apoi incepem o a doua portiune de urcare sustinuta, apropiindu-ne de Valea Stevia (afluent al Rausorului). Mai departe, drumul trece apoi pe langa ruinele refugiului Stevia si ajunge la refugiul Condor (1770 m). De aici, strajuit de crestele Lolaia (in stanga; Vf. Lolaia Nord 2180 m si Lolaia Sud 2270 m) si Valereasca (Vf. Valereasca 2148m), continua sa urce printr-o zona de molid si jneapan iar apoi prin jnepenis si grohotis. Dupa un urcus sustinut, se ajunge pe o terasa de unde se poate merge pana la Taul Stevia, asezat tocmai sub Vf. Retezat. Se urca apoi pe Culmea Lolaia unde se intalneste traseul marcat cu dunga galbena (care vine dela Pietrele, prin Saua Ciurila) si urmeaza ascensiunea abrupta pe lespezii Varfului Retezat. Cel putin asa am citit. De vazut nu am vazut caci noi, cand eram pe la jumatatea celei de-a doua portiuni de urcus abrupt (in fata se vedea luminisul, semn ca nu mai aveam mult de mers prin padure – sau cel putin asa cred), pasind tacuti pentru a ne conserva energia, am auzit doua mormaituri scurte in desisul din dreapta potecii. Primului nu i-am dat atentie, insa la al doilea am decis ca este mai bine sa ne intoarcem. Am inceput sa coboram panta pe care ne chinuiseram pana atunci sa o urcam. Dupa cativa metri, tot privind peste umar sa vad daca apare cumva ursul, intr-o clipa de neatentie, am alunecat pe o portiune de pamant noroios sau pe o piatra umeda (nici nu m-am mai uitat sa vad pe ce anume) si, intr-o fractiune de secunda, eram cu piciorul drept sub mine, indoit de la genunchi si cu glezna intoarsa spre interior. De frica ursului, m-am ridicat rapid, cu o usoara durere, si am continuat sa cobor, sperand sa fie vorba doar de o simpla rasucire a gleznei (cum mi se intampla frecvent) care trece in cateva minute, Insa dupa cativa metri, mi-am dat seama ca, de aceasta data, este vorba de ceva mai serios caci abia puteam calca in picior. Am continuat sa cobor schiopatand, sprijinandu-ma cat mai putin in picior si incercand sa calc cat mai drept cu el (fara sa solicit prea mult glezna), ajutandu-ma de betele de trekking (care mi-au fost de un real folos). Cred ca si bocancul peste glezna, legat strans pe picior, m-a ajutat sa nu patesc ceva mai grav (dupa ce s-a umflat piciorul in interior, bocancul a devenit si mai strans). Dupa ce am coborat o vreme, am auzit inca un mormait, tot in desisul padurii, pe aceeasi parte. Este clar ca ursul ne simtite, poate ne si vazuse. Noi insa doar l-am auzit, fara sa stim cat de departe a fost de noi. Si ne-a fost de ajuns sa inghetam de frica. Eu m-am linistit in privinta ursului abia cand am ajuns pe partia de schi, unde o echipa de salvamontisti dadeau o mana de ajutor administratorilor partiei care o curatau de pietrele aduse de ploaie de pe munte si sapau santuri de drenaj. Vazandu-ma ca schiopatez, un salvamontist a coborat cateva zeci de metri sa ma intrebe ce am patit si s-a oferit sa ne duca cu masina pana la pensiunea unde stateam sau pana la locul unde lasaseram noi masina. I-am multumit si i-am spus ca nu e nevoie, caci pensiunea noastra era la o suta de metri mai jos. Salvamontistul ne-a confirmat ca, in desisul padurii, in dreapta potecii, isi are barlogul o ursoaica cu doi pui, cu care se intalnise si el. Din cauza ca se cam terminase sezonul si nu prea mai erau turisti in zona, se pare ca ursii ajung destul de aproape de traseele marcate, chiar si de partia de schi. In definitiv este normal sa fie asa, caci acolo este teritoriul lor, noi fiind intrusii si nu ei. Salvamontistul ne-a spus ca, cel putin in zona aceea, ursul nu ataca omul decat in situatii cu totul exceptionale si ca, de obicei, se fereste din calea lui. Am ajuns la pensiune si am povestit gazdelor patania. Domnul Costel ne-a spus ca si el a avut parte de o intalnire cu ursul, fiind la adunat ciuperci, pe versantul de dincolo de rau. S-au vazut si si-au vazut fiecare de treaba lui, Domnul Costel facand un mare arc de cerc pentru a ocoli ursul. Domnul Costel ne-a spus ca ne-ar fi insotit cu placere pe munte daca i-am fi cerut sa o faca. La randul nostru, i-am raspuns ca l-am fi invitat cu placere daca am fi stiut ca este dispus sa vina cu noi. Probabil ca, avandu-l alaturi pe Domnul Costel (mult mai experimentat decat noi in mersul pe munte si in intalnirea cu animalele salbatice), am fi mers mai departe pe traseu si dupa „intalnirea” cu ursul. In camera, Cami m-a doftoricit apeland la fasele din trusa de prim ajutor a masinii. Dupa ce mi-a pus comprese cu apa rece si mi-a bandajat strans piciorul, am hotarat sa nu pierdem ziua si sa coboram in Hateg pentru a face plinul cu motorina la masina. Am luat-o cu noi si pe Doamna Simona, pe care am lasat-o acasa, in Clopotiva, sa-si vada familia pentru cateva ore, urmand sa o luam inapoi cand ne intorceam spre Rausor. Dupa ce am alimentat la Petromul din Hateg (cred ca este singura benzinarie mai serioasa din oras – la iesirea spre Simeria), cautand o farmacie, am ajuns in poarta Spitalului Orasenesc, la Urgenta. Inauntru nu exista niciun centru de triaj sau un birou de luat in evidenta (sau macar o persoana care sa te indrume), asa ca am intrat in cabinetul unde se tratau urgentele. Aici cativa asistenti, infirmieri, brancadieri sau ce or mai fi fost stateau de vorba. Dupa o perdea, pe un pat, se pare ca era un pacient pe care il tratau alte cateva persoane. I-am salutat, le-am spus ca am o entorsa si ca i-as ruga sa imi spuna daca se poate uita cineva la piciorul meu. Mi-au spus ca da, insa sa astept afara. Nimic mai mult. Nici ca ma cheama ei, nici dupa cat timp sa revin, nici ca mai sunt x pacienti in cabinet si inca y la rand. Ce sa ma astept sa ma intrebe cineva daca ma doare sau daca am reusit cumva sa imobilizez piciorul (putea fi vorba totusi de o fractura sau luxatie). Probabil in secunda in care am inchis usa au uitat complet de mine, gandindu-se ca nu este nimic grav din moment ce puteam sa calc cu piciorul. Insa poate asta este situatia normala intr-un spital si poate asa merg lucrurile, iar eu aveam pretentii deplasate. Asteptand pe culoar, a venit un tanar suferind vizibil din cauza unei operatii de apendicita care se rupsese, dandu-i dureri serioase. Insotitorul lui a intrat in cabinet si a primit acelasi raspuns ca si mine. Sa astepte afara. Din cabinet tot ieseau si intrau diverse cadre medicale (nu stiu ce erau, caci nu aveau ecuson, puteau fi de la brancardieri sau infirmiere pana la doctori profesori) care aruncau o privire indiferenta tanarului suferind care abia se tinea pe picioare. Pe mine nici nu ma bagau in seama. Dupa vreo 10-15 minute (nu stiu exact, fiindca timpul trece altfel cand astepti intr-un spital), insotitorul tanarului a reusit sa-l introduca in cabinet pe acesta. Cand a trecut pe langa mine, vazandu-l ce dureri avea (abia se putea misca si nu suporta sa fie atins) si gandindu-ma cat a trebuit sa astepte pentru a fi primit si tratat, am simtit ca ma ia cu calduri (poate si din cauza aerului inchis din spital si a efortului de a sta aproape intr-un picior in fata usii) si brusc am vrut sa ies la aer (mi se intampla extrem de rar sa patesc asta). Mi-am revenit rapid, insa mi-am dat seama ca este posibil sa astept mult timp pana cand voi intra in cabinetul respectiv. Mai ales daca intre timp mai veneau alte cazuri, evident mai grave decat al meu. Iar daca isi aminteau de mine intr-un final si reuseam sa intru, gaseam oare un medic competent care sa-mi puna un diagnostic sigur si sa-mi dea un tratament corespunzator? Nu o sa aflu niciodata raspunsul si poate ca este mai bine asa. La farmacia din poarta spitalului, am observat un zambet abia schitat in coltul gurii farmacistei cand i-am povestit de ce am plecat de la urgenta si de ce ii cer sfatul ei, si nu doctorilor din spital. Mi-a dat o crema antiinflamatoare si o fasa elastica. Mai aveam la noi o crema si o tinctura de propolis si cu astea toate m-a doftoricit Cami pana la sfarsitul saptamanii cand ne-am intors in Bucuresti. De la farmacia din Hateg am plecat spre Caransebes iar in satul Totesti am luat-o la dreapta si curand am ajuns la biserica Densus (la marginea satului cu acelasi nume), datand dinainte de secolul al zecelea. Din ce am auzit si citit, se pare ca este cea mai veche biserica ortodoxa din tara si cea mai veche biserica ortodoxa de piatra din lume in care se mai oficiaza slujbe. Drumul pana la biserica este asfaltat, aflat intr-o stare excelenta si marcat cu numeroase indicatoare. Construita cu pietre aduse de la Sarmizegetusa, de pe vremea romanilor, biserica de la Densus are o arhitectura interesanta. Pe locul ei se pare ca a fost o biserica datand din secolul IV, construita pe un fost templu roman din secolul I. Intr-o oaza de liniste la poalele Muntilor Poiana Rusca (mai exact in vestul acestora), o biserica de piatra, cu un cimitir mic si o curte plina de branduse inflorite la sfarsit de septembrie. Din curte se vedeau in zare, in lumina soarelui de dupa-amiaza, varfurile Retezatului. Un loc superb unde sa stai sa meditezi cateva minute. Nu am avut prea mult timp de meditatie caci au sosit doi turisti din Timisoara care ne-au intrebat daca am vorbit cu preotul bisericii (sa vina sa deschida biserica – am presupus noi). Le-am spus ca nu stiam ca este posibil acest lucru, asa ca unul dintre ei a mers la casa parohiala din imediata vecinatate a bisericii si a rugat preotul sa ne prezinte biserica pe interior. Foarte amabil, preotul a venit in cateva minute si ne-a tinut o interesanta prelegere despre istoria bisericii. In cei peste 1000 de ani de existenta, biserica a fost vandalizata de turci si de alte neamuri de alte credinte. Nu stiu prin ce minune s-au mai pastrat cateva picturi, fresce si icoane vechi, de lemn. I-am multumit parintelui, am mai facut cateva fotografii si apoi, asezati pe bancuta de la intrarea in curtea bisericii, ne-am mancat sandwichurile pregatite de Doamna Simona. Nu ajunseseram noi la Lacul Stevia sau pe Saua Lolaia asa cum ne propuseseram de dimineata, insa eram bucurosi ca vazuseram unul din locurile incarcate de istorie ale Tarii Hategului. Se pare ca la doar cativa kilometri, in satul vecin, Pesteana, se afla Biserica Sf. Ilie datand din secolul 13. Ne-am intors la Rausor, nu inainte de a trece prin Clopotiva sa o „recuperam” pe Doamna Simona, ocazie cu care am cunoscut si restul familiei (in afara de Domnul Costel): cele doua fete (Antonia si Vanesa), mama (foarte draguta, ne-a daruit un borcan cu dulceata de afine) si tatal (pe dansul doar l-am auzit, fiind bagat pana la brau sub un microbuz la care repara de zor). Am urcat spre Rausor, admirand peisajul, de aceasta data pe lumina. In acea seara am mancat ciorba de porc si snitel de pui cu mazare si salata de castraveti murati. Si ca sa nu uit sa mentionez, in fiecare dimineata, Doamna Simona ne intreba ce dorim sa ne gateasca pentru cina, iar daca nu eram decisi, ne sugera cateva feluri de mancare din care noi alegeam. Mancarea era pregatita zilnic, din ingrediente proaspete.
Am decis sa stam acasa miercuri si joi pentru a-mi menaja piciorul. Intrucat nu ma durea decat atunci cand nu calcam drept si solicitam glezna, am banuit, optimisti, ca este doar o entorsa. Se umflase si se invinetise usor. Nu stiam in acel moment ca trebuie sa merg cat mai putin si sa-l tin imobilizat, la orizontala si ridicat, pe o perna eventual. Frigul din acele zile (sub 10 grade in timpul zilei) nu ne-a permis sa stam prea mult pe afara, pe terasa din spatele pensiunii, asa cum ne-am fi dorit. Miercuri am stat la aer o vreme, pe o bancuta, acoperiti cu o patura si am citit putin, pana cand a aparut un cuplu de turisti care, veniti in recunoastere, urcasera putin pe traseul spre Saua Ciurila iar la intoarcere se oprisera sa bea o cafea. Am intrat in vorba cu ei si am aflat ca sunt din Targu Mures si stau la Cabana Retezat - cabanaretezat.ro (a nu se confunda cu Pensiunea Retezat, ne-au atras ei atentia), pe valea Raului Mare. Dupa discutia cu ei, vesela si relaxanta, am urcat in camera, unde am citit pana cand am coborat la cina. Seara a sosit la pensiune un cuplu tanar din Cluj, avand planuri de urcat pe munte pentru a doua zi. La cina ne-am delectat cu supa de pui cu galuste (au iesit un pic cam tari) si o excelenta ciulama de pui cu mamaliga.
Pentru noi, ziua de joi a semanat cu cea de miercuri. Dupa micul dejun, luat aproape de ora pranzului, ca doar nu ne grabeam nicaieri, am purtat o interesanta discutie, timp de cateva zeci de minute, cu seful formatiei de salvamont din judetul Hunedoara, Domnul Ovidiu Bodeanu, aflat in Rausor pentru finalizarea cabanei salvamontistilor – punct fix Rausor. I-am povestit patania mea din urma cu doua zile iar dansul ne-a istorisit despre o intalnire cu ursul, cam in aceeasi zona, cand, aflat impreuna cu tovarasii sai intre ursoaica si pui, au parasit rapid zona. Ne-a asigurat insa ca ursii din zona nu ataca omul si nu aveam de ce sa ne facem griji. Vazand norii amenintatori si simtind racoarea aspra a diminetii, vecinii nostri de pensiune, cei doi tineri din Cluj, nu au mai facut traseul pe munte, alegand sa mearga cu masina sa viziteze cateva din vestigiile istorice, bisericile si manastirile din zona: Sarmizegetusa Regia (ne-au povestit ca teoretic se poate ajunge cu masina pana in poarta cetatii, insa ei au lasat masina mai jos cu vreo doi kilometri din cauza unei portiuni de drum mai acccidentat), Sarmizegetusa Ulpia Traiana si Manastirea Prislop. Toate acestesa figurau si pe lista noastra de obiective. Incercasera sa ajunga si la Cetatea Blidaru din Costesti insa fusesera avertizati de localnici ca, din cauza unui pod rupt (daca am inteles corect), nu se mai poate ajunge cu masina. Cat despre noi, dupa-amiaza am citit si am tras un pui de somn pana la cina, cand am mancat ciorba de varza cu afumatura si pulpe de pui la gratar, cu orez si salata de castraveti murati.
Vineri, pana cand am reusit noi sa pornim spre Sarmizegetusa Regia (in jurul orei 12:30), tinerii din Cluj se intorsesera deja de pe munte. Urcasera pe trasul punct rosu (marcaj vechi si, in mare parte, sters), din varful partiei de schi pana pe Culmea Lolaia (teoretic circa 3,5 km lungime, 850 m diferenta de nivel, 2 ore si jumatate dus si cam 2 ore intors). In ceea ce ne priveste, drumul spre cetatea Sarmizegetusa Regia trece prin Hateg (am strabatut cei circa 28 de km de la pensiune cam in 40 de minute), continua apoi prin Calan (de aici, un drum spre dreapta duce, prin Bosorod, pana la cetatea dacica Piatra Rosie si apoi la Cioclovina) si iese in drumul european care leaga Sibiul de Deva, la cativa kilometri est de Simeria, mai exact in Simeria Veche. Ajunsi aici, am facut dreapta si in circa 13 kilometri am ajuns la Orastie (la 43 de kilometri de Hateg, parcursi domol in circa 50 minute). In Orastie, am luat-o la dreapta, ghidati de indicatoarele spre Cetatile Dacice si spre Costesti. Portiunea de drum de 18 kilometri pana in satul Costesti (comuna Orastioara de Sus) este asfaltata si se strabate in maxim 30 de minute. In Costesti Deal se termina asfaltul intr-o intersectie de drumuri. Aici am gasit niste indicatoare in stare buna, exacte si foarte utile: inainte (spre sud-est) 18 km pana la Sarmizegetusa Regia; la dreapta (spre vest) spre cele doua cetati dacice din Costesti (Blidaru si Cetatuia) circa 40-60 minute de mers pe jos. Din Rausor pana la Costesti facuseram 90 de kilometri in circa 2 ore. Am continuat pe drumul de pamant circa 16 kilometri, print-o zona pitoreasca de dealuri, de-a lungul raului Orastie (cel putin asa se numeste in vale, cand traverseaza orasul cu acelasi nume). Dupa ce trecem de Gradistea de Munte, un indicator pe partea stanga ne arata directia drumului (o poteca ce urca prin padure) spre o alta cetate dacica, Fetele Albe. Din cauza unei scurte portiuni de drum accidentat la urcarea pe un pod, am decis sa lasam masina si sa continuam pe jos urcarea pe ultimii doi kilometri, eu schiopatand si mergand extrem de incet, ajutat de betele de trekking. Din Rausor pana la locul cu pricina strabatuseram 106 km, deci pana la cetate sunt aproximativ 108 km. Cetatea este amplasata pe un platou inconjurat de dealuri, la circa 1.000 metri altitudine. Este un loc deosebit, in care simti incarcatura istorica si parca te incarci cu energie. Dincolo de vestigiile istorice (parte reconstituite), atmosfera este cea care te cucereste. In opinia mea, aici este inima Daciei, unul din locurile in care fiecare roman ar trebui sa ajunga o data in viata. Suntem in nordul Parcului Natural Gradistea Muncelului – Cioclovina, complexul carstic Ponorici-Cioclovina al Muntilor Orastiei. In cetate, am intalnit doi jandarmi: plutonier adjutant Ion Mastan - seful postului de jandarmi ordine publica montan Costesti - si colegul dansului (imi pare rau ca nu i-am retinut numele). M-a impresionat placut faptul ca, in afara de a veghea starea de normalitate a perimetrului, acestia discutau cu turistii, oferindu-le multiple explicatii despre obiectiv (dar si despre celelalte cetati dacice din zona), despre caile de acces, despre animalele salbatice etc. Daca nu ar fi fost in uniforma, as fi crezut ca sunt ghizi platiti special sa prezinte cetatea. Au discutat si cu noi, exprimandu-si uimirea fata de modul in care urcasem si urma sa cobor pana la masina cu piciorul meu accidentat. Le-am multumit pentru explicatii si discutie si ne-am despartit, noi grabindu-ne sa coboram spre masina pentru a evita inserarea, dansii ramanand sa se asigure ca totul este in ordine in incinta obiectivului. Coborarea mea a fost mai grea decat urcarea, poate si din cauza faptului ca piciorul fusese deja suprasolicitat la urcare. Pe la jumatatea distantei dintre cetate si locul in care lasaseram masina, jandarmi ne-au ajuns din urma, cu autoturismul din dotare. Au oprit langa noi si ne-au invitat sa urcam in masina pentru a-mi usura suferinta, transportandu-ne pana la locul unde ne astepta masina noastra. Le-am multumit pentru gestul lor si i-am felicitat pentru felul exemplar in care isi fac meseria. Mai apoi, i-am depasit pe drum (ei s-au oprit in diverse locuri pe parcurs), insa ne-au ajuns din urma in Costesti. Aici ne-au aratat directia pe care trebuia sa o urmam pentru a ajunge la Cetatuia (circa 1,5 km, daca am retinut bine). Insa ne-am dat seama ca este prea tarziu, ca riscam sa ne prinda seara si ca piciorul meu era deja obosit si ma va penaliza pentru efortul la care l-am supus. Am decis ca lasam Cetatuia pentru data viitoare cand vom veni in zona. Ne-am intors repede acasa, pe acelasi drum. Cand am ajuns la pensiune (pe la 20:30), ne-a intampinat un grup de 11 persoane (in mare parte din Timisoara) care au ocupat restul camerelor. Foarte simpatici si volubili, am intrat repede in vorba. Din discutiile lor ne-am dat seama ca o parte dintre ei erau colegi de serviciu si venisera (cativa) impreuna cu familiile. Din grup facea parte si un ghid montan cu experienta, care mai fusese in zona si care le pregatise un traseu pe munte pentru sambata si o plimbare la ceva cetati si biserici din zona pentru duminica. Linistiti si veseli, au mancat si au baut iar in jurul orei 23 erau deja in camere sa se odihneasca. La cina l-am cunoscut si pe Domnul Calin Pacurar, patronul pensiunii, care a ajutat-o pe Doamna Simona sa serveasca la masa grupului. Am mancat ciorba de porc si snitel de pui cu piure de cartofi si salata de varza.
