Elvetia (2011)

DE PASTE, CATEVA PLIMBARI IN ZONA ZURICH (16-29 aprilie)

Bucuresti, 7 iunie 2011

Anul acesta am primit o invitatie generoasa de la prietenii nostri din Elvetia: sa petrecem Pastele impreuna, in apartamentul lor din Urdorf, un orasel linistit la doar cativa kilometri de Zurich. Pentru mine si Cami, este pentru prima data cand iesim, doar noi doi, cu masina in afara tarii. Am plecat sambata 16 aprilie, la sase dimineata din Bucuresti. Am facut o singura pauza, de vreo jumatate de ora, pe Valea Oltului, la OMV-ul de dincolo de Cozia, unde am baut o cafea. Astfel, am ajuns in Arad in jur de 14:30 (in 8 ore si jumatate am parcurs 530 km). Cautand (usor superficial) pe GPS o benzinarie Mol, am ales una de pe sensul opus, dincolo de liniile de tramvai, asa ca am facut un mic ocol ca sa putem intra si apoi inca unul pentru a putea reveni pe directia noastra de mers. Tot in Arad, intr-o bifurcatie nu prea semnalizata, am mers inainte in loc sa o luam spre stanga, asa ca am facut un nou ocol (cu un an in urma gresiseram exact in acelasi loc). Reveniti pe drumul corect, am constatat ca exista o benzinarie Mol si pe partea dreapta a drumului – de tinut minte pentru data viitoare. Astfel, ne-a luat cam o ora sa trecem de Arad (si vreo 10 km parcursi in plus). Intentionam sa mancam de pranz la Nadlac, la OMV-ul situat chiar inainte de vama (pe partea stanga), de care ne aminteam vag de anul trecut. Nefiind insa foarte siguri de existenta sa, am preferat sa ne oprim cu cativa kilometri mai devreme, la un Petrom cu restaurant, gol-golut la acea ora a dupa-amiezii (in jur de 16:30), lucru care m-a facut usor sceptic privind sansele noastre de a manca acolo. Cami insa a raspuns invitatiei „sefei de sala” de a lua pranzul la ei. Mancarea a fost buna si pregatita rapid, portiile suficient de mari, preturile mici iar atmosfera foarte relaxanta. Am zabovit acolo cam o ora, timp in care ne-am incarcat bateriile. Intram efectiv in Ungaria pe la 17:30 (dupa circa 590 km prin Romania, strabatuti in aproximativ 11 ore si jumatate), dupa ce in prealabil cumparaseram, de la o ghereta din vama, cate doua vignete (dus si intors) pentru Ungaria (a cate 4 zile) si Austria (a cate 10 zile), cost total 172 lei. Ca o observatie generala, ne-a surprins oarecum faptul ca drumul prin Romania a fost destul de plin de camioane si tiruri, desi era intr-o zi de sambata. Cam peste o ora si alti 60 de km parcursi, ieseam din Szeged si intram pe autostrada. De aici, totul a decurs mai usor si mai rapid, ca de fiecare data cand traversam Ungaria, inclusiv pe linia de centura a Budapestei. In 3 ore am strabatut cei circa 310 km de autostrada pana aproape de granita cu Austria. Surpriza neplacuta a venit la punctul de destinatie din acea zi. Fiind seara dinaintea Floriilor, am cautat in zadar o camera libera la patru hoteluri in Mosonmagyarovar (localitatea unde ne-am tot cazat in ultimii ani) si la doua in Hegyeshalom. Am pierdut astfel o ora si jumatate si ne-am invartit vreo 9 km degeaba. In cea de-a doua localitate, la Hotel Rozsa Csarda (rozsacsarda.hu), o doamna draguta de la receptie, care vorbea romaneste, ne-a explicat ca nu avem nicio sansa in acea seara sa gasim o camera libera la hotelurile de langa granita si ca, daca vrem totusi sa innoptam in Ungaria (unde preturile sunt in general mai mici decat in Austria), singura sansa este sa ne intoarcem spre interiorul tarii si sa cautam ceva pe marginea autostrazii