Italia si Elvetia (2011)

RELAXARE LA MUNTE SI LA MARE (20 iulie – 6 august)

Bucuresti, 5 septembrie 2011

Spre sfarsitul primaverii, ne-am dat seama ca nu avem nimic aranjat pentru concediul din vara aceasta. Ne-am lamurit rapid in privinta preturilor mari din zona Cinque Terre din Liguria (Italia), toate locatiile mai ieftine fiind deja ocupate. Apoi am facut ceva cautari prin Tirolul austriac, insa fara sa insistam prea mult. Astfel, ne-am bucurat cand prietenii nostri din Elvetia, Madalina si Radu, ne-au propus o saptamana la mare, in Italia (la Riccione, in apropiere de Rimini) si una la munte, in Elvetia (la Saas, langa Davos). Si intrucat ei au rezolvat, in cateva ore (intr-o duminica), problema rezervarilor, la niste preturi bune si fara sa fie nevoie de avans, „oferta” lor a fost de nerefuzat. Ileana si Eugen, prietenii nostri din Bucuresti, impreuna cu care mai fuseseram in Elvetia in vara lui 2008, au raspuns si ei afirmativ invitatiei la Saas, in timp ce prima lor saptamana de concediu au petrecut-o in Austria, in apropiere de Innsbruck.



Noi am plecat din Bucuresti miercuri 20 iulie, la 6 dimineata. Drumul (traseu, durata, pauze) a semanat in mare parte cu cel parcurs in urma cu cateva luni, in vacanta noastra de Paste, in Elvetia, la aceiasi Mada si Radu. Astfel, dupa pauza de cafea din jurul orei 8:30 la OMV-ul de pe Valea Oltului, dincolo de Cozia, mergem intins pana la Nadlac. Insa de aceasta data, o luam pe centura Sibiului, cu regim de autostrada, pe care se merge foarte bine. In replica, trecem foarte greu de Sebes, iar prin Deva am mers un pic mai bine decat data trecuta (in sensul ca nu ne-au mai deviat din cauza lucrarilor incepute acum cativa ani). Mare parte din drum l-am facut la 37 de grade Celsius, noroc ca ploaia care ne-a prins dincolo de Deva a mai racorit atmosfera. Am reusit sa nu mai gresim drumul la faimoasa bifurcatie din centrul Aradului. Cei 590 km prin Romania i-am parcurs in 9 ore si jumatate (o viteza medie de doar 62 km/h), astfel incat la 15:30 eram la Nadlac. Ne-am oprit, cam o ora si jumatate, sa alimentam cu motorina si sa mancam la Petromul situat cu cativa kilometri inainte de granita cu Ungaria. Din vama, am cumparat vignete atat pentru dus cat si pentru intors, pentru Ungaria (35 lei pentru 4 zile; cea pe 10 zile costa 50 lei) si pentru Austria (50 lei pentru 10 zile caci nu aveau de vanzare pe perioade mai scurte). Odata intrati in Ungaria (in jurul orei 17), am mers pe drum national doar vreo 20 km, caci in sensul giratoriu dinainte de intrarea in Mako ne-am indreptat spre noua autostrada (M43) care ocoleste Mako, satele invecinate si, cel mai important, Szegedul. Cei 372 km prin Ungaria i-am strabatut in 4 ore (o medie de circa 93 km/h). Am ajuns la Mosonmagyarovar, la granita cu Austria, la ora 21, dupa 962 km parcursi in 15 ore (9,5 prin Romania, 1,5 pauza, 4 prin Ungaria). Constatam pe GPS ca strada pe care se afla Hotelul Minerva (www.hotelminerva.hu) si-a schimbat numele (din Engels in Erkel). De mentionat ca, pentru a nu mai avea surpriza din primavara cand nu am gasit locuri, de aceasta data am facut rezervare prin email in ziua dinaintea plecarii (am primit confirmarea rezervarii in circa o ora).

Joi dimineata, dupa ce am platit camera (cu cardul, circa 41-42 euro), am plecat din Moson pe ploaie, la 14 grade Celsius, in jurul orei 11. Fara sa ne propunem neaparat acest lucru, ci doar oprind in aceleasi locuri ca in primavara, am constatat ca am reusit sa impartim traseul din acea zi in trei parti a cate trei ore de mers, in care am strabatut aproximativ cate 300 km, avand intre ele doua pauze de cate o ora. Astfel, la ora 14 opream la OMV Lindach (in Laakirchen) sa alimentam si sa bem o cafea. Pe la 16 ieseam din Austria (circa 387 km strabatuti in 4 ore, fara sa consideram pauza, deci o viteza medie de circa 97 km/h). In jurul orei 17 ocoleam Munchenul, iar la 18 opream la Lechwiesen (Landsberg am Lech), pentru aceleasi delicioase sandviciuri cu peste (cam 2,90 euro bucata) si aceeasi excelenta cafea Lavazza (2,80 euro) pe care le descoperiseram in primavara. De la o masa vecina, in gradina restaurantului, intra in vorba cu noi un sofer de tir, care ne povesteste cateva crampeie din viata lui de roman care traieste de ceva ani in Spania (insa accentul de Maramures i-a ramas intact). Ratam din nou drumul corect in dubla bifurcatie de autostrazi, dupa ce trecem de Zurich si inainte cu cativa kilometri de iesirea spre Urdorf. Ajungem la destinatie la ora 22 (21 ora locala), dupa 834 km parcursi in 11 ore (9 de mers si 2 ore de pauza), cu o medie de 93 km/h. In total, facuseram de la Bucuresti 1796 km, cu un consum mediu de motorina de circa 5,2 l/100 km. Eliana, cu trei luni mai mare decat asta primavara si mai putin sfioasa, ne astepta din nou in fata blocului, tot cu un buchetel de flori pentru Cami si tot impreuna cu parintii si bunicii ei.



Vineri a fost zi de relaxare dupa drum, in care am avut grija de Eliana, parintii ei fiind la serviciu. Am inceput sa ne jucam dis-de-dimineata, am luat micul dejun impreuna cu Aba si Abu (bunicii), veniti intr-o vizita scurta pentru a ne invita sa mancam de pranz la ei. Am asteptat sa apara soarele, intre doua reprize de ploaie, si am mers pe jos la Aba si Abu, unde am avut parte de o masa delicioasa. Seara, Mada si Radu au inceput pregatirea bagajelor pentru Italia.



Am plecat din Urdorf sambata dimineata pe la 11:30, pe o temperatura de 13-14 grade Celsius. Am alimentat cu motorina la un Shell din localitatea vecina (Birmensdorf). Din cauza aprecierii fara precedent a cursului de schimb al francului elvetian, aici am platit pe motorina cel mai mare pret din acest concediu: 1,835 franci pe litru (echivalentul a circa 1,65 euro), mai mare chiar decat pretul de la OMV-urile de pe autostrada din Austria (circa 1,50-1,53 euro), in timp ce in Romania platiseram echivalentul a circa 1,27 euro. Apoi am intrat pe autostrada si am ales, pentru a traversa spre sud Elvetia, varianta Chur – tunelul San Bernardino (lung de circa 6,6 km). Desi ar fi fost ceva mai scurt, am evitat drumul prin Lucerna, caci atat de la TV cat si din calupurile de informatii din trafic care intrerupeau din cand in cand muzica din masina, auziseram ca la tunelul Gotthard (cel mai lung din Elvetia) coada de masini se intindea pe circa 16-18 km (cam 3,5-4 ore de asteptare). Ne-au impresionat din nou drumurile prin munte ale elvetienilor. S-a mers greu din cauza lucrarilor pe autostrada, iar apoi din cauza portiunilor de drum cu o singura banda pe sens din apropiere de San Bernardino. A plouat in mai multe reprize in acea zi, insa in apropiere de Lugano (ne-a placut foarte mult panorama orasului de pe malul lacului omonim) am avut parte de o ploaie torentiala zdravana. Am intrat in Italia pe la Chiasso, in jur de 16:30, iar pe la 17 am facut o pauza de circa o ora si vreo trei sferturi la un restaurant de pe marginea autostrazii, dupa iesirea Como Sud. Aici ne-am intalnit cu Diana (sora mea) si Vali (prietenul ei), care venisera special sa ne vada de la circa 30-40 km distanta, din Cassano Magnago, unde locuiesc. La 18:45 am plecat din nou la drum, am ocolit Milano si am intrat pe A1 (Autostrada del Sole). Intre Como si Milano Sud am stat la trei cozi pentru a plati portiuni de autostrada (in total vreo 5 euro). Peste doua ore si jumatate, pe la 21:15, la Bologna, parasim A1 si intram pe A14 (Autostrada Adriatica). Usor inexplicabil, GPS-ul ne-a scos de pe autostrada si ne-a bagat pe o centura rapida a orasului, paralela cu autostrada. Ni s-a parut cam ciudat, insa l-am urmat cuminti, pierzand astfel cateva minute bune. Peste inca o ora ajungem la Rimini (ceasul arata 22:15), apoi ne oprim intr-o coada de masini cu doar cativa kilometri inainte de a iesi de pe autostrada spre Riccione. Coada se datora unor lucrari de largire a autostrazii si a unui tir accidentat pe banda a doua a celuilalt sens de mers. Austostrada pe care merseseram urmeaza traseul celebrei Calea Aemilia, construita de romani in anul 187, care unea Rimini (Marea Adriatica), Bologna, Modena, Parma si orasele garnizoana din Piacenza. Autostrada a costat 13 euro intre Milano Sud si Bologna si inca 7 euro intre Bologna si Rimini (deci 20 euro pe circa 300 km). Daca adaugam si cei 5 euro intre Como si Milano Sud, ajungem la un total de 50 euro cheltuiti pe autostrazi in Italia, dus-intors. E drept, autostrada avea in general trei benzi, pe alocuri chiar patru; doua benzi erau doar pe portiunile in lucru. Ajungem la destinatie la ora 23:00 (zece, ora locala), dupa 11 ore si jumatate (din care 9 ore si jumatate de mers si circa 2 ore de pauza) in care am strabatut 673 km, cu o medie de 71 km/h (calculata fara pauza). Din cauza numeroaselor cozi prin Elvetia si Italia, dupa 2469 km, consumul general de motoria crescuse la 5,35.



GPS-ul ne-a condus pana in fata Hotelului Nizza (www.hotelnizza.it), in partea de nord a statiunii de vacanta Riccione, aproape de aeroportul Federico Fellini, situat in sudul orasului Rimini (celebrul regizor s-a nascut la Rimini). De cealalta parte a strazii pe care se afla hotelul (Viale Gabriele D’Annunzio – care traverseaza jumatate din oras si este paralela cu tarmul Marii Adriatice), incepe plaja. La indicatiile gazdei noastre, Marco Pinzi – cel care opereaza hotelul, am inghesuit masina in parcarea lunga si ingusta din dreapta hotelului (incapeau cate 4-5 masini aliniate pe doua siruri intre care ramanea loc cat sa deschizi putin portiera). Avand proaspata in minte experienta parcarii de langa hotelul din Istanbul, nu ne-a surprins cand Marco ne-a cerut sa-i lasam una din cheile masinii, pentru a putea sa o mute la nevoie (s-a intamplat luni, cand am gasit-o in cealalta parcare – curtea din spatele hotelului). Ne-am urcat bagajele cu liftul in camera de la primul etaj, una dintre cele sase camere ale hotelului cu vedere spre mare (cate doua pe fiecare dintre cele trei etaje, plasate deasupra intrarii in hotel, de o parte si de alta). Construit pe la inceputul anilor ’50, hotelul este renovat si curat (in fiecare dimineata, cameristele intrau in camera si faceau curatenie). Desi are doar doua stele, am avut tot confortul necesar. Mai putin aer conditionat (de care oricum nu am avut nevoie), desi am inteles ca exista camere in hotel care au asa ceva. Unul dintre aspectele despre care cred ca au facut ca hotelul sa aiba doar doua stele este faptul ca baia nu avea cabina de dus, ci doar un spatiu de circa un metru patrat, cu scurgere in podea, unde era amplasat furtunul de dus. Camera Elianei, a lui Mada si Radu (care ajunsesera la hotel cu vreo 40-45 de minute inaintea noastra) era la etajul doi - vedeau marea mai bine, peste coroanele copacilor de peste strada. Faptul ca am avut camere cu vedere la mare se datoreaza mamei lui Radu care are o relatie speciala cu proprietara hotelului, a carei clienta fidela este de vreo 30 de ani.

Intrucat am ajuns cu mult dupa ce se incheiase cina, Eliana, Mada si Radu ne asteptau la restaurantul-pizzerie de peste drum de hotel, la cativa metri de plaja, La Fattoria del Mare (www.fattoria.net), datand din 1966. Nu stiu cum au facut rost de masa, caci restaurantul era plin ochi (fiind sambata seara, la sfarsit de iulie). Foarte multe mese de grup, de 12 persoane sau chiar mai mari, pline cu italieni tineri si galagiosi – am observat numeroase aniversari sau petreceri ale burlacilor. O galagie de nedescris, o atmosfera ca pe stadion. Eliana, finuta si politicoasa, a remarcat zambind ca „este putina galagie” apoi si-a vazut cuminte de mancarea primita relativ rapid de la chelnerii care faceau fata cu brio aglomeratiei. Preturile sunt accesibile: pizza este intre 5 si 8,5 euro (delicioasa, mare, cu blat foarte subtire si nu foarte incarcata); pastele 6-7 euro; „cozze alla marinara” (midii) 7,5 euro; cartofi prajiti 3,5 euro; „spiedini di gamberi” (creveti frigarui) 10,5 euro. Grisinele au fost din partea casei iar bacsisul a fost inclus in nota de plata - 1,5 euro de persoana. Mancarea gustoasa si vinul frizzante, precum si veselia contagioasa a italienilor ne-au facut sa mai uitam de oboseala unui drum istovitor si au facut din primul contact cu statiunea de pe litoralul italian o experienta de neuitat. Dupa ce ne-am plimbat putin pe plaja, ne-am intors in camera de hotel si ne-am pregatit de culcare. Iesind pe balconul generos al camerei, ne-am dat seama ca zgomotul strazii de sub fereastra noastra (masini si oameni intr-un du-te-vino continuu) nu se va potoli decat tarziu, spre rasaritul soarelui. Asa ca am inchis usile balconului si am tras complet oblonul exterior.