Sambata dimineata am avut o interesanta discutie cu Domnul Calin despre munte si drumetii. In jurul pranzului, am mers cu masina sa vedem barajul ce tine ferecate apele din Lacul Gura Apelor. Am plecat din Rausor pe la 13:35 si am strabatut cei 12 km pana in Rau de Mori in circa 20 minute. La intersectie am luat-o la stanga, am trecut prin Brazi, iar dupa podul peste Raul Mare am facut din nou stanga, spre sud-vest (de la pod, la 2-3 km in dreapta era Clopotiva). Am inceput sa urcam pe valea Raului Mare, urmand firul apei pana in apropierea barajului. Dupa vreo 11 km de la pod am trecut pe langa Cabana Gura Zlata (langa ea se afla si intrarea in Rezervatia Stiintifica Gemenele – punctul de control Casa Academiei). Drumul este asfaltat pana in apropiere de serpentinele de urcare pe baraj (167 m inaltime), aici fiind o portiune mai stricata. De la altitudinea barajului de circa 1080 m (dupa GPS-ul nostru) vedem spre sud lacul de acumulare Gura Apelor iar spre nord pitoreasca vale a Raului Mare, cea care desparte Retezatul de Muntii Tarcu. De la podul din vale peste Raul Mare (la iesirea din Brazi) pana la baraj am mers circa 25 de kilometri, cam in 40 de minute, oprindu-ne din loc in loc sa admiram natura sau in dreptul vreunei pensiuni care ne atragea atentia. Astfel, de la Rausor pana la Lacul Gura Apelor sunt in total circa 40 de kilometri pe care i-am parcurs intr-o ora. Dincolo de baraj, drumul de pamant continua pe Valea Lapusnicului Mare (estimez eu vreo 15-20 km si cam 600 m diferenta de nivel), pana la Gura Bucurei / Poiana Pelegii (circa 1600 m altitduine). Din cate am inteles de la Domnul Bodeanu, salvamontistul, sunt vreo doua portiuni mai dificile, unde drumul a fost spalat de ape. Noi nu am mers mai departe caci, chiar daca ajungeam la Poiana Pelegii, nu as fi putut urca (pe traseul cu marcaj dublu: cruce rosie si dunga albastra) la Lacul Bucura (2040 m altitudine), din cauza piciorului. Traseul este scurt, de vreo 2 ore si jumatate. Din cate am inteles, in Poiana Pelegii campeaza turistii care doresc sa fie langa masina (in schimb urca si coboara zilnic cam 3 ore pana pe creasta) iar la Lacul Bucura merg (cu corturile in spate) cei care doresc sa fie cat mai aproape de lacurile si varfurile Retezatului. Noi am privit lacul acoperit de nori si versantii impaduriti ai vaii Raului Mare pret de vreo jumatate de ora. Apoi am coborat pe acelasi drum in Clopotiva, am mers vreo 7-8 km de drum prost (asfaltul spart din cauza unor lucrari), am trecut prin Ostrov si am iesit intr-un final (inainte de Carnesti) in soseaua care leaga Hategul de Caransebes, la vreo 10 km de Hateg (in dreapta) si 6 km de localitatea Sarmizegetusa (in stanga). Pe harta am vazut si o scurtatura din Clopotiva direct in DN 68 (Hateg-Caransebes) insa nu am gasit-o si nici nu stiu cat de bun este drumul pe acolo. Ajunsi in Sarmizegetusa, pe partea stanga (cum se vine din Hateg), exista o spatioasa parcare amenajata avand in capatul ei o dugheana (bar si restaurant), in spatele careia este intrarea in Muzeul de Arheologie (intrarea costa 4 lei de persoana), facand parte din Muzeul Civilizatiei Dacice si Romane Deva. Initial muzeul in aer liber din localitatea Sarmizegetusa nu era in lista noastra de obiective (caci nu sunt un mare fan al ruinelor arheologice), insa vecinii nostri de pensiune, cuplul din Cluj, ne-au recomandat sa-l vizitam, ajutati de un interesant ghid ilustrat explicativ, care reconstruieste cu ajutorul computerului imaginea 3D a ruinelor romane (brosura costa costa 10 lei). Astfel, am inteles ca ceea ce vedem noi astazi sunt numai niste ramasite ale maretului edificiu roman care a fost Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa – primul si cel mai venerabil oras al provinciei Dacia, pe care imparatul Traian l-a ridicat intre anii 108-110, dorind sa-l transforme intr-un simbol al puterii si splendorii romane. A devenit metropola in secolul III. Intr-adevar, sunt greu de inteles niste ruine romane pentru un vizitator fara nicio pregatire arheologica si istorica, fara un astfel de ghid cu planuri si reconstituri ale principalelor monumente din vremea cand acestea erau in picioare. Exista in lume ruine mult mai bine pastrate decat cele din zonele noastre, insa nicaieri nu s-a pastrat un edificiu antic in conditii perfecte, de aceea trebuie sa pretuim zestrea de la Sarmizegetusa. Amfiteatrul, templul zeitei Nemesis, templul lui Liber Pater, sanctuarul zeilor medicinei Aesculap si Hygia, templul mare (cel mai mare cunoscut pe teritoriul Daciei romane), necropola, Domus Procuratoris, Horreum (depozitul de cereale), forul lui Traian, forul nou cu Capitoliul (primul capitoliu din provincie), toate sunt edificii reprezentative pentru arhitectura romana. Am citit in ghid ca Sarmizegetusa este denumita prin traditie capitala provinciei Dacia, desi sediul guvernatorului se afla la Apulum (Alba Iulia). Initial, colonia cuprindea intre zidurile sale un spatiu de aproape 24 hectare, extinzandu-se ulterior o treime spre vest (pana la circa 32 hectare). Spatiul locuit in afara zidurilor a fost mult mai extins, intreaga suprafata a orasului depasind 100 de hectare. Sarmizegetusa avea 20-30.000 de locuitori, estimare care o plasa intre orasele de dimensiuni medii ale Imperiului. Dupa ce m-am plimbat schipatand printre ruinele romane din inima Daciei (spre bucuria lui Cami care a avut suficient timp sa gaseasca nuci pe potecile dintre diverse grupuri de ruine ale muzeului), ne-am intors in Hateg. Din centru, am luat-o spre nord-vest, pe drumul spre Hunedoara. Dupa 6 kilometri, ajunsi in primul sat, Silvasu de Jos, am cotit la stanga iar dupa alti 9 kilometri, dincolo de Silvasu de Sus, am ajuns la Manastirea Prislop (ridicata de Cuviosul Nicodim in jurul anului 1400 cu ajutorul lui Mircea cel Batran, din cate am citit). Drumul este asfaltat, cu multe curbe si destul de ingust pe ultima portiune (insa cu locuri amenajate pentru ca masinile care vin din sensuri opuse sa poata trece una pe langa alta), iar privelistea este superba. Exista indicatoare spre manastire. Am parcat inainte de intrarea in curtea manastirii (la circa 600 m altitudine). Chiar in fata noastra sosise un autocar de credinciosi si probabil din aceasta cauza ni s-a parut ca este foarte multa lume in incinta manastirii pentru o seara de sambata. Manastirea, care in general nu ofera cazare pentru vizitatori si in incinta careia nu este permis fotografiatul (desi sunt multi oameni care fac poze), are in centru o biserica mica si veche (cu o icoana facatoare de minuni).s In dreapta, o superba gradinita de flori (se simtea in aer mirosul branduselor inflorite), intre niste brazi, iar in stanga un izvor. Dincolo de biserica, de casele maicilor si de cladirile seminarului teologic, o poteca urca pe un deal spre marginea unei paduri (se lucreaza la un drum pavat care sa usureze urcusul). Aici se afla cimitirul unde, alaturi de maici, este ingopat parintele Arsenie Boca, sfantul necanonizat al Ardealului, victima a regimului comunist. Mormantul sau este vesnic acoperit si inconjurat de sute de flori si glastre, aduse de maici sau de credinciosii care vin sa se roage si sa aprinda lumanari. Cu cateva zile in urma (pe 29 septembrie) se sarbatorisera 100 de ani de la nasterea parintelui si poate tocmai de aceea la mormant erau asa multe flori. In fata mormantului, la circa 10 metri, se poate vedea o cruce in scoarta unui copac mare. De aici urcam putin pana pe saua dealului apoi coboram abrupt pana la o chilie sapata in stanca de un calugar (Sfantul Cuvios Ioan Sihastrul de la Prislop, daca am citit corect) unde parintele Boca se retragea uneori pentru post si rugaciune. Mersul pe poteca de pe marginea abrupta a unei rape adanci este usurat (si asigurat) de o bara metalica de protectie. Chiar si asa, drumul pana la chilie este o provocare pentru persoanele in varsta sau chiar si pentru cele mai tinere, neobisnuite cu astfel de carari, mai ales atunci cand este aglomeratie sau ud pe jos. Am ajuns pana in buza chiliei, unde doua bare metalice ajuta la urcarea si coborarea celor cateva trepte sapate in stanca. A urcat doar Cami, eu oprindu-ma la treptele de la intrarea in chilie, din cauza piciorului. Desi se lasa intunericul, urca inca multa lume la mormantul parintelui. Am coborat dealul incet, auzind fragmente de slujba in timp ce treceam pe langa mica biserica, neincapatoare pentru multimea de credinciosi. Cat despre vecinii nostri de pensiune, au urcat pe Saua Ciurila, au ajuns apoi pe Saua Lolaia, mergand pana aproape de Varful Retezat. Aici au dat de portiuni de gheata la urcarea pe stanci si au renuntat sa urce pe varf. Au coborat la Lacul Stevia, apoi pe Valea Stevia si prin padurea in care noi auziseram ursul cu cateva zile inainte si au ajuns la baza partiei de schi. Sa mai adaug doar ca drumul forestier care trece pe la baza partiei de schi mai merge vreo 2-3 km prin padure. El se continua apoi (din ce am vazut pe harta) cu o poteca (marcata, cel putin teoretic, cu triunghi rosu) care urca spre sud-vest pe Saua Muncelu (1587 m altitudine; la sud de Vf. Pecuiu). Aici este o bifurcatie: un drum continua spre sud-este pe Culmea Prelucele-Retezat, ocoleste prin sud Vf. Prelucele (2265 m) si urca pe Vf. Retezat dinspre vest; celalalt drum merge spre vest si coboara pana la Cabana Gura Zlata (750 m altitudine). La ultima cina a sejurului nostru la Pensiunea Dora am mancat ciorba radauteana, mancare de fasole boabe cu carnati, iar la desert ne-am delectat cu gogosi.
Duminica, dupa micul dejun ne-am luat ramas bun de la gazde, multumindu-le pentru ospitalitate si am plecat spre Bucuresti in jur de 12:15. Pana la intrarea in capitala (circa 400 km) am facut 6 ore si 45 minute. Am ajuns acasa in jur de 19:45 (deci am avut nevoie de 7 ore si jumatate pentru a parcurge cei 415 km de la Pensiunea Dora). Retezatul ne-a placut in mod deosebit. Sunt multe locuri de vazut aici, atat pe munte, cat si in imprejurimi. Cu siguranta ne vom intoarce in Rausor si, la fel de sigur, vom reveni la Pensiunea Dora. Pentru data viitoare, ne-am facut deja planuri: vom finaliza traseul spre Varful Retezat pe Valea Stevia, vom merge cu masina pana la Poiana Pelegii si vom urca pe jos la Bucura si la celelalte lacuri din zona, vom vizita cetatea si manastirea Colt (din satul vecin, Suseni, pe langa care am trecut de atatea ori in drumurile catre si dinspre Rausor), vom incerca sa ajungem si la celelalte cateva cetati dacice din Muntii Orastiei. Ar mai fi de vazut in zona: ruinele turnului Kendeffy din Subcetate, biserica-monument Santamaria-Orlea (secolul XIII), ruinele castelului si cele patru biserici din Salasu de Sus, ruinele Cetatii Malaiesti (secolul XIV), biserica Rau de Mori (cu hramul Duminica Tuturor Sfiintilor, datand, se pare, din secolul X), biserica Ostrov (secolul XIII), biserica Sanpetru (secolul XIII), ca sa enumeram doar cateva. Cat despre vreme, in ciuda avertismentelor de precipitatii, putem spune ca nu a plouat mai deloc. E drept, au tot fost nori de-a lungul intregii saptamani insa au fost si reprize bune de soare. Un pic cam frig ce-i drept, insa trebuia sa fie ceva adevarat si in prognoza meteo de la televizor. Povestea piciorului meu s-a terminat la Bucuresti, luni dimineata, cu o radiografie care a dat verdictul – fractura spiroida interligamentara de peroneu cu mica deplasare – si cu un un ghips care ma tintuieste in casa pentru intreaga luna octombrie. Tot luni, Inspectoratul de Jandarmi Judetean Hunedoara a postat pe site-ul sau un comunicat de presa (preluat de vreo doua publicatii locale – cel putin in editiile lor online), cu cateva mici inexactitati, bazat pe raportul facut probabil de cei doi jandarmi care m-au ajutat sa cobor de la Sarmizegetusa Regia. Am dat de el intamplator, cautand o adresa de email unde sa trimit un mesaj de multumire celor doi jandarmi. In mesajul trimis nu am mai specificat si ca, desi i-am intrebat cat le datorez si (neprimind niciun raspuns) am vrut sa le dau 10 lei sa bea o bere din partea mea, oamenii legii au refuzat politicos banii. La Pensiunea Dora trebuia sa platim 140 lei pe noapte, insemnand cazare si demipensiune (mic dejun si cina, plus pachetele pentru pranz in zilele cand mergeam pe munte). Stand 7 nopti, am primit un discount de 10%, adica am platit 126 lei pe zi. Am primit bon fiscal pe intreaga suma, fara sa-l fi cerut.
joi, 14 octombrie 2010
Praga (2010)
PRAGA – VAZUTA PE „REPEDE-INAINTE” (18-21 august)
Bucuresti, 26 octombrie 2010
In perioada 18-21 august 2010, cu ocazia unei delegatii, am petrecut cateva zile in Praga. Profitand de vremea insorita din timpul zborului de miercuri dupa-amiaza, am avut ocazia sa vad sudul si vestul Romaniei de la cateva mii de metri inaltime. Am beneficiat si de informatiile GPS care se derulau continuu pe mini display-urile pentru pasageri ale avionului Airbus (al companiei CSA Czech Airlines), cu detalii despre distante, timpi, viteza, altitudine, temperatura, starea vremii, precum si o harta 3D care indica orasele pe deasupra carora zburam. Dincolo de Budapesta si pana la Praga, intre avion si sol s-a interpus un strat gros si compact de nori albi si pufosi. M-am bucurat din nou de peisaj abia la aterizarea in capitala Cehiei, dupa ce am coborat sub stratul de nori. Intregul zbor (de circa doua ore) a fost foarte linistit, la fel si aterizarea. Aeroportul din Praga este mare si modern, aratand bine atat pe exterior cat si pe interior. De la aeroport spre oras am mers o portiune de drum pe autostrada. Impecabila. Mi-a placut banda de accelerare, suficient de lunga si complet separata de benzile propriu-zise de rulare. Ajunsi in oras, am trecut prin tunelul Strahovsky (lung de 1,2 km), construit in inima Pragai (am inteles ca se mai construieste unul, mai mare), am traversat Vltava (raul care trece prin mijlocul capitalei Cehiei) pe podul Jiraskuv, am urcat pe strada Jecna si curand am ajuns la Hotel Novotel, unde aveam rezervata o camera. Acesta se afla in apropierea statiei de metrou Pavlova, situata intre cele doua strazi paralele (Sokolska si Legerova) in care se bifurca (pe o portiune de cativa kilometri) bulevardul principal care strabate centrul orasului, de la nord la sud. Hotelul se afla in partea de nord a orasului nou si la sud de orasul vechi. Desi are patru stele (am platit 87 euro pe noapte pentru o camera single), nu pot spune ca mi-a placut foarte mult camera si nici hotelul in ansamblu (atat cam am vazut din el). Si nici privelistea pe care o aveam de la fereastra (niste imobile vechi si inalte, cu 4-5 niveluri, cu birouri sau apartamente - nu stiu exact). Totusi hotelul era la doar 15 minute de mers pe jos fata de centru. Micul dejun a fost bun si diversificat, insa nu s-a prea schimbat de la o zi la alta (cel putin atat cat am stat eu).
Miercuri seara am profitat de cele cateva ore pe care le aveam la dispozitie pana la lasarea intunericului si am iesit in recunoastere, sa ma obisnuiesc putin cu orasul. Am parasit hotelul si intr-un minut eram in intersectia dintre Jecna si Sokolska. Am luat-o la stanga (spre nord) pe aceasta din urma si am ajuns rapid la Muzeul National din Piata Wenceslas iar de aici am coborat spre nord-est pe bulevardul central al Pragai – cu nenumarate magazine, baruri, restaurante, banci, cazinouri, hoteluri. In capatul bulevardului, am strabatut cateva dintre ingustele stradutele si pasaje pietonale, pavate cu piatra cubica, si am ajuns in marea piata din centrul orasului vechi (Staromestske sau Stare Mesto). A fost momentul in care soarele a reusit sa strapunga norii si sa lumineze orasul pentru prima oara in acea zi. In centrul pietei vechi se afla primaria si Turnul cu Ceas (70 m inaltime). Ceasul astronomic (incluzand si semnele zodiacale) dateaza din jurul anului 1400. Din ora in ora, o multime de oameni se aduna in fata lui pentru a admira procesiunea celor 12 Apostoli – mici statuete care ies pe o usita a ceasului. Tot in piata se afla statuia lui Jan Hus dar si catedrala gotica Tyn, datand din secolul XIV. Se spune ca cele doua turnuri ale sale (de circa 80 m inaltime) au inspirat sigla Walt Disney. Din piata, m-am indreptat spre nord-est, mergand pe stradutele pline de oameni, si am ajuns la Rudolfinum, aflat pe malul Vltavei, la capatul podului Manesuv. Construita in jurul anului 1880, in stilul cehesc neo-renascentist, denumita in onoarea printului Rudolf de Habsburg, cladirea a gazduit Parlamentul cehoslovac intre razboaie, iar astazi este „resedinta” orchestrei filarmonice a Cehiei. De aici am continuat spre sud, pe malul raului, pana la urmatorul pod – cel mai celebru – Charles Bridge (Karluv most) sau „podul cu statui”. Inainte sa ma alatur multimii de turisti care forfotea pe pod, am intrat cateva secunde intr-o catedrala din imediata vecinatate, unde aveau loc, in fiecare seara din acea perioada, concerte de muzica religioasa cantata la orga. Constructia podului a inceput in 1357. Doua sute de ani mai tarziu au inceput sa fie adaugate statuile (initial niste cruci). Crucea dintre pilonii 6 si 7 marcheaza locul de unde, conform unei legende, corpul unui sfant a fost aruncat in Vltava. In secolul XX, replici moderne ale statuilor baroce au inlocuit vechile statui, cele originale fiind expuse la muzeu. Podul, de aproape 10 m latime, are in ambele capete cate un turn pe sub care trec zilnic mii de turisti, vanzatori ambulanti si cantareti (la o mare varietate de instumente). Este o atmosfera romantica, cu cupluri de indragostiti care se imbratiseaza si se saruta la tot pasul, cu multi porumbei care se odihnesc pe barnele de lemn construite in calea apelor, in fata celor 16 piloni care sustin podul, si cu nenumaratele vaporase care plimba turistii in susul si in josul Vltavei. Am traversat agale podul, privind cladirile de pe maluri la apusul soarelui. Era destul de racoare in Praga, dupa (cel putin) o zi noroasa, mai ales in comparatie cu caldura din Bucuresti de care ma despartisem cu doar cateva ore in urma. In acea seara nu am mers mai departe, dincolo de capatul podului, caci se intuneca rapid. Imi facusem deja o idee despre centrul orasului si despre ce trebuia sa mai vad in urmatoarele zile. M-am intors pe stradutele intesate de magazine de suverniruri frumos decorate (colorate si luminate) si restaurantele pline ochi, cu mese afara, pe trotuar.