sau, la intamplare, in localitatile invecinate. Nesatisfacuti de o astfel de solutie si obositi fiind dupa cei 970 km parcursi, cu vreo jumatate de ora inainte de miezul noptii ne-am oprit la primul hotel intalnit pe autostrada in Austria: Seminar Hotel, din Gottlesbrunn (la circa 50 km de Mosonmagyarovar). Pretul a fost pe masura, cel de receptie: 84 de euro pe noapte, fara mic dejun. Desi camera este intr-adevar superioara celei din Hotel Minerva din Mosonmagyarovar (care costa in jur de 45 de euro cu mic dejun, plus un minibalcon), am constatat ca totusi calitatea nu este pe masura pretului: furtunul dusului era rupt la intrarea in para, asa ca dusul dinaintea somnului nu a fost o experienta prea reusita. Probabil ca, daca am fi avut putina rabdare si vointa (nu a fost insa cazul meu), am fi gasit un hotel mai ieftin in apropierea aeroportului din Viena (unde ne-a sfatuit sa cautam un fin al nostru, cu ceva experienta pe drumurile Europei si pe care l-am sunat la o ora inaintata). Duminica, plecam de la hotel la 11:00 (ora noastra) si, dupa vreo doua ore si jumatate, facem o pauza de cafea si alimentam cu motorina (1,52 euro/litru la OMV Lindach). Strabatem repejor Austria si Germania, fiind pentru data cand nu prindem niciun „stau” (blocaj) in trafic. Nici macar Munchen-ul, pe care l-am ocolit pe la inceputul dupa-amiezii, nu ne-a pus probleme. Facem a doua pauza din acea zi, tot de vreo ora, in jurul orei 17:00, cand mai aveam putin peste 100 km pana la granita cu Elvetia, la Lechwiesen (imediat dupa ce trecem de Landsberg am Lech), unde mancam cate un delicios sandwich cu peste (in jur de 3-3,5 euro), iar Cami bea o excelenta cafea Lavazza (2,3 euro). Pe la 19:30, oprim in vama elvetiana de la granita cu Austria (la Au-Lustenau) sa cumparam vigneta (40 franci pe an, adica aproximativ 120 lei, cam cat costa si in Romania). Vamesii erau ocupati cu cateva masini pe care le oprisera pentru control, mai mult sau mai putin amanuntit, asa ca noi ne-am vazut linistiti de drum fara sa ne intrebe nimeni nimic. Dupa ce ocolim Zurichul, cu putin inainte de Urdorf, suntem un pic neatenti si ratam o bifurcatie pe autostrada. GPS-ul isi face datoria si ne intoarce pe drumul cel bun insa mai pierdem cateva minute si mai „castigam” cativa kilometri. Am ajuns la Urdorf la 21:00 (20:00 ora lor), dupa zece ore de drum (din care doua ore de pauza) si vreo 782 km parcursi in acea zi. In total, am strabatut 1802 km, din care vreo 31 km facuti in plus prin Arad, Mosonmagyarovar si pe autostrada in apropiere de Urdorf, caci la intoarcere, fara sa ne mai ratacim si iesind din Elvetia pe la St. Margrethen, am facut doar 1771 km. Mada si Radu, impreuna cu Eliana, incantatoarea lor fetita de doi anisori si o luna, ne-au asteptat in fata blocului. Alaturi de ei, bunicii Elianei, „Aba” si „Abu”. Un pic timida la inceput, caci nu ne mai vazuseram fata in fata de aproape un an (exceptand video telefoanele saptamanale pe Skype), Eliana i-a daruit lui Cami niste flori proaspat culese de ea de pe un camp (cu autoservire) din vecinatate. In ultimii ani, cand am ajuns prin Elvetia, am fost doar in „trecere” pe la prietenii nostri. Chiar daca ramaneam peste noapte la ei, in timpul zilei vizitam diverse locuri si doar seara reuseam sa petrecem cateva ore impreuna. Asa incat, de aceasta data, ne propuseseram sa stam cu ei pe intreaga durata a sederii noastre, fara sa avem in plan sa vizitam ceva. Insa ceva-ceva tot am vazut…