Am dormit pana cand am auzit batai in usa. Buimac si vazand bezna in camera, primul gand a fost ca Radu, dupa ce a incercat fara succes sa o adoarma pe Eliana in „patul mare”, a venit sa ceara cheia de la masina noastra unde era patutul Elianei. Intr-adevar, la usa erau Eliana si parintii ei, insa nu mai era noapte ci duminica dimineata. Afara se luminase de mult, era ora noua – cand stabiliseram ca vom cobori la micul dejun. Dupa aceasta experienta, in celelalte nopti nu am mai coborat complet oblonul. Micul dejun, bufet suedez, a fost destul de bogat si consistent, inclusiv o gama variata de prajiturele. Dupa micul dejun, am mers sa bem cafeaua pe terasa deschisa a Panificio Pasticceria Bianchi (infiintata in 1948), la 20 de metri mai sus pe aceeasi strada, dincolo de hotelul vecin. Cafeaua, mica si tare, costa 1 euro. De-a lungul sederii noastre am mers acolo in fiecare dimineata (uneori si dupa masa de pranz). In timpul in care ceilalti savurau delicioasa cafea, Eliana si cu mine rasfoiam ziarele locale. Inainte de pranz am facut primii pasi prin statiune, mergand intr-un “targ de duminica” cu haine si maruntisuri, desfasurat pe una din stradutele din spatele hotelului. Zilnic, atat masa de pranz cat si cina se compuneau din aperitiv – bufet suedez destul de variat si consistent (te puteai satura lejer doar cu aperitivul), doua feluri principale si desert. La fiecare dintre cele doua feluri, puteai alege intre doua variante. De exemplu, duminica am avut de ales la felul intai intre tagliatele cu creveti si lasagna, iar la felul doi intre peste cu cartofi si rulou de vita cu sos de rosii si cartofi. In majoritatea zilelor, eu alegeam o varianta iar Cami pe cealalta, astfel incat am incercat cam toate felurile gatite de bucataria hotelului. La fiecare dintre feluri, Elisa si Diego (cei doi tineri amabili care ne serveau) treceau deseori printre mese si intrebau daca mai vrea cineva supliment. Nu era absolut nicio problema sa cerem „supliment” din cealalta varianta, nu din cea aleasa initial. La desert, se putea alege dintre cateva variante: sorbetto de lamaie, budinca de ciocolata, inghetata, panacota, fructe etc. De-a lungul saptamanii petrecute in Italia, am mancat tot soiul de paste, mult peste si fructe de mare, excelent pregatite. Ca o remarca, am inteles ca italienii (cel putin in zona aceea) mananca spaghetele doar cu furculita, fara a se ajuta de lingura (intr-adevar nu am primit lingura cand ceream paste, nici la hotel, nici la celelalte restaurante unde am mai mancat). Mesele la hotel au fost foarte consistente si delicioase, un adevarat rasfat culinar. Desi batea vantul si erau nori (chiar plouase putin in jurul pranzului), dupa amiaza l-am insotit pe Radu la mare. A facut o baie scurta (apa era tare rece) apoi, usor epuizat de efort si mai ales de frig, a mers in camera pentru un somn binemeritat. In fiecare seara, de obicei dupa cina, ieseam la plimbare pe Viale Dante Alighieri, principala artera (comerciala si de promenada) a statiunii, intesata de oameni de toate natiile si varstele – adolescenti galagiosi, familii cu copii in carucior dar si numeroase cupluri de persoane in varsta. Din loc in loc, in gradinile hotelurilor si pe terasele restaurantelor, vedeam petreceri ad-hoc, in aer liber, cu oameni care cantau si dansau, la cativa metri de trecatorii care se opreau sa-i priveasca sau, de ce nu, sa li se alature. Ba chiar intr-una din seri, intr-o piateta, am ascultat cateva piese dintr-un „concert” al unei trupe de artisti italieni care cantau compozitii proprii sau reinterpretari ale unor melodii celebre.

Sa mai spunem ca ne aflam in sud-estul regiunii Emilia Romagna (invecinata la sud-vest cu mai celebra Toscana), una dintre cele mai prospere regiuni (preponderent agricole) si centrul gastronomic al Italiei, celebra pentru sunca suculenta si cascavalurile parmezan (parmigiano) din Parma, dar si pentru faimosii carnatii de Bologna. Mancarea si restaurantele de aici sunt printre cele mai renumite din Italia. In afara de bucatarie si centrul istoric bine conservat, capitala administrativa (dar si culinara) a regiunii, Bologna (avand circa jumatate de milion de locuitori), este celebra si pentru universitatea sa (infiintata in secolul al XI-lea) – cea mai veche din Italia si una dintre cele mai vechi din Europa. Emilia Romagna este cunoscuta si pentru orasele sale istorice (Ferrara, Parma etc.). Cele mai frumoase mozaicuri din perioada romana tarzie, bizantina si crestina timpurie din vestul Europei (si unele dintre cele mai frumoase din intreaga lume) se gasesc la Ravenna – port la Adriatica, capitala Imperiului de Vest inainte de a deveni un important satelit administrativ si artistic al Imperiului Bizantin si al Constantinopolului.



Luni am fost la Gradara, la vreo 15-20 km spre sud-est, dincolo de autostrada pe care veniseram de la Bologna si care continua spre Ancona, Pescara, Bari. Gradara se afla in provincia vecina, Pesaro e Urbino (orasul Urbino este un important centru istoric), regiunea Marche – la granita acesteia cu Emilia Romagna. Mai putin cunoscuta, regiunea Marche, intinsa, ingusta si preponderent agricola, are o pozitie marginasa (care si azi o izoleaza de stilul de viata italian), aflandu-se pe o linie de coasta insorita si avand privelisti spectaculoase, hectare intregi de livezi dar si numeroase statiuni la malul marii cu portiuni lungi de plaja. Atat Emilia Romagna cat si Marche sunt separate de Toscana, Umbria, Roma si restul centrului Italiei prin bariera muntoasa a Apeninilor: Appennino Tosco-Emiliano si Appennino Umbro-Marchigiano. De la Rimini-Riccione, spre vest, traversand sirul de munti prin Parco Nazionale delle Foreste Casentinesi Monte Falterona Campigna, se ajunge la Florenta. Santinela a Adriaticii, Gradara este situata pe un varful unui deal, aleile din interiorul zidurilor inalte care adapostesc castelul medieval (www.castellodigradara.it)‎ avand o panta pronuntata. De sus, privelistea este deosebita. Am intrat pe sub turnul cu ceas si am fost inconjurati imediat de restaurante, mini-muzee si magazine de suveniruri. Printre ele, l-am gasit pe Pinocchio, de fapt mascota magazinului Bartolucci (www.bartolucci.com), plin cu obiecte decorative pentru copii, realizate in intregime din lemn. Mada a fost cucerita pe loc si iremediabil. La capatul unei alei romantice „Passeggiata degli Innamorati” am gasit restaurantul cu specific marinaresc „Rocca d’A… mare”, despre care auziseram lucruri bune la hotelul unde stateam. Am ales meniul de 18 euro de persoana care a constat in paste cu fructe de mare si un sortiment variat si consistent de peste (nu am reusit sa terminam). Am baut vin (7 euro carafa), apa minerala (1 euro sticla) si cafea (1 euro) iar din partea casei am primit la final doua sticlute paralelipipedice, abia scoase de la frigider, una cu traditionalul limoncello iar cealalta tot cu un digestiv, brun inchis si cu un usor gust de sirop de tuse (Radu ii spunea chrutli). Intrucat nu am reusit sa terminam sticlutele si am rugat sa ni le dea acasa, gazdele ne-au umplut doua sticle de plastic de cate jumatate de litru cu delicioasele bauturi. Dintr-un pliant gasit la hotel, am aflat ca tot in zona, insa un pic mai departe (provincia Ancona, aceeasi regiune Marche), se afla superba pestera Frasassi (www.frasassi.com). Din pacate nu am reusit sa o vizitam. Ne-am intors in Riccione dupa-amiaza tarziu. Am mers pentru prima data in acest concediu la plaja. Am platit 100 euro pentru patru paturi pe patru zile (marti-vineri) firmei care administra unul dintre loturile de plaja din fata hotelului (deci cam 6 euro de pat pe zi – oare cat o costa pe litoralul romanesc?). Bonus, am avut voie sa stam la plaja si luni dupa-amiaza. Dupa cina satioasa si deja traditionala plimbare prin centrul statiunii, inainte de culcare, obisnuiam sa stam pe balcon si, in timp ce Mada o adormea pe Eliana, noi impreuna cu Radu beam cate un limoncello rece sau o bere iar uneori mai mancam si cate o pizza delicioasa, abia scoasa din cuptorul de la Fattoria de peste drum. Priveam oamenii care se plimbau prin statiune sau o tranzitau (intre hoteluri, restaurante, discoteci si parcuri de distractii), precum si sirul aproape continuu de masini care se duceau sau se intorceau din Rimini, orasul cosmopolit de la cativa kilometri, mai mare si cu mai multe atractii nocturne.



Marti am facut plaja si baie toata ziua. Nisip fin pe plaja si in apa, paturile aranjate sub umbrele sau sub copertinele late cat lungimea patului si lungi de cateva zeci de metri. Eliana s-a jucat toata ziua in nisip. In plimbarile noastre nocturne prin centrul statiunii, Mada a descoperit cu bucurie ca exista magazinul Bartolucci si in Riccione. Nu au fost multe serile in care sa nu-l vizitam pentru a mai cumpara cate ceva de acolo pentru Eliana.

Miercuri dimineata am apucat sa facem putina plaja insa apoi au inceput sa se adune norii. Din care am inteles, in acea perioada a plouat cam in toata Europa centrala si de sud. Ploaia nu ne-a ocolit nici pe noi. Dupa masa de pranz, eu si Radu ne-am luat totusi prosoapele si am fost la plaja, sperand in sinea noastra ca ploaia va inceta la un moment dat. Intinsi pe paturi, la adapostul copertinei, priveam ploaia mocaneasca, cat pe ce sa atipim. In jurul nostru, cativa temerari se jucau cu o minge pe plaja si, din cand in cand, intrau sa se incalzeasca in mare. Altii alergau, iar cativa iesisera pur si simplu la plimbare pe ploaie, cu sau fara umbrela, pe malul marii. Neputand iesi afara din cauza ploii, in acea seara ne-am jucat cu Eliana in camera. Dupa cina, ni s-a parut ca ploaia este pe cale sa inceteze. Astfel ca am iesit din nou la plimbare, mergand mai mult decat in serile anterioare, pana in centrul statiunii, la intersectia Viale Dante Alighieri cu Viale Maria Ceccarini. Insa ploaia s-a intetit la intoarcere si, desi aveam umbrela, am ajuns la hotel uzi fleasca. A continuat sa ploua intreaga noapte.



Joi dimineata ploaia a incetat iar in jurul pranzului a iesit soarele. Dupa pranz, am plecat cu totii sa vizitam San Marino, minuscula republica enclava din Marche (www.visitsanmarino.com) – statul cu guvern propriu care a ramas independent timp de 1600 de ani. Am plecat din Riccione, unde altitudinea nu depaseste 20 m, iar peste 30 km (spre sud-vest) eram in San Marino, la 700 m deasupra nivelului marii. In ultima portiune de drum am urcat circa 150 m diferenta de nivel, pana pe Muntele Titano, pe care a fost construit orasul-cetate. Pe drum spre San Marino, Radu a facut o mic ocol spre sud, astfel incat am avut ocazia sa admiram si cateva superbe peisaje pastorale rurale, nedistruse de civilizatie, prin care este renumita regiunea Marche. Odata trecuti de poarta cetatii, ne-am pierdut pe stradutele inguste si intortocheate si printre casele vechi, construite in panta. Multe restaurante si magazine cu suverniruri, decoratiuni, imbracaminte si accesorii. De jur imprejur, privelistea este superba, atat spre Rimini si Adriatica cat si spre colinele invecinate. Am admirat pe afara Pallazo del Governo si am intrat putin in Basillica di San Marino. Am vizitat micul stat in prima dintre „zilele medievale”, asa ca ne-am bucurat de numeroase parade si mini-spectacole si de prezenta unor personaje in costumatie specifica. Desi s-a fotografiat bucuroasa si curioasa alaturi de doua ”pipis” (printese), in apropiere de Prima Torre (primul dintre cele trei turnuri ale cetatii), Eliana a constatat ca niciuna nu semana cu „Alba si cu Zapada” – preferata ei. Am baut cate o cafea (1,5 euro) si o bere (4 euro) la pizzeria Nido del Falco (www.nidodelfalco.com), cocotata chiar in varful stancii, bucurandu-ne de peisaj. Se poate face un circuit complet al zidurilor istorice ale orasului, vizitand cele cateva muzee care se afla in bastioane. Ulterior am aflat ca, la vest de San Marino, in imediata vecinatate, se afla San Leo, un oras mai mic dar situat tot la inaltime, pe un deal. Despre castelul din fortareata San Leo, una dintre cele mai impresionante ale Italiei (Machiavelli o considera una dintre cele mai bune redute), am citit ca l-ar fi inspirat pe Dante cand a scris Purgatoriul. Castelul a supravietuit, cocotat pe meterezele abrupte, deasupra unei piatete pietruite, flancata de o biserica din secolul al IX-lea si o catedrala romana. Poate vom reusi sa vizitam San Leo cu urmatoarea ocazie. La intoarcere spre Riccione, drumul ne-a dus putin prin Rimini – o combinatie intre orasul vechi medieval si renascentist si asezarea ultramoderna cu hotelurile zgarie-nori din zona litoralului. Intrucat vizita noastra in San Marino s-a prelungit, am pierdut masa de seara de la hotel asa ca am mancat din nou la La Fattoria del Mare. Mai putina aglomeratie si galagie decat in week-end. In timpul plimbarii de seara, ne-am oprit sa admiram interesantele exponate ale magazinului de prezentare Luxury House (www.luxury-house.it).



Fiind ultima zi la mare, vineri am stat tot timpul la plaja si ne-am balacit in apa calda si linistita a Adriaticii. Eliana a prins curaj si a facut prima ei baie adevarata in mare, inconjurata si aplaudata de noi patru. Dupa cina copioasa, o ultima plimbare pana in centru. Din nou, magazine de lux deschise pana seara tarziu si spectacole de dans si muzica in aer liber. De aceasta data, ne-am intors la hotel pe faleza (Lungomare). Din pacate, nu am reusit sa vizitam nici Ravenna si nici Bologna. Poate data viitoare cand ajungem in zona vom fi mai harnici. Sa mai adaugam ca, in afara de Mirabilandia (aflata in apropiere de Ravenna), in zona Rimini-Riccione se afla numeroase complexuri de agrement, mai mici sau mai mari, pentru copii si nu numai.