Joi seara am inceput plimbarea de la hotel mergand pe strada Jugoslavska, aflata in continuarea strazii Jecna, spre est. Am ajuns in cateva minute intr-un parculet (Miru) dominat de catedrala Sf. Ludmila, din pacate inchisa la ora tarzie la care ieseam eu in oras (ca, de altfel, mai toate catderalele pe langa care am trecut). M-am intors pe strada Zitna (paralela cu Jecna), apoi am luat-o la dreapta, spre nord-est, pe Stepanska, am traversat bulevardul din Piata Wenceslas, am intrat pe Jindrisska si am ajuns la Turnul Jindrisska (sau Henry’s Bell Tower). Am citit pe Internet ca turnul a fost construit intre anii 1472-1475, are 68 m inaltime si 10 etaje. Ceasul turnului a fost adaugat in 1577. Turnul are trei clopote: cel mai vechi este Maria (construit in 1518) si cantareste 500 kg. Cel mai mare este Jindrich (construit in 1680) si cantareste 3350 kg. Al treilea clopot este Dominik (construit in 1850) si cantareste o tona. Turnul, in care se gasesc un restaurant si cateva expozitii, este dotat cu aer conditionat, lumina electrica, scari si un lift rapid. M-am intors repede pe Stepanska caci urma sa ma intalnesc la Hotelul Radisson cu niste colegi. Impreuna cu acestia am mers in piata veche, unde am admirat din nou Turnul cu Ceas, de unde am plecat sa cinam la vreunul din multele restaurante cu specific cehesc, din orasul vechi. Nu a fost asa usor sa-l gasim, caci la prima optiune de pe lista de restaurante nu era nicio masa libera, ba chiar am vazut un numar mare de persoane care stateau la bar in asteptarea unei mese. Se pare ca multa lume din Praga obisnuieste sa ia masa la restaurant, atat localnici insa mai ales turisti. Plus ca, in acea seara de sfarsit de august, vremea era superba, cu o temperatura potrivita. Dupa ce am hoinarit pe stradutele orasului vechi (intre timp se inserase, asa incat eu nu am fost in stare sa retin strazile pe care am mers – doar intuiam vag zona in care ne aflam), am gasit o masa libera la un restaurant tipic cehesc, atat in ceea ce priveste decorul cat si meniul. Aici am mancat o specialitate ceheasca (o combinatie de carne cu dulceata) si am baut bere (evident tot ceheasca, stiut fiind ca cehii, mari amatori de bere, au traditie si experienta in fabricarea ei).
Vineri, incepand cu ora 18 si pana dupa miezul noptii, m-am plimbat prin oras cu un coleg din Rusia. Ne-am oprit cateva minute la Hotelul Radisson sa se schimbe in ceva comod. Camera lui costa cu cativa euro in plus fata de camera mea de la Novotel, in schimb arata incomparabil mai bine. Iar Radisson este chiar in centru (pe Stepanska, la cateva zeci de metri de Wenceslas Square). Am traversat Charles Bridge („podul cu statui”), mai aglomerat decat il gasisem eu miercuri seara. Colegul meu mi-a aratat un restautant select, cu vedere spre rau, la capatul podului spre castel, pe partea dreapta. Mi-a explicat ca acolo isi facuse el nunta cu vreo cativa ani in urma, Praga fiind mai ieftina decat Moscova din acest punct de vedere. In stanga podului, de aceeasi parte a raului, se afla Insula Kampa. Dincolo de pod, am luat-o la dreapta, spre nord, am trecut pe langa Muzeul Franz Kafka, am coborat putin pana pe malul apei, apoi am continuat pe stradutele inguste. Intentia noastra era sa ajungem la un punct de belvedere spre zona de nord a orasului (cred), pe care il vazusem pe harta. Dincolo de statia de metrou Malostranska (situata la intrarea in „zona verde” din nord-vestul orasului – gradinile Castelului Praga spre vest si Parcul Letna spre nord-est), am cotit la stanga, spre vest, pe scarile ce urca pana la intrarea estica a Castelului. Inainte de poarta acestuia, de pe dealul pe care este ridicat, se deschide o panorama superba asupra orasului, spre sud-est. Din cate am citit, Castelul Praga reprezinta cel mai mare complex medieval din Europa, avand 570 m lungime si o suprafata de peste 7 hectare. A fost construit in secolul IX, transformandu-se dintr-o fortareata din lemn imprejmuita de ziduri din piatra intr-un edificiu impozant, atractia principala a orasului. Aici si-au avut resedinta imparatii Imperiului Roman, regii cehi, presedintii Cehoslovaciei si ai Republicii Cehe. Bijuteriile coroanei sunt pastrate tot aici. Din cadrul Castelului Praga fac parte: Palatul Lobkowicz, palatul si gradinile Wallenstein, Manastirea Sf. George (din secolul X), Turnul Daliborka. Tot aici se afla si vestita Golden Lane (Zlata Ulicka – „strada de aur” sau „straduta aurarilor”). Aceasta detine cateva casute istorice, viu colorate, in care alchimistii incercau sa obtina aur, construite chiar in interiorul arcurilor zidurilor castelului, unde in prezent sunt expuse armuri si textile medievale, precum si suveniruri. Intr-una din ele a locuit Franz Kafka. Din pacate, strada era inchisa, fiind in plin santier in perioada in care am trecut noi pe acolo. Schimbarea garzilor Castelului se face la fiecare ora fixa, in intervalul 5-23 (ceremonia de la pranz include si fanfara). Am intrat in imensa incinta a domeniilor Castelului si am ajuns in scurt timp la Catedrala Sf. Vitus, pe care am admirat-o doar pe dinafara, din pacate. Este cea mai mare si cea mai importanta catedrala din Republica Ceha, una dintre cele mai mari si cele mai reusite catedrale gotice din Europa. Constructia a fost inceputa in secolul XIV de catre Carol al IV-lea de Luxemburg si finalizata abia in secolul XX. Este locul unde sunt inmormantati sfinti, imparati, regi si printi ai Boemiei. Aici s-au organizat incoronarile regilor Boemiei pana spre mijlocul secolului XIX. Aripa de vest a catedralei, unde se afla intrarea principala, este cea mai noua, fiind construita la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX. Se remarca cele doua turnuri inalte precum si rozeta inspirata de catedralele pariziene. In aripa de sud, se afla turnul cu ceas, inalt de 109 m (cel mai mare ceas din Republica Ceha). Accesul in turn (287 trepte) se face doar daca este vreme frumoasa, din aprilie pana in octombrie. In dreapta turnului se afla vechea intrare, avand deasupra celor 3 arcade un mozaic auriu ce reprezinta Judecata de Apoi. Christos este inconjurat de ingeri si de sfintii patroni ai Republicii Cehe. Nu se percepe taxa de intrare. De la catedrala am facut cale intoarsa, oprindu-ne cateva minute bune pe „podul cu statui”. Am ajuns in capatul podului la finalul unei reprezentatii in aer liber a unei canterete de opera, pe terasa unui restaurant, pe malul raului. A fost aplaudata la scena deschisa atat de cei de pe terasa restaurantului cat si de zecile de turisti ingramaditi pe pod sa o vada, langa turnul de la intrarea pe Charles Bridge. Noi am reintrat pe stradutele orasului vechi, la lasarea intunericului, trecand la un moment dat prin cartierul evreiesc (bine individualizat in zona veche a capitalei Cehiei). „Josefov”, dupa numele imparatului Iosef al II-lea (ale carui reforme i-au ajutat pe evrei sa isi imbunatateasca conditiile de trai in Praga), cartierul contine ramasite din vechiul ghetou evreiesc. In timpul celui de-al doilea razboi mondial multi evrei au murit iar supravietuitorii au fost fortati de comunisti sa plece din tara, actuala comunitate de evrei din Praga fiind de numai 6000 de oameni. Se pot vizita aici muzeul, vechiul cimitir, primaria si cateva sinagogi. Dupa catedrala Sf. Vitus, urmatorul obiectiv pe lista mea, unde am si ajuns destul de repede, a fost Powder Tower (sau Powder Gate – „turnul cu pulbere”), cu origini din secolul XI, cand turnul initial era una dintre cele 13 intrari in orasul vechi al Pragai. Lucrarile la actuala structura au inceput in 1475, pe vremea regelui Vladislav II. Tot in Piata Republicii, la cativa pasi de turn, se afla „Municipal House” – o impresionanta constructie art nouveau, gazduind una dintre cele mai mari sali de concerte din Praga, un restaurant frantuzesc si unul traditional cehesc). A fost construita in 1911 si a devenit celebra in 1918, cand Cehoslovacia si-a proclamat independenta de aici. Dupa ce lista mea de obiective pentru acea seara a fost epuizata, ne-am intors spre Radisson si am mancat la un restaurant mic si linistit pe o straduta din imediata apropiere a hotelului. Am baut o bere ceheasca mai putin cunoscuta (cel putin mie) - Bernard. Dupa cina, am iesit din nou in Piata Wenceslas, am ocolit muzeul si am mers spre est, in catierul Vinohrady, la o plimbare prin zona rezidentiala din jurul parcului Riegrovy (daca am inteles corect denumirea). Parcul are in vest orasul vechi si gara centrala iar in est turnul televiziunii. In mijlocul parcului (care gazduieste un complex sportiv destul de mare, cu stadion si piscina daca nu gresesc) am gasit o terasa in aer liber, mare si plina de oameni veseli si galagiosi. In jurul miezului noptii, era probabil una dintre putinele deschise la acea ora. Parcul fiind destul de mare, sunt convins ca la cladirile din jur nu se aude nimic din harmalaia si muzica de la terasa. Dupa ce am dat o tura prin parc, ne-am plimbat pe stradutele linistite cu imobile vechi insa bine intretinute: aproape de centru, avand in jur de 4-5 etaje inalte, au apartamente spatioase si elegante – din cate am inteles de la colegul meu care studiase oferta, fiind interesat sa inchirieze ceva in zona. Mergand pe stradutele din jurul parcului spre sud-vest am iesit la catedrala Sf. Ludmila si de aici am ajuns rapid la hotel, dupa ce mi-am luat ramas bun si i-am multumim colegului meu care imi fusese ghid in acea seara prin Praga.
Sambata dimineata, intre orele 7 si 9, am facut o ultima plimbare prin oras, caci la 9:30 urma sa plec spre aeroport. Am coborat pe strada Jecna (spre vest) pana la podul Jiraskuv. La coltul strazii, pe malul Vltavei, se afla „Casa care danseaza” (sau „Fred & Ginger”, dupa numele marilor dansatori). A fost construita intre 1994-1996 (stilul non-conventional al casei fiind controversat in acei ani), printre cladirile neo-baroce, neo-gotice si art nouveau pentru care Praga a devenit renumita. Initial, in locul ei fusese o casa neo-renascentista de la sfasitul secolului XIX, distrusa in bombardamentul din 1945. „Casa care danseaza” este acum o cladire de birouri, avand pe acoperis un restaurant frantuzesc de unde se poate admira orasul. Dupa ce i-am facut cateva fotografii in graba, am cotit la dreapta si am mers spre nord, pe malul raului, trecand pe langa cele trei mari insule (Detsky, Zofin si Strelecky). In dreptul urmatorului pod, Most Legii, in dreapta mea am admirat cladirea Teatrului National (gazduind spectacole de opera, balet si teatru). Este o cladire impresionanta, neo-renascentista, cu acoperisul auriu, construita intre anii 1868-1881 cu banii donati de cetatenii cehi. Am continuat pe malul raului, tot spre nord, pana la „podul cu statui”, pe care l-am traversat din nou. Sambata dimineata sunt mult mai putin turisti pe pod. Profitand de acest lucru dar si de lumina soarelui de dimineata, cativa fotografi imortalizau statuile de pe pod, cladirile, panorame ale orasului sau chiar tinere domnisoare imbracate elegant care pozau. Dincolo de pod, am continuat drept, spre vest, pe strada Mostecka pana in piata bisericii Sf. Nicolae. A fost construita 1732-1735, in stil baroc, avand interiorul inspirat de biserica de la Domul Invalizilor din Paris. In 1781 decoratiunile din interiorul sau au fost vandute. Astazi biserica gadzuieste si cateva concerte de muzica clasica. In partea de nord a pietei, porneste catre stanga strada Nerudova, pe care se afla si ambasada României – daca ceea ce am vazut la cateva zeci de metri era intr-adevar drapelul nostru (din cate am citit pe net, se pare ca pe aici a ajuns si Mihai Viteazu). Ajuns aici, in partea de nord a pietei bisericii Sf. Nicolae, m-a intrigat panta destul de mare a scurtei si ingustei strazi Zamecka (spre nord). In capatul ei, am urcat in stanga (spre vest) scarile pietruite Zamecke Schody si am ajuns la Castelul Praga – de aceasta data la poarta sa vestica, in piata Hradcany. Pe la jumatatea lungului sir de trepte inguste, o domnisoara cocotata pe un gard de piatra poza intr-o tinuta destul de sumara unui fotograf profesionist. I-am privit in fuga caci nu aveam prea mult timp la dispozitie. Mai sus, am zabovit putin in capul scarilor pentru a vedea panorama orasului (spre est si spre sud). Vederea (si mai ales fotografierea privelistii) imi era oarecum ingreunata de lumina difuza a soarelui care se ridica rapid, in fata mea, deasupra orasului. Spre sud, la o aruncatura de bat, se afla asa numitul Lesser Town (Orasul Mic) si dealul dominat de Turnul Petrin, gazduind Parcul Petrin (exista si un funicular care urca pe deal, venind dinspre est, dinspre Vltava) si Planetariumul. Asa cum am mai spus, cred ca este una dintre cele mai vaste zone verzi din oras, alaturi de gradinile si parcurile Castelului Praga si de Parcul Letna, care se intind spre nord, respectiv nord-est fata de Parcul Petrin catre care priveam. Am „pierdut” minute bune admirand peisajul, cauza din care am ratat cu cateva secunde schimbarea garzii de la Castel, la ora 8. Fiind la jumatatea timpului pe care il aveam la dispozitie pentru „inviorarea de dimineata” prin Praga, m-am intors repede, am traversat „podul cu statui” si am mers inainte pe Karlova, strada care porneste de la pod si intra in orasul vechi. Magazinele de suveniruri si restaurantele erau inchise la acea ora, insa pe strazi erau deja turisti. Curand am facut dreapta pe Husova si am continuat spre sud pe o strada paralela cu cea de pe malul Vltavei pe care mersesem spre „podul cu statui”, cu o ora inainte. Pe o portiune destul de lunga, strada era in lucru, cateva echipe de muncitori turnand de zor asfalt (era sambata dimineata, ora 8:30). Oamenii pareau destul de hotarati si determinati in ceea ce faceau si nu am vazut pe niciunul dintre ei sa stea degeaba. Strada inchisa traficului auto era semnalizata ca atare, oamenii purtau echipament de protectie iar utilajele erau manuite cu simt de raspundere. In dreptul parcului Karlovo am regasit strada Jecna, pe care am urcat repede pana la hotel. Drumul de intoarcere, de la Castel pana la hotel, a fost cu 10 minute mai scurt decat la dus. Ce-i drept insa, au fost mai putine opriri pentru fotografii.
Ajuns in aeroport cu suficient timp inainte de plecarea avionului, am avut timp sa rememorez locurile vazute in orasul de care urma sa ma despart. Centrul vechi al Pragai (aflat in patrimoniul UNESCO, cu cladiri datand din secolul XI) este destul de compactat, astfel incat se poate strabate relativ repede. Orasul vechi nu este complicat deloc, te poti orienta usor mai ales daca ai o harta (care se poate lua gratis de la hoteluri). Atmosfera este cea specifica unui oras turistic, cu adevarat european (Praga aflandu-se relativ in centrul Europei). Lumea pestrita (de toate rasele) se plimba agale pe strazi, admira cladirile, se opreste la terase sa manace sau doar pentru a bea o bere traditionala ceheasca, la discutii cu familia, colegii sau prietenii. O atmosfera relaxata, cu oameni linistiti care zambesc frecvent, cum rar vezi in Romania. Foarte probabil sunt multe alte obiective turistice si locuri frumoase de vazut aici, in afara de cele pomenite de mine. Praga este un oras care se poate vizita indiferent de perioada anului. Venind din Romania, am simtit oarecum in capitala Cehiei niste reminiscente ale comunismului. Mai ales in felul in care aratau unele magazine, in modul in care erau decorate vitrinele. In Praga, plata cu cardul nu este prea des folosita (am incercat in cateva magazine si intr-o pizzerie), in schimb sunt case de schimb valutar la tot pasul. Te simti in siguranta pe strazi, chiar si pe cele laturalnice, chiar si dupa miezul noptii (am vazut fete singure pe strazile pe care am hoinarit noi vineri noaptea). Politia este destul de prezenta si activa pe strazi (din ce am observat eu). Preturile nu mi s-au parut foarte diferite de cele din Romania; este drept insa, nu am stat prea mult ca sa-mi pot face o parere avizata (100 de coroane cehesti echivaleaza cu circa 170.000 de lei vechi). Pentru mai multe informatii, unul dintre site-urile interesante este pragueexperience.com.
In avion am avut loc in partea din fata, imediat in spatele randurilor din clasa business. Cerul a fost perfect senin pe tot parcursul zborului, astfel incat am recunoscut cand am traversat Carpatii, pe undeva intre Retezat si Parang (chiar daca nu am mai avut la dispozitie display-ul cu informatii GPS). A batut vantul la aterizare si ne-a cam zgaltait insa totul s-a terminat cu bine.
Bucuresti, 26 octombrie 2010
In perioada 18-21 august 2010, cu ocazia unei delegatii, am petrecut cateva zile in Praga. Profitand de vremea insorita din timpul zborului de miercuri dupa-amiaza, am avut ocazia sa vad sudul si vestul Romaniei de la cateva mii de metri inaltime. Am beneficiat si de informatiile GPS care se derulau continuu pe mini display-urile pentru pasageri ale avionului Airbus (al companiei CSA Czech Airlines), cu detalii despre distante, timpi, viteza, altitudine, temperatura, starea vremii, precum si o harta 3D care indica orasele pe deasupra carora zburam. Dincolo de Budapesta si pana la Praga, intre avion si sol s-a interpus un strat gros si compact de nori albi si pufosi. M-am bucurat din nou de peisaj abia la aterizarea in capitala Cehiei, dupa ce am coborat sub stratul de nori. Intregul zbor (de circa doua ore) a fost foarte linistit, la fel si aterizarea. Aeroportul din Praga este mare si modern, aratand bine atat pe exterior cat si pe interior. De la aeroport spre oras am mers o portiune de drum pe autostrada. Impecabila. Mi-a placut banda de accelerare, suficient de lunga si complet separata de benzile propriu-zise de rulare. Ajunsi in oras, am trecut prin tunelul Strahovsky (lung de 1,2 km), construit in inima Pragai (am inteles ca se mai construieste unul, mai mare), am traversat Vltava (raul care trece prin mijlocul capitalei Cehiei) pe podul Jiraskuv, am urcat pe strada Jecna si curand am ajuns la Hotel Novotel, unde aveam rezervata o camera. Acesta se afla in apropierea statiei de metrou Pavlova, situata intre cele doua strazi paralele (Sokolska si Legerova) in care se bifurca (pe o portiune de cativa kilometri) bulevardul principal care strabate centrul orasului, de la nord la sud. Hotelul se afla in partea de nord a orasului nou si la sud de orasul vechi. Desi are patru stele (am platit 87 euro pe noapte pentru o camera single), nu pot spune ca mi-a placut foarte mult camera si nici hotelul in ansamblu (atat cam am vazut din el). Si nici privelistea pe care o aveam de la fereastra (niste imobile vechi si inalte, cu 4-5 niveluri, cu birouri sau apartamente - nu stiu exact). Totusi hotelul era la doar 15 minute de mers pe jos fata de centru. Micul dejun a fost bun si diversificat, insa nu s-a prea schimbat de la o zi la alta (cel putin atat cat am stat eu).
Miercuri seara am profitat de cele cateva ore pe care le aveam la dispozitie pana la lasarea intunericului si am iesit in recunoastere, sa ma obisnuiesc putin cu orasul. Am parasit hotelul si intr-un minut eram in intersectia dintre Jecna si Sokolska. Am luat-o la stanga (spre nord) pe aceasta din urma si am ajuns rapid la Muzeul National din Piata Wenceslas iar de aici am coborat spre nord-est pe bulevardul central al Pragai – cu nenumarate magazine, baruri, restaurante, banci, cazinouri, hoteluri. In capatul bulevardului, am strabatut cateva dintre ingustele stradutele si pasaje pietonale, pavate cu piatra cubica, si am ajuns in marea piata din centrul orasului vechi (Staromestske sau Stare Mesto). A fost momentul in care soarele a reusit sa strapunga norii si sa lumineze orasul pentru prima oara in acea zi. In centrul pietei vechi se afla primaria si Turnul cu Ceas (70 m inaltime). Ceasul astronomic (incluzand si semnele zodiacale) dateaza din jurul anului 1400. Din ora in ora, o multime de oameni se aduna in fata lui pentru a admira procesiunea celor 12 Apostoli – mici statuete care ies pe o usita a ceasului. Tot in piata se afla statuia lui Jan Hus dar si catedrala gotica Tyn, datand din secolul XIV. Se spune ca cele doua turnuri ale sale (de circa 80 m inaltime) au inspirat sigla Walt Disney. Din piata, m-am indreptat spre nord-est, mergand pe stradutele pline de oameni, si am ajuns la Rudolfinum, aflat pe malul Vltavei, la capatul podului Manesuv. Construita in jurul anului 1880, in stilul cehesc neo-renascentist, denumita in onoarea printului Rudolf de Habsburg, cladirea a gazduit Parlamentul cehoslovac intre razboaie, iar astazi este „resedinta” orchestrei filarmonice a Cehiei. De aici am continuat spre sud, pe malul raului, pana la urmatorul pod – cel mai celebru – Charles Bridge (Karluv most) sau „podul cu statui”. Inainte sa ma alatur multimii de turisti care forfotea pe pod, am intrat cateva secunde intr-o catedrala din imediata vecinatate, unde aveau loc, in fiecare seara din acea perioada, concerte de muzica religioasa cantata la orga. Constructia podului a inceput in 1357. Doua sute de ani mai tarziu au inceput sa fie adaugate statuile (initial niste cruci). Crucea dintre pilonii 6 si 7 marcheaza locul de unde, conform unei legende, corpul unui sfant a fost aruncat in Vltava. In secolul XX, replici moderne ale statuilor baroce au inlocuit vechile statui, cele originale fiind expuse la muzeu. Podul, de aproape 10 m latime, are in ambele capete cate un turn pe sub care trec zilnic mii de turisti, vanzatori ambulanti si cantareti (la o mare varietate de instumente). Este o atmosfera romantica, cu cupluri de indragostiti care se imbratiseaza si se saruta la tot pasul, cu multi porumbei care se odihnesc pe barnele de lemn construite in calea apelor, in fata celor 16 piloni care sustin podul, si cu nenumaratele vaporase care plimba turistii in susul si in josul Vltavei. Am traversat agale podul, privind cladirile de pe maluri la apusul soarelui. Era destul de racoare in Praga, dupa (cel putin) o zi noroasa, mai ales in comparatie cu caldura din Bucuresti de care ma despartisem cu doar cateva ore in urma. In acea seara nu am mers mai departe, dincolo de capatul podului, caci se intuneca rapid. Imi facusem deja o idee despre centrul orasului si despre ce trebuia sa mai vad in urmatoarele zile. M-am intors pe stradutele intesate de magazine de suverniruri frumos decorate (colorate si luminate) si restaurantele pline ochi, cu mese afara, pe trotuar.