Luni am mers la Toys R Us, un magazin de jucarii din cadrul mall-ului Shopi-Tivoli, in Spreitenbach, o localitate din apropierea Urdorfului, de unde Mada si Radu i-au cumparat Elianei o casuta pentru copii, din plastic. Dupa-amiaza, cu o bere intr-o mana si cu instructiunile in cealalta, Radu si cu mine montam „cusuta” pe terasa apartamentului lor, spre incantarea Elianei, care incepuse deja sa intre si sa iasa pe usa abia montata intr-unul dintre peretii laterali, sprijinit de Cami, in timp ce noi ii asamblam pe ceilalti. Bancuta primita cadou de la Aba si Abu a incaput la fix in casuta, asezata pe mocheta cea verde. In fiecare zi, Cami a fost invitatul preferat al Elianei in „cusuta”: si-a baut cafeaua acolo, a discutat si s-a jucat cu Eliana, care mai mult intra si iesea pe usa (evident dupa ce suna la sonerie sau introducea prin fanta speciala scrisori de la Halip, prietenul ei imaginar) decat statea asezata pe scaunelul ei rosu din casuta.

Marti am vizitat magazinele fabricii de ciocolata Lindt&Spruengli din Kilchberg (o mica localitate in nord-vestul Lacului Zurich, la mica distanta de orasul cu acelasi nume): unul chiar in incinta fabricii (cu parcare pentru vizitatori), iar al doilea la strada. Ne delectam ochii cu bogatia de tablete, oua si iepuri de ciocolata (si gustam cateva bomboane oferite gratuit la casa de marcat) si ne fotografiem langa imensele machete reprezentand faimosii iepuri aurii de Paste, cu clopotel la gat, marca Lindt. Coboram la lac sa hranim cu paine numeroasele „Mac-Mac” si sa ne plimbam putin prin parcul de pe mal. Mergem apoi la o „taranie” din apropiere (o ferma autentica, deschisa publicului, asa cum exista multe in Elvetia), unde vedem gaini „fericite”, leganandu-se la umbra pe o barna lunga agatata de acoperisul terasei din fata cotetului lor de vreo 10 metri lungime. In mijlocul curtii lor, o umbrela de soare, din paie, la vreun metru de sol, ferea eventualele gaini surprinse departe de cotet de soarele arzator. De la gainile care cotcodaceau aprig la vederea noastra si care au tacut imediat ce am depasit cotetul si am iesit din raza lor vizuala, am trecut sa vedem (si uneori sa mangaiem) capritele, vacile si viteii, precum si purceii. Inainte sa plecam, am intrat putin in magazinul cu autoservire al „taraniei” de unde puteai sa-ti cumperi produse proaspete, „fabricate” local. In drum spre casa, ne oprim sa mancam la Ikea din vecinatatea mallului Shopi-Tivoli. Trecem putin pe acasa iar apoi mergem in vizita la „Aba” si „Abu”. Ii scoatem la o joaca cu „ball” pe terenul de sport al scolii situate intre blocul unde locuieste Eliana cu parintii si cel in care stau bunicii, aflate la doar cateva sute de metri distanta unul de altul. Cinam apoi cu totii, iar Aba si Abu pleaca spre casa lor dupa lasarea intunericului.

Miercuri dimineata, Radu da o fuga pana la Zug sa duca „auto” la service, pentru revizie. Se intoarce acasa peste vreo doua ore cu un Volvo V50, dat la schimb de catre service pe perioada cat masina lor se afla la revizie. In jurul pranzului, plecam cu totii la Zug sa recuperam masina familiei. Orasul Zug, la sud de Zurich, la origini o mica localitate pescareasca, a fost intemeiat in secolul al XIII-lea si are cateva obicetive turistice: muzeul cantonal (un castel, fosta resedinta a guvernatorilor de Habsburg) si Afrika Museum in cadrul vilei din secolul al XVI-lea, bogat decorata (Brandenberghaus). In prezent, a devenit capitala unora dintre cele mai mari afaceri ale lumii. Cantonul cu acelasi nume este cel mai mic din Elvetia, iar orasul este cea mai mica capitala de canton. Am citit ca, in anii ’50, Zug a introdus legea holdingului (cu avantaje fiscale, taxe si impozite reduse), atragand foarte multe corporatii, infiintarea unei companii facandu-se rapid si fara prea mare birocratie. Veniturile nete ale celor care lucreaza aici sunt relativ mari, insa si preturile sunt pe masura. Se pare ca peste 120 de nationalitati diferite traiesc in Zug. Ajunsi in piateta centrala de pe malul Lacului Zug, admiram cateva specii de pasari exotice intr-o mini gradina ornitologica, apoi mancam o pizza si o salata pe terasa unui restaurant cu vedere spre lac. Dupa ce ne plimbam pe stradutele din centrul vechi al Zugului, admiram vestitul turn cu ceas (Zytturm) cu olane alb-albastre (culorile cantonului) ale bisericii catolice Sf. Oswald si intram in vreo doua-trei magazine de pe una din strazile principale ale micului oras, mergem la service sa recuperam „auto”, verificat si propspat spalat. Intorsi la Urdorf, iesim din nou la joaca in vastele spatii verzi dintre blocuri si, dupa ce mangaiem toate „Pis-Pis” iesite in cale, ajungem la un loc de joaca cu tobogan. Dupa ce Eliana si Radu se dau de cateva ori, prind si eu curaj. Insa din cauza pantalonilor mei care aluneca foarte tare, prind o viteza fenomenala pe toboganul care nu depaseste doi metri inaltime si ajung fulgerator cu fundul in nisip, facand „aua” la degetul mic de la mana si murdarindu-ma din cap pana in picioare.