Sambata dimineata ne-am finalizat bagajele si i-am platit lui Marco: pentru fiecare camera, 685 euro cazarea pe cele sapte nopti (inclusiv cele trei mese pe zi) la care s-au adaugat 40 euro pentru bauturi (eu am numarat pentru toti cinci vreo noua sticle de vin, vreo cinci beri, insa la sticlele de apa minerala am pierdut socoteala inca de a doua zi de la venirea noastra). Marco ne-a facut si un discount de cinci euro de familie, asa ca am platit in total 720 euro. A meritat de la primul pana la ultimul banut. Am plecat din Riccione la 11:45, am alimentat cu motorina (1,42 euro/l; de remarcat ca in San Marino am vazut cel mai mic pret din acest concediu - sub 1,4 euro/l), iar in jur de 12:00 intram pe autostrada. Dupa 300 km parcursi in 3 ore, ieseam de pe autostrada la Milano Sud. Intrucat Diana si Vali ne invitasera pe la ei, urma sa ne abatem putin din drum, pana la Cassano Magnago. Dupa ce am pierdut trei sferturi de ora in lungile si haoticele cozi formate la punctul de taxare de pe autostrada la iesirea spre Varese (era „sambata neagra” – cea mai apropiata de 1 august, data la care mai toata Italia intra in concediu pentru o luna), ultimii 70 km din prima portiune de drum din acea zi (intre Milano Sud si Cassano) i-am strabatut intr-o ora. Astfel, am ajuns acasa la Diana si Vali la 16:45, deci dupa 5 ore de mers pentru 370 km (o medie de 74 km/h). Am facut o pauza de trei ore si jumatate, timp in care am mancat de pranz iar apoi am mers sa cumparam mancare in cateva centre comerciale din Gallarate – micul orasel invecinat – pe care Diana si Vali le frecventeaza. Asta pentru ca in Elvetia, unde urma sa ajungem in acea seara pentru a petrece a doua saptamana de vacanta, magazinele sunt inchise de regula sambata dupa-amiaza si duminica. Iar luni, fiind 1 august (ziua nationala a Elvetiei), urma ca magazinele sa ramana inchise. Diana si Vali ne-au dus direct la magazinele pe care le cunosteau bine si ne-au sugerat produse bune si ieftine, testate de ei, astfel incat am economisit timp si bani fata de situatia in care ne-am fi oprit singuri la vreun centru comercial pe marginea autostrazii. Doar un singur exemplu: un litru de ulei de masline extra virgin costa intre 3,90 si 4,60 euro. La 20:15 pornim din nou iar la 23:30 urma sa ajungem la Saas, strabatand alti 250 km (o medie de 77 km/h). Trecem fara niciun pic de coada granita Italiei cu Elvetia si mergem in mare parte pe acelasi traseu ca cel strabatut in urma cu o saptamana, cand plecaseram de la Urdorf spre Riccione. Admiram din nou frumosul Lugano, urcam pe serpentine si viaducte spectaculoase (intr-un cadru natural mirific) pana la 1600 m altitudine pentru a traversa muntele prin tunelul San Bernardino, in timp ce la radioul masinii auzeam din nou despre cozile de kilometri la tunelul Gotthard, in ciuda orei tarzii. Pe deasupra tunelului, vechiul drum urca la peste 2000 m, pasul din San Bernardino fiind folosit – din ce am citit intr-un ghid de calatorie – inca din Epoca Brozului. Din pacate, dupa ce iesim din tunel, se lasa rapid intunericul, rapindu-ne placerea de a ne bucura de impresionantele peisaje montane. Dupa ce trecem de Chur, iesim de pe autostrada la Landquart si o luam la dreapta in directia Saas im Prattigau. Pe ultimii 20-25 km pana la destinatie, urmam in amonte valea Prattigau (de aici vine extensia din numele localitatii) a raului Landquart ce serpuieste spre sud-est printre doua siruri de munti. In „centrul” localitatii Saas ne-au asteptat Ileana si Eugen, sositi din Austria in cursul dupa-amiezii. Am strabatut cei circa 620 km intre Riccione si Saas in 11 ore si trei sferturi (8 ore si un sfert de mers, plus 3 ore si jumatate pauza), deci cu o medie in acea zi de 75 km/h. Situat la circa 1000 m altitudine, Saas se afla la aproximativ 15-20 km de Davos, in cantonul Graubunden, in estul Elvetiei, aproape de granita cu Austria. Un pic mai la nord-vest este Liechtenstein. Ileana si Eugen ne-au prezentat apartamentul de la etaj al pensiunii in care urma sa stam pana vinerea urmatoare. Casa era a unui prieten bun al lui Radu. Stil rustic, mult lemn: bucatarie, living mare incluzand si un loc de luat masa, doua dormitoare (unul cu pat matrimonial, celalalt cu trei paturi din care doua suprapuse), baie cu dus, terasa spatioasa pe doua laturi ale casei, spre sud si vest. Urma sa aflam de la Radu ca apartamentul de la etaj (cel in care stateam noi impreuna cu Ileana si Eugen) nu se inchiriaza in mod normal, fiind doar pentru proprietar si prietenii apropiati. Am incheiat ziua (destul de obositoare) cu o cina rapida alcatuita din paste si multa bere.



Duminica am stat pur si simplu la soare pe terasa casei si am privit muntii care se inalta de o parte si de alta a raului Landquart: spre sud-est varfurile Gotschnagrat (vedeam punctul terminus al telecabiei care urca din Klosters, localitatea vecina) si Casanna (2500 m), iar spre nord-est Ratschenflue si Madrisahorn (2700-2800 m). Era atat de relaxant, caci nu faceam altceva decat sa-mi mut privirea de la un sir de munti la altul. Multa liniste si aer curat. Dupa-amiaza, ne-am reintalnit cu Eliana si parintii ei, care trecusera pe acasa (la Urdorf) pentru o pauza de o noapte, intre mare si munte. Ei au locuit la apartamentul de jos (cel care se inchiriaza in mod normal): bucatarie, living, doua dormitoare (cel mare avea pat matrimonial si inca un pat de o persoana) si baie. Dupa-amiaza ne-am petrecut-o in gradina din spatele casei (cu iarba verde, visini si pruni inca plini de fructe), intinsi la soare, stand la masuta de lemn sau in jurul gratarului sau alergand de colo-colo impreuna cu Eliana. In fata casei, in afara de garaj, mai este loc pentru inca doua sau chiar trei masini.

Graubunden este cel mai mare si unul dintre cele mai pitoresti cantoane din Elvetia, detinand nu mai putin de 14 trecatori montane, 615 lacuri, un varf de peste 4000 m (Bernina, in sud, la granita cu Italia), un parc national si cateva statiuni celebre: Davos, Klosters, Arosa, precum si St. Moritz (situat aproape de Bernina) – despre care se spune ca ar fi cea mai veche statiune de iarna din lume, unde se pare ca s-ar fi inventat bobul, in 1891. Conservatori prin definitie, locuitorii cantonului au interzis traficul motorizat pana in 1925. De asemenea, Graubunden s-a numarat printre printre ultimele cantoane in care femeile nu aveau dreptul sa voteze. Mai mult decat atat, se pare ca satele protestante din valea Prattigau sunt cunoscute pentru credinta lor in superstitii, avand tamaduitori si clarvazatori. Capitala cantonului este Chur, care ar fi, din cate am citit, cel mai vechi oras din Elvetia, locuit de celti inca de acum 5000 de ani.



Luni am facut o plimbare de voie pe marginea raului Landquart, in amonte, spre sud-est (in directia Serneus-Klosters), pana la un pod suspendat, bucurandu-ne de frumusetea peisajului si de mersul prin natura. Spre seara, am plecat cu masinile vreo 5-10 km spre sud-est, pana in localitatea vecina, Klosters, situata la circa 1100-1200 m altitudine. Ne-am informat la oficiul de turism din localitate (deschis, desi era ziua nationala a Elvetiei) in ceea ce priveste locul si programul de desfasurare a ceremoniilor prilejuite de sarbatorirea zilei de 1 august. Dupa cateva minute, parcam masinile langa un complex sportiv si de agrement (Silvrettapark, daca am inteles corect), pe malul aceluiasi rau Landquart. In parcul de la intrarea in complex, erau amenajate pe iarba locuri de joaca pentru copii, tobogane dar si numeroase tonete unde se vindeau bratwursti (6,5 franci), creveti la gratar (vreo 10 franci), clatite (6 franci), bere si altele. O atmosfera relaxata, de sarbatoare. Oamenii stateau la mese lungi, asezati pe bancute de lemn, unele sub cerul liber, iar altele sub un pavilion acoperit, destul de incapator, care a gazduit, pentru inceput, recitalul unei formatii de muzica traditionala elvetiana (aducea oarecum cu muzica de fanfara de pe la noi). Dupa discursul electoral al unui om politic local (pe care nu cred ca l-au ascultat cu atentie prea multi), toata lumea s-a ridicat in picioare pentru a canta imnul national – am aflat cu ocazia asta ca imnul Elvetiei este de fapt un psalm (un cantec religios). Cateva domnisoare au impartit multimii adunate in parc foi cu textul imnului. Primele foi impartite contineau doar doua strofe, insa ulterior fetele au revenit cu alte hartii pe care erau imprimate trei strofe. La inceput, am glumit pe seama elvetienilor care nu isi cunosc imnul si nici macar numarul strofelor. Apoi mi-am dat brusc seama ca nici eu nu stiu imnul Romaniei si, de asemenea, numarul strofelor acestuia. Mi-am cerut scuze si mi-a fost rusine. Nu cred ca mai este nevoie sa mentionez ca oridunde priveam era arborat steagul Elvetiei (crucea alba pe fond rosu), inclusiv pe fetele de masa. Am cantat si noi imnul (asa cum ne-am priceput sa citim de pe foaie), iar dupa momentul solemn incheiat cu un ropot de aplauze ne-am plimbat putin prin complexul de agrement, admirand in departare, spre est, crestele acoperite cu zapada ale muntilor inalti de peste 3000 de metri. La lasarea intunericului, in parcare s-a format o procesiune, avand in frunte doua vaci impodobite traditional, o mini-orchestra (sa-i spunem fanfara), urmate de un sir lung de adulti si copii care tineau in maini torte si respectiv lampioane colorate, printre care se strecurau si vreo doua calesti care plimbau turistii. Dupa un tur prin centrul localitatii, procesiunea urma sa se intoarca la lacul din capatul complexului sportiv, unde era programat un spectacol de artificii. Noi insa am plecat agale cu masinile, in urma procesiunii, spre casa. Totusi am avut parte de artificii, in Saas – atat cele lansate de vecinii nostri cat si cele proiectate spre cer de elvetienii din satele apropiate, unele din ele cocotate pe dealurile dimprejur – le-am privit pana la miezul noptii de pe terasa casei.



Marti am mers din nou la Klosters – statiunea preferata de familia regala britanica, mai linistita decat celebrele Davos si St. Moritz, inca dispunand de piste si facilitati de schi de acelasi calibru. De aceasta data, ne-am oprit la intrarea in localitate si am urcat cu gondola (o telecabina mai mica, de 4 persoane) circa 750 m diferenta de nivel pana la Madrisa, la 1900 m altitudine. De aici pornesc linii de teleschi si trasee montane spre varful cu acelasi nume. De mentionat ca se putea urca pana acolo si cu masina, pe drum asfaltat. Biletul de gondola a costat 25 de franci de persoana, dus-intors. Informatii despre atractiile zonei se gasesc la www.davosklosters.ch. Ajunsi sus, am admirat cu nesaj privelistea din jur, am intrat putin intr-un tarc cu cativa ponei si cateva caprite, apoi ne-am oprit la o gustare, o bere si o cafea la Bergrestaurant Saaseralp, cu o terasa generoasa (un capucino costa aici 4,5 franci). Apoi am facut cativa pasi, in sus, pe munte, pana deasupra platoului pe care se aflau statia de telecabina, restaurantul, tarcul cu animale si un mini-parc de distractii pentru copii (Madrisa Land). Jos, in vale, se vedea Klostersul, iar de jur imprejurul nostru zeci de varfuri si creste muntoase, scaldate in lumina unui soare dogoritor. La un moment dat, m-am asezat pe jos, in mijlocul drumului, pe spate si sprijinit in coate, savurand din plin frumusetea locului si incercand sa-mi intiparesc in memorie senzatia de beatitudine traita in cele cateva minute petrecute acolo. Ca alternativa la telecabina, se putea cobori pe serpentine (pana in Klosters sau Saas) cu o trotineta speciala, cu roti mai mari si mai groase. Dupa ce am coborat, am facut niste cumparaturi la Coop-ul din Klosters, pentru gratarul din acea seara.



Miercuri am mers cu masinile tot spre sud, avand ca destinatie Davos. Am ocolit Klosters prin vest, trecand superbul pod peste valea larga a raului Landquart, imediat inainte de a intra in tunelul Gotschna. Dupa ce am admirat, in fuga masinii, Lacul Davos, din nordul orasului, iata-ne ajunsi in localitatea care gadzuieste la inceputul fiecarui an Forumul Economic Mondial. Situat la peste 1500 m altitudine (de la Saas drumul a urcat aproape continuu) si renumit pentru aerul sau (recomandat pentru afectiunile pulmonare), Davos – orasul cu circa zece mii de locuitori – este dominat si el de cele doua siruri muntoase care flancheaza valea Prattigau. Am parcat masina la putin timp dupa ce am intrat in oras, in imediata vecinatate a statiei de plecare a funicularului care urca spre nord-vest, pe o panta abrupta, catre Varful Weissfluh (peste 2800 m altitudine). De unde se termina traseul trenului cu cremaliera, o telecabina duce turistii pana aproape de varf. Zona alpina se numeste Parsenn – aici se afla 200 dintre cei 320 km de partii de schi din Davos. Am citit ca sunt disponibile si niste sanii speciale care functioneaza pe tot parcursul anului. Spre vest, dincolo de lantul muntos dominat de Weissfluh se afla cunoscuta statiune Arosa (situata la circa 1800 m altitudine, izolata de zgomotul civilizatiei). La est de Davos, cele doua varfuri Fluela (de circa 3000 m) printre care trece pasul cu acelasi nume, la circa 2400 m altitudine. Ca o remarca, am cochetat la un moment dat cu ideea sa traversam pasul vineri, in drumul nostru spre casa, in directia Landeck-Innsbruck. Atunci cand au venit la Saas dinspre Innsbruck, cu cateva zile in urma, Ileana si Eugen traversasera in doar 20 de minute muntii dominati de varfurile Fluela, urcand masina in vagoanele platforma ale trenului care circula prin tunelul feroviar Vereina, dintre Sagliains si Klosters (a fost inaugurat in 1999 pentru a permite tranzitul mai ales iarna, cand pasul Fluela este inchis). Inainte de a inchide paranteza, sa mai spunem ca dincolo de Fluelapass, spre sud-est, se intinde Parcul National al Elvetiei, la granita cu Italia. Traversat de Val Mustair, parcul este o regiune muntoasa accidentata si salbatica, cu o suprafata de vreo 1700 kilometri patrati, in care natura a fost lasata asa cum era in momentul in care a fost fondat parcul (1914). Din pacate, in ziua in care am ajuns noi in Davos, a cam plouat, asa ca nu am reusit sa urcam cu funicularul asa cum ne propuseseram. In schimb, ne-am plimbat pe jos pe strada centrala, Promenade,care traverseaza Davosul pe directia nord-sud, am baut o cafea si o bere si am facut niste cumparaturi. Nu pot spune ca Davosul m-a impresionat prin ceva anume. Luxul hotelurilor de cinci stele (de exemplu, Steigenberger Belvedere sau chiar Hiltonul aflat in constructie) este bine camuflat in cladiri cu o arhitectura care sa nu iasa in evidenta si care sa se incadreze perfect cu restul imobilelor din oras. Am vazut foarte multi evrei, cu portul si tinuta specifice (tichie, carlionti etc.). Intorsi la Saas, Radu a pregatit la cina fondue – pe vremuri mancarea elvetienilor saraci din perioadele innegurate ale istoriei (din cate am inteles), transformata acum intr-unul dintre simbolurile culinare ale Elvetiei. Cu ajutorul unor furculite lungi, se introduc bucatele de paine intr-un bol (mentinut cald cu un soi de spirtiera), in care se topeste o branza speciala. Trebuie asortata neaparat cu vin. Dupa cina, Eliana ne-a invitat pe terasa casei la un „parkour” (sa-i spunem alergare cu obstacole) in sir indian si apoi la un pic de „disco” – am cantat si am dansat cu totii (in limita posibilitatilor lingvistice ale fiecaruia) cateva cantece pentru copii romanesti si elvetiene (un mare succes l-a avut Alunelul). „Spectacolul” de pe terasa a fost remarcat cu uimire de catre locatarii casei vecine si cu curiozitate si interes de catre copiii acestora. Incantati ca cineva reusise sa sparga monotonia serilor din vacanta lor, copii vecinilor au intrat in joc si au proiectat lumini colorate pe peluza dintre case si pe copacii din jur.