Joi seara am inceput plimbarea de la hotel mergand pe strada Jugoslavska, aflata in continuarea strazii Jecna, spre est. Am ajuns in cateva minute intr-un parculet (Miru) dominat de catedrala Sf. Ludmila, din pacate inchisa la ora tarzie la care ieseam eu in oras (ca, de altfel, mai toate catderalele pe langa care am trecut). M-am intors pe strada Zitna (paralela cu Jecna), apoi am luat-o la dreapta, spre nord-est, pe Stepanska, am traversat bulevardul din Piata Wenceslas, am intrat pe Jindrisska si am ajuns la Turnul Jindrisska (sau Henry’s Bell Tower). Am citit pe Internet ca turnul a fost construit intre anii 1472-1475, are 68 m inaltime si 10 etaje. Ceasul turnului a fost adaugat in 1577. Turnul are trei clopote: cel mai vechi este Maria (construit in 1518) si cantareste 500 kg. Cel mai mare este Jindrich (construit in 1680) si cantareste 3350 kg. Al treilea clopot este Dominik (construit in 1850) si cantareste o tona. Turnul, in care se gasesc un restaurant si cateva expozitii, este dotat cu aer conditionat, lumina electrica, scari si un lift rapid. M-am intors repede pe Stepanska caci urma sa ma intalnesc la Hotelul Radisson cu niste colegi. Impreuna cu acestia am mers in piata veche, unde am admirat din nou Turnul cu Ceas, de unde am plecat sa cinam la vreunul din multele restaurante cu specific cehesc, din orasul vechi. Nu a fost asa usor sa-l gasim, caci la prima optiune de pe lista de restaurante nu era nicio masa libera, ba chiar am vazut un numar mare de persoane care stateau la bar in asteptarea unei mese. Se pare ca multa lume din Praga obisnuieste sa ia masa la restaurant, atat localnici insa mai ales turisti. Plus ca, in acea seara de sfarsit de august, vremea era superba, cu o temperatura potrivita. Dupa ce am hoinarit pe stradutele orasului vechi (intre timp se inserase, asa incat eu nu am fost in stare sa retin strazile pe care am mers – doar intuiam vag zona in care ne aflam), am gasit o masa libera la un restaurant tipic cehesc, atat in ceea ce priveste decorul cat si meniul. Aici am mancat o specialitate ceheasca (o combinatie de carne cu dulceata) si am baut bere (evident tot ceheasca, stiut fiind ca cehii, mari amatori de bere, au traditie si experienta in fabricarea ei).
Vineri, incepand cu ora 18 si pana dupa miezul noptii, m-am plimbat prin oras cu un coleg din Rusia. Ne-am oprit cateva minute la Hotelul Radisson sa se schimbe in ceva comod. Camera lui costa cu cativa euro in plus fata de camera mea de la Novotel, in schimb arata incomparabil mai bine. Iar Radisson este chiar in centru (pe Stepanska, la cateva zeci de metri de Wenceslas Square). Am traversat Charles Bridge („podul cu statui”), mai aglomerat decat il gasisem eu miercuri seara. Colegul meu mi-a aratat un restautant select, cu vedere spre rau, la capatul podului spre castel, pe partea dreapta. Mi-a explicat ca acolo isi facuse el nunta cu vreo cativa ani in urma, Praga fiind mai ieftina decat Moscova din acest punct de vedere. In stanga podului, de aceeasi parte a raului, se afla Insula Kampa. Dincolo de pod, am luat-o la dreapta, spre nord, am trecut pe langa Muzeul Franz Kafka, am coborat putin pana pe malul apei, apoi am continuat pe stradutele inguste. Intentia noastra era sa ajungem la un punct de belvedere spre zona de nord a orasului (cred), pe care il vazusem pe harta. Dincolo de statia de metrou Malostranska (situata la intrarea in „zona verde” din nord-vestul orasului – gradinile Castelului Praga spre vest si Parcul Letna spre nord-est), am cotit la stanga, spre vest, pe scarile ce urca pana la intrarea estica a Castelului. Inainte de poarta acestuia, de pe dealul pe care este ridicat, se deschide o panorama superba asupra orasului, spre sud-est. Din cate am citit, Castelul Praga reprezinta cel mai mare complex medieval din Europa, avand 570 m lungime si o suprafata de peste 7 hectare. A fost construit in secolul IX, transformandu-se dintr-o fortareata din lemn imprejmuita de ziduri din piatra intr-un edificiu impozant, atractia principala a orasului. Aici si-au avut resedinta imparatii Imperiului Roman, regii cehi, presedintii Cehoslovaciei si ai Republicii Cehe. Bijuteriile coroanei sunt pastrate tot aici. Din cadrul Castelului Praga fac parte: Palatul Lobkowicz, palatul si gradinile Wallenstein, Manastirea Sf. George (din secolul X), Turnul Daliborka. Tot aici se afla si vestita Golden Lane (Zlata Ulicka – „strada de aur” sau „straduta aurarilor”). Aceasta detine cateva casute istorice, viu colorate, in care alchimistii incercau sa obtina aur, construite chiar in interiorul arcurilor zidurilor castelului, unde in prezent sunt expuse armuri si textile medievale, precum si suveniruri. Intr-una din ele a locuit Franz Kafka. Din pacate, strada era inchisa, fiind in plin santier in perioada in care am trecut noi pe acolo. Schimbarea garzilor Castelului se face la fiecare ora fixa, in intervalul 5-23 (ceremonia de la pranz include si fanfara). Am intrat in imensa incinta a domeniilor Castelului si am ajuns in scurt timp la Catedrala Sf. Vitus, pe care am admirat-o doar pe dinafara, din pacate. Este cea mai mare si cea mai importanta catedrala din Republica Ceha, una dintre cele mai mari si cele mai reusite catedrale gotice din Europa. Constructia a fost inceputa in secolul XIV de catre Carol al IV-lea de Luxemburg si finalizata abia in secolul XX. Este locul unde sunt inmormantati sfinti, imparati, regi si printi ai Boemiei. Aici s-au organizat incoronarile regilor Boemiei pana spre mijlocul secolului XIX. Aripa de vest a catedralei, unde se afla intrarea principala, este cea mai noua, fiind construita la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX. Se remarca cele doua turnuri inalte precum si rozeta inspirata de catedralele pariziene. In aripa de sud, se afla turnul cu ceas, inalt de 109 m (cel mai mare ceas din Republica Ceha). Accesul in turn (287 trepte) se face doar daca este vreme frumoasa, din aprilie pana in octombrie. In dreapta turnului se afla vechea intrare, avand deasupra celor 3 arcade un mozaic auriu ce reprezinta Judecata de Apoi. Christos este inconjurat de ingeri si de sfintii patroni ai Republicii Cehe. Nu se percepe taxa de intrare. De la catedrala am facut cale intoarsa, oprindu-ne cateva minute bune pe „podul cu statui”. Am ajuns in capatul podului la finalul unei reprezentatii in aer liber a unei canterete de opera, pe terasa unui restaurant, pe malul raului. A fost aplaudata la scena deschisa atat de cei de pe terasa restaurantului cat si de zecile de turisti ingramaditi pe pod sa o vada, langa turnul de la intrarea pe Charles Bridge. Noi am reintrat pe stradutele orasului vechi, la lasarea intunericului, trecand la un moment dat prin cartierul evreiesc (bine individualizat in zona veche a capitalei Cehiei). „Josefov”, dupa numele imparatului Iosef al II-lea (ale carui reforme i-au ajutat pe evrei sa isi imbunatateasca conditiile de trai in Praga), cartierul contine ramasite din vechiul ghetou evreiesc. In timpul celui de-al doilea razboi mondial multi evrei au murit iar supravietuitorii au fost fortati de comunisti sa plece din tara, actuala comunitate de evrei din Praga fiind de numai 6000 de oameni. Se pot vizita aici muzeul, vechiul cimitir, primaria si cateva sinagogi. Dupa catedrala Sf. Vitus, urmatorul obiectiv pe lista mea, unde am si ajuns destul de repede, a fost Powder Tower (sau Powder Gate – „turnul cu pulbere”), cu origini din secolul XI, cand turnul initial era una dintre cele 13 intrari in orasul vechi al Pragai. Lucrarile la actuala structura au inceput in 1475, pe vremea regelui Vladislav II. Tot in Piata Republicii, la cativa pasi de turn, se afla „Municipal House” – o impresionanta constructie art nouveau, gazduind una dintre cele mai mari sali de concerte din Praga, un restaurant frantuzesc si unul traditional cehesc). A fost construita in 1911 si a devenit celebra in 1918, cand Cehoslovacia si-a proclamat independenta de aici. Dupa ce lista mea de obiective pentru acea seara a fost epuizata, ne-am intors spre Radisson si am mancat la un restaurant mic si linistit pe o straduta din imediata apropiere a hotelului. Am baut o bere ceheasca mai putin cunoscuta (cel putin mie) - Bernard. Dupa cina, am iesit din nou in Piata Wenceslas, am ocolit muzeul si am mers spre est, in catierul Vinohrady, la o plimbare prin zona rezidentiala din jurul parcului Riegrovy (daca am inteles corect denumirea). Parcul are in vest orasul vechi si gara centrala iar in est turnul televiziunii. In mijlocul parcului (care gazduieste un complex sportiv destul de mare, cu stadion si piscina daca nu gresesc) am gasit o terasa in aer liber, mare si plina de oameni veseli si galagiosi. In jurul miezului noptii, era probabil una dintre putinele deschise la acea ora. Parcul fiind destul de mare, sunt convins ca la cladirile din jur nu se aude nimic din harmalaia si muzica de la terasa. Dupa ce am dat o tura prin parc, ne-am plimbat pe stradutele linistite cu imobile vechi insa bine intretinute: aproape de centru, avand in jur de 4-5 etaje inalte, au apartamente spatioase si elegante – din cate am inteles de la colegul meu care studiase oferta, fiind interesat sa inchirieze ceva in zona. Mergand pe stradutele din jurul parcului spre sud-vest am iesit la catedrala Sf. Ludmila si de aici am ajuns rapid la hotel, dupa ce mi-am luat ramas bun si i-am multumim colegului meu care imi fusese ghid in acea seara prin Praga.
Sambata dimineata, intre orele 7 si 9, am facut o ultima plimbare prin oras, caci la 9:30 urma sa plec spre aeroport. Am coborat pe strada Jecna (spre vest) pana la podul Jiraskuv. La coltul strazii, pe malul Vltavei, se afla „Casa care danseaza” (sau „Fred & Ginger”, dupa numele marilor dansatori). A fost construita intre 1994-1996 (stilul non-conventional al casei fiind controversat in acei ani), printre cladirile neo-baroce, neo-gotice si art nouveau pentru care Praga a devenit renumita. Initial, in locul ei fusese o casa neo-renascentista de la sfasitul secolului XIX, distrusa in bombardamentul din 1945. „Casa care danseaza” este acum o cladire de birouri, avand pe acoperis un restaurant frantuzesc de unde se poate admira orasul. Dupa ce i-am facut cateva fotografii in graba, am cotit la dreapta si am mers spre nord, pe malul raului, trecand pe langa cele trei mari insule (Detsky, Zofin si Strelecky). In dreptul urmatorului pod, Most Legii, in dreapta mea am admirat cladirea Teatrului National (gazduind spectacole de opera, balet si teatru). Este o cladire impresionanta, neo-renascentista, cu acoperisul auriu, construita intre anii 1868-1881 cu banii donati de cetatenii cehi. Am continuat pe malul raului, tot spre nord, pana la „podul cu statui”, pe care l-am traversat din nou. Sambata dimineata sunt mult mai putin turisti pe pod. Profitand de acest lucru dar si de lumina soarelui de dimineata, cativa fotografi imortalizau statuile de pe pod, cladirile, panorame ale orasului sau chiar tinere domnisoare imbracate elegant care pozau. Dincolo de pod, am continuat drept, spre vest, pe strada Mostecka pana in piata bisericii Sf. Nicolae. A fost construita 1732-1735, in stil baroc, avand interiorul inspirat de biserica de la Domul Invalizilor din Paris. In 1781 decoratiunile din interiorul sau au fost vandute. Astazi biserica gadzuieste si cateva concerte de muzica clasica. In partea de nord a pietei, porneste catre stanga strada Nerudova, pe care se afla si ambasada României – daca ceea ce am vazut la cateva zeci de metri era intr-adevar drapelul nostru (din cate am citit pe net, se pare ca pe aici a ajuns si Mihai Viteazu). Ajuns aici, in partea de nord a pietei bisericii Sf. Nicolae, m-a intrigat panta destul de mare a scurtei si ingustei strazi Zamecka (spre nord). In capatul ei, am urcat in stanga (spre vest) scarile pietruite Zamecke Schody si am ajuns la Castelul Praga – de aceasta data la poarta sa vestica, in piata Hradcany. Pe la jumatatea lungului sir de trepte inguste, o domnisoara cocotata pe un gard de piatra poza intr-o tinuta destul de sumara unui fotograf profesionist. I-am privit in fuga caci nu aveam prea mult timp la dispozitie. Mai sus, am zabovit putin in capul scarilor pentru a vedea panorama orasului (spre est si spre sud). Vederea (si mai ales fotografierea privelistii) imi era oarecum ingreunata de lumina difuza a soarelui care se ridica rapid, in fata mea, deasupra orasului. Spre sud, la o aruncatura de bat, se afla asa numitul Lesser Town (Orasul Mic) si dealul dominat de Turnul Petrin, gazduind Parcul Petrin (exista si un funicular care urca pe deal, venind dinspre est, dinspre Vltava) si Planetariumul. Asa cum am mai spus, cred ca este una dintre cele mai vaste zone verzi din oras, alaturi de gradinile si parcurile Castelului Praga si de Parcul Letna, care se intind spre nord, respectiv nord-est fata de Parcul Petrin catre care priveam. Am „pierdut” minute bune admirand peisajul, cauza din care am ratat cu cateva secunde schimbarea garzii de la Castel, la ora 8. Fiind la jumatatea timpului pe care il aveam la dispozitie pentru „inviorarea de dimineata” prin Praga, m-am intors repede, am traversat „podul cu statui” si am mers inainte pe Karlova, strada care porneste de la pod si intra in orasul vechi. Magazinele de suveniruri si restaurantele erau inchise la acea ora, insa pe strazi erau deja turisti. Curand am facut dreapta pe Husova si am continuat spre sud pe o strada paralela cu cea de pe malul Vltavei pe care mersesem spre „podul cu statui”, cu o ora inainte. Pe o portiune destul de lunga, strada era in lucru, cateva echipe de muncitori turnand de zor asfalt (era sambata dimineata, ora 8:30). Oamenii pareau destul de hotarati si determinati in ceea ce faceau si nu am vazut pe niciunul dintre ei sa stea degeaba. Strada inchisa traficului auto era semnalizata ca atare, oamenii purtau echipament de protectie iar utilajele erau manuite cu simt de raspundere. In dreptul parcului Karlovo am regasit strada Jecna, pe care am urcat repede pana la hotel. Drumul de intoarcere, de la Castel pana la hotel, a fost cu 10 minute mai scurt decat la dus. Ce-i drept insa, au fost mai putine opriri pentru fotografii.
Ajuns in aeroport cu suficient timp inainte de plecarea avionului, am avut timp sa rememorez locurile vazute in orasul de care urma sa ma despart. Centrul vechi al Pragai (aflat in patrimoniul UNESCO, cu cladiri datand din secolul XI) este destul de compactat, astfel incat se poate strabate relativ repede. Orasul vechi nu este complicat deloc, te poti orienta usor mai ales daca ai o harta (care se poate lua gratis de la hoteluri). Atmosfera este cea specifica unui oras turistic, cu adevarat european (Praga aflandu-se relativ in centrul Europei). Lumea pestrita (de toate rasele) se plimba agale pe strazi, admira cladirile, se opreste la terase sa manace sau doar pentru a bea o bere traditionala ceheasca, la discutii cu familia, colegii sau prietenii. O atmosfera relaxata, cu oameni linistiti care zambesc frecvent, cum rar vezi in Romania. Foarte probabil sunt multe alte obiective turistice si locuri frumoase de vazut aici, in afara de cele pomenite de mine. Praga este un oras care se poate vizita indiferent de perioada anului. Venind din Romania, am simtit oarecum in capitala Cehiei niste reminiscente ale comunismului. Mai ales in felul in care aratau unele magazine, in modul in care erau decorate vitrinele. In Praga, plata cu cardul nu este prea des folosita (am incercat in cateva magazine si intr-o pizzerie), in schimb sunt case de schimb valutar la tot pasul. Te simti in siguranta pe strazi, chiar si pe cele laturalnice, chiar si dupa miezul noptii (am vazut fete singure pe strazile pe care am hoinarit noi vineri noaptea). Politia este destul de prezenta si activa pe strazi (din ce am observat eu). Preturile nu mi s-au parut foarte diferite de cele din Romania; este drept insa, nu am stat prea mult ca sa-mi pot face o parere avizata (100 de coroane cehesti echivaleaza cu circa 170.000 de lei vechi). Pentru mai multe informatii, unul dintre site-urile interesante este pragueexperience.com.
In avion am avut loc in partea din fata, imediat in spatele randurilor din clasa business. Cerul a fost perfect senin pe tot parcursul zborului, astfel incat am recunoscut cand am traversat Carpatii, pe undeva intre Retezat si Parang (chiar daca nu am mai avut la dispozitie display-ul cu informatii GPS). A batut vantul la aterizare si ne-a cam zgaltait insa totul s-a terminat cu bine.
miercuri, 13 octombrie 2010
Bretania (2010)
ÎN BRETANIA, VIA ELVEŢIA ŞI PARIS (26 iunie - 13 iulie)
Bucuresti, 24 aprilie 2014
Destinaţia aleasă pentru vara lui 2010 a reprezentat cel mai îndepărtat
loc în care am ajuns vreodată. Rezervaserăm pentru o săptămână, împreună cu Anca
şi Adi (finii noştri şi tovarăşi constanţi de drumeţie prin Europa), o pensiune
din St. Eden, un sat de vacanţă din apropiere de Plouescat, un orăşel din
nord-vestul Bretaniei, în vestul extrem al Franţei.
Sâmbătă
26 şi duminica 27 iunie – drumul până la Zurich
Primele două zile le-am petrecut pe drum – a fost prima ieşire din
ţară a lui Suzi (Skoda noastră). Cami a condus până la graniţa cu Ungaria, deşi
avea gripă, tuse şi conjunctivită virală, din cauza cărora nu reuşise să doarmă
deloc în noaptea dinaintea plecării. Am pornit la 7 dimineaţa din Bucureşti, am
ajuns în Arad pe la 16 iar peste o oră intram în Ungaria. Aşadar, circa 600 km în
10 ore. Ar putea fi doar 6 ore, daca ar exista autostradă. La graniţa cu
Ungaria, cumpărăm de la o „tonetă” vignete pentru întreaga excursie (două
vignete pe 3 zile a câte 32 lei pentru Ungaria şi două vignete pe 10 zile a câte
44 lei pentru Austria). În premieră pentru noi, am reuşit să ajungem pe lumină (la
21:30, ora noastră) la Hotelul Minerva din Mosonmagyarovar (mică
localitate ungurească de la graniţa cu Austria), unde obişnuim să înnoptăm când
călătorim spre vestul Europei. Aici o cameră dublă
costă echivalentul a circa 40 euro pe noapte dacă plăteşti cu cardul, sau vreo
42-43 daca plăteşti cash, în euro. Străbătuserăm cei circa 400 km prin Ungaria în 4 ore şi jumătate. Iar de la Bucureşti
până la Moson parcurseserăm circa 1.000 km în 14 ore şi jumătate. Duminică
dimineaţă, pe la 11, am plecat din Moson, iar in jurul orei 15 finalizam cei
385 km străbătuţi prin Austria. La 8 seara reuşeam să intrăm în Elveţia, după
325 km prin Germania, parcurşi în 5 ore din cauza numeroaselor „stau”-uri
(blocaje) de pe autostradă. După 115 km prin Elveţia, am ajuns în Urdorf (una
dintre localităţile satelit din jurul Zurichului) pe înserat, puţin după 9 (ora
noastră). Am făcut cunoştinţă cu Eliana, fetiţa drăgălaşă de un an şi vreo trei
luni a prietenilor noştri, Mădălina şi Radu – gazdele noastre din Elveţia, care
ne-au primit cu drag de numeroase ori de-a lungul anilor. Toată seara ne-am
jucat cu Eliana, am mâncat şi am stat de vorbă, apoi am mers la casa primitoare
a Doinei şi a lui Traian, bunicii Elianei, aflaţi pentru o scurtă perioadă în
vizită în România. Un cochet apartament dintr-un bloc situat la câteva străzi
mai încolo. În acea zi, de la Moson la Urdorf, merseserăm 800 km în 10 ore. Astfel,
de-a lungul celor două zile, am avut nevoie de circa 24 de ore pentru a
parcurge cei circa 1.800 km ce despart Bucureştiul de Urdorf.