Joi, mergem cu totii (inclusiv Aba si Abu), insa fara Radu (care avea programati cativa elevi pe care sa ii initieze in tainele condusului auto), in celalalt mall al Zurich-ului, Glattzentrum, spre aeroport, sa mai facem cateva cumparaturi, caci urma Vinerea Mare a Pastelui, care este zi nelucratoare in Elvetia, toate magazinele fiind inchise. Nu plecam din mall fara sa trecem pe la magazinul Spruengli, de unde Mada reface proviziile de Luxemburgerli pentru Eliana – o specialitate cu care se mandreste confiseria care, in 2011, a implinit 175 de ani de existenta. Desi primise deja de la vanzatoare o bombonica, Eliana continua sa ceara in gura mare „eine schoky bitte” spre amuzamentul celor din magazin. Ajunsi acasa, urmeaza operatiunea „vopsit oua”, la care participam cu totii. Ca instrumente, folosim niste markere speciale, un soi de acuarele pentru oua si niste fiole cu o vopsea uleioasa si foarte lipicioasa, de diferite culori. Plus niste mini-abtibilduri cu tematica pascala. Intrucat aveam o singura menghina (speciala pentru vopsit oua), este de la sine inteles ca, pentru a picta ouale care imi fusesera alocate, ma murdaresc strasnic pe maini de vopseaua cea lipicioasa. Si astfel imi vine ideea sa imi pictez in palma chipul unul „hazi” (iepuras) care incepe imediat sa discute cu Eliana. Peste cateva minute, apare inca un iepure, pictat cu markerele pe degetele lui Radu. Eliana si Cami au pictat cele mai frumoase oua de Paste.

Vineri, mergem cu Eliana si cu parintii ei la Langnau am Albis (intre Zurich si Zug, la sud-vest de Kilchberg), sa vizitam o parte din intinsul parc cu animale salbatice Langenberg. Avem noroc ca animalele au venit aproape de gard, sau macar au stat in campul nostru vizual, caci se pare ca, uneori, la cat de mari le sunt spatiile alocate, exista riscul sa nu le vezi pe unele din ele. Admiram niste zimbri impungandu-se, o vulpita la panda, unul-doi elani ocupati sa roada coaja copacilor (a celor special alesi sa fie decojiti, ceilalti fiind infasurati cu sarma), o familie de ursi (cu pui) balacindu-se intr-un mic lac in care inotau pesti, o pisica salbatica, doi lupi a caror blana ii camufla perfect in peisaj. Singurele animale in al caror areal am putut intra (printr-un sistem de doua porti consecutive) erau porcii mistreti (probabil „imblanziti”), cu conditia sa lasam la intrare caruciorul Elianei (inutil sa spun ca nu s-a atins nimeni de el) si sa nu ne abatem de la poteca. Am vazut porcii in departare, tolaniti la umbra. In cadrul parcului, exista un loc special amenajat pentru pregatit gratare, plin ochi in acea zi insa foarte curat, de unde nu se auzea niciun fel de muzica, elvetienii preferand sa asculte sunetele naturii si glasurile copiilor. In vecinatatea acestuia, un restaurant, unde facem o pauza de masa. Radu si cu mine mancam cate un gustos sandwich cu carne de cerb iar fetele cate o salata si o inghetata, in timp ce Eliana prefera pastele. Radu termina primul de mancat si da o fuga sa vada marmotele. Dupa masa, mergem in zona caprioarelor, pe care le hranim cu smocuri de iarba prin ochiurile gardului de sarma. Dupa ce parasim parcul, traversam Albispass, apoi mergem pe autostrada spre nord si urcam la Regensberg, un palc de case vechi cocotat pe un varf de deal, de unde avem o panorama superba, inclusiv spre pista aeroportului din nordul Zurichului, de pe care decoleaza, sub privirile noastre, peste o duzina de avioane in scurtul rastimp cat noi ne odihnim pe o banca. Admiram superbele case, minigradinile cu flori, mica piateta cu fantana, biserica si inaltul ei turn din minuscula localitate imprejmuita de ziduri.