Joi a fost din nou soare, asa ca ne-am dus iar la Davos. Planul initial de a urca cu funicularul pe munte s-a transformat intr-o noua plimbare pe jos, pe aceeasi Promenade si in cateva reprize de shopping, intrerupte de o pauza de cafea si bere. E drept, de aceasta data am mers mai aproape de capatul sudic al orasului. Ca o paranteza, din cauza cursului ridicat al francului, ciocolata elvetiana a costat de aceasta data intre 5,7 si 10 lei pe suta de grame in timp ce pachetul de 250 g de cafea costa echivalentul a 16 lei. Totusi, nu cu mult peste preturile din Romania. Fiind ultima seara petrecuta impreuna, pe langa deja consacratul gratar, Ileana si Cami ne rasfata cu o prajitura cu visine, culese din spatele casei. Sa mai spunem ca pe cazare noi am platit 150 franci pentru 6 nopti (mai putin de o suta de lei pe noapte). Practic apartamentul in care am stat noi (cel de la etaj) a costat 50 franci pe zi, pe care i-am impartit cu Ileana si Eugen.



Vineri dimineata incarcam bagajele in masini. Eu si Radu mergem sa aruncam gunoiul: cel menajer intr-un container inchis intr-un soi de beci de langa gara, iar reciclabilele (sticle, peturi, cutii metalice de bere) la centrul de colectare special amenajat aproape de iesirea din localitate. Pornim din Saas la pranz, mai exact la 12:30, si alimentam la un BP din localitatea invecinata, Kublis, cu 1,79 franci (cam 1,6 euro). Dupa ce parcurgem cei 20-25 km pana la Landquart, intram pe autostrada A13, mergand paralel cu granita Elevtiei cu Liechtensteinul. Trecem granita la Kriessern-Mader, locul in care A13 si A14 (din Austria) se apropie cel mai mult una de alta, putin mai la sud de localitatile Dornbirn-Lustenau pe unde iesim de regula din Austria cand mergem spre Elvetia. De aici continuam pe drumul cunoscut, via Munchen. Prima pauza din acea zi o facem in intervalul orar 18-19, la OMV Mondsee (in Austria), dupa 441 km parcursi in 5 ore si jumatate (o medie de circa 80 km/h). Restul celor patru ore de mers il segmentam in doua parti egale. Astfel, pe la noua seara, ne opream dupa alti 190 km strabatuti, sa luam cina pe terasa restaurantului Rosenberger St. Polten (din Vollerndorf). La ora 22 pornim din nou, pentru ultima portiune de drum, de doar 157 km pana la Mosonmagyarovar unde ajungem la miezul noptii. Strabatuseram in acea zi 788 km, in 11:30 ore (9 ore si jumatate de mers si doua ore de pauza), cu o medie de 83 km/h (fara sa consideram pauzele). Ileana si Eugen ne ofera o bere la terasa in aer liber de la parterul Hotelului Minerva.

Sambata dimineata, plecam de la Moson la 9:30. Strabatem 372 km in 4 ore si jumatate (doar 83 km/h) si ajungem la Nadlac la ora 14:00. Traversarea Ungariei ne-a luat cu o jumatate de ora mai mult decat la dus, din cauza mai multor cozi pe autostrada, una dintre ele datorata unor lucratori care tundeau tufisurile de pe axul central. In ciuda temerilor noastre, inainte cu cativa kilometri de Szeged, nimerim foarte usor noua autostrada M43 si apoi, la capatul ei, drumul (bine semnalizat) care ne scoate dincolo de Mako, la cativa kilometri de granita cu Romania. Pauza de masa de la Petromul din Nadlac ne ia cam o ora si jumatate, deci la 15:30 incepem lungul drum prin Romania. Dupa 586 km strabatuti, tot ca la dus, in 9 ore si jumatate (aceeasi medie de 62 km/h), ajungem la Bucuresti la unu noaptea, dupa doar doua opriri scurte. Parcurseseram in acea zi 958 km in 15 ore si jumatate (4 ore si jumatate in Ungaria, o ora si jumatate pauza, 9 ore si jumatate prin Romania). Am avut o surpriza placuta pe Valea Oltului, unde am mers bine caci nu au circulat camioane. Consumul general (calculat pana la Nadlac, adica pe 4372 km) a fost 5,44 litri de motorina la suta de kilometri. In total, in acest concediu, Cami a condus 4958 km. Eu… poate data viitoare.



Cat despre costuri, cazarea a fost circa 951 euro (7 nopti in Riccione, 6 in Saas si 2 in Mosonmagyarovar), drumul ne-a costat 447 euro (din care motorina 347 euro, vignetele 40 euro, autostrada 50 euro iar parcarile vreo 10 euro). Pe mancare am cheltuit 255 euro, iar cele cateva mese la restaurant ne-au costat 128 euro. Si ca sa termin intr-o nota optimista, sa va reamintesc ca TVA-ul este 8% in Elvetia (2,5% pentru alimente), 20% in Austria (10% pentru alimente) si 19% in Germania. Cel putin asa scrie pe bonurile noastre.

Au fost doua saptamani de relaxare deplina (chiar am lenevit, as putea spune), in care ne-am simtit bine si am reusit sa ne-am incarcam bateriile. Ne-am intoarce oricand la Riccione pentru plaja, mare si mancare si la Saas pentru cadrul natural deosebit de pitoresc, pentru liniste si aer curat.

Istanbul (2011)

O SCURTA INCURSIUNE (10-14 iunie)

Bucuresti, 6 iulie 2011

Finii nostri, Anca si Adi, unii dintre partenerii nostri constanti de vacanta in ultimii ani, ne-au convins sa mergem de Rusalii la Istanbul. Pornim vineri, 10 iunie, pe la 6 dimineata, cu masina noastra. Dupa ce-i luam si pe ei de acasa, ne grabim sa iesim din Bucuresti. Pana la Giurgiu drumul este bun, recent finalizat, avand doua benzi pe sens in mare parte. In Giurgiu, ne-am oprit la un OMV sa bem o cafea. Din punctul meu de vedere, taxa de traversare a podului peste Dunare (care intra in buzunarele CNADNR) este total nejustificata: pe de o parte pentru ca platim vigneta atat in Romania cat si in Bulgaria, iar pe de alta parte fiindca podul este plin de hartoape. Recent, am auzit la radio ca bulgarii ar fi alocat niste bani pentru repararea lui. Nu pot sa trec cu vederea faptul ca la romani taxa este de 6 euro (sau 25 lei) in timp ce la bulgari, la intoarcere, am platit doar 2 euro (sau 4 leva). Ajunsi la punctul de control de pe malul bulgaresc al Dunarii, intrebam de vigneta si vamesii ne directioneaza spre o benzinarie aflata pe dreapta, la circa o suta de metri. In timp ce stateam la rand sa cumparam vigneta, o masina (din Romania) se opreste fix in bara din spate a masinii noastre, parcata regulamentar la intrarea in benzinarie. Din fericire, bara si-a revenit imediat ce soferul a dat masina inapoi asa ca am respirat linsititi cu totii si ne-am vazut de drum. Vigneta pentru 7 zile a costat 7 euro. Cele doua vanzatoare s-au cam strambat cand le-am cerut si bonul de casa, probabil plictisite sa tot spuna fiecarui cumparator care il cerea ca este suficienta chitanta inseriata si pretiparita in limba bulgara pe care ele o completau cu pixul (inclusiv numarul masinii). Auziseram insa cazuri in care politia a dat amenzi celor care nu aveau atat vigneta cat si chitanta/bonul, asa ca doream sa fim acoperiti cu cat mai multe „dovezi” in acest sens. Ca o paranteza, la granita cu Turcia, vamesul bulgar nu ne-a cerut nici bonul si nici chitanta, ci matrita vignetei, pe care eu o pusesem deja la “gunoi” si era cat pe ce sa o arunc prin Bulgaria. Pur si simplu uitasem ca matritele vignetelor se pastreaza (poate si pentru ca nu prea inteleg de ce, atat timp cat ai vigneta lipita pe geam). Am platit cu o bancnota de 10 euro si am primit rest 5,40 leva (cursul BNR era de 2,13 lei pentru o leva) si un bon (pe care figura, de asemenea, numarul masinii) in valoare de 10 leva sau euro (nu prea am inteles). La 8:30 ieseam din Ruse, dupa primii 80 km parcursi de cand plecaseram de acasa. La sugestia unui coleg de serviciu (cu multe drumuri Bucuresti-Istanbul si retur la activ), am mers pe traseul Ruse – Biala – Veliko Tarnovo – Gurkovo – Sliven – Yambol – Elhovo – Lesovo – Hamzabeyli – Lalapasa – Edirne – Istanbul. Intre Veliko Tarnovo si Gurkovo am urmat un culoar ce serpuieste printre sirul de munti care traverseaza Bulgaria de la est (din zona litorala Varna – Burgas) la vest (in apropiere de Sofia). In jurul orei 12:00 am alimentat cu motorina la un OMV din Yambol, dupa ce ne-am asigurat ca se poate plati cu cardul (2,38 leva pe litru; 20% TVA-ul). Impresia mea este ca drumurile prin Bulgaria (ma refer la cele vazute de noi) sunt mai bune, mai libere si trec prin mai putine localitati in comparatie cu cele din Romania. Am avut de infruntat o singura portiune de drum cu gropi si denivelari, de circa 30 km, intre Yambol si Elhovo. Am intalnit cateva echipaje de politie insa am scapat fara sa fim opriti. Dar am si respectat limita de viteza in cea mai mare parte a celor 300 de km prin Bulgaria, o dovada fiind faptul ca i-am strabatut in decursul a 5 ore (o medie de 60 km/h). La vama Lesovo – Hamzabeyli (secundara ca importanta si trafic de masini, din cate am inteles de la colegul meu binevoitor care ne-a dat pontul) am stat doar 30 de minute, in intervalul 13:30-14:00, avand in fata noastra doar cateva masini. Imi amintesc ca la bulgari au fost doua ghisee care ne-au controlat actele, in timp ce la turci am oprit in fata a trei ghisee, intre ele avand parte si de o verificare sumara a portbagajului masinii, in care au deschis si au cautat (probabil arme) in cea mai voluminoasa geanta. Masina fiind inmatriculata pe firma (deci apartinand din punct de vedere legal unui proprietar care nu se gasea in autoturism in acel moment), vamesii turci ne-au cerut procura prin care proprietarul (firma) isi dadea acordul sa iesim cu masina din tara. Imputernicirea pe numele lui Cami fusese tradusa in turca de catre o firma specializata (76 lei), care s-a ocupat si de „legalizarea” ei la Consulatul Turciei de la Bucuresti (50 lei). Ne-au cerut si cartea verde a masinii (extinderea asigurarii carte verde si casco pentru Turcia ne-a costat 40 lei). In schimb, nu ne-au mai perceput nicio taxa de viza, punandu-ne pe pasaport doar o simpla stampila. Cami a primit si a doua stampila pentru ca a intrat cu masina in tara. Caci, daca am inteles corect, este ilegal sa faci afaceri cu masini de ocazie in Turcia, deci daca intri cu o masina in tara trebuie sa si iesi cu ea. Singurul lucru pe care nu ni l-au cerut au fost asigurarile de sanatate (astea ne-au costat vreo 22 lei de persoana). Dupa 40 de km de la granita (parcursi in 30 de minute), avem o noua experienta la intrarea pe autostrada, in apropiere de Edirne. Ne asteptam sa gasim niste ghisee sau macar niste automate de unde sa primim un jeton sau o cartela care sa inregistreze locul unde am intrat pe autostrada si pe baza carora sa platim la iesire. Insa nu erau nici ghisee si nici automate care sa elibereze jetoane sau cartele, asa ca ne-am oprit si ne-am uitat ce fac ceilalti. O parte dintre masini treceau fara sa se opreasca (am citit pe net ca unele puncte de taxare sunt dotate cu un sistem automat de detectie prin senzori) in timp ce altele se opreau iar soferii lor treceau un card prin dreptul unor cititoare electronice. Vazandu-ne nedumeriti, un domn ne face semn sa trecem spre un microbuz tras pe dreapta imediat dupa „portile” de intrare. In microbuz se afla un birou mobil in care un alt domn (care nu vorbea deloc engleza) se tot chinuia cu un laptop, transpirat si disperat (probabil pentru ca nu-i mergea reteaua, caci se tot ridica de la masa cu laptopul si umbla la niste echipamente dintr-un dulap aflat in partea din spate a microbuzului). Din ce auziseram de la diversi cunoscuti si citiseram pe net, am dedus ca de la domnul cu laptopul ar fi trebuit sa primim un card preplatit pe care urma sa-l folosim pentru plata taxei de autostrada. Dupa ce a „rezolvat” intr-un fel sau altul cele cateva persoane din fata noastra, ne-a dat de inteles ca pentru drumul dus-intors Edirne-Istanbul trebuie sa schimbam 10 euro (nu 5 cat intentionam noi). Dupa vreo 15 minute de incercari nereusite la respectivul laptop, domnul ne da 22 de lire in locul celor 10 euro (cursul BNR era de 1,8 lei pentru o lira din care rezulta o rata de 2,3 lire pentru un euro) si o hartie care reprezenta buletinul/bonul de schimb valutar, care se lasase atat de greu printat si pentru care noi asteptaseram atat iar el transpirase asiduu in fata laptopului. De la primul domn (cel din fata microbuzului), caruia ii aratam lirele primite si ii spunem ca avem nevoie de card, intelegem cu greu ca pentru a ne procura cardul trebuie sa traversam (cu grija, insista el) prin fata celor 10-15 porti de intrare/iesire pe autostrada, pana la ghiseul unei cladiri aflata de cealalta parte a drumului. Dupa ce serveste cele doua-trei persoane din fata noastra (ajunse acolo indrumate tot de catre domnul cu laptopul, in timp ce noi asteptam printarea buletinului de schimb valutar), domnul de la ghiseu (caruia ii dam cele 20 de lire) ne spune ca emiterea cardului costa 5 lire iar pe restul ni le-a incarcat pe card, asigurandu-ne ca sunt suficente pentru un drum dus-intors. Ne mai spune ca respectivul card este deja activat si ca trebuie sa-l trecem prin dreptul cititorului la fiecare dintre urmatoarele intrari/iesiri pe autostrada, moment in care dispozitivul afiseaza suma disponibila pe card in acel moment. Dupa calculele noastre, cei aproximativ 207 km de autostrada intre Edirne si Istanbul au costat 4,25 lire, atat la dus cat si la intors. La ora 15:00 pornim in sfarsit pe autostrada, dupa 30 de minute pierdute pentru a schimba euro si a cumpara cardul. In cele doua ore petrecute pe autostrada (circa 100 km/h viteza noastra medie), am tot cautat raspunsul la cateva intrebari: cine erau cei doi domni cu microbuzul (functionari de stat, reprezentanti ai concesionarului autostrazii sau doar ai unei case de schimb valutar)? daca, in zilele in care functiona laptopul, in afara de a schimba bani, mai emiteau si carduri (sau incarcau bani pe el)? ce s-ar fi intamplat la Istanbul, daca nu cunosteam sistemul (caci nu am vazut niciun panou sau afis explicativ) si nu cumparam card, bazandu-te ca platim cash la iesirea de pe autostrada (se putea intampla sa ajungem noaptea si microbuzul sa fie inchis sau sa nu fie acolo, iar domnul din fata lui care ne-a facut semn sa fi lipsit)? Sa mai spunem ca, pe portiuni bune, autostrada O-3 (E80) are cate 3 benzi pe sens, ca s-a aglomerat usor pe masura ce ne apropiam de oras si ca ne bucuram de prima panorama impresionanta a Istanbulului in momentul in care autostrada ajunge in varful unei pante. In jurul orei 17:00, puneam cardul in fata cititorului de la iesirea de pe portiunea platita a autostrazii si treceam pe sub bariera ridicata prompt.