Luni 28
iunie – Căderile Rinului (www.rheinfall.ch), Stein am Rhein (www.steinamrhein.ch) şi Lacul Konstanz
Ieşind din casă, în jurul prânzului, ne minunăm de vrednicia unui
angajat al administraţiei locale (bănuim noi), care stropea cu o soluţie (printr-o
tijă lungă legată cu un furtun la un tub ca de scafandru pe care-l căra în
spate) iarba care creştea între dalele de beton ale aleii din faţa blocului.
După ce bem cafeaua împreună cu Radu şi ne mai jucăm puţin cu Eliana şi cu Mădălina
(sosită acasă de la serviciu într-o scurtă pauză de prânz), plecăm cu maşina în
nordul Elveţiei, la graniţa cu Germania, să vedem Căderile Rinului (Rheinfall) din
localitatea Neuhausen am Rheinfall, în apropiere de oraşul Schaffhausen. Găsim
o cascadă lată de 150 de metri şi înaltă de vreo 23, datând de acum 14-17 mii
de ani, cu o stâncă „crescută” chiar în mijlocul căderii apelor tumultoase. Elveţienii
au amenajat aici nişte trepte care urcă până la „balconul” din vârful stâncii,
unde au înfipt, cum altfel, drapelul naţional. La stâncă se poate ajunge cu unul
dintre cele trei vaporaşe (www.maendli.com)
care pleacă de la Schlossli Worth (situat pe o insuliţă din aval de cascadă,
aproape de parcarea autoturismelor) şi care înfruntă curenţii puternici ai şuvoiului
de apă înspumată. Imediat după cădere, Rinul formează un cot în unghi drept.
Facem turul cvasi-circular al cascadei, în urcare, pe exteriorul curbei. Admirăm
roata unei mori de apă, apoi traversăm Rinul pe podul de cale ferată construit
la doar câteva zeci de metri în amonte de cascadă şi ajungem la Schloss Laufen
(www.schlosslaufen.ch),
ce oferă o frumoasă perspectivă asupra cascadei. Ne întoarcem agale pe acelaşi
drum, la maşină.
De la Rheinfall, mergem spre est, paralel cu Rinul (care formează
graniţa naturală cu Germania în acea zonă), până la Stein am Rhein. Un orăşel
elveţian cu vreo 3.000 de locuitori, care în 2007 a celebrat 1.000 de ani de
existenţă, situat în zona în care Rinul iese din Lacul Konstanz şi al cărui
centru vechi, pietonal, este inclus în patrimoniul UNESCO. Înţelegi motivul în
primul moment în care vezi faţadele excelent conservate ale clădirilor medievale,
pictate magnific în culori vii. Fântâna arteziană în zece colţuri
(Marktbrunnen) din piaţa centrală (Rathausplatz), mesele de la terasele în aer
liber ale restaurantelor şi micile magazine amenajate cu gust întregesc atmosfera
de vacanţă. După ce fotografiem minute în şir verandele şi frescele clădirilor
înalte, ne plimbăm puţin pe faleza Rinului, situată la doar câţiva paşi de
centrul vechi. Grinzile exterioare de stejar ale caselor în stil colombaj stau
neclintite de secole. Din câte am înţeles, ele sunt specifice Germaniei, însă
se pare că sunt răspândite şi în nordul Elveţiei şi în unele regiuni din Franţa.
Noi le văzuserăm pentru prima dată în Alsacia, cu câţiva ani înainte, şi urma să
le admiram şi în unele localităţi din Bretania.
Ne despărţim de micul oraş şi continuăm tot spre est, pe malul Lacului
Konstanz (Bodensee) – supranumit „oceanul şvab” şi aflat la intersecţia graniţelor
Elveţiei, Germaniei şi Austriei. Zona pitorească a lacului este plină de
parcuri, versanţi acoperiţi cu viţă de vie şi vechi sate de pescari. Traversăm oraşul
Konstanz şi ne întoarcem puţin spre vest, până în capătul cel mai îndepărtat (spre
nord-vest) al Peninsulei Reichenau, ce găzduieşte un cartier rezidenţial (dar şi
o mănăstire benedictină datând din anul 723). Priveliştea lacului scăldat de
razele soarelui înainte de apus este superbă. Un cuplu de nemţi la a doua
tinereţe trag o baie bună în apa lacului, apoi se schimbă pe mal şi pleacă în treaba
lor, sub privirile noastre admirative.
Marţi 29
iunie – Murren
Între Urdorf şi Lucerna, pe un drum naţional, un poliţist dotat cu
pistol, cască şi microfon ne face semn să oprim şi ne trimite într-o parcare de
pe marginea şoselei, unde mai mulţi colegi de-ai lui verificau maşinile oprite
de filtrul rutier. După ce am văzut că sunt controlate şi maşini înmatriculate în
Elveţia, am înţeles că nu numărul de România al maşinii noastre este motivul pentru
care ne-au oprit. Un poliţist tânăr şi amabil ne-a verificat actele, apoi a dat
ocol maşinii şi s-a uitat atent la fiecare anvelopă (am presupus că-l interesau
gradul de uzură şi tipul anvelopei – de vară sau de iarnă). Ne-a întrebat în
engleză unde mergem şi apoi ne-a spus motivul pentru care am fost opriţi de
colegul său din stradă: eu şi Anca, pe bancheta din spate, nu purtam centurile
de siguranţă (obligatorii în Elveţia pentru toate persoanele din maşină). Ne mai
spune că, nedorind să ne strice vacanţa pe care tocmai o începuserăm, ne iartă
de amenda care costa 60 franci (circa 200 lei) de persoană. Merită poate să menţionez faptul că, în acea dimineaţă,
pusesem pe lunetă, la vedere, un abţibild „I love Switzerland” primit cadou
pentru Suzi de la Eliana, Mădălina şi Radu. Nu o să aflăm niciodată dacă abţibildul
a contat în decizia poliţistului de a ne ierta, ştiut fiind faptul că elveţienii
sunt intransigenţi când vine vorba de contravenţii rutiere, indiferent de renumele
şi averea făptaşilor. Trecem de Lucerna şi, ajunşi în zona montană, facem o
pauză pe marginea unui superb lac (posibil Lungerersee, dacă l-am identificat
corect pe hartă), de unde admirăm un peisaj tipic elveţian – sub crestele înzăpezite
ale munţilor din zare, pădurile dese de pe colinele din jur dau apei o culoare
de un verde ireal. Următoarea pauză o facem la Brienz (www.brienz-tourismus.ch),
la o cafea pe marginea Brienzer – lac de munte cu o culoare bătând în turcoaz,
lung de circa 14 km. Localitatea Brienz este plină de case tradiţionale din
lemn, împodobite cu flori multicolore, alei romantice din piatră şi numeroase
magazine cu produse artizanale din lemn, lucrate manual. Asta pentru că Brienz
este considerat „capitala sculpturii în lemn” a Elveţiei, cu o tradiţie
îndelungată, aici funcţionând o şcoală şi un muzeu dedicate acestei
îndeletniciri. Originalele sculpturi în lemn pot fi admirate inclusiv pe
traseele turistice ce străbat pădurile din împrejurimi. Orăşelul este dominat
de Vârful Brienzer Rothorn (2350 m). Am citit că, pe perioada verii, spre vârf
urcă, până la 2240 m altitudine, singura cale ferată cu cremalieră şi
locomotive cu aburi din Elveţia (www.brienz-rothorn-bahn.ch),
construită la sfârşitul secolului 19 şi având o înclinaţie medie de 22,5%. Pe
parcursul unei ore cât durează urcarea, turiştii au parte de privelişti
încântătoare: sate de vacanţă, cascade, poieniţe, cărări de culme, păşuni
alpine şi panorame maiestuoase către Alpii Bernezi. Să mai amintim că, la 5 km
est de Brienz, în Hofstetten, pe un platou însorit situat la 650 m altitudine,
departe de zgomotul lumii, se află Freilicht Museum Ballenberg (www.hofstetten-ballenberg.ch; www.ballenberg.ch)
– un fel de muzeu al satului elveţian, în aer liber, întins pe 200 de hectare şi
adăpostind peste 100 de case seculare aduse din toată Elveţia, animale de fermă,
precum şi ateliere de meşteşuguri rurale. În ceea ce priveşte lacul Brienzer,
el poate fi admirat cel mai bine cu ocazia unei plimbări cu vaporul. Mândria
flotei din Brienz este reprezentată de navele cu aburi şi roţi cu zbaturi,
asemănătoare celor de pe Mississippi. După ce bem cafeaua şi admirăm peisajul, ne
fotografiem lângă o sculptură ce o reprezintă (în mărime naturală, zic eu) pe
Elizabeth Grossman – „femeia barcagiu de pe Lacul Brienz”, cea care cu mulţi
ani în urmă obişnuia să îi plimbe pe turişti cu barca, arătându-le frumuseţile
zonei, una din ele fiind Cascada Giessbach.
Părăsim Brienz, mergem spre vest şi, după 15 km, ajungem la Interlaken
(www.interlaken.ch,
situat între două lacuri: Brienzer la est şi Thuner la vest), cel mai important
oraş din zonă (o staţiune cosmopolită încă din secolul 19), renumit pentru
cazinoul său, festivalul de muzică clasică şi teatrul de vară Wilhelm Tell (www.tellspiele.ch).
Noi îl traversăm rapid şi ne îndreptăm spre sud, pe valea râului Lutschine,
care se bifurcă după câţiva kilometri dincolo de oraş: o parte merge spre est,
la Grinderwald, urmând cursul râului Lutschine Negru, iar cealaltă (pe care o urmăm
noi) continuă spre sud, pe valea Lutschine Alb, spre Lauterbrunnen – una dintre
numeroasele staţiuni montane din centrul Elveţiei, situată la circa 800 de
metri altitudine. Ca o paranteză, din Lauterbrunnen se poate urca cu trenul la
Wengen, localitate închisă circulaţiei auto şi situată pe un minunat platou
alpin, iar apoi la Kleine Scheidegg. De aici, calea ferată (datând din 1912) continuă
printr-un tunel lung de 7 km până la Jungfraujoch: la aproape 3.500 m
altitudine, gara situată sub vârful Jungfrau se pare că este cea mai înaltă din
Europa şi una dintre cele mai înalte din lume (www.jungfraubahn.ch). Ajunşi
în Lauterbrunnen, admirăm o superbă cascadă în surplombă: un şuvoi puternic de apă
este pulverizat în aer şi apoi izbit de peretele vertical (înalt de circa 300
metri) în locuri diferite, depinzând de direcţia şi forţa vântului. Câteva zeci
de metri mai încolo, pe acelaşi versant, observăm încă o cascadă, mai mare decât
prima (Staubbach, din ce am văzut pe hartă). Şi în cazul acesteia, o parte din
apă se transformă într-o ploaie fină, purtată de vânt. Ajungem până la peretele
muntelui trecând printr-un fel de tunel, construit probabil ca protecţie împotriva
căderilor de stânci. Urcăm apoi câteva zeci de metri pe o potecă amenajată până
la un punct de belvedere săpat în stâncă, de unde avem o frumoasă perspectivă
asupra satului şi munţilor care-l înconjoară. Zărim o casă al cărei acoperiş
este complet acoperit cu iarbă. Doar geamul de la mansardă şi coşul ne dau de
înţeles că nu este vorba de o movilă, aşa cum ai putea crede la o privire
aruncată în grabă. Mai văzusem astfel de case doar în fotografii sau la TV.
Ne continuăm călătoria cu maşina, spre sud, până la Stechelberg
(la peste 900 m altitudine). De aici, urcăm cu telecabina până la Murren. Ne
costă vreo 20 de franci de persoană dus-întors, însă există numeroase
abonamente avantajoase. Murren este un excepţional sat de vacanţă, tipic elveţian,
situat la 1.650 m altitudine. Aici nu circulă maşinile, putându-se ajunge doar
cu telecabina sau cu trenul (din Lauterbrunnen). Murren este a doua „staţie” (după
Gimmelwald şi înainte de Birg) a telecabinei care urcă pe Schilthorn (circa
2.970 m altitudine; www.schilthorn.ch),
cunoscut şi ca Piz Gloria: aici s-au filmat scene din celebrul film 007 – James
Bond. Cei care urcă până aici şi aleg să-şi acorde câteva momente de relaxare
la restaurantul rotitor (cam o oră durează o rotaţie completă) se pot bucura de
o excepţională panoramă: de la celebrul trio de vârfuri din imediata vecinătate
– Eiger, Monch şi Jungfrau (circa 4.000 m, incluse în patrimoniul UNESCO) şi până
departe, spre Mont Blanc sau Pădurea Neagră. Admirăm deopotrivă atât căsuţele
din lemn, atât de elveţiene, pline de ghivece cu flori multicolore (inclusiv
floare de colţ), cât şi uimitoarea privelişte a munţilor din jur, ale căror creste
sunt încă acoperite cu zăpadă. Din Murren se poate urca cu funicularul, în doar
câteva minute, până la Allmendhubel, la circa 1.900 m altitudine. Între Murren şi
Schilthorn se întinde zona de schi situată la cea mai mare înălţime din întregul
Oberland Bernez. În amintirea primei traversări cu balonul a Alpilor (în 1910),
în mica localitate funcţionează muzeul „Sport und Ballon” şi se organizează
anual un festival internaţional alpin al baloanelor. În zonă sunt şi multe
trasee turistice. Ploaia uşoară care a început în timp ce ne plimbam prin
Murren a devenit torenţială, neîmpiedicând însă telecabinele să îşi vadă de
drumul lor şi să ne coboare la baza muntelui. Am mai citit că între
Lauterbrunnen şi Stechelberg, pe versantul opus celui pe care se află Murren,
există un complex de zece cascade glaciare, săpate în munte, numit Truemmelbach
(www.truemmelbach.ch),
inclus în Patrimoniul Unesco, care dispune de un ascensor-tunel pentru
facilitarea vizionării cascadelor.
Ajungem seara în Urdorf, mâncăm, ne jucam cu Eliana şi discutăm cu
părinţii ei. O adevărată plăcere să ne plimbăm noaptea pe jos prin cartierul
liniştit, în care te simţeai în deplină siguranţă, fără teama de câini
comunitari şi hoţi. Ne întâlnim cu vreo doi cetăţeni care ne salută politicos.
Miercuri
30 iunie – Einsiedeln (www.einsiedeln.ch), Schwyz (www.schwyz-tourismus.ch) şi lacurile din jurul Lucernei
În cursul dimineţii, mergem la mini centrul comercial din colţul
străzii să facem cumpărături, la Migros şi Denner. La ultimul magazin, avem
surpriza să nu accepte carduri Visa (ţineam minte din anii trecuţi că este ceva
în neregulă cu plata la acel magazin însă nu îmi aminteam exact ce anume). Într-un
final, pricepem de la vânzătoare că putem plăti cu euro însă ne va da rest în
franci, ceea ce nu ne deranjează deloc. La sugestia lui Radu, mergem spre
sud-est, la Einsiedeln, să vizităm grandioasa mănăstire benedictină care datează
din anul 934, renumită şi pentru biblioteca sa. Admirăm biserica – o monumentală
construcţie în stil baroc, datând din 1704, după ce clădirile dinaintea ei, în
stil romanesc şi gotic târziu, au suferit distrugeri şi au devenit neîncăpătoare.
În interiorul bisericii se află Capela Maicii Domnului, construită din marmură
neagră, care adăposteşte statuia Fecioarei Maria. Faţa şi mâinile au fost
vopsite în negru, după ce praful şi fumul le înnegriseră de-a lungul secolelor.
Veşmintele care acoperă statuia se schimbă în funcţie de sărbătorile
religioase. Madona Neagră din Einsiedeln este una dintre cele mai celebre
statui de acest gen din Europa. După ce ieşim din mănăstire, mai facem câţiva
paşi prin centrul oraşului, pe străduţele din jurul pieţei din faţa bisericii.
Ampla deschidere a pieţei se datorează unei legi din 1419 care cerea păstrarea
unei anumite distanţe între mănăstire şi clădirile oraşului, pentru a reduce
riscul răspândirii incendiilor. Însă cu toate astea, cinci incendii mari au
devastat mănăstirea şi oraşul din apropierea Lacului Sihl. După ce admirăm de
departe înaltele trambuline pentru sărituri cu schiurile, părăsim Einsiedeln şi
ne îndreptăm spre sud-vest.
Ajungem la Schwyz, localitate dominată de cele două vârfuri ale
Muntelui Mythen. Aici nu prea avem ce vedea în afară de piaţa centrală, cu
statuia despre care bănuim că-l reprezintă pe Wilhelm Tell şi cu câteva faţade
de clădiri superb pictate. Una dintre ele este Primăria, decorată cu fresce
ilustrând scene din istoria Elveţiei. Vizităm frumoasa catedrală de aici – bănuiesc
că este vorba de biserica barocă Sf. Martin, bogat decorată – a cărei uşă
metalică ne dă ceva de furcă la ieşire. Am citit că oraşul se mândreşte cu Haus
Bethehem – cea mai veche casă de lemn din Elveţia, construită în 1287.
Din Schwyz, continuăm spre sud-vest ocolind capătul sud-estic al
lacurilor din estul Lucernei (Vierwaldstattersee) – mai exact Lacul Urner. Ne
oprim câteva minute să admirăm, de la înălţimea şoselei, lacul înconjurat de
munţi şi traversat de numeroase ambarcaţiuni. Trecem prin tunelul Seelisberg
(9,3 km lungime) din vestul Luncii Rutli, la graniţa cantoanelor Uri, Schwyz şi
Unterwalden – locul istoric al proclamării Confederaţiei Elveţiene, în 1291. Ajungem
în zona Beckenried (de unde se urcă spre pârtiile de schi de la Klewenalp) –
Burgenstock – Stansstad. Ne oprim în apropiere de Buochs, într-un parc amenajat
pe malul lacului. Numeroşi oameni se relaxează la plajă, citind, jucându-se sau
scăldându-se în lac. Am savurat cele câteva minute petrecute cu picioarele în
apă, privind împrejurimile şi câteva avioane elveţiene de luptă, care se
antrenau, survolând lacul. Apoi urcăm cu maşina, cam la întâmplare, pe
dealurile din zonă în căutarea unui punct de belvedere, recomandat de Radu, în
zona muntelui Burgenstock (1128 m) – renumit pentru hotelurile sale încă de la
sfârşitul secolului 19 şi pentru splendida panoramă a lacurilor. Uimiţi de
frumuseţea peisajului, ajungem până în parcarea unui hotel retras în mijlocul
naturii, de unde facem cale întoarsă, după ce respirăm o doză bună de aer
curat. În timp ce coboram dealul, pe una din serpentine, avem parte de o
frumoasă panoramă asupra lacurilor. Ne continuăm drumul şi ne mai oprim o dată,
tot pe marginea lacului, de această dată în apropiere de Stansstad. Ajunşi în
Urdorf, am petrecut o seară minunată, ultima din acest concediu, alături de prietenii
noştri. Eliana nu a vrut sa meargă la culcare (în ciuda eforturilor Mădălinei) şi
a stat cu noi până spre miezul nopţii.
Joi 1
iulie – ajungem la Paris
La prima oră a dimineţii (şase, mai exact), o „vecină” ne ceartă că
nu am oprit motorul (făcând gălăgie şi poluând aerul) pe parcursul celor 2-3
minute care ne-au fost necesare pentru a lăsa cheia de la apartamentul Doinei şi
al lui Traian în cutia poştală de la parterul blocului în care locuiau Mădălina
şi Radu. Ieşim din Elveţia pe la Basel şi, abia intraţi în Franţa, ne oprim la
Mulhouse (în jurul orei 7:30, după 115 km de la Urdorf). De aici o luăm pe
Ilinca, fetiţa lui Adi, proaspăt intrată în vacanţă, după primul ei an de şcoală.