Sambata dimineata dam o fuga la Schlieren, oraselul vecin cu Urdorf, sa cumparam un dulap de pantofi pentru Aba si Abu dintr-un magazin de mobila al unor italieni si sa facem ultimele cumparaturi pentru Paste. Profitam de ocazie si alimentam cu motorina la un Esso (1,905 franci/litru adica vreo 6 lei, in conditiile in care la Arad am platit 5,75 lei/l). Apoi mergem pana la aeroportul Zurich sa ridicam tortul comandat de Mada la Spruengli. Reveniti acasa, Radu si cu mine, incurajati cu o bere, montam tricicleta Elianei, iar apoi, impreuna cu fetele, reamenajam putin „cama ta” (camera Elianei). Spre seara, Cami face o „pancilinta” cu branza, apreciata de toti, de la mic la mare.

Duminica, in ziua de Paste, mancam in familie. Invitati sunt „Omi” - mama lui Radu, Aba si Abu. Dupa masa, iesim cu totii pe terasa, in jurul Elianei si al „cusutei” in care suntem invitati pe rand sa intram. Spre seara, dupa ce invitatii isi iau ramas bun, Radu isi da seama ca nu mai are tigari, asa ca mergem pana la o benzinarie aflata la cativa kilometri de casa, in ceea ce se dovedeste a fi cea mai lunga plimbare pe jos, de pana acum, a familiei prin Urdorf. Dincolo de ultimele blocuri din Urdorf, drumul, superb, trece print-o poiana larga, apoi pe langa o padurice ce adapostea un mic lac (unde o pasare de balta statea la panda) si ne scoate in cele din urma in sosea. Pe care o urmam, spre sud, pe langa zona industriala a Urdorfului, in directia Birmensdorf (localitatea vecina).

Luni, odihniti si plini de energie, nu stam locului si plecam la Etzel, un platou superb situat la vreo 1.000 de metri altitudine, in sudul Lacului Zurich, pe drumul ce leaga Freienbach de Einsiedeln, prin Egg. In departare, dincolo de un palc de copaci, cocotati pe un mot de deal, se vad muntii inzapeziti. Doar cateva case, ici si acolo. In directia opusa vedem, in vale, o parte din lacul Zurich. Suntem la o aruncatura de bat de Einsiedeln, orasul a carui superba catedrala o vizitaseram cu un an in urma. Pe platou, in gospodaria unui taran elvetian, pe langa binecunoscutele vaci, Eliana este captivata de o caprita si de niste iezi zburdalnici. Mai la vale putin, intr-o alta gospodarie (alpakaetzel.ch) intalnim vaci negre si pitice (rasa Dexter), dar cu un muget puternic, precum si vreo patru lame (albe, maro sau in combinatie), crescute pentru lana lor, care ne priveau curioase de dincolo de firul subtire (usor electrificat) care le imprejmuia arealul pe post de gard. Eliana se joaca cu o gaina si cu o Pis-Pis, ambele prietenoase si obisnuite sa fie atinse de oameni. Pe ultima dintre ele, neagra, Eliana o imbie „vei Pis-Pis foicica?”. Uimit, il intreb pe Radu de ce, intr-un loc asa pitoresc si cu o panorama asa superba, nu exista decat doua-trei gospodarii. Radu ne spune ca ne aflam intr-o zona agricola, in care nu se pot construi decat ferme. In nici un caz nu iti poti ridica o casa de vacanta. Este unul dintre acele locuri pe care, daca le vezi intr-o fotografie, le recunosti imediat ca apartinand Elvetiei. La cateva minute dupa ce ne despartim, cu greu, de Etzel, soseaua strajuita de copaci trece prin mijlocul unde pajisti de un verde viu, plina cu mii de papadii si alte flori de camp, scaldate de lumina blanda a soarelui din dupa-amiaza tarzie. Din goana masinii, parca zaresc in stanga, cu coada ochiului, o casa. Este una dintre cele mai frumoase privelisti pe care le-am vazut vreodata. A fost unul din acele momente in care nu apuci sa surprinzi cu aparatul foto un peisaj cu totul deosebit (si poate ca si-ar pierde din farmec daca l-ai imortaliza), insa a carui imagine incerci din rasputeri sa o pastrezi vie in amintire, pentru cat mai mult timp. Momentul este unic, caci peisajul se schimba de la o zi la alta, iar lumina soarelui este si ea diferita (prietenii nostri, care au fost peste vreo saptamana in acelasi loc, ne-au confirmat ca farmecul locului si senzatia traita nu mai erau aceleasi). Am gandit cu voce tare – eu cred ca asa arata fericirea. Mi-as fi dorit sa fiu un pictor talentat care sa poate zugravi intr-un tablou, din memorie, frumusestea unica a acelui loc. Ajunsi in Urdorf, mergem la Aba si Abu, cu Eliana in fruntea plutonului strigand in gura mare din fata blocului ca „vem co-zo-nac!” si daruindu-i bunicii un manunchi de flori de camp culese de la Etzel.