Fiind ora de varf, ne-am trezit intr-o mare de masini care au intrat in oras prin cele circa 20 de „porti” de la capatul autostrazii si care se inghesuiau apoi cautandu-si loc pe una dintre cele 4 benzi cu care continua autostrada dupa punctul de taxare. Vanzatorii de covrigi si apa minerala rece speculau momentul, facand slalom printre masinile care se deplasau cu viteza mica. Dupa ce am scapat de ambuteiaj, am continuat pe O-3 si dupa ce aceasta s-a despartit de O-2 (autostrada care traverseaza orasul, trecand in Asia pe al doilea pod peste Bosfor - cel dinspre nord) pana la capatul acesteia, mai exact pana cand O-3 devine O-1 (care traverseaza de asemenea pe celalalt continent, pe podul sudic peste Bosfor). Apoi am intrat pe un bulevard mare (Adnan Menderes) pe care l-am urmat pana la capat, aproape de zona istorica a Istanbulului. De aici, unul dintre GPS-uri ne sugera sa continuam pe Ordu Caddesi iar celalalt (pe care l-am urmat) sa iesim la dreapta, spre sud. Am asteptat sa treaca cativa pietoni prin fata masinii, desi nu prea exista nicio trecere, insa probabil asa se obisnuia in acel loc. Peste cateva minute faceam stanga pe Kennedy Caddesi, un bulevard lung care porneste din apropierea aeroportului si a unuia dintre porturile de yachturi si ambarcatiuni private (in sud-vestul orasului), merge spre nord-est, tot timpul paralel cu tarmul Marii Marmara, descrie un larg semicerc pentru a ocoli domeniul Palatului Topkapi si ajunge in final in portul Eminonu, de la intrarea in Golful Cornul de Aur, aproape de Podul Galata. De pe Kennedy, facem stanga si incepem sa urcam accentuat si in curbe stranse pe stradutele sucite si foarte inguste ale zonei de case din centrul istoric. Luati usor prin surprindere, intelegem repede ca regulile de prioritate in zona se stabilesc ad-hoc de soferii (multi taximetristi) care tranziteaza in ambele sensuri stradutele pe care, in multe portiuni, incape doar o singura masina. Ajungem cu ceva efort in fata Hotelului Divas. Initial, Cami se chinuie sa faca o parcare laterala cu spatele, in rampa, intre doua jardiniere cu flori puse pe strada (caci trotuar nu prea exista), in fata intrarii hotelului de vis-a-vis, pentru a face loc masinilor care urcau din sens opus si care ne claxonau. Moment in care unul dintre baietii de la receptie (obisnuit probabil cu turistii stresati de demersul de a parca pe ingusta straduta) ajunge langa noi si ne explica sa lasam masina in mijlocul drumului (impropriu spus mijloc, caci masina il ocupa in intregime), caci un „parking man” se va ocupa de ea. Ne lasam cu greu convinsi; eu raman in masina si il urmaresc pe turcul urcat la volan cum reuseste, cu miscari sigure si o precizie uimitoare, sa o „aseze” pe Suzi (masina noastra) in parcarea ticsita, la cativa centimetri de celelalte masini, dupa ce colegul lui (nu am inteles daca unul dintre ei este „patronul” sau ambii erau „angajati” ai parcarii) scoate o alta masina (si pleaca cu ea – nu as putea sa spun unde) pentru a ne face noua loc. Este mult spus parcare, caci de fapt vorbim despre o suprafata cimentata ramasa neconstruita intre zidul lateral al hotelului nostru si gardul proprietatii vecine. Cert este ca cei doi turci stateau cat este ziua de lunga pe doua fotolii vechi, decolorate, asezate in strada la umbra cladirii din fata parcarii. Asta cand nu erau ocupati sa bage si sa scoata masinile din parcare sau sa le mute intre ele pentru a le aseza mai bine (cu precizie milimetrica) astfel incat spatiul sa fie ocupat la maxim. Evident parcarea se plateste: 5 euro/zi. Noi am dat 20 euro pe patru nopti, in avans, cash, la negru (fara chitanta). Probabil parcarea cu ora se negociaza de la caz la caz. Dupa cum ne-au spus si ei, am constatat ca parcarea se golea seara, ramanand peste noapte doar cele 4-5 masini ale turistilor cazati in hotel, pentru ca a doua zi (fie week-end sau zi lucratoare) se devina din nou intesata de masini. Dupa ce au mutat si masina noastra de vreo cateva ori (pe masura ce parcarea se golea), am reusit sa ne luam bagajele din portbagaj si sa intram in posesia camerelor. In jur de 18:30 eram cazati, dupa 12 ore si jumatate de mers, incluzand aici si pauzele voluntare, opririle la vama si la benzinarie, cumparatul cardului pentru autostrada, ambuteiajul de la intrarea in Istanbul, cei circa 20 km strabatuti prin oras si parcarea la hotel. Asftel, am strabatut cei 648 km cu o viteza medie de 52 km/h.

Camerele noastre se aflau la etajul al treilea, ultimul. A noastra, purtand numele Simin, era spatioasa si avea 3 paturi separate si balcon cu vedere spre curtea interioara, folosita la comun cu hotelul care se afla „spate in spate” cu al nostru. De o parte si de alta a hotelului catre care dadea balconul nostru, case si blocuri, inghesuite unele in altele, in toata zona colinara in care ne aflam. Desi in prima seara ne-au spus ca a doua zi urma sa ne fie schimbata camera, data cu titlu provizoriu pentru o noapte, acest lucru nu s-a mai intamplat, spre bucuria noastra, caci camerele cu doua paturi (sau pat dublu) erau evident mai mici si era putin probabil sa primim una dintre cele cu balcon (doar cele cu vedere spre curtea interioara aveau balcon). Camera, cu aer conditionat functional, era curata si frumos decorata. Ne-a placut chiuveta semisferica din portelan pictat de la baie. Doar furnicile erau cam in plus in camera noastra; le-am mentionat in chestionarul de feedback gasit in camera si pe care l-am inmanat receptionerilor la plecare. Cat despre Anca si Adi, ei au primit o camera (Dilbert) de doua locuri, fara balcon, insa cu vedere spre Marea Marmara. In ceea ce priveste acest ultim aspect, putem spune ca au avut noroc, caci in sirul de cladiri din fata hotelului nostru, dincolo de ingusta straduta, lipsea temporar o piesa: o cladire fusese demolata si in locul ramas liber se ridica una noua (era in plin santier). Asa ca peste putin timp, cand constructia va fi finalizata, niciuna din camerele hotelului nu va mai beneficia de vedere spre mare. Pe aproape intreaga suprafata a acoperisului, deasupra camerelor noastre, hotelul dispunea de o terasa larga, in curs de amenajare am banuit noi. De aici, se vedeau si mai bine imprejurimile, mai ales marea. Multi pescarusi guralivi, cativa gugustiuci maronii si alte pasari galagioase dadeau tarcoale zonei. Cazarea a costat 250 euro pe 4 nopti, cu micul dejun inclus.

Dupa dus, am stat putin sa ne relaxam pe balcon. A fost momentul cand am auzit pentru prima data chemarea la rugaciune catre credinciosii musulmani, difuzata prin boxele moscheilor din jur – una chiar langa hotelul nostru (pe care, spre rusinea noastra, nu am reusit sa o vizitam). Urma sa o auzim destul de des in urmatoarele zile ale sederii noastre la Istanbul (se pare ca de cate cinci ori pe zi). Desi citiseram despre chemarile la rugaciune care rasuna in intreg orasul, cand le-am auzit pentru prima data, foarte tare, ne-a trecut un fior, inlocuit rapid de curiozitatea de a vedea ce se intampla pe strazi sau la moscheea invecinata. Pe undeva, in ignoranta noastra, ne asteptam sa vedem credinciosi musulmani rugandu-se pe strazi, ingenunchiati in locul in care se aflau in momentul cand incepuse chemarea. Insa nu era cazul, nici atunci si nici in zilele urmatoare, caci locuitorii Istanbulului isi vedeau linistiti de treburi. Chemarile la rugaciune ale diferitelor moschei nu incepeau in acelasi timp, ci pe rand, la intervale scurte unele dupa altele, probabil ca urmare a unei intelegeri a moscheilor din zona respectiva.

Pe seara, iesim la plimbare sa tatonam terenul. Din cate intelegem citind placuta de pe o cladire invecinata, ne aflam pe straduta Katip Sinan Camii Sokagi, in cartierul Kucuk Ayasofya Mahallesi, zona Fatih. Ne aflam la circa jumatate de kilometru (10 minute de mers pe jos) de Piata Sultanahmet, cea mai aglomerata zona turistica. Aici se afla cateva dintre cele mai cunoscute monumente istorice si religioase bizantine si otomane (Aya Sofya, Moschea Albastra, Palatul Imperial Topkapi), precum si Marele Bazar. Pe strada noastra, ca si pe cele invecinate, in intreaga zona, multe case vechi fusesera renovate si transformate in hoteluri-boutique. Ratacim pe stradute stramte si inclinate, fara un obiectiv anume, doar cat sa intram in atmosfera orasului. Imediat suntem vrajiti de farmecul caselor traditionale otomane din lemn (vechi de zeci sau sute de ani), unele destul de darapanate, inghesuite unele in altele. In ciuda orei tarzii, intr-o frizerie inca deschisa, un client este barbierit. Cascand ochii aiurea in stanga si dreapta, dupa ce calc stramb de vreo cateva ori (cum am obiceiul), reusesc sa cobor de pe un trotuar fix intr-o „plomba” de ciment proaspat turnat. Mergand cu totul aleator catre est, ajungem ca prin minune chiar langa Moscheea Albastra (sau Sultanahmet Camii). Trecem prin mini-bazarul din imediata ei vecinatate unde suntem fascinati de magazinele colorate si puternic luminate in care se vand covoare, carpete si broderii, lustre si veioze, suveniruri si ceramica pictata manual intr-o explozie de culori vii. In capatul bazarului, o gradina de vara unde oamenii de la mese beau, fumeaza narghilea si asculta muzica traditionala turceasca cantata live de doi virtuozi. De aici ajungem rapid in vasta piata Sultanahmet, zona in care se afla, fata in fata, Moscheea Albastra si Aya Sofya. In jurul nostru vedem sau doar auzim zgomotul de la multe terase in aer liber. Atmosfera este specifica unui oras turistic, cu multi oameni iesiti seara pe strada, de rase si nationalitati diferite. Ajungand dupa ce programul de vizita al Moscheii Albastre se incheiase, la ora cand se desfasura rugaciunea de seara, ne multumim sa ne plimbam putin prin curtea interioara. La prima vedere, moscheea ne impresioneaza prin dimensiunea si complexitatea constructiei, luminile reflectoarelor scotandu-i in evidenta frumusetea formelor. Dupa ce Anca isi cumpara o inghetata elastica de la o toneta ambulanta din apropiere (mai mult de dragul show-ului facut de vanzator decat de pofta), ne intoarcem spre hotel, preferand sa incercam sa refacem drumul pe care veniseram, desi simteam oarecum ca am facut un mic ocol, descriind un arc de cerc spre sud. Insa fara harta si pe intuneric, ar fi fost dificil sa nimerim din prima hotelul daca am fi luat-o pe pe alt drum. La terasa din capatul bazarului de langa Moscheea Albastra vedem, de la cativa metri, un dervis (calugar musulman) dansand – de fapt rotindu-se halucinant pe un picior, in fix acelasi loc, cu viteza din ce in ce mai mare – pe o melodie (am banuit noi cu tema religioasa) cantata live de cei doi artisti: vocalistul batea intr-un fel de toba, iar celalalt avea un soi de tambal. Dupa cateva minute bune de invartit pe loc, cand melodia s-a terminat dervisul s-a oprit instantaneu, a facut o plecaciune adanca catre public si a vorbit ceva cu cei doi artisti, fara sa se clatine nici macar o fractiune de secunda. Dupa ce a ridicat si sarutat vesmantul negru cu care se acoperea cand mergea pe strada intre reprezentatii, dervisul a refuzat banii intinsi de cineva din public, directionandu-l pe respectivul catre artistul care cantase la tambal. Apoi a plecat, pierzandu-se prin multime, probabil spre un nou local unde sa repete reprezentatia. Somnul ne este intrerupt, asa cum ne asteptam, pe la 4 dimineata, de chemarea la rugaciune.



Sambata dimineata luam micul dejun in micuta curte interioara din spatele hotelului, frumos amenajata si decorata. Bem cafeaua la umbra unui palmier, pregatindu-ne sa luam la picior strazile maretului Istanbul.

Din cate am citit pe Internet, centrul cultural si de afaceri al Turciei are peste 10-12 milioane de locuitori (mergand chiar spre 20 dupa unele estimari), din care 99,8% sunt musulmani, circa 0,2% crestin-ortodoxi si 0,01% evrei. Orasul a fost fondat, sub numele de Bizant, de catre colonistii greci in jurul anului 600 i.e.n. A devenit capitala ortodoxiei si a Imperiului Bizantin, aici construindu-se primele biserici si manastiri crestine. Orasul a fost redenumit Constantinopol in anii 330 e.n., in onoarea Imparatului Constantin. Dupa cucerirea sa de catre Imperiul Otoman, in 1453, Istanbulul (noul nume al orasului) s-a imbogatit cu moschei, palate, bai si alte monumente arhitecturale cu specific turcesc. Orasul se remarca printr-o fascinanta simbioza intre vechi si nou: atmosfera orientala a palatelor si moscheilor vechi de sute de ani (insa bine intretinute) este completata de eleganta hotelurilor, mall-urilor si centrelor de afaceri din zgarie-nori. Singurul oras din lume aflat pe doua continente (din cate am citit), construit pe sapte coline (ca si Roma), Istanbulul este inconjurat practic de apa: Marea Neagra la nord si Marea Marmara la sud, unite prin Stramtoarea Bosfor care il imparte in doua, partea europeana si cea asiatica. Portul maritim din Istanbul este cel mai mare din Turcia, in timp ce portul vechi din Golful Cornul de Aur este folosit acum mai ales pentru vase private. Orasul vechi si obiectivele istorice din Istanbul au fost incluse in patrimoniul universal UNESCO in 1985, iar in 2010 orasul a fost capitala culturala europeana.

Ghidati de un print-screen de pe Google Maps, iesim din zona caselor inghesuite si a strazilor stramte si ajungem pe un bulevard mai larg (Divan Yolu Caddesi), cu linie de tramvai, plin de restaurante, „kebap-erii” si magazine (cele de dulciuri si delicatese iti luau ochii). Facem rost de lire de la una din casele de schimb valutar; cursul este cam acelasi (in jur de 2,23 lire/eur si 1,55 lire/usd), usor mai bun in apropiere de Marele Bazar. In capatul bulevardului, iesim in marea piata din zona celor doua moschei celebre in care ajunseseram din intamplare cu o seara in urma. Aici gasim primul obiectiv pe care urma sa-l vizitam in acea zi: Yerebatan Sarnici sau Basilica Cistern (yerebatan.com), construita in anul 532 e.n. Ne asezam la randul civilizat (si care avansa rapid) din fata cladirii de pe Yerebatan Caddesi care nu iti sugereaza prea multe daca nu ai habar ce se ascunde sub ea. Dupa ce platim 10 lire de persoana (care ajung in conturile Istanbul Metropolitan Municipality), coboram treptele in subteran si suntem fascinati pe loc de privelistea „padurii” formata din peste 300 de coloane, de circa 9 metri inaltime. Este o fosta biserica transformata in loc de depozitare a apei pentru Palatul Imperial Topkapi si pentru cladirile din jur ale Constantinopolului, inca din timpul Imparatului Constantin. Se zvoneste ca pe acest loc se aflau niste gradini care inconjurau coloanele de marmura, precum si ca la construirea cisternei au lucrat circa 7.000 de sclavi. Caramizile din zidul cisternei si din podea au fost tencuite cu mortar Horasan, facandu-le rezistente la apa. La baza a doua coloane din capatul nord-vestic al cisternei se afla cate un piedestal avand sculptat un cap de meduza. Dupa 1990, cand au fost scoase zeci de mii de tone de namol, au fost construite alei si au fost luminate coloanele. Prin apa de pe fundul cisternei, inundand baza coloanelor, inoata numerosi pesti.