Mergând iniţial pe drumuri naţionale, intrăm la un moment dat pe autostradă – destul
de scumpă, în general, în Franţa. Noi am plătit în acea zi 16 euro pentru circa
220 km. De la Mulhouse până la hotelul din Paris unde eram cazaţi am parcurs
450 km în 9 ore şi jumătate. Fiind caniculă, drumul a fost greu. La ora 17,
când am ajuns în capitala Franţei (situată după calculele noastre la circa
2.350 km de Bucureşti), termometrul indica 36-37 de grade Celsius. GPS-ul ne
duce fix în faţa Hotelului Delos Vaugirard (două stele). Camera dublă a costat
67,5 euro pe noapte. Ioana şi Bogdan de la Maxi Tourism l-au găsit pentru noi şi
s-au ocupat de rezervare. Hotelul este situat relativ în centru, în apropierea
staţiei de metrou Vaugirard, la sud-vest de Turnul Eiffel şi la vest de
Montparnasse. Parcăm maşina pe unul dintre locurile rezervate
de hotel la subsolul unei clădiri din capătul străzii şi o lăsăm acolo până la
plecarea din capitala Franţei. Căci, după cum ştiam deja (şi am avut ocazia să
ne convingem), pe străzile Parisului maşinile se „parchează” de regulă una în
spatele alteia, la distanţă de câţiva centimetri, prin împingerea uşoară a autoturismelor
din faţă şi din spate. Camera primită de noi la parterul hotelului, foarte
intimă şi cochetă, este o surpriză plăcută. Deşi mică, a fost suficient de încăpătoare
şi ne-a făcut să ne simţim bine din primul până în ultimul moment. Am făcut un
duş şi apoi am ieşit repede pe străzi, să ne îmbătăm cu aerul Parisului. Ne
place atmosfera destinsă din parcul Champ de Mars, din faţa Turnului Eiffel
(frumos luminat noaptea), unde oamenii se relaxează aşezaţi pe iarbă. În
schimb, nu ne place înghesuiala de la lifturile care urcă turiştii în turn şi
nici mulţimea de comercianţi ambulanţi, foarte insistenţi în a-ţi vinde
suveniruri kitsch. Traversăm Sena şi continuăm spre nord până la Arcul de
Triumf, după o escală la farmacie. Cami are noroc de un farmacist priceput ce-i
vinde nişte pastile care îi „iau cu mâna” durerea supărătoare de gât. De aici,
mergem agale pe Champs Elysees – cosmopolită şi plină de oameni de toate naţiile,
culorile, orientările sexuale, stiluri de îmbrăcăminte şi coafură. După ce
admiram în dreapta Grand Palais şi Petit Palais, trecem prin Place de la
Concorde (dominată de obeliscul din granit roz vechi de 3.300 de ani) şi Grădinile
Tuileries, apoi ajungem în faţa Muzeului Luvru. Aici ne odihnim o bună bucată
de vreme, răcorindu-ne pe marginea fântânii arteziene de lângă piramida de
sticlă. Nu ne vine să credem că afară este încă lumină, deşi ceasul arată orele
22. Abia după lăsarea întunericului, când luminile oraşului se aprind, ne întoarcem
spre hotel, mergând agale pe malul Senei şi admirând numeroasele ambarcaţiuni de
agrement care plimbau turiştii sau pe cele private, găzduind petreceri. În vârful
turnului unei clădiri, steagul Franţei (puternic luminat) flutură semeţ,
vizibil de la mare depărtare. În parcul din apropierea Domului Invalizilor remarcăm
multe grupuri de tineri ieşiţi la picnicuri nocturne. Datorită oboselii sau
poate din cauza impresiei puternice pe care ne-o făcuse Parisul, feeric
luminat, avem mici dificultăţi în a găsi străduţa pe care se afla hotelul
nostru.
Vineri 2
iulie – Paris, de dimineaţă până seara
După micul dejun copios, luat în minuscula curte interioara a
hotelului, din faţa ferestrei camerei noastre, plecăm la plimbare pe aceeaşi căldură
ca în ziua precedentă. Primul obiectiv este Montparnasse – unul dintre
faimoasele cimitire ale Parisului în care se află rămăşiţele pământeşti ale
unor personalităţi universale (printre care şi Brâncuşi). De aici, ne îndreptăm
spre nord-est şi, după ce aruncăm din mers o privire spre Jardin du Luxembourg,
intrăm pe Bd. Saint-Michel şi ajungem în faţa Pantheonului. Apoi ne bucurăm de
răcoarea fântânii arteziene din faţa Sorbonnei (fondată în 1253). Ne încântă
foarte tare multitudinea de terase în aer liber ale cafenelelor, având toate
scaunele de la mese orientate spre stradă. Mâncăm de prânz în zona Cartierului
Latin, la un restaurant-braserie (Le Cafe de Paris), la una dintre mesele scoase
afară, pe o stradă pietonală. Carafele cu apă rece sunt din partea casei, iar
servirea este menţionată separat pe nota de plată (15%). După masă, ajungem pe
Ile de la Cite şi, în timp ce afară plouă cu găleata, noi vizităm catedrala gotică
Notre Dame, realmente impresionantă, cu vitralii superbe. Din câte am înţeles,
este cel mai vizitat obiectiv din Paris iar piaţa din faţa catedralei reprezintă
„Km 0” al Franţei. Să nu uit să menţionez lungul şi pitorescul şir de tarabe
ale anticarilor de cărţi de pe malul Senei. După Notre Dame, trecem prin faţa
Primăriei şi a nonconformistei clădiri a Centrului Naţional de Artă şi Cultură
Georges Pompidou. După ce Adi ne ameţeşte puţin pe străduţele din zonă, luăm
metroul spre nord, până în Montmartre (eu m-am dat bătut instant când am văzut
harta cu reţeaua de magistrale şi cele peste 370 de staţii). Urcăm până la
minunata catedrală Sacre Coeur. După ce o vizităm, ne aşezăm pe treptele din faţă
(înţesate de oameni) şi admirăm o extraordinară panoramă a Parisului. Am citit
că din turnul catedralei se poate vedea, atunci când este senin, până la circa
30 km depărtare. Mergem puţin spre vest şi ajungem în Place du Tertre – cea boemă
şi plină de artişti, cafenele şi restaurante – unde mâncăm nişte clătite delicioase.
Scurta noastră călătorie prin Paris se încheie în Place Pigale, după ce admirăm
în trecere celebrul Moulin Rouge, Muzeul Erotismului şi alte edificii ale
industriei de profil. Din păcate, nu mai avem timp să ajungem şi în La Defense
– cartierul de afaceri al Parisului, cu arhitectură modernă. Ne suim în metrou şi
ajungem rapid la hotel. Bem câte o bere (cumpărată cu câteva minute înainte de închiderea
unicului magazin din zonă care mai era deschis la acea oră) şi ne felicităm
pentru turul de forţă de o zi şi jumătate. Ilinca ne-a urmat peste tot şi ne-a
uimit cu răbdarea şi cu rezistenţa ei fizică. Parisul, romantic şi încărcat de
istorie, ne-a impresionat.
Sâmbătă 3
iulie – ajungem în Bretania
Plecând de la hotel (cam pe la 11:30 dimineaţă), am avut o surpriză
plăcută legată de costul parcării (19 euro pentru ambele nopţi, nu pentru
fiecare, aşa cum ne aşteptam) şi una neplăcută legată de repetatele încercări
nereuşite de a ieşi din parcarea subterană. Am urcat şi am coborât de câteva
ori între parcarea subterană şi recepţia hotelului pentru a raporta problema de
la senzorii barierei. Părăsim Parisul pe ploaie, însă cerul se luminează în
scurt timp. Ne îndreptăm spre vest, iar după ce trecem pe lângă Vitre putem
considera că am intrat în Bretania. În jurul orei 16 trecem pe lângă Rennes,
capitala Bretaniei. Între Paris şi Rennes plătiserăm circa 26,7 euro pentru
aproximativ 235 km de autostradă. Ne oprim să facem cumpărături la Hyper U din Yffiniac,
în apropierea rezervaţiei naturale din Golful Saint-Brieuc. Facem cunoştinţă cu
însemnul „Produit en Bretagne” (prezent pe ambalajele produselor a vreo 200 de
companii producătoare – www.produitenbretagne.com),
înfăţişând un far desenat pe harta Bretaniei. Mi s-a părut interesant faptul că
pe bonul primit la casa de macat produsele sunt grupate pe raioane. Canicula
care ne-a însoţit pe drumul dintre Paris şi Bretania descreşte vizibil în
intensitate pe măsură ce ne apropiem de mare. Iniţial am crezut că scăderea
temperaturii se datorează în mare parte înserării, însă am aflat ulterior (şi
am simţit pe propria piele) că Bretania se bucură vara de temperaturi cuprinse peste
zi între 18 şi 25 (maxim 30) de grade Celsius şi 10-15 grade noaptea. Tot din
cauza climatului oceanic, iernile sunt blânde şi ploioase, fără variaţii mari
de temperatură, cu
rare zăpezi, îngheţuri sau temperaturi negative. Fiindcă
tot suntem la capitolul climă, să mai spunem că, în ciuda faptului că în
Bretania plouă foarte mult (de asta peisajul este aici atât de verde), noi urma
să avem noroc de o întreagă săptămână însorită – o excepţie fericită putem
spune, dacă ţinem cont că în urmă cu un an plouase mai toată vara.
Trecem de Plouescat şi, după ce mai parcurgem câţiva kilometri
spre nord, iată-ne în St. Eden – micul sat de vacanţă de la malul mării – conduşi
de GPS până la circa 10-20 metri de casa în care vom locui timp de o săptămână.
Ceasul arăta 8 şi jumătate, ceea ce însemna că străbătuserăm cei 560 km de la
Paris în 9 ore (incluzând aici şi timpul petrecut la cumpărături). Un mic iaz în
mijlocul unei grădiniţe pline cu flori multicolore ne întâmpină la intrarea în
„gospodărie”. La lumina blândă a soarelui la asfinţit, ne îndrăgostim imediat de
zonă, de curte, de casă. Gazdele noastre, o familie simpatică de francezi (doamna
Monique Le Bihan şi soţul ei), ne prezintă casa (http://saint.eden.free.fr),
iar apoi încep să ne explice pe larg ce putem vizita în zonă. Lângă uşa de la
intrare este prins pe perete un stativ plin cu hărţi şi pliante, la care am
avut acces şi care ne-au fost de mare folos de-a lungul vacanţei. Ca o paranteză,
mi-au plăcut excelentele hărţi „albastre” 1:25.000 ale câtorva dintre regiunile
Bretaniei, publicate de către Institutul Geografic Naţional. În semn de bun
venit, gazdele ne lăsaseră pe masă un cadou tipic breton – o sticlă de cidru din
mere şi o cutie cu biscuiţi tradiţionali (galette) – alături de o vază plină cu
hortensii proaspete. Casa „noastră” este construită în continuarea celei în
care locuiesc gazdele (şi este mai mică decât a acestora). Clădirea este
construită în stil breton, din piatră (inclusiv acoperişul), cu etajul
mansardat. Hornurile semeţe sunt amplasate pe vârful acoperişului, în extremităţile
casei. Curtea gazdelor, despărţită de a noastră printr-un gard viu de vreo 2
metri înălţime, este frumos decorată cu tufe mari de flori multicolore. Am
parcat maşina în zona acoperită cu pietriş din faţa casei. Pe gazonul (proaspăt
tuns de gazde) din stânga intrării în casă se află o măsuţă şi două băncuţe de
lemn. Acolo urma să luăm micul dejun, în majoritatea dimineţilor. Am fi mâncat acolo
şi seara dacă nu ar fi fost aşa răcoare. Zona de gazon se prelungeşte în
spatele casei, unde avem la dispoziţie două şezlonguri. Gazdele ne satisfac
curiozitatea insistentă şi ne spun că, după părerea lor, casa (partea destinată
turiştilor) ar valora cam 200.000 de euro. La parter se află o singură încăpere,
spaţioasă, care reuneşte bucătăria complet utilată, locul de luat masa şi
livingul cu şemineu. Tot la parter se află baia (cu duş). La etaj, în afară de
toaleta de serviciu, găsim trei dormitoare, dintre care două cu pat dublu (plus
un pat de copil mic într-una din camere), în timp ce al treilea este amenajat
special pentru copii şi are două paturi separate (însă în care pot dormi lejer şi
adulţii). Curăţenie, bun gust, ambianţă deosebită. Totul este pus la punct şi
nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Niciun moment nu am avut sentimentul că
gazdele au adus în „casa pentru turişti” ceea ce le-a prisosit sau nu le-a mai plăcut
să ţină în casa în care locuiau. Asta probabil fiindcă doreau cu adevărat să
satisfacă exigenţele turiştilor veniţi din întreaga lume. De exemplu, după noi,
în următoarele săptămâni, veneau nişte elveţieni, apoi nişte belgieni.
Descoperim cu bucurie că, deşi ne aflam dincolo de meridianul zero (eu şi Cami eram
pentru prima oară în emisfera vestică), ora este cea a Europei Centrale, deci
beneficiem mai mult timp de lumina zilei. Aşa încât mergem pe malul Mării Mânecii
(la vreo 200 m de casă, spre nord) să admirăm apusul de soare. Asta se întâmpla
pe la 10 şi jumătate seara. Fiind înconjurată din trei părţi de mare sau ocean,
extraordinarele apusuri sunt emblematice pentru Bretania. Abia după ora 11 se întunecă
de-a binelea. Luaserăm cu noi, pe malul mării, câte o sticlă de bere Panache, cumpărată
din hipermarket la propunerea lui Adi. Abia când am simţit gustul dulce, de
suc, am căutat pe sticlă concentraţia de alcool. 1%, spre bucuria Ilincăi, care
a băut în acea seară o sticlă întreagă (probabil o premieră pentru ea). Şi nu a
fost singura pe care a băut-o de-a lungul săptămânii, căci cumpăraserăm o cutie
de 24, iar noi, adulţii, ne-am aprovizionat în zilele următoare cu bere
adevărată. În afară de glasurile noastre, nu se auzeau decât valurile mării spărgându-se
de stânci.
Duminică
4 iulie – St. Eden şi împrejurimile
Este zi de odihnă, după alergătura din Paris şi drumul lung până
în Bretania. Pe terenul vecin, din stânga casei, un măgăruş şi un cal pasc
liniştiţi. Proprietarul lor şi al terenului îi aduce aici dimineaţa şi îi ia
seara, folosind terenul, din câte putem noi vedea, doar pentru a hrăni cele
două vieţuitoare. Plecăm în recunoaştere, pe jos, de-a lungul coastei stâncoase
şi franjurate („Cote des Legendes”), spre sud-vest. În zonă sunt multe sătucuri
de vacanţă, cu case răzleţe. În drumul nostru, nu întâlnim prea mulţi oameni. Vedem
„magasin a pudre” din imediata vecinătate a St. Eden, datând din secolul 18,
unul din multiplele edificii de acest fel construite de-a lungul coastei pentru
a contracara incursiunile anglo-britanice. Ne plimbam pe câţiva dintre cei 13
km de litoral aferent localităţii Plouescat. Ajungem la o mică zonă de plajă.
Intrăm puţin în apă, doar cu picioarele, căci apa ni se pare rece. Alge lungi,
aduse de valuri la mal, ni se împleticesc printre picioare. Alţi turişti,
inclusiv câţiva copii, sunt în apă până la gât. Ne întindem la soare pe stâncile
mari, rotunjite de apă şi vânt. Încercând să coboare de pe un bolovan, Cami
scapă din buzunar aparatul de fotografiat care ajunge în apa de doar 20 cm
adâncime. În câteva secunde ajung lângă aparatul din care ies la suprafaţă bule
de aer şi care „îşi dă duhul” sub ochii mei. În următoarele zile a stat la
uscat, în bătaia soarelui, însă nu am mai reuşit să-l pornim. Cardul de memorie
este însă intact şi toate fotografiile făcute până în acel moment sunt în regulă.
Ne mai plimbam puţin pe malul mării, apoi ne întoarcem spre casă, mergând agale
prin satele învecinate, pe marginea drumurilor impecabile, admirând cu nesaţ
casele bretone, curţile aerisite şi grădinile superbe. Excursiile din zilele
următoare aveau să ne confirme ceea ce începeam să înţelegem din acea primă
plimbare, şi anume că toate localităţile bretone sunt extrem de bine îngrijite.
Tufele exuberante de hortensii (plantă emblematică, de peste 2 metri înălţime),
în toate culorile, contrastează plăcut cu griul caselor din granit, cu grinzile
din lemn sau cu albastrul din tâmplăria uşilor, ferestrelor şi obloanelor.
Gardurile care delimitează curţile sunt adesea constituite din „pereţi” înalţi
de arbuşti cu flori viu colorate. Până şi în centrul sensurilor giratorii sau
pe marginea drumurilor există interesante aranjamente florale. Explicaţia acestei
explozii de flori şi culori constă în faptul că în Bretania se derulează un
program regional „villes et villages fleuris”, care recompensează localităţile
cu una până la patru „flori”, în urma unei evaluări anuale realizate de către
un juriu care apreciază munca depusă de comunitate, cadrul vegetal (flori şi
arbori), precum şi respectul şi preocuparea pentru mediu. În drumurile noastre,
am trecut adesea şi pe lângă interesante culturi de anghinare, o plantă folosită
în medicina alternativă şi în gastronomie. Ajunşi acasă, facem primul nostru grătar
românesc pe pământ breton. Seara, după cină, Ilinca dă o reprezentaţie de muzică
şi dans, îmbrăcată într-un frumos costum oriental. După ce o aplaudăm frenetic,
începem să cercetăm hărţile, să citim pliantele şi să revedem notiţele extrase
la Bucureşti de pe Internet, pentru a stabili lista cu locurile pe care am vrea
să le vedem în cadrul excursiilor pe care urmează să le facem în fiecare dintre
cele cinci zile „pline” avute la dispoziţie.
Profit de context să vă povestesc câteva lucruri (pe care le-am
citit, le-am auzit sau le-am văzut) despre minunata Bretanie (Bretagne în
franceză, Breizh în bretonă, Bertaeyn în gallo şi Brittany în engleză) - www.region-bretagne.fr,
www.britanytourism.com,
www.tourismebretagne.com sau
www.bretagne-evironment.org.
Este una
dintre cele 26 de regiuni ale Franţei şi ocupă peninsula cu acelaşi nume din
vestul ţării, întinzându-se de la Oceanul Atlantic până la Valea Loarei şi fiind
scăldată de apele Mării Mânecii la nord şi ale Golfului Biscaya la sud.
Cuprinde patru „departamente”: Cotes-d’Armor în nord; Finistere în vest (Penn
ar Bed, în bretonă) – „capătul pământului” (aici se află şi St. Eden, sătucul
nostru); Ille-et-Vilaine în est; Morbihan în sud. Geografic, regiunea Bretania
de astăzi corespunde în mare parte cu provincia istorică Bretania. Aceasta din
urmă includea, în plus, şi majoritatea teritoriului din departamentul
Loire-Atlantique, din jurul oraşului Nantes – capitala istorică a Ducatului de
Bretania. Pentru Nantes (vestit pentru grădinile şi cartierele sale vechi,
castelul şi catedrala gotică) a fost creată o regiune separată, Pays de la
Loire, cuprinzând teritorii din regiunile istorice Maine şi Anjou. Există însă
ghiduri turistice care includ şi Loire-Atlantique în Bretania.
Drapelul breton (Gwenn ha Du – alb şi negru), omniprezent, a fost
creat în 1925 şi simbolizează simbioza culturală şi împletirea de limbi între estul
şi vestul regiunii. Dacă am înţeles bine, cele 4 dungi albe îi reprezintă pe
episcopii fondatori vorbitori ai limbii bretone din Basse Bretagne, în vest
(Leon, Tregor, Cornouaille şi Vannes), iar cele 5 dungi negre pe cei vorbitori de
gallo (limbă asemănătoare francezei) din Haute Bretagne, in est (Rennes,
Nantes, Dol de Bretagne, St. Malo şi Penthievre / St. Brieuc). Herminele,
mamifere carnivore mici simbolizate în heraldică sub forma unor cruci, sunt
grupate în colţ şi sunt preluate de pe uniformele de luptă ale regilor şi
ducilor care au contribuit la câştigarea independenţei Bretaniei. Adesea, am
întâlnit în Bretania un alt simbol - „Le Triskell” - o temă din arta celtă, cu multiple
semnificaţii.
În
epoca romană, teritoriul Bretaniei a aparţinut Confederaţiei Armoricane, nume
ce derivă de la cuvântul celtic care desemnează o regiune de coastă. Confederaţia
era formată din mai multe popoare celtice (venite aici începând din secolul 6
înaintea erei noastre). Unii dintre cei mai renumiţi erau veneţii, navigatori
de excepţie ce locuiau în zona oraşului Vannes, denumit după aceştia. Numele
regiunii datează din anii 600, capătul peninsulei fiind numit Mica Britanie sau
simplu Bretania. Cu totul aparte faţă de restul Franţei, Bretania este una
dintre puţinele regiuni cu populaţie de origine celtică, alături de Ţara
Galilor, Scotia, Irlanda, Cornwall şi Galicia (Spania). Franceza este limba
oficială în Bretania, dar cele două limbi regionale sunt sprijinite de autorităţi.
Bretona este o limbă celtică înrudită cu galeza vorbită în Ţara Galilor şi
cu limba cornish - vechea limbă
celtică vorbită în Peninsula Cornwall din Marea Britanie. A doua limbă
regională este gallo, mai puţin răspândită - limbă romanică cu multe influenţe
celtice. În general, însemne sunt bilingve: în franceză şi în bretonă.