Dupa ce iesim din Basilica Cistern, traversam strada cu intentia sa vizitam Aya Sofya. Intrucat randul de la intrare ni se pare prea lung, ne hotaram sa mergem spre cel mai indepartat obiectiv stabilit pentru acea zi – bazarul de mirodenii. De la Aya Sofya, o luam spre nord-vest, tot pe bajbaite, si in scurt timp ajungem in labirintul de stradute pietonale din zona cuprinsa intre Marele Bazar si Bazarul de Mirodenii, stradute inguste si intesate de o mare de oameni si de marfuri, scoase afara, in fata sutelor de magazine situate, unele langa altele, la parterul unor cladiri vechi. Ne pierdem in suvoiul de oameni, cascand gura in stanga si in dreapta, incercand sa ajungem intr-un loc mai spatios si mai putin aglomerat pentru a ne putea orienta. In schimb, fara sa ne dam seama, ajungem in Bazarul de Mirodenii. Convinsi fiind ca am nimerit intr-una din cladirile Marelui Bazar, desi ne placea ceea ce vedeam, ne tot indemnam unii pe altii sa rezistam tentatiei de a cumpara de aici si de a astepta pana ajungem in Bazarul de Mirodenii. Eram inconjurati in stanga si in dreapta de standuri in care privirile iti alunecau de la muntii de rahat (cu diverse arome), halva si halvita (nu extrem de dulce; sortimentele mai scumpe facute integral cu miere), rulade de ciocolata, baclava si sarailii, condimente si mirodenii, catre ceaiuri si cafea, alune si seminte de tot soiul, alte delicatese si specialitati, plus ibrice si ceainice – toate in culori vii, aranjate impecabil, ca la expozitie. Intr-o uimitoare varietate. Vanzatorii ne ies in fata si ne imbie sa gustam de pe farfurii bucatele din sortimente diferite de rahat si halvita (cele mai scumpe si delicioase, dupa cum ne-am dat seama in scurt timp). Abia cand am iesit si am vazut in fata noastra Portul Eminonu si Podul Galata, ne-am dat seama ca fuseseram, de fapt, in Bazarul de Mirodenii sau Bazarul Egiptean (Misir Bazar). In port, forfota obisnuita a turistilor si vanzatorilor ambulanti era amplificata de desfasurarea unei campanii electorale, cu baloane si fluturasi impartiti pe strada si sloganuri scandate la megafon. Fiindca incepuse sa ploua usor, intram in Yeni Camii (Moscheea Noua), construita intre 1597-1663. In mijlocul curtii interioare exista o fantana unde unii credinciosi isi spala picioarele. Ne descaltam cu totii (ca in orice moschee), iar fetele isi acopera capul cu esarfa. Ne asezam pe mocheta si admiram spatioasa moschee, prima pe care o vizitam vreodata. Cam la mijlocul ei, un „gard” din lemn avertizeaza turistii sa nu treaca in partea din fata a moscheii, destinata credinciosilor, care se roaga si fac numeroase matanii. Observam ca femeile au locul lor de rugaciune, in partea din spate a moscheii, de o parte si de alta a intrarii. Iesim din moschee si ajungem, prin pasajul subteran, in Portul Eminonu, unde incercam sa ne dam seama cum trebuie sa ne descurcam in multitudinea de vase si porti de imbarcare pentru croaziera pe Bosfor pe care o planuiam pentru duminica, in speranta ca vremea va fi insorita. Admiram de la distanta doua vase de croaziera mari si elegante, ancorate dincolo de Podul Galata, in Portul Karakoy, la baza dealului intesat de cladirile vechi ale cartierului Beyoglu, pe varful caruia se inalta semet Turnul Galata. Apoi ne intoarcem in Bazarul de Mirodenii de unde ne cumparam in voie rahat, halvita cu fistic si diverse mirodenii (sofran, susan negru si multe altele), toate vandute la kilogram. De 4 lire ne cumparam o „fasie” de pliculete cu mirodenii asortate. Rahatul costa intre 10 si 18 lire pe kilogram. Atentie insa cand vi-l cantaresc, sa nu patiti ca noi: incantati ca ni-l ambaleaza frumos intr-o cutie de carton, nu ne-am dat seama ca in loc de 300 de grame am primit efectiv doar 250 de grame de rahat caci cutia in sine cantareste in jur de 50 de grame. Am luat 4 cutii, cu 16 lire pe kg. Incercand sa ne indreptam catre sud, continuam la intamplare tot pe stradutele inguste, pline de marfuri si forfotind de oameni, amenintati inca de nori grosi. Ajungem astfel la poarta 18 a Marelui Bazar, important centru comercial inca din 1461. Aici, un jandarm trece discret o bagheta prin fata tuturor celor care intra (eu nici macar nu am vazut-o), in incercarea de a depista bombe sau alte arme. Bazarul este imens, in scurta noastra trecere vazand doar o mica parte din el. Reprezinta una dintre cele mai mari piete acoperite din lume, avand 60 de strazi si circa 5.000 de magazine, si atrage zilnic sute de mii de vizitatori. Vanzatorii de aici sunt mai dispusi la negocieri decat cei din Bazarul de Mirodenii. Se pare ca mai toate produsele care poarta nume de marca sonore sunt contrafacute. Insa bazarul merita cel putin o scurta vizita fie si numai pentru atmosfera. O extraordinara diversitate de produse, majoritatea haine, produse din piele, bijuterii, accesorii si decoratiuni pentru casa. Este fascinant chiar si pentru noi, care ne mai amintim de marfurile aduse cu sacosa in anii ’90 din Turcia si vandute pe jos sau pe tarabele intinse la colt de strada. Cu atat mai mult pentru occidentali. Dupa ce iesim din Marele Bazar, mai cumparam niste rahat, in cutii preambalate de aceasta data, cu 12 lire pe kilogram. Mergand in directia Aya Sofya, pe care ne-o indicase un sofer de autobuz, recunoastem la un moment dat drumul pe care veniseram dimineata, asa ca ajungem rapid la hotel sa lasam cumparaturile si sa ne tragem un pic sufletul.

Apoi iesim sa cinam, tot in orasul vechi. Inca de la Bucuresti, Cami gasise pe Internet cateva restaurante care se bucurau de aprecierile turistilor si care se aflau in apropiere. Ne decidem asupra unuia dintre ele. Ajungem rapid in zona moscheilor, pe cel mai scurt drum de data aceasta, urmarind strazile pe GPS-ul offline de pe agenda mea electronica, admiram obeliscul egiptean de langa Moscheea Albastra (in zona fostului hipodrom bizantin), iar apoi petrecem cateva clipe de relaxare in parcul din apropiere. Vremea se indreptase, scapaseram fara ploaie. Ajungem la restaurantul Pasazade (pasazade.com, evident cu bucatarie otomana), pe o ingusta straduta pietonala (Ibn-i Kemal Caddesi), plina de terase, in apropiere de poarta principala a Palatului Topkapi (Bab-i Humayun, situata langa Aya Sofya), unde un copac secular troneaza in mijlocul strazii, intre liniile de tramvai, frumos incadrat intr-un rond de flori. In restaurant, vreo doua-trei mese lungi erau deja rezervate pentru un grup numeros. Gazdele ne invita sa luam loc la o masa pe terasa aflata pe strada retrasa. Exact ce doream. Comandam cate un draft mare (70 cl) de bere Efes (9 lire), iar pana sa vina mancarea, primim din partea casei cateva specialitati de paine (calda) si un aperitiv – ulei de masline si o crema de branza cu susan si menta. Si cafeaua a fost tot din partea casei. Unul dintre chelneri ne aprinde pe masa doua lumanarele. Anca a mancat „Arap Tava” (carne maruntita de miel si vitel prajit cu piper verde si ceapa, servita cu humus) - 16 lire, iar Adi „Sac Tava” (cubulete de carne de miel, ceapa si piper verde prajite pe plita, cu cartofi prajiti) - 22 lire. Cami a incercat kebab din carne de miel si vitel cu sos de iaurt si pita - 20 lire iar eu m-am desfatat cu „Sultan’s favourite veal stew served with Begendi” (tocana traditionala din carne frageda de vitel servita cu piure de vinete coapte la gratar) - 23 lire. La desert, am mancat un fel de halva-gris cu fructe uscate si inghetata (7 lire). Din cate am vazut pe bon, TVA-ul este de 18%. Servirea a fost ireprosabila. Privind retrospectiv, a fost restaurantul care ne-a placut cel mai mult din cele trei pe care le-am incercat de-a lungul sederii noastre la Istanbul. Dupa cina, iesim rapid pe Alemdar Caddesi (bulevardul care porneste de la Aya Sofya si coboara spre gara centrala Sirkeci si Portul Eminonu) si mergem pe jos pe strada intesata de hoteluri, restaurante si magazine frumos colorate (unele lipite de zidul Palatului Topkapi), facandu-ne loc cu greu pe trotuarul ingust si plin de oameni. Aproape in dreptul fiecarui restaurant (cele mai multe avand meniurile cu preturile afisate afara, la vedere), turcii ne invitau insistent sa luam masa la ei. Ne intrebau din ce tara suntem si, auzind de Romania, incepeau sa spuna cuvintele pe care le stiau in limba noastra – de cele mai multe ori „Ce faci? Bine?”, precum si insiruirea de nume Hagi-Popescu-Filipescu-Ceausescu etc. Afland ca deja mancaseram, ne pofteau sa bem ceva sau macar sa le promitem ca ii vom vizita in seara urmatoare. Astfel, am intuit ca exista o diferenta intre restaurantele ai caror reprezentanti se tineau scai de tine sa intri si cele cu adevarat bune, in care aproape nu mai gaseam locuri libere. Banuiala ne-a fost confirmata in serile urmatoare, la celelalte doua restaurante selectate de Cami dintre cele cu comentarii favorabile. Iar din cate am inteles, restaurantele cu adevarat bune se afla in partea asiatica a Istanbulului, insa acestea sunt mai putin cunoscute, caci zona este mult mai putin frecventata de turisti, fiind preponderent rezidentiala. Dupa ce aruncam o privire in Gara Sirkeci, zabovim cateva minute in Portul Eminonu si admiram luminile orasului de dincolo de Golful Cornul de Aur (in stanga noastra) si de Bosfor (in departare, spre dreapta). Ne intoarcem pe acelasi drum si intram in Moscheea Albastra (Sultanahmet Camii), unde mirosul intepator de picioare transpirate reprezinta dovada de netagaduit ca multa lume se perindase pe aici de-a lungul zilei. Din informatiile de pe net, am aflat ca, in jurul anului 1609, sultanul a dorit sa construiasca ceva care sa rivalizeze cu Aya Sofya. Astfel, in 1617 a fost finalizata cea mai mare moschee otomana (cu circa 2,5 metri mai inalta decat Aya Sofya), singura cu sase minarete (turnuri inalte, superb luminate noaptea), cele mai multe moschei avand unul, doua sau patru minarete. Povestea spune ca sultanul a comandat arhitectului o moschee cu minarete din aur („altin”) dar arhitectul a inteles ca trebuie sa faca sase („alti”) minarete. Astfel, se pare ca Moscheea Albastra ar fi iscat un scandal la acea vreme deoarece Moscheea Haram din Mecca (cea mai sfanta din lume) avea tot sase minarete. Situatia ar fi fost rezolvata prin adaugarea inca unui minaret la moscheea din Mecca. Numele ei se datoreaza celor peste 20.000 de placi de faianta albastra de Iznik (din secolul al XVI-lea, avand pictate modele cu flori, copaci si motive abstracte arabesti), care acopera peretii in interior. Lumina zilei patrunde prin cele aproximativ 250 de ferestre cu vitralii. Moscheea Albastra este construita in stil otoman clasic, cu patru stalpi circulari enormi care sustin tavanul domului central (o imensa bolta). Ne asezam pe jos, sprijiniti cu spatele de una dintre cele patru coloane impresionante si ne bucuram de liniste. Ne intrebam cum au putut sa construiasca un astfel de edificiu. Dincolo de dimensiuni, moscheea ne impresioneaza prin simplitate. Practic, nu exista prea multe elemente decorative, daca este sa o comparam cu o biserica crestina. Nu exista icoane sau statui si nicio imagine pictata pe pereti (caci religia islamica interzice reproducerea chipurilor de fiinte vii), ci doar inscriptii religioase (citate din Coran, banuim noi). Nu reusim sa stam prea mult timp, caci suntem rugati sa parasim moscheea cu putin inainte de a incepe slujba de dinainte de miezul noptii. Insa mai zabovim putin in curtea interioara si vedem cum credinciosii se grabesc la slujba, in ciuda orei tarzii si a numeroaselor atractii pe care orasul le ofera intr-o seara de sambata. In moschee intra preponderent (cel putin la acea ora) tineri sau oameni in floarea varstei, si mai putini batrani. Noi ne intoarcem la hotel si urcam pe terasa, de unde admiram luminile ce stralucesc pe Marea Marmara si ascultam tipetele ascutite ale neobositilor pescarusi.



Duminica dimineata, Cami si cu mine mergem la Catedrala Aya Sofya (muze.gov.tr), aflata la circa 650 de metri de hotelul nostru. Randul de la intrare ni se pare mai scurt si parca merge si mai repede fata de ziua precedenta, poate si datorita faptului ca era cam ultima noastra sansa sa o vizitam, caci lunea este inchis. Platim 20 lire (bani care ajung la Ministerul Culturii si Turismului) si primim un bilet cu holograma. Tot de pe net am aflat ca prima biserica a fost construita pe acest loc in timpul Imparatului Constantin I (324-337). Dupa demolarea ei, a fost construita cea de-a doua biserica (de catre Constantin al II-lea, fiul lui Constantin cel Mare), care a ars in timpul rascoalei din anul 532. Cladirea a fost reconstruita de Imparatul Iustinian I (a fost finalizata in 537). A fost cea mai mare biserica crestin-ortodoxa pana in 1453 (anul in care Constantinopolul a fost ocupat de otomani), cand catedrala a fost transformata in moschee. Aproape 500 de ani, muezinii au chemat musulmanii la rugaciune din minaretele construite langa catedrala, pana in 1935 cand vestitul conducator turc Mustafa Kemal Ataturk a transformat-o in muzeu. Arhitectura este bizantina dar exista si elemente musulmane si otomane. Fosta biserica crestina este impresionanta prin anvergura ei. Domul cu diametrul de circa 30 de metri si avand o inaltime de 56 de metri se sprijina pe patru piloni masivi situati in colturi. Superbele icoane bizantine (alaturi de care se afla imense panouri circulare cu citate din Coran) au fost scoase de sub zidaria pusa deasupra de catre otomani dupa cucerire. Doar daca le privesti atent, cat mai de aproape, iti dai seama ca nu sunt pictate ci sunt realizate din mozaic. Adevarate capodopere. Lor li se adauga vitralii, impozante arcade acoperite cu mozaic, coloane cu bogate lucraturi in piatra, pereti placati cu marmura de diferite culori si texturi. In partea din fata a catedralei-moschee, doua pisici isi faceau toaleta tacticoase, fara sa se sinchiseasca de turistii care le fotografiau, neputand insa pasi in zona „altarului”. Urcam pe o succesiune de planuri inclinate (aidoma unor scari de bloc, insa fara trepte), realizate din piatra, pana la marele „balcon” interior care inconjorara biserica pe trei laturi.

In tot acest timp, Anca si Adi intentionau sa viziteze din nou Marele Bazar, insa l-au gasit inchis, fiind duminica. In schimb, fiind foarte putina lume pe stradutele stramte, se orienteaza mai usor si gasesc bazarul de animale de companie. Dupa ce dau o tura si prin Bazarul de Mirodenii, ne intalnim cu totii in Portul Eminonu. Ne cumparam bilete (10 lire de persoana) la compania Sehir Hatlari (sehirhatlari.com.tr), datand din 1851, pentru o croaziera pe Bosfor cu vaporul. Canal navigabil strategic, Stramtoarea Bosfor are o lungime de peste 30 km, o latime variind intre 700 de metri si 3,3 km, adancimea sa fiind cuprinsa intre 30 si 120 de metri. Este intesat de tancuri petroliere si vapoare comerciale, vase turistice si de croaziera, vase de pescuit si barci cu motor. Este traversta de cele doua poduri suspendate (frumos luminate noaptea), fiecare avand circa 1 km lungime si 6-8 benzi de circulatie: Podul Bogazici (cel sudic, inaugurat in 1973) si Podul Fatih Sultan Mehmmet (la nord, datand din 1988). Alegem turul scurt, care dureaza doua ore si care merge pana dincolo de al doilea pod (cel nordic) ce leaga cele doua continente. Turul lung costa 25 de lire si merge mai mult pe stramtoare, spre nord, in directia Marii Negre, avand (din cate am inteles) un popas de doua ore la punctul terminus. Pana la ora 14:30, cand pleaca vaporul, avem timp sa dam o fuga dincolo de Golful Cornul de Aur, traversand Podul Galata, acostati de ospatarii numeroaselor restaurante si terase amenajate in spatiul de sub calea de rulare a podului. Construit in 1453, Galata este cel mai vechi pod peste Cornul de Aur – estuar si port natural care separa cele doua parti ale zonei europene. Intorsi in port, ne cumparam un delicios sandvici (4 lire) de la una dintre numeroasele tonete: peste proaspat (abia pescuit) la gratar si salata, puse intr-o jumatate de franzela. Ca fapt divers, sa nu uit sa mentionez ca, intr-una din perindarile noastre prin Portul Eminonu, am vazut preparandu-se peste la gratar chiar si intr-o barca. Nu stiu insa daca intra in pretul calatoriei. Si am auzit ca foarte gustoase ar fi si matele fripte de oaie (cocoreci), vandute prin zona porturilor. Vasul (mare, confortabil si stabil, cu toaleta la bord) porneste si primul obiectiv pe langa care trecem este o minuscula insula, aproape de tarmul asiatic, aflata in calea apelor care ies din Stramtoarea Bosfor in spatiul larg al Marii Marmara si pe care se inalta semet un turn vechi. Desi aveam in rucsac tot ce ne trebuia pentru a ne apara de soare si vant, ni s-a parut ca cerul este noros si am omis se ne acoperim capul cu o sapca sau sa ne punem o bluza cu maneci lungi, astfel incat ne-am prajit bine in cele doua ore. Dupa ce a trecut Bosforul, oprind putin pe malul asiatic in Portul Uskudar, vaporul a traversat din nou stramtoarea si a mers paralel cu malul stang (cel european) al orasului. Noi, aflati pe partea dreapta a vasului, am avut o perspectiva mai larga (insa mai indepartata) asupra diferitelor zone (de pe ambele maluri) ale imensului oras. Cu cat avansam spre nord, cu atat cartierele deveneau mai putin inghesuite iar zonele verzi dintre complexurile rezidentiale de lux ocupau din ce in ce mai mult spatiu. Cumparam de la un vanzator ambulant o inghetata cu 1 lira. Urmandu-ne exemplul, vecinii nostri de pe bancheta din fata, niste americani, isi cumpara si ei. Dupa ce am trecut si pe sub al doilea pod peste Bosfor, vaporul a descris un arc mare de cerc, intorcandu-se si mergand, de aceasta data, aproape de malul asiatic. Podurile sustinute doar de cabluri, usor bombate la mijloc (sau poate asa ni s-a parut noua), reprezinta admirabile lucrari de infrastructura urbana. Admiram de departe, pe malul european, zidurile groase si turnurile masive ale unei vechi cetati, ce pornesc din apropierea tarmului si urca accentuat pe o colina. Din ce am citit, este posibil sa fie vorba de fortareata Rumeli Hisari, construita de Mohamed Cuceritorul in timpul asediului Bizantului. Apoi, pe aceeasi parte, vedem semetii zgarie-nori din cartierele de afaceri (Harbiye sau Levent). Inainte sa acostam (cu mare precizie) in Portul Eminonu, admiram un gigantic vas de croaziera, mai inalt decat toate cladirile din zona Portului Karakoy unde era ancorat.

Coboram de pe vapor, traversam din nou Podul Galata (de aceasta data pe deasupra) si ne reimprospatam cu un pahar de fresh de portocale (stoarse in fata noastra), cumparat cu o lira de la o toneta ambulanta. Mergem paralel cu tarmul Bosforului, in cautarea unei baclavarii despre care citiseram inca din Romania ca este cea mai buna din oras. O gasim usor, insa constatam ca este inchisa, fiind duminica dupa-amiaza. Nu-i nimic, ne vom intoarce a doua zi. O luam spre nord-vest si incepem sa urcam, mai mult la nimereala, pe stradutele inguste si in panta accentuata (aceeasi imagine, devenita deja familiara, a cladirilor inghesuite una in alta), pana ajungem la Turnul Galata - unul dintre cele mai vechi si mai frumoase turnuri din Istanbul, care a servit sute de ani ca punct de observatie. Are 61 de metri inaltime (sau 140 m masurati de la nivelul marii). Dupa ce stam ceva timp la coada, platim 11 lire de persoana, urcam cu liftul pana la etajul 7 si apoi pe niste scari in spirala pana la restaurantul de la ultimul etaj (unde se faceau pregatiri probabil pentru spectacolul cu specific turcesc din acea seara, inclusiv dans din buric). De aici, iesim pe ingustul balcon circular care inconjoara restaurantul din varful turnului. Turul complet al balconului ne da ocazia sa beneficiem de o superba panorama de 360 de grade a Istanbulului, care se intinde in fata noastra, in toate directiile, cat vedem cu ochii. Croaziera pe Bosfor si balconul din varful Turnului Galata reprezinta combinatia perfecta pentru a avea o imagine de ansamblu a celui mai mare oras al Europei. Dupa ce coboram din turn, ne luam dupa suvoiul de lume si urcam agale spre nord - nord-est, pe Galip Dede Caddesi, o straduta pietonala ingusta si foarte pitoreasca, plina de magazine, care iese intr-o strada mai larga, Istiklal Caddesi. Este „strada mare” a orasului (numita pe vremuri Grand Rue de Pera – primul colt europenizat al Istanbulului), una dintre cele mai renumite artere comerciale pietonale din lume, cu o lungime de circa trei kilometri, in districtul Beyoglu. Pe mijlocul ei circula, pe o singura linie, tramvaiul „nostalgic” (unul dintre cele mai vechi din Europa), format dintr-un singur vagon, intesat de lume. In afara acestuia, de-a lungul strazii mai circula doar utilitarele care fac curatenie si masinile jandarmilor care patruleaza prin furnicarul de oameni. Am citit ca, in week-end, strada este parcursa de circa trei milioane de oameni zilnic. In zona se afla si „tunelul”, adica metroul din Istanbul: inaugurat in 1875, la numai cativa ani dupa cel din Paris, situand capitala Imperiului Otoman, la sfarsitul secolului al XIX-lea, printre cele mai moderne orase ale lumii. Istiklal este flancata de o parte si de alta de superbe cladiri vechi, cu arhitectura interesanta, frumos renovate si bine intretinute, la parterul carora (si uneori si la primele etaje) se afla buticuri, magazine, librarii, anticariate, galerii de arta, cinematografe, teatre, restaurante, cafenele, pub-uri, cluburi de noapte, patiserii, mall-uri, banci dar si biserici si moschei. Pe strada, numerosii artisti care canta la instrumente traditionale si vanzatorii ambulanti, precum si vanzoleala neintrerupta a localnicilor si a turistilor creeaza o atmosfera unica. La un moment dat, dupa ce trecem de Catedrala Sf. Anton (cea mai mare biserica catolica din oras), aflata pe dreapta, ne abatem cativa metri la stanga, pe o straduta ingusta si usor inclinata - Olivia Gecidi (pe colt se afla Patiseria Barcelona), pentru a savura cea mai buna cafea turceasca la ibric din oras (dupa cum citiseram intr-o revista din Romania). La Cafeneaua Mandabatmaz, incepand din 1967, "oficiază" Cemil Pilik, maestru cafegiu. Cafeaua este pregatita de el: din cate am citit - intr-un ibric de cupru in care nu incap decat doua cescute, pe o plita mica. Pune cafeaua, zaharul, toarna apa fierbinte din uriasul samovar de argint. N-o lasa sa fiarba prea mult, ci doar pana cand apa extrage taria cafelei rasnita special pentru Mandabatmaz. Numele, dat de clientii uimiti de cat de goasa si tare este cafeaua, s-ar traduce astfel: "atat de tare, incat nici macar un taur nu ar putea sa cada in ea". Sigla infatiseaza un taur pasind pe cafeaua din ceasca. Este foarte consistenta si foarte dulce (pe placul meu). Merita pe deplin cele 3 lire. Cafeneaua este mica – incap doar cativa clienti inauntru. Insa „strada” (de fapt o alee ingusta) este plina de scaune si masute la care localnici si turisti se inghesuie unii in altii. Ii multumim lui Cemil Pilik pentru delicioasa si revigoranta cafea si ne luam ramas bun. Ajunsi in Piata Taksim (un fel de Piata Unirii din Bucuresti), dominata de hoteluri de lux inalte, facem un scurt popas apoi ne intoarcem pe Istiklal si pe Galip Dede. De la Turnul Galata, strada (Yuksek Kaldirim Caddesi) coboara accentuat pana la marea intersectie de la Podul Galata. Desi este seara, pe pod sunt inca destui pescari. De altfel, intregul centru al orasului este plin de oameni.

Noi ne intoarcem in zona celor doua moschei celebre si luam cina la o masa afara, la Barbecue House (barbecuehouse.net, pe Yerebatan Caddesi, in apropiere de Aya Sofya si Basilica Cistern). Desi ora era destul de inaintata, nu era nicio masa libera. Un cuplu de olandezi, draguti, ne cedeaza locurile lor si se muta o masa mai incolo, alaturi de un alt cuplu de conationali de-ai lor cu care se imprietenesc pe loc si se pun pe vorbit de parca se cunosteau de cand lumea. De mentionat ca, desi terminasera de mancat cand am ajuns noi, olandezii erau inca la masa, la un pahar de vin, cand noi am plecat spre hotel. Eu am mancat Adana Kebab (15 lire), in timp ce Cami a ales vinetele - Eggplant Kebab (20 de lire). Am baut bere Efes la draft (7 lire pentru 50 cl). Anca a optat pentru ghiveci de pui (17 lire) iar Adi si-a luat un mix grill de pui (tot 17 lire). Lipia a fost din partea casei, insa nu a putut sa compenseze faptul ca, din cauza aglomeratiei de peste zi, restaurantul ramasese fara cartofi prajiti, care erau parte componenta a kebabului meu si a grillului lui Adi. Chelnerul, de altfel amabil, s-a multumit doar sa isi ceara scuze pentru aceasta lipsa (bine si asa), insa nu ne-a dat discount (desi l-am cerut) si nici nu ne-a oferit altceva in loc (macar sa ne fi amagit ca ne-a pus o bucata de carne mai mare sau mai multe legume). Mancarea, servirea si atmosfera la un nivel net inferior celui de la restaurantul unde mancaseram cu o seara in urma.



Luni dimineata ne conformam traditiei si cumparam un magnet cu steagul Turciei pentru Suzi care primeste cate un simbol (magnet sau abtibild) din fiecare tara (sau regiune) in care ne poarta. Plus inca un magnet cu imaginea Istanbulului pentru frigiderul nostru. In drum spre Podul Galata, trecem (nu se putea altfel) prin Bazarul de Mirodenii de unde mai cumparam cate una alta. Apoi zabovim cateva minute si prin piata in aer liber lipita de zidul bazarului, plina cu tarabe unde se gasesc masline (mai multe sortimente, mai bune si mai ieftine decat la noi), branza, fructe uscate, alune, fistic si multe altele. Ajunsi de cealalta parte a Cornului de Aur, in Karakoy, mergem pe Mumhane Caddesi unde gasim (deschisa, de aceasta data) vestita baclavarie Karakoy Gulluoglu (karakoygulluoglu.com), a companiei Gulluoglu Gida SAN.TiC.A.S., una dintre cele mai renumite baclavarii din Istanbul. Fiind aproximativ ora 13:00, pe post de masa de pranz ne cumparam de vreo 15 lire (TVA-ul este de 8%) o farfurie plina cu diverse tipuri de baclava. Delicioase de la primul pana la ultimul. Si foarte aspectuoase. Cel mai mult ne-a surprins faptul ca, dupa ce le-am terminat, nu am ramas cu acel gust pe care il ai (de obicei) cand mananci mult dulce. Baclavaria arata ca o cofetarie de pe la noi, spatioasa, curata, cu un decor simplu si functional, cu cateva masute intr-un colt. Dar ceea ce conteaza cel mai mult este ca are o multime de tipuri de baclava. Cred ca fac si livrari la domiciliu. Regretam ca nu am cumparat si pentru acasa. Insa ne era cam teama sa o purtam dupa noi pana spre seara cand urma sa ajungem la hotel.