Bretania
este o regiune preponderent agrară, creşterea animalelor, pescuitul, industria
alimentară fiind activităţile economice principale. Acestora li se adaugă, în
perioada estivală, turismul, mai ales în zona de coastă. Regiunea Bretania şi
departamentul Loire-Atlantique realizează aproape
jumătate din producţia piscicolă a Franţei. Algele marine, în sute de varietăţi,
şi nămolul de aici sunt renumite şi foarte apreciate în industria cosmeticii. Trei
porturi (Saint-Quay-Portrieux, Erqui şi Longuivy) găzduiesc anual un festival
adresat gurmanzilor şi dedicat celebrelor moluşte Saint-Jacques (www.coquille-saint-jacques.org). Gastronomia
Bretaniei (www.tastybrittany.com; www.tablesetsaveursdebretagne.com) este
renumită prin peşte şi fructe de mare de toate felurile
(în special midii si stridii, mai ales datorită mareelor înalte), lactate,
carne de porc, foie gras.
Deosebite sunt şi tradiţionalele „les crepes” şi „les galettes” - clătite din făină
albă sau neagră (de grâu sau de hrişcă), care se mănâncă fie ca fel principal (cu
cârnaţi locali „andouille”, şuncă, fructe de mare, brânză, ouă, vegetale, chiar
bere sau cidru etc.), fie ca desert (cu zahăr, miere, dulceaţă, mere coapte,
sos caramel şi multe altele) – www.ecole-maitre-crepier.com. Galettes
este, de asemenea, numele unui sortiment de biscuiţi – mici şi rotunzi. Tot din Bretania provine si celebrul Pate Henaff. Există aici
multe biscuiterii, creperii, distilerii (whisky breton), cidrării şi ciocolaterii,
unele cu o vechime de peste o sută de ani. Plus numeroase fabrici de conserve
din peşte. În cadrul uneia dintre ferme se poate vizita o expoziţie de scoici şi
fructe de mare, iar într-o biscuiterie copiii îşi pot produce proprii biscuiţi.
Băutura tradiţională este cidrul, datorită mediului propice pentru
cultivarea merelor, Bretania fiind a doua regiune producătoare de cidru din Franţa. Nouă ne-a
plăcut mult şi excelenta bere bretonă (cu tradiţie de
secole), în numeroase sortimente (unele nepasteurizate, altele dublu
fermentate), dintr-o diversitate de cereale, în sticle cu etichete care
mai de care mai interesante (www.brasseriedebretagne.com sau www.celtika.eu). Am mai
observat că fiecare localitate are o anumită zi în care se desfăşoară (ca să
zic aşa) piaţa. Pentru Haute Finistere (zona în care locuiau gazdele noastre)
am văzut chiar o hartă pe care erau înscrise sau desenate sugestiv, în dreptul
fiecărei localităţi, atât „zilele de piaţă” şi tipurile de produse la vânzare,
cât şi obiectivele şi facilităţile turistice.
Cea
mai importantă formă de relief a Bretaniei este coasta sa, de circa 2.800 km
lungime, foarte sinuoasă şi vălurită (mai abruptă în partea de nord decât în
sud), însă fără diferenţe notabile de nivel, cu un număr mare de faleze
stâncoase şi franjurate, golfuri cu plaje întinse (cu nisip alb şi fin),
estuare şi peninsule. Dacă am începe din nord-est turul imaginar al coastei
bretone, prima porţiune este Cote d'Emeraude, care se întinde de la Golful Mont
St. Michel până la St. Brieuc sur Mer şi care are ca „subdiviziuni” Cotes
Sableuses du Mont Saint-Michel şi Cote de
Gres Rouge du Cap Frehel. Continuând spre vest turul coastei nordice a
Bretaniei, urmează Cote de Goelo şi Cote de Granit Rose (coasta de granit roz
dintre Perros-Guirec şi Trebeurden). În vestul Bretaniei, coasta este împărţită
în trei zone: Cote des Legendes (în nord-est), Mer d’Iroise - rezervaţia
biosferei de aici face parte din patrimoniul UNESCO (incluzând Les Cotes Sableuses
de la Baie d'Audierne) şi Cote de Cornouaille. Zona de sud a Bretaniei cuprinde
Cote des Megalithes (incluzând Cote Sauvage din vestul Peninsulei Quiberon) şi Cote
de Jade (Loire-Atlantique).
Specifice Bretaniei sunt şi pâlcurile de insule, de toate mărimile,
între care circulă diverse ambarcaţiuni frumos colorate. Găseşti la tot pasul
sate pescăreşti fermecătoare, faruri semeţe şi panorame superbe. Lor li se
adaugă oraşe medievale, castele, cetăţi şi fortăreţe. Bretania se poate lăuda şi
cu multitudinea de abaţii şi capele vechi de sute de ani, biserici şi catedrale
zvelte. Sunt construite preponderent din granit, cu turnuri superbe, având
gravate siluetele unor vietăţi mitice. Multe din ele sunt luminate noaptea, fapt
ce le pune în valoare arhitectura impresionantă, un amestec al stilurilor
gotic, flamboiant şi renascentist.
Bretania este eminamente turistică. Există evident numeroase campinguri.
Am văzut pe hărţi şi am întâlnit în drumurile noastre multe amenajări şi
facilităţi speciale (bine semnalizate) pentru persoanele cu handicap. În
Bretania, se pot practica atât sporturi de apă – pe mare, pe râurile interioare,
în parcurile de distracţii sau în cele acvatice – cât şi hiking, mountain bike
sau „Breton Safari” (în care se poate dormi în aer liber), în cadrul
numeroaselor păduri şi parcuri naturale. Parc Naturel Regional d’Armorique este
cel mai renumit, unul dintre cele 45 parcuri regionale din Franţa – www.parc-naturel-armorique.fr.
Celor mai frumoase grădini sau parcuri publice, ale căror compoziţie, bogăţie
botanică şi integrare în peisaj sunt exemplare, le este acordată de către
ministerul de resort distincţia „jardin remarquable”. Bretania are vreo 25 de astfel
de parcuri şi grădini. În plus, există numeroase grădini botanice tematice,
parcuri forestiere, grădini zoologice cu o incredibilă diversitate de animale. De
asemenea, găsim în Bretania acvariu, planetariu (www.planetarium-bretagne.fr),
„insectarium” şi „eclosarium”, parcuri tropicale, dar şi patinoare. Se pot face
plimbări cu ambarcaţiuni de patrimoniu (www.nautismebretagne.fr) sau se
pot urma cursurile numeroaselor şcoli de navigaţie. Iahturile moderne, echipate
cu tehnologii de ultima generaţie, stau alături de corăbii vechi, atent
îngrijite. Iar varietatea muzeelor este dezarmantă: există muzeul pescuitului (nu
se putea altfel), al scoicilor, algelor, coralilor şi mineralelor, al păsărilor
de mare, al marinei, al submarinelor, al liliecilor, al fosilelor, al
salinelor, al lupului (muzeu unic în Franţa), al vinului, al cidrului, al cărţilor
poştale, al bicicletelor, al costumelor bretone, al harpei celtice – şi nu cred
că le-am epuizat. Să mai amintim şi de numeroasele serbări tradiţionale, festivaluri
şi spectacole. Foarte
primitori, bretonii sunt mândri de istoria şi de moştenirea lor culturală.
Costumele tradiţionale, bogate în broderii şi dantele (inclusiv faimoasele
coifuri de 30 cm înălţime purtate de femeile din Cornouaille/Bigouden), mai pot
fi văzute în cadrul serbărilor din timpul verii. Festivalurile de muzică celtică
sunt foarte populare. Pe lângă diverse tipuri de fluiere, bretonii folosesc instrumente
din folclorul celtic, ca harpa şi cimpoiul. În
Bretania, există o bogată tradiţie în faianţe şi porţelanuri (se pare că aici
s-a inventat bolul, prin anii ’30). Există un atelier vechi de peste 300 de ani,
în care totul este lucrat manual.
Luni 5
iulie – Morbihan
Cu forţe proaspete şi avizi să descoperim Bretania, ne începem
şirul de excursii cu cea mai îndepărtată dintre destinaţiile alese. Mergem vreo
200 km spre sud-est, la început pe drumuri naţionale, iar apoi pe autostradă
(am uitat să menţionez că în Bretania autostrăzile sunt gratuite, la fel ca în
Alsacia). Ne oprim la Carnac (Garnag în bretonă; circa 5.000 de locuitori),
situat la sud de linia imaginară care uneşte Lorient şi Vannes, două oraşe mai
mari din sudul Bretaniei. De la funcţionarii oficiului de turism din centrul
localităţii primim o hartă şi aflăm atracţiile zonei. Să spunem că astfel de oficii
se întâlnesc în Bretania la tot pasul, până şi în cele mai mici orăşele. Ne
plimbăm puţin pe jos, prin micul centru, apoi mergem cu maşina până la frumoasa
plajă a oraşului, din Baie de Quiberon. Adunăm scoici, intrăm cu picioarele în
apă iar apoi ne căţărăm pe stâncile de la marginea plajei şi admirăm marea.
Regretăm doar că nu avem timp să zăbovim, căci mai aveam multe de văzut în acea
zi. Poposim câteva minute în două colonii de pescari din apropierea oraşului. Într-una
din ele, vedem câteva ambarcaţiuni „suspendate” pe uscat, în locul în care ar
fi trebuit să fie apă, şi începem să intuim ce înseamnă mareea.
De aici, maşina ne duce pe Peninsula Quiberon (sau Kiberen; www.quiberon.com;
14 km lungime şi circa 2 km lăţime). Coborâm pe stânci până aproape de valurile
înspumate şi ne întindem la soare, în bătaia vântului. Suntem în nordul
Golfului Biscaya, scăldat de apele Oceanului Atlantic (pe care-l vedem pentru
prima oară în viaţă). Stăm câteva minute pe stânci, desfătându-ne cu
priveliştea. Mâncăm la una din terasele în aer liber (Le Colibri), cu vedere
spre mare, de pe Bd. Chanard. Comandăm tradiţionalele „moules” (dintr-o
diversitate de moduri de asezonare, noi am ales variantele „bretonne” şi
„provencale”, 9 euro porţia) şi „frites” (cartofi prăjiţi, 2,5 euro). Ne plimbăm
agale pe digul din zona portului, de unde ambarcaţiunile încărcate cu turişti
pleacă spre Belle-Ile-en-Mer, una dintre cele mai mari şi mai frumoase insule
ale Bretaniei, şi spre insulele Houat şi Hoedic. Privim cum acostează o mică
ambarcaţiune de pescuit, urmată îndeaproape de o mulţime de păsări, atrase de
mirosul de peşte. Ne mutăm cu maşina în altă parcare şi mergem pe jos până în
cel mai îndepărtat capăt al peninsulei, în sud-estul acesteia, unde mai zăbovim
câteva minute pe malul apei, privind soarele care se pregăteşte să apună.
Ne întoarcem pe „continent” traversând istmul îngust din nordul
peninsulei (puţin mai lat decât şoseaua) şi ajungem din nou în apropiere de
Carnac, în zona aliniamentelor de menhiri din nordul oraşului. Se pare că aici
există circa 3.000 de menhiri, aliniaţi de-a lungul a aproximativ 4 km. Am
citit pe Internet că există în Bretania câteva mii de megaliţi neolitici: atât
menhiri („piatră lungă” în celtă: blocuri verticale de piatră cioplită, înalte de cel
puţin 2-3 metri, înfipte în pământ), cât şi dolmene („masă de piatră” în
bretonă: camere mortuare colective, acoperite, construite din nişte lespezi
orizontale aşezate pe blocuri verticale de piatră). Nu se ştie cum au fost transportate
şi ridicate – unele ajungând până la 300 de tone – cu câteva mii de ani înainte
de Hristos. Se pare că preced Stonehenge cu circa 100 de ani. Impresionante
relicve arheologice, aparţinând unei populaţii preceltice, megaliţii pot fi
solitari sau pot să constituie structuri mai mari, cum sunt aliniamentele sau
cercurile de menhiri. Există trei mari site-uri megalitice în Bretania (www.monuments-nationaux.fr):
aliniamentele din Carnac (se pare că ar fi cel mai mare site de megaliţi din
lume); menhirul de la Locqmariaquer (are 20 m înălţime şi cântăreşte câteva zeci
de tone), situat între Carnac şi Vannes la intrarea în Golful Morbihan; precum şi
Grand Cairn de Barnenez (în estul Golfului Morlaix din nordul Bretaniei). Se ştiu puţine
lucruri despre aceste construcţii străvechi, învăluite încă în mister – monumente de cult, funerare, sau borne de delimitare
teritorială?
Spre
seară, lăsăm în urmă Carnacul şi ai săi menhiri şi mai mergem puţin spre est.
Trecem prin La Trinite-Sur-Mer, unde admirăm
fascinaţi, de la înălţimea podului rutier, portul plin cu iahturi şi multe alte
ambarcaţiuni. Ajungem în finalul călătoriei noastre la Locqmariaquer. Aici, înainte
de a se întuneca de tot, apucăm să aruncăm o privire scurtă asupra unei mici
părţi din Golful Morbihan – întins pe o suprafaţă de circa 20 pe 16 km, aproape
închis, plin de insule, ambarcaţiuni şi plaje mici cu nisip fin. Insulele mari
sunt locuite: Ile des Moines (Insula Călugărilor) şi Ile d’Arz (Insula
Ursului). În jurul orei 23, alimentăm la o benzinărie
Intermarche self-service, căci nu ştiam dacă şi unde vom mai găsi deschisă o
benzinărie „cu vânzători” la acea oră. Plătim doar 1,12 euro pe litru de
motorină, la fel ca în România şi semnificativ mai ieftin decât în Elveţia şi
Austria (circa 1,28-1,29 euro) sau în alte zone din Franţa (preţul „record” a
fost de 1,33 euro). Ajungem înapoi la St. Eden târziu, după miezul nopţii.
Alte câteva locuri din Morbihan demne de a fi văzute într-o viitoare
vacanţă în Bretania ar putea fi: Pontivy (www.pontivy-communaute.fr),
Josselin, Ploermel, Rochefort-en-Terre, Peninsula
Rhuys, Vannes, Auray, Lorient, Vallee du Scorff, Ile
de Groix, Padurea Quenecan, La Roche Bernard, Riviere d’Etel.
Marţi 6
iulie – Finistere
De data aceasta, am optat pentru cea mai apropiată destinaţie
dintre cele alese. Mergem spre est, până la Roscoff – sau Rosko în bretonă (www.roscoff-tourisme.com).
Parcăm maşina în zona portului şi admirăm superbele case din granit, ce datează
din secolul 16. Pe timpuri, oraşul a avut o importanţă strategică la intrarea în
Canalul Mânecii. În zilele noastre, numeroase feriboturi circulă spre Plymouth şi
Cork, în insulele britanice. În 1828, un bărbat din
Roscoff a plecat în Marea Britanie să vândă din uşă în uşă ceapă, agăţată de bicicletă.
Lui i-au fost dedicate un muzeu şi o sărbătoare, ce transmit generaţiilor
viitoare povestea lui „Onion Johnny” – devenit intre timp unul din simbolurile
oraşului. Dacă am fi avut timp, în Roscoff (unde trăiesc câteva mii de
locuitori) ar fi trebuit să vizităm biserica Notre Dame de Kroaz-Batz
(construită în secolul 16 în stil flamboiant-gotic, una dintre cele mai
impresionante din Bretania) şi grădina exotică (aproximativ 3.000 de specii de
plante), care oferă o vedere panoramică, de la 18 m înălţime, către Baie de
Morlaix. În schimb, noi facem o excursie cu vaporaşul până pe Ile de Batz /
Enez Vaz (www.iledebatz.com),
o insulă de circa 4 km lungime şi 1 km lăţime. Există două locuri de îmbarcare în
Roscoff, în funcţie de nivelul mării – la maree joasă în capătul estacadei, iar
la maree înaltă în portul vechi. Călătoria cu vaporaşul (circa 4 km) durează cam
15-20 de minute şi costă (dus-întors) 7,5 euro pentru adulţi şi 4 euro pentru
copii. Pe
Ile de Batz există plaje cu nisip fin, umbrite de palmieri şi alte plante
mediteraneene. Jardins Georges Delaselle datează din secolul 19 şi găzduiesc circa
1.500 de specii. Algele reprezintă una dintre
principale resurse ale insulei cu climă blândă, folosite atât pentru terapii de
înfrumuseţare cât şi pentru fertilizarea solului. Casele bretone, înconjurate
de grădini pline de flori multicolore, ne încântă ochii. Este multă linişte şi
pace pe insulă. În cel mai înalt punct al său (35 m peste nivelul mării), se
află un far de 40 de metri înălţime, care datează din 1836. În timpul avut la
dispoziţie, reuşim să vizităm circa un sfert din insulă, zona rezidenţiala din
vest, spre far. Pe una dintre străduţele înguste, întâlnim un român care,
auzindu-ne discutând între noi, intră în vorbă cu noi. Ne povesteşte că este angajatul
unui cetăţean belgian căruia îi renovează casa recent cumpărată pe insulă. Într-un
parc, câţiva localnici joacă petanque, jocul cu bile al francezilor.
Întorşi în Roscoff, mergem spre sud-est, trecem pe lângă Saint-Pol-de-Leon
(www.saintpoldeleon.fr)
şi ajungem la Morlaix (www.tourisme.morlaix.fr), după
ce cumpărăm de mâncare pentru următoarele zile dintr-un supermarket Leclerc.
Oraşul construit pe un estuar, cu circa 20.000 de locuitori, a fost cel mai important
port din Bretania Inferioară până când Louis al XIV-lea a decis în favoarea
portului Brest. Admirăm grandiosul viaduct din granit care domină oraşul, construit
în 1861-1863 pentru ruta de cale ferată Paris-Brest. Are vreo 60 de metri înălţime
şi cam 300 de metri lungime. De la baza pilonilor săi de susţinere, din
mijlocul oraşului, urcăm alene pe străduţele înguste, cu multe case frumoase,
unele în stil colombaj. Admirăm de la înălţime oraşul. Ne întoarcem în zona
centrală, unde există numeroase terase. Din păcate, nu am reuşit să vizităm Eglise
St. Melaine (datând din secolul 15). Ar fi fost interesantă şi o croazieră prin
Golful Morlaix, situat la nord de oraş, cu o oprire pe insula ce găzduieşte
fortul Chateau du Taureau (www.chateaudutaureau.com).
În schimb, noi avem parte de încă un apus încântător, „acasă” la
St. Eden, şi de o plimbare prin împrejurimi, de-a lungul coastei, spre est, până
aproape de menhirul Cam Louis - peste 7 m înălţime, unul dintre cele mai înalte
din Franţa. Vedem cum granitul sculptat de mare oferă forme fantastice, un
exemplu fiind Rocher du Chien (Roc’h ar C’hi).
Ca
obiectiv turistic fanion al zonei Finistere, Parc Naturel Regional d’Armorique include:
Monts d’Arree – „munţii” Bretaniei, care ating circa 400 m altitudine în
„varful” Roc’h Trevezel; Peninsula Crozon (Argol, Landevennec, Camaret-sur-Mer –
cu al sau Turn Vauban inclus în Patrimoniul UNESCO); insulele din Mer d’Iroise:
Arhipelagul Molene (cu colonii de foci gri, delfini şi multe păsări), Ile de
Sein şi Ouessant – cea mai vestică insulă a Bretaniei
şi, totodată, a Franţei, cu al său far Creac’h); Chateaulin şi Menez-Hom. Lista cu atracţiile turistice din Finistere este completată
de: Le Conquet, Plougastel-Daoulas, Huelgoat, Carhaix Plouguer,
Locronan, Douarnenez-Treboul, plaja din Audierne, Pointe du Raz (www.pointeduraz.com; inclus în
lista „Grand Site de France”), Quimper („capitala faianţei”, ce găzduieşte un
muzeu al ceramicii şi o catedrală gotică datând din 1239), Pays Bigouden, Farul
Eckmuhl, Benodet (cu superba sa plajă), Concarneau, Arhipelagul Glenan,
Pont-Aven, Quimperle (www.quimperle-tourisme.com) – toate
acestea reprezintă doar câteva exemple.
Miercuri
7 iulie – Cotes d’Armor
Mergem în aceeaşi direcţie ca în ziua precedentă, spre est. Trecem
de Morlaix şi continuăm spre nord-est, către Lannion. Cam pe la jumătatea
distanţei dintre cele două oraşe, undeva în zona cuprinsă între localităţile La
Haye şi Saint-Michel-en-Greve, şoseaua trece foarte aproape de Marea Mânecii.
Oprim maşina chiar lângă plaja lungă a golfului şi mergem câteva zeci de metri
pe nisipul fin, spre mare. Vedem pentru prima dată o maree în desfăşurare: la
acea oră, apa mării se întorcea spre ţărm văzând cu ochii, obligându-ne să ne
retragem din calea ei. În principal datorită Canalului Mânecii, sub influenţa
lunii, în partea de nord a Bretaniei se formează maree de amplitudine foarte
mare. Am citit că, de două ori pe zi, apa marii se
retrage în larg, scoţând la iveală sute de metri de nisip fin în care rămân
captive multe midii, stridii, moluşte, chiar şi cochilii de scoici
Saint-Jacques. Şase ore mai târziu, apa revine la ţărm. Cele mai mari
maree din Franţa sunt la Saint-Malo, cu o diferenţă de nivel între flux şi
reflux de circa 10 m, permiţând construcţia unei centrale mareometrice, în timp
ce la Mont Saint-Michel apa se retrage la reflux pe panta foarte lină până la câţiva
kilometri în larg. Evident există peste tot calendare anuale cu orarul zilnic
al mareelor din diferitele zone ale Bretaniei. De la
Lannion, o luăm spre nord şi ne oprim la Perros Guirec. În centru, vizităm o mică
biserică cu vitralii. Facem o scurtă oprire la oficiul de turism, apoi ne
plimbăm agale pe superba plajă a oraşului. Din Perros Guirec, se merge în
croazieră spre arhipelagul Sept-Iles (cea mai mare rezervaţie de păsări de mare
din Franţa) şi spre Insula Brehat (cu palmieri şi mimoze). Noi ne continuăm
drumul, până la Ploumanac’h, la câţiva kilometri spre nord-vest. Aici mergem să
ne plimbăm pe celebra coastă de granit roz. Peisajul este incredibil. Facem o
pauză în apropierea farului, la umbra uneia dintre imensele stânci de care se
sparg valurile marii. La mini-picnicul nostru avem ca invitat un pescăruş
foarte îndrăzneţ. Sătul de mâncarea primită de la numeroşii turişti, pescăruşul
nostru nu se mai oboseşte să culeagă de pe stânci bucăţelele de chec pe care nu
i le aruncam cu suficientă precizie direct în cioc. Întorşi în Ploumanac’h, ne
oprim să cinăm, căci era deja ora opt seara. Mâncăm galette, moule şi cafea, la
una din mesele în aer liber ale unei terase rustice - Le Mao. După masă, continuăm
spre vest şi ajungem la Tregastel, vestit pentru aflorimentele sale de stâncă,
unde zăbovim pe plaja dintr-un golf presărat cu ambarcaţiuni. Adi şi Ilinca
sunt curajoşi şi se bălăcesc puţin în apa mării, nu foarte caldă. Pe drumul de
întoarcere către St. Eden, odată cu lăsarea întunericului, ne oprim pe aceeaşi
plajă unde fuseserăm fascinaţi de mareea de dimineaţă. Mergem câteva sute de
metri în direcţia din care auzeam zgomotul valurilor, călcând pe ondulaţiile făcute
pe nisip de marea în retragere. Păşim atent printre scoici, alge şi ochiuri de
apă mai mici sau mai mari, printre gâze albe care ţopăie pe nisip în toate direcţiile,
asemenea puricilor, şi printre micile tuneluri săpate la suprafaţa nisipului de
o specie de viermi marini. Când ochiurile de apă devin mai mari şi întunericul
pune stăpânire pe golf, decidem să ne întoarcem spre ţărm,cu regretul că nu am reuşit
să ajungem până la apă.
În Cotes d’Armor, există multe alte locuri superbe, care merită
vizitate: Dinan,
Peninsula Saint-Jacut-de-la-Mer, Saint-Cast-le-Guildo, Cap Frehel, Erqui, Pleneuf
- Val-Andre, Lamballe, Saint-Brieuc (cu superba plajă Sables-d’Or-les Pins),
Binic, Saint-Quay-Portrieux, Paimpol, Pleubian, Treguier, Guincamp, Pleumeur-Bodou,
Trebeurden, Trestraou, Fortul La Latte, Lacul Guerledan (după unele ghiduri, acesta
face parte din Morbihan).
Joi 8
iulie – Din nou Finistere: Muzeul Oceanopolis din Brest şi Pays Touristique des
Abers
Pentru vizita la muzeul marin Oceanopolis din Brest („Le Parc de
Decouverte des Oceans”; www.oceanopolis.com), care aniversa
atunci 20 de ani de existenţă, ne-am cumpărat bilete (16,5 euro pentru adulţi şi
11 euro pentru copii) de la oficiul de turism din Plouescat. Aici, nişte doamne
foarte amabile ne-au dat toate informaţiile necesare, ne-au întrebat de unde
suntem şi au notat conştiincioase în evidenţele lor numele ţării noastre. Am
luat de la oficiul de turism nenumărate pliante şi ghiduri gratuite, cu informaţii
detaliate despre atracţiile turistice din Finistere. Din Plouescat, ne-am
îndreptat spre sud-vest. Poziţia geografică a oferit dintotdeauna oraşului
Brest (circa 150.000 de locuitori în prezent), un rol important în istoria
navală a Franţei. A fost reconstruit după cumplitul bombardament din 1944,
fiind astăzi un important centru cultural şi ştiinţific şi păstrând totodată tradiţiile
navale. În Oceanopolis trăiesc circa 10.000 de exemplare din aproximativ 1.000
de specii, grupate în 50 de acvarii, cu o capacitate între 50 şi un milion de
litri de apă de mare. Am vizitat cele trei mari pavilioane: cel polar, cu foci şi
cu cea mai mare colonie de pinguini din Europa; cel tropical, cu 7 specii de
rechini şi o barieră de corali de 13 metri lungime; şi cel temperat, având,
printre altele, un bazin deschis în care copiii puteau atinge vieţuitoarele
marine. Muzeul mai cuprinde expoziţii tematice, un magazin de suveniruri, un
restaurant panoramic şi o terasă (cu vedere spre Golful Brest, plajă şi portul
de iahturi), un loc de joacă şi parcare gratuită. În Brest, mai există un
castel fortificat datând din secolul 13, precum şi „Conservatoire botanique
national de Brest” – una dintre cele mai importante colecţii de specii vegetale
aflate pe cale de dispariţie din lume (4 medii exotice întinse pe circa 30 ha).
Demnă de vizitat este şi boema La Place Guerin.
După ce am admirat fascinaţi numeroasele vietăţi
acvatice, care mai de care mai interesante, spre seară, pe drumul de întoarcere,
ne-am îndreptat spre nord, să vizităm cele două „abers” (L'Aber Benoit si
L'Aber-Wrac’h) – www.abers-tourisme.com;
www.aberslegendes-vacances.fr. Aber este numele breton dat unei văi care este inundată de mare,
cele mai importante din Bretania fiind Benoit, Wrac’h şi Ildut. Aber Benoit,
mai sălbatic, este o arie protejată care se întinde pe 8 km. Mai la nord, Aber
Wrac’h, cel mai mare, este o întindere stâncoasă largă, unde se află o
importantă şcoală de navigaţie. După ce ne plimbăm prin cele două abers (între
care se află localitatea Lannilis), continuăm spre nord până la Lilia (la vest
de Plouguerneau). Oprim într-un soi de parcare amenajată pe o faleză la malul mării
şi avem parte de un apus de soare perfect. Ne suim pe un tăpşan, la vreo 10
metri în spatele parcării şi ne întindem pe iarbă, admirând ambarcaţiunile,
stâncile, marea, soarele. Spre vest şi spre nord se văd o mulţime de insule, Ile
Vierge fiind una dintre cele mai renumite. Plecăm abia după ce globul
portocaliu al astrului coboară complet sub linia orizontului, ca şi cum s-ar fi
scufundat în mare. Din cele mai vechi timpuri, ambarcaţiunile au fost protejate
de pericolele ţărmurilor neregulate şi stâncoase ale Bretaniei printr-o amplă reţea
de faruri, balize şi geamanduri. Farurile (în prezent automate) reprezintă unul
dintre simbolurile bretone: magazinele cu suveniruri abundă în faruri
decorative, realizate artistic. De asemenea, există un muzeu al farurilor şi al
semnalizării maritime. Farul de la Lilia măsoară 80 m înălţime şi se pare că
este unul dintre cele mai înalte din lume. Tot în Pays des Abers se găsesc
bisericile din Folgoet şi Goulven, cu frumoase dantelării de piatră.
Vineri 9
iulie – Plouescat şi Miellerie de la Cote des Legendes
Realizând cât de mare şi frumoasă este Bretania şi câte locuri
minunate mai sunt de văzut aici, ne consolăm cu gândul ca oricât de mult am fi călătorit
în acea zi tot nu am mai fi reuşit să bifăm prea multe obiective turistice. Aşa
că, în ultima zi petrecută în Bretania, alegem să ne relaxăm şi să o savurăm
pe-ndelete. Facem o scurtă vizită în satul vecin, Cleder, spre est. Aici
cumpărăm câteva cadouri pentru acasă, din supermarketul Super U. Ne întoarcem apoi
la Plouescat – Port Blanc în franceză (www.tourisme-plouescat.com)
şi ne plimbăm agale prin centrul încărcat de istorie. Ne mai cumpărăm câteva suveniruri
bretone, vizităm impunătoarea catedrală (58 m înălţime, ridicată la 1863 în
stil neo-gotic) şi fotografiem vechea „piaţă” acoperită (Les Halles) – un
simbol al localităţii, datând de la începutul secolului 16. Ne aflăm aici în ceea
ce bretonii numesc Pays de Morlaix (www.paysdemorlaix.com). De
altfel, există o reţea de 137 de oraşe şi zone cărora li s-a atribuit denumirea
de „Villes et Pays d’art et d’histoire” – pentru colectivităţi locale care-şi
promovează patrimoniul.
Mergem apoi în satul Prat-Bian, la circa 3 km nord de Plouescat, să
vizităm o „mielărie” (www.miel-plouescat.fr), care
organizează vinerea un fel de „ziua porţilor deschise”. În cadrul
demonstraţiilor practice, ghizii noştri ne învaţă despre viaţa albinelor şi despre
fabricarea mierii şi a produselor apicole, plimbându-ne prin diversele încăperi
sau hale ale mielăriei. Într-una din ele, spre finalul prezentării, am mâncat
miere direct din fagure. După „lecţie”, degustăm o mare varietate de sortimente
de miere în magazinul de prezentare, plin de borcane cu miere, polen, lăptişor
de matcă, dar şi cosmetice, vinuri pe bază de miere şi figurine artizanale din
ceară. Noi ne cumpărăm o miere de cruşin iar Anca şi Adi una de hrişcă. Mierea
de cruşin (bourdain, în franceză) este produsă în cantităţi limitate şi are o
aromă deosebită şi o culoare roşiatică. Are un pH de 6-7, foarte apropiat de
valoarea neutră (comparativ cu mierea obişnuită al cărei pH este de 3,5-4,5).
Mierea de hrişcă (sarrasin) este brună la culoare şi foarte aromată, unul
dintre cele mai folositoare şi mai gustoase sortimente, foarte eficientă împotriva
răcelii şi a gripei.
După-amiază, mergem la Baie du Kernic, la vest de
Plouescat, să admirăm câteva din dunele de nisip de la marginea plajei. Les
Dunes de Keremma sau Maison des Dunes – www.maisondesdunes.org, www.ccbk.org reprezintă un cordon de dune fixe şi mobile, de 6 km lungime
(circa 200 de hectare), modelate de curenţi şi vânt, alternând cu zone umede, pe
suprafaţa căruia se găsesc numeroase plante protejate (dintre
care vreo 15 specii de orhidee) şi care este tranzitat de peste 40.000 de păsări
din 150 de specii. Tot căutând pe GPS şi pe hartă calea de acces spre plajă, am
oprit maşina într-o intersecţie. Pustie, căci în general, traficul auto
este scăzut în Bretania, iar drumurile sunt excelente.
Fără să observăm, în spatele nostru, s-a oprit o altă maşină, care ne-a aşteptat
câteva zeci de secunde până când am observat-o şi i-am eliberat drumul. Nu
numai că nu ne-au claxonat şi nu ne-au ocolit (deşi aveau suficient loc,
intersecţia fiind goală), dar chiar ne-au zâmbit atunci când, ajunşi în dreptul
nostru, noi ne-am cerut scuze. Am stat la soare, am intrat în mare şi ne-am
plimbat de-a lungul plajei cu nisip fin. Să mai menţionăm că exista în Franţa o
organizaţie (www.conservatoire-du-littoral.fr)
care se ocupă cu conservarea litoralului (6.375 de hectare doar în Bretania, în
112 site-uri protejate, cu o fenomenală biodiversitate). Ultimul apus de soare
din Bretania, îl „petrecem” la St. Eden, pe malul mării, aproape de casa în
care urma să dormim pentru ultima dată şi în care ne-am simţit atât de bine. Apoi,
pe întuneric, facem ultimul grătar din acel concediu. În răcoarea nopţi, pe
banca din faţa casei (unde aproape în fiecare seara ieşeam, după cină, să mai
comentăm despre cele întâmplate peste zi), ne gândim câte locuri minunate mai
sunt văzut în Bretania. Mai ales că nu reuşiserăm să ajungem deloc în estul
Bretaniei, în Ille-et-Vilaine (la graniţa cu Normandia), iar lista obiectivelor
de aici este foarte bogată: Rennes (cu o moştenire culturală veche de 2.000 de
ani şi cu o atmosferă medievală), pădurea Paimpont (Broceliande), Vitre (www.mairie-vitre.com), Fougeres,
vestitul Mont Saint Michel, Dol de Bretagne, Cancale (capitala stridiilor),
Saint Malo, Dinard (Nisa nordului), castelul din Redon (mica Veneţie).
Sâmbătă
10 iulie – plecăm din Bretania
Dimineaţă, ne luăm cu greu rămas bun de la gazdele noastre, care
ne dăruiesc pentru drum multe galette proaspete, făcute de ei, probabil chiar
în acea dimineaţă. Încercăm să ne grăbim şi reuşim să plecăm pe la zece şi un
sfert, căci urma să străbatem în acea zi peste 1.000 km. La St. Eden, cazarea a
costat 470 euro pe 7 nopţi (întreaga casă), plus 35 euro pentru curăţenie şi 18
euro pentru consumul de electricitate (90 kwh x 0,2 euro). Pe drum, avem parte
de aceeaşi căldură ca şi la venire. Mergând pe centura Parisului, întrezărim oarecum
dimensiunile oraşului. Scăpăm aproape neatinşi de o furtună fioroasă care ne
tot dădea târcoale şi ajungem seara pe ploaie la Strasbourg. După ce traversaserăm
în acea zi întreaga Franţă, de la vest la est (1.040 km), am oprit maşina cu un
sfert de oră înainte de miezul nopţii, după 13 ore şi jumătate de mers, în
parcarea Hotelului Balladins (2 stele; 45 euro pe noapte). Situat în Lingolsheim, o
localitate satelit din sud-vestul Strasbourg-ului. Un
hotel de tranzit, rece şi nu foarte primitor, care nu mi-a plăcut. Asta poate şi
pentru că îl comparam cu Delosul din Paris sau cu casa care ne găzduise în
Bretania. Între Paris şi Strasbourg, pentru porţiunile de drum unde nu am
reuşit să evităm autostrada, am plătit în total 15,3 euro.
Duminică
11 iulie – Strasbourg
Vizităm Strasbourg-ul (circa 450.000 locuitori), capitala
Alsaciei, situat pe malul Rinului la graniţa cu Germania, la peste 35 de grade
Celsius. Ne plimbăm prin zona instituţiilor europene. Pentru biciclişti, este unul
dintre cele mai prietenoase oraşe din Europa. Vis-a-vis de Consiliul Europei, ne
bucurăm de răcoarea din Parc de l’Orangerie, în cadrul căruia găsim o mini
gradină zoologică. Admirăm papagali, flamingo şi alte păsări exotice. Suntem
uimiţi de cloncănitul asurzitor al vestitelor berze cu cioc roşu, unul dintre
cele mai îndrăgite simboluri ale Alsaciei. Mergem apoi cu maşina până aproape
de centrul vechi, pietonal, al oraşului – Grande Ile, inclus în patrimoniul
UNESCO. Vizităm minunata catedrală gotică a Strasbourgului – Notre Dame, datând
din secolul 12. Ne plac vitraliile superbe, statuile impunătoare, dar şi magnificul
ceas astronomic. În apropiere, intrăm puţin şi în Temple Neuf (Noul Templu), o
catedrală cu arhitectură romano-bizantină, de dimensiuni impresionante. Admirăm
terasele în aer liber ale restaurantelor şi cumpărăm câteva suveniruri alsaciene
de la magazinele îngrămădite unele în altele pe străzile din jurul pieţei
catedralei. După ce ne luăm rămas bun de la Ilinca, găsim cu greu o masă liberă
la una dintre puţinele terase unde puteam urmări la televizor finala
campionatului mondial de fotbal. La Cafe Rohan mâncăm specialităţi alsaciene –
tarte flambee magret de canard fume, baeckeoffe alsacien aux 3 viandes, bouchee
a la reine. După masă, spre finalul meciului, dăm o fugă până la catedrală (la
câteva zeci de metri), unde urmărim fascinaţi un spectacol de muzică şi lumini,
proiectate din interior şi exterior pe zidurile şi ferestrele catedralei. Piaţa
este plină de oameni, mulţi dintre ei turişti, unii admirând spectacolul
culcaţi pe spate, pe asfaltul cald al nopţii de vară. Părăsim capitala Alsaciei
cu puţin înainte de miezul nopţii, printre sutele de fani ieşiţi pe străzi pentru
a sărbători victoria Spaniei, pentru prima oară campioană mondială la fotbal, cu
claxoane, steaguri şi cântece.
Luni 12
iulie şi marţi 13 iulie – drumul spre casă
După ce plecam de la hotel, facem o escală la Decathlonul din
Geispolsheim (un alt satelit al Strasbourgului, situat la câţiva kilometri de
Lingolsheim, spre sud-vest). Pe la 11:30 pornim spre casă. Luăm masa de seara
la restaurantul Rosenberger St. Polten (www.rosenberger.cc), în
Vollerndorf, Austria. Ajungem la Hotel Minerva, în Mosonmagyarovar, cu
un sfert de oră înainte de miezul nopţii, după vreo 12 ore de mers, timp în
care am parcurs vreo 900 km. Plecăm din Moson marţi
dimineaţă, pe la 11, străbatem cei circa 400 km din Ungaria şi ajungem la Nădlac
abia după 5 ore. Asta şi pentru că am pierdut ceva timp prin Szeged. Încă nu se
deschisese centura cu regim de autostradă, sau cel puţin noi nu ştiam de ea.
GPS-ul nostru a ales un traseu pe care, la un moment dat, ne-a indicat să ne îmbarcăm
pe feribot. Se pare că mai aveam câte ceva de învăţat din tainele GPS-ului. Ne-am
întors până am identificat „şirul” de maşini care se îndrepta spre ţara
noastră. În România, drumul a fost istovitor ca întotdeauna – parcurgem cei
circa 600 km în 11 ore şi jumătate. În lipsă de inspiraţie şi în criză de timp,
ne oprim să mâncăm la aceeaşi pensiune Alex (cam dubioasă), aflată pe marginea
drumului undeva între Arad şi Deva, pensiune la care ne mai mâncaserăm şi cu câţiva
ani în urmă. Ajungem în Bucureşti la 3 şi un sfert dimineaţa. În total, de la
Moson la Bucureşti (circa 1.000 km), am mers 16 ore şi jumătate.
Un fel de
concluzie
Din niciun alt concediu nu ne-am întors cu atâtea broşuri
informative ca din Bretania. Din cauza multitudinii de informaţii avute la
dispoziţie şi a dorinţei mele de a le include pe toate în această povestire, am
întârziat foarte mult postarea ei. Mi-a luat câţiva ani să realizez că inserând
şi mai multe informaţii din cele disponibile în pliante, povestirea ar deveni
şi mai lungă decât este şi aş întârzia şi mai mult finalizarea ei. Aşa că m-am
decis, cu greu, să mă opresc, deşi ar mai fi foarte multe de spus.
Bretania
merită cu prisosinţă mai mult decât o vacanţă de o săptămână. Este unul dintre
locurile în care oricând m-aş întoarce cu mare plăcere. Bretania este una
dintre destinaţiile potrivite pentru cei care doresc o vacanţă liniştită, departe
de stresul cotidian şi de atmosfera gălăgioasă întâlnită de obicei la malul mării.
Este un loc în care poţi încerca să faci pace cu timpul.
Câteva „date tehnice”
ale concediului
De
la Bucureşti la St. Eden sunt în jur de 2.900 km. Plimbările din cele trei zile
petrecute în Elveţia au însumat circa 700 km, iar prin Bretania am străbătut
circa 950 km. Astfel, pe parcursul întregului concediu, am parcurs cumulat circa
7.500 km, cu un consum mediu de motorină de 5,66 litri pe suta de km. Cheltuielile
pentru fiecare familie au fost aproximativ următoarele: 570 euro cazare; 360
euro mâncare; 365 euro transport (din care: motorina 265; vignete şi autostrăzi
80; parcări 20); 85 euro obiective turistice. În total, circa 1.400 euro.
Fiindcă
la începutul concediului nostru, clasa politică din România nu a dorit sa găsească
alte metode de a aduce bani la buget, în afară de creşterea TVA, am fost
curioşi să vedem cât este TVA-ul altor ţări, în acel moment: 7,6% în Elveţia
(2,4% la produse alimentare), 20% in Austria (10% la alimente), 19% in Germania
(7% la alimente), 19,6% in Franţa (5,5% la alimente). Să mai amintim că, la
câţiva ani buni de la data adoptării euro, pe bonurile unor magazine din
Franţa, suma totală încă mai apare calculată şi în franci, menţionându-se şi
cursul la care s-a făcut conversia. Să fie asta o dovadă a respectului pentru
contribuabil?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