Pe deplin incantati de baclavaua tocmai mancata, continuam sa mergem paralel cu tarmul Bosforului, pana la Portul Kabatas si de aici inca putin mai departe pana la Palatul Dolmabahce, unul dintre cele mai bogate palate-muzeu din lume, „Micul Versailles”, construit pe malul Bosforului (in cartierul Besiktas) si finalizat in 1856, in stil european, mult mai somptuos comparativ cu austerul Topkapi. Aici au avut resedinta ultimii sase sultani ai Imperiului Otoman. Pentru poporul turc, palatul are o semnificatie aparte, aici petrecandu-si ultimele ore din viata conducatorul Mustafa Kemal Ataturk. Toate ceasurile din cladire sunt oprite la ora 9:05, momentul in care Ataturk a decedat, in dimineata zilei de 10 noiembrie 1938. Dupa ce dezbatem in fata intrarii daca sa optam pentru turul scurt sau pentru cel lung, aflam cu stupoare de la ghiseul de unde doream sa cumparam bilete ca palatul este inchis lunea. Asa ca, in incercarea de a aplica planul B, ne intoarcem in Portul Kabatas. Adi si Anca trec cu vaporul in partea asiatica a orasului, unde isi dorisera cu ardoare sa ajunga. Noi intentionam sa mergem in croaziera in Insulele Printeselor (noua la numar, situate in Marea Marmara) pe care erau exilati, in trecut, printii si printesele. Am gasit doua companii – IDO (compania de stat) si Dentur – care aveau vapoare ce plecau in directia insulelor („adalar” in turca): la 16:30 si respectiv la 16:00, durata unui drum fiind cuprinsa intre o ora si zece minute si o ora si jumatate, pana la Insula Buyukada, cea mai mare dintre ele. Pe traseu, vapoarele opresc si la cateva dintre insule mai mici, probabil la cele populate. Buyukada este considerata un „cartier” al Istanbulului, avand case pitoresti si multa vegetatie, cafenele si terase, restaurante si bodegi pescaresti, precum si locuri unde se poate face plaja. Ca de altfel pe toate celelalte insule, pe Buyukada nu circula autovehicule (in afara politiei si a masinii de gunoi): se merge doar cu trasura (cu care turistii pot face un tur complet al insulei) si cu bicicleta. Pe varful unui deal se afla manastirea greceasca St. George (Ay Yiorgi). Ne facem calculele si ne dam seama ca ori nu avem suficient timp sa vizitam pe-ndelete insula (daca ne intorceam cu vaporul de 18:00), ori, daca ramaneam sa luam ultimul vapor (care pleca la 19:40 de pe insula), ajungem prea tarziu la cina, in conditiile in care a doua zi urma sa plecam spre casa. Daca imi amintesc bine, drumul dus-intors ar fi costat 20 de lire de persoana. Ideal ar fi fost sa ajungem la Kabatas si sa plecam spre insule in cursul diminetii (sau macar sa fi prins vaporul „de 12”, caci apoi urmeaza o pauza mai lunga, pana pe la 16) si sa ne fi intors pe continent in jur de 6-7 seara. Din ce am citit pe net, se pare ca se poate pleca pe insule si din Eminonu, insa noi nu am fost suficienti de isteti sa aflam exact cum, cand si de unde. Speriati un pic si de cativa nori care se adunau amenintator la orizont, dupa vreo jumatate de ora de gandire, ne decidem sa ne intoarcem spre hotel, sa ne plimbam prin zona. Din Portul Kabatas, cumparam jetoane (o calatorie costa 1,75 lire) si ne suim in tramvai (care dispune de aer conditionat in cele trei vagoane lungi). Accesul in statia de tramvai (situate, ca si la noi, de regula pe mijlocul strazii) se face prin niste porti cu bariera (ca la metroul din Bucuresti) situate in capatul peronului. Din cate am vazut, in zona portilor exista si niste gherete cu niste supraveghetori insa nu sunt convins ca toate statiile au asa ceva. Cred insa ca exista zone in care se poate intra fraudulos pe peronul delimitat pe laterale prin niste parapeti din sticla groasa. Ori sistemul este bine pus la punct (poate exista si camere de luat vederi), ori turcii nu isi pun problema intrarii frauduloase. Nici noi nu ne-au pus-o in sensul ca am fi vrut sa fentam statul cu 3 lire si jumatate, ci pentru ca ne-am dat seama ca, odata intrati pe peron si de aici in tramvai, nu mai putem dovedi ca am intrat regulamentar. De unde rezulta ca turcii au incredere deplina in sistemul lor si/sau in corectitudinea calatorilor. Ne-am dat jos din tramvai pe Divan Yolu Caddesi, iar de aici am ajuns in cateva minute la hotel, coborand pe stradutele deja bine cunoscute, dupa ce am cumparat cu o lira un porumb fiert.

Dupa o scurta pauza la hotel, continuam sa coboram pe stradutele inguste si intortocheate (spre sud), traversam Kennedy Caddesi si ajungem pe faleza de la tarmul Marii Marmara. O luam catre stanga, spre est, mergand paralel cu malul marii, intre acesta si bulevard. Multi oameni stau la soare (pe pietre, caci nu exista in zona o plaja amenajata), altii pescuiesc sau fac baie. Ne odihnim pe o banca si admiram marea. In zare, se vad ceea ce banuim a fi cateva dintre Insulele Printeselor. Ne gandim ca daca am fi stiut ca Palatul Dolmabahce este inchis si ca nu nu avem timp sa mai mergem pe insule, am fi putut incerca sa ajungem la Parcul Miniaturk – cel mai mare parc de miniaturi din lume, avand expuse cele mai celebre monumente si cladiri (evident in miniatura) din Turcia. Sau am fi putut merge sa vizitam Biserica Chora (Kariye), situata la mai putin de 5 km de hotelul nostru. Pe langa exteriorul sau atractiv, icoanele (mozaice si fresce) din interior sunt opere de arta ale perioadei renascentiste bizantine. Cand biserica a fost transformata in moschee, acestea au fost acoperite cu var, insa incepand din 1950, cand a fost declarata muzeu, mozaicele si frescele au fost curatate si restaurate. Ca o paranteza, pe lista obiectivelor despre care am citit ca merita vizitate s-ar mai inscrie: Palatul Topkapi (resedinta sultanilor otomani timp de patru secole); Palatul Beylerbeyi (pe malul asiatic al Bosforului; celebru si pentru toaleta de la etajul al doilea, cu o fereastra imensa spre Bosfor); Biserica Sfanta Irina; Patriarhatul Constantinopolului; numeroase muzee (militar, de ceramica, de arheologie, de arta turca si islamica, de istorie „Panorama 1453”) si moschei (Suleymaniye, Zeyrek, Fatih Sultan Mehmmet); Cisterna Binbirdirek, Apeductul Valens; Fortareata Yedikule; Parcul Lalely; precum si mall-ul Cevahir (cel mai mare din Europa, incluzand si un parc de distractii) sau Strada Bagdat (in zona asiatica, pentru shopping). Cu forte proaspete, mergand pe faleza, ocolim gradinile Palatului Topkapi si, continuand pe bulevardul Kennedy atunci cand faleza se termina, ajungem la Portul Eminonu. Aici ne dam seama ca sirul continuu de masini (care mai mult stateau decat se deplasau) ce incepuse cu cateva sute de metri inainte de port pe banda intai a bulevardului era de fapt „coada” la imbarcarea pe ferryboat-urile care treceau, pline pana la refuz, pe partea asiatica. Probabil multi localnici lucreaza in partea europeana insa domiciliaza in partea asiatica (sau invers), astfel incat feriboturile ce traverseaza Bosforul au multi clienti, mai ales la orele de varf. In port, mancam un sandvici cu peste, precum si o portie de castane coapte pe gratar (3 lire pentru 100 de grame, adica vreo 8 castane). Urcam apoi pe Alemdar Caddesi pana in Parcul Sultanahmet (in zona moscheilor) unde, asezati pe o banca, ii asteptam pe Anca si pe Adi. Ei se plimbasera prin zona asiatica a orasului, mancasera la un restaurant, apoi se intorsesera pe partea europeana direct in Portul Eminonu, de unde mai trecusera o data prin bazar.

Mergem impreuna sa cinam la Restaurantul Khorasani (khorasanirestaurant.com; pe Ticarethane Sokak, tot in zona Aya Sofya - Alemdar - Divan Yolu). Unul din sefi (poate chiar patronul) ne da o masa care fusese rezervare, caci toate celelalte mese erau ocupate in momentul sosirii noastre. Mancam „Tavuk oryantal” – Adi (19 lire), „Gozleme” - Anca (15 lire), „Alinazik” – Cami (21.5 lire), iar eu imi iau „Coban kavurma” (24 de lire). De baut, Efes draft (8 lire, 50 cl). In scurta excursie pe malul asiatic, Anca mancase la restaurant, la recomandarea unei colege, un desert numit „Kunefe”. Intrucat ea a fost incantata, l-am incercat si noi (13 lire). Bacsisul a fost inclus pe nota de plata (10%). Dupa ce a plecat un grup de patru asiatici, la vasa vecina s-au asezat doua femei imbracate in intregime in negru, cu batic si cu val pe fata, impreuna cu doi copii (plus unul in carucior, langa masa). Li se vedeau doar ochii si palmele. La o masa separata, de doua persoane, sotii (sau partenerii) lor. Dupa ce au comandat feluri de mancare care se puteau manca integral cu mana, femeile s-au spalat pe maini. Nu au folosit tacamuri deloc, ajutandu-se de lipie sa stranga la un loc bucatelele mici de mancare si sa le strecoare delicat in gura pe sub valul pe care-l ridicau discret. Tot pe sub val au reusit sa bea si din paharul cu apa. Se asezasera cu spatele spre strada, in fata lor fiind doar copiii si, dincolo de ei, un perete. Au discutat doar intre ele sau cu copii si nu au aruncat nici macar o privire cuiva din afara micului lor grup. Sau cel putina asa am avut noi impresia. Apropo de acest aspect, in cele trei zile si jumatate petrecute in Istanbul, am vazut numeroase variante de imbracaminte feminina: de la hainele normale, europene, purtate de fete si femei care mergeau cu picioarele dezvelite si capul descoperit, la cele care aveau pantaloni, fuste sau pardesiuri lungi iar pe cap cate un batic tras pe frunte, pana la reprezentantele sexului frumos care purtau pelerine lungi, batic si val, ba chiar si manusi pe maini, toate de culoare neagra. La un alt restaurant am vazut o femeie care si-a dat valul jos, pentru a putea manca mai usor, dupa ce in prealabil, am presupus noi, ceruse voie partenerului.



Marti dimineata am plecat de la hotel in jurul orei 10. Am parcurs cei 17 km pana la autostrada in doar 30 minute. Mai greu a fost pana am iesit de pe stradutele inguste din zona hotelului, caci odata ajunsi pe bulevarde, traficul a fost fluent. La 12:30 eram la Edirne, iar la 13:00 la vama. Unde am poposit circa 30 minute, timp in care am trecut de trei controale ale turcilor (sumare si aparent superficiale – doar pasapoartele) si de inca trei la bulgari. La unul dintre ghisee, vamesul bulgar ne-a cerut (in limba romana) imputernicirea cu care calatoream in afara Romaniei cu masina inmatriculata pe firma. Noroc ca aveam si o astfel de hartie la noi (cu antetul firmei, semnata si stampilata), in engleza de aceasta data. La alt ghiseu ni s-a dat o hartie pe baza careia la urmatorul am avut de achitat o taxa de dezinfectare a masinii si inca o taxa (bonul era scris in bulgara deci nu am inteles nimic): 2+1 euro sau 6 leva. Noi platim cu ultimii bani marunti de prin portofele: 4 leva si 1 euro. Cei 300 km prin Bulgaria i-am strabatut de aceasta data in 4 ore si jumtate (o medie de circa 67 km/h), astfel incat la ora 18:00 eram in Giurgiu. Intrarea in Romania pe la vama Giurgiu este absolut dezolanta. Orice alt comentariu este de prisos. La 19:00 intram in Bucuresti, dupa circa 55 km strabatuti prin Romania iar la 19:30 ii lasam acasa pe Adi si Anca. In jurul orei 20:00 ajungem si noi, dupa 10 ore in care am parcurs 644 km (o medie generala de 64km/h, mai buna decat cea de la dus). Consumul mediu de motorina pe cei 1292 km dus-intors a fost de 5,29 l / 100 km.

Pe drumul de intoarcere (dar si in zilele urmatoare) am avut timp sa ne limpezim impresiile. In general, cel putin in zonele pe unde ne-am plimbat noi, Istanbulul ni s-a parut mai civilizat decat Bucurestiul. Tinand cont de intinderea sa, de numarul de locuitori si de afluxul de turisti, Istanbulul este un oras curat, fara praf si mirosuri neplacute. Am vazut de mai multe ori facandu-se curatenie pe strazi sau utilitare spaland panourile indicatoare pe autostrada. Insa nu am vazut cabluri suspendate pe deasupra strazilor si nici colaci grosi atarnati pe stalpi. Cainii comunitari sunt putini (pisicile fiind, in schimb, in numar mare). Nici cersetori nu imi amintesc sa fi vazut prea multi. Infrastructura rutiera este excelenta (insa probabil au si ei problemele si nemultumirile lor). Benzina este scumpa, iar distantele de parcurs intre diferitele zone ale orasului sunt mari, mai sunt si ambuteiaje la orele de varf, asa ca probabil companiile care vand combustibil fac bani frumosi. Drapelul Turciei flutura peste tot. Si alaturi de el, simbolul national – laleaua – este omniprezent. Centrul vechi fiind destul de compact, atat la sud de Podul Galata (zona moscheilor si a bazarurilor) cat si la nord de Cornul de Aur (Turnul Galata, Piata Taksim), ne-a fost relativ usor sa ne orientam. Fara o harta completa a orasului la noi si doar cu niste print-screen-uri de pe Google Maps, am gasit cam tot ce ne-am propus. Oamenii sunt relaxati, curati si amabili. Desi sunt in numar foarte mare pe strazi, mai ales in zonele comerciale si in preajma obiectivelor turistice, nu ne-am ciocnit de nimeni si nu am avut senzatia ca cineva ar fi intentionat sa ne buzunareasca sau sa ne agreseze intr-un fel. Nu simti in privirile lor incruntarea, incrancenarea si rautatea pe care o vedem zilnic in Romania. Ca si occidentalii, turcii nu incearca sa arate cat de smecheri sunt sau sa-si etaleze starea materiala. Cat despre condus, nimic din ce am vazut in Istanbul nu putem spune ca nu experimentaseram inainte in Bucuresti sau in Romania. Si vorba colegului meu (cu care sunt de acord): in general, soferii turci nu sunt nesimtiti. Desigur exista si exceptii. Ne-am convins ca pana si claxonatul, care in Istanbul este un obicei foarte frecvent, este unul pasnic, nu agresiv, uneori soferii ajutandu-se in acest fel in executarea manevrelor. Pentru linistea noastra si pentru ca nu eram familiarizati cu ele (fiind imprumutate), am avut la noi doua GPS-uri, care si-au facut datoria, s-au completat reciproc si ne-au fost foarte utile atat in Bulgaria cat mai ales in Istanbul. Ca nota personala, Istanbulul mi-a adus in memorie cateva amintiri din copilaria mea timpurie, petrecuta in provincie, in micul oras Ramnicu Valcea: mahalalele cu case vechi si darapanate, din lemn, de pe stradutele inguste, vanzatorii ambulanti, dar mai ales magazinele de vechituri si atelierele de reparatii de la parterul, demisolul sau chiar subsolul cladirilor. Le-am regasit pe toate, dupa mai mult de 30 de ani, in orasul de pe Bosfor.

Excursia ne-a costat circa 2350 de lei (sau echivalentul a vreo 560 de euro), din care 45% cazarea (250 de euro), 23% mancarea (131 de euro), 16% drumul (88 de euro), 8% intrarea la obiective (44 de euro) si cate 4% (21 si 25 de euro) cumparaturile si respectiv alte diverse cheltuieli. Ca o concluzie, Istanbulul este un oras viu, eminamente turistic, incarcat de istorie, un amestec de civilizatii la granita intre doua lumi, o veritabila „poarta” de intrare in Orient. Uneori ai impresia ca esti intr-un imens bazar, in care poti cumpara aproape orice, oricand, oriunde. Cu siguranta este un loc in care merita sa mergi cel putin o data in viata. Apoi decizi daca vrei sa-l revezi, caci Istanbulul iti place mult sau nu iti place deloc, nu prea exista cale de mijloc.