Marti este ziua in care Mada si Radu se reintorc la serviciu iar Aba si Abu vin sa stea cu Eliana. In timp ce Abu face o gustoasa ciorba de fasole cu afumatura, eu si Cami mergem putin pana la coltul strazii sa cumparam de la Migros si Denner ingredientele necesare pentru o noua placinta. Ocazie cu care observam ca TVA-ul pentru alimente este de doar 2,5% (de aproape zece ori mai mic decat in Romania), fata de 8% pentru produsele nealimentare (in crestere de la 7,6%, datorita crizei), si ca o paine de 500 g costa 1,1 franci (in jur de 3,5 lei) iar o cafea Jacobs de 500 g costa 7,5 franci (in jur de 23-24 lei). Dupa-amiaza, aflata pe terasa cu bunicii, Eliana se loveste usor in timp ce se tot invartea in jurul „cusutei” si solicita afectata „sa pupe cineva” (pentru ca durerea sa-i treaca pe loc). Bunicii i-au dat la desert un iaurt si cativa „buscaiti”, pe care Eliana i-a mancat cu pofta, insa la care a renuntat in clipa in care Cami a aparut din bucatarie cu doua sortimente de placinta: una cu mere si cealalta cu branza.

Miercuri, Eliana a mers la cresa, la „crescatoarea” Nadja (versiunea lui Radu pentru educatoare), iar noi ii vizitam pe Aba si Abu, de la care ne luam ramas bun, dupa o masa copioasa intr-o atmosfera foarte placuta. Petrecem ultima seara cu Eliana, Mada si Radu si ne gandim ca a fost o vacanta tihnita, in care am mancat si am baut, ne-am odihnit bine, ne-am distrat si ne-am plimbat. Eliana a fost vedeta incontestabila. Ne avertiza ori de cate ori vreo „grosse bis-bis” ne dadea tarcoale in zbor. Radu a „trompait” adesea (vorba Madalinei) in timp ce privea, impatimit, meciurile de fotbal si hochei. Intr-una din discutiile dintre parinti despre cine sa se trezeasca dimineata sa-i pregateasca Elianei biberonul cu lapte, Radu a recunoscut sincer ca se asteapta de la Eliana ca „peste ceva timp sa-si faca singura biberonul”. Ne-am dus cea mai mare parte a bagajelor la masina inca de seara, ocazie cu care am vazut, in fata blocului, in semi-intuneric, un arici plimband-se alene prin iarba.

De-a lungul intregii noastre sederi, ne-am bucurat de o vreme superba. Insa joi dimineata, cand am pornit spre casa, pe la 9:30, cerul era plin de nori. Dupa 117 km strabatuti prin Elvetia (intr-o ora si 20 de minute), la granita, vamesul elvetian ne-a facut semn sa trecem, insa dupa ce am intrat in Austria, pe scurta portiune de autostrada dintre Bregenz si granita cu Germania, am intalnit un filtru care verifica prin sondaj masinile. Au oprit masina din fata noastra (desi era inmatriculata intr-o tara vestica), insa noua ne-a facut semn sa trecem (poate si pentru ca au vazut-o pe Cami la volan). Din nou, am facut doar doua pauze pe zi, ambele in Austria si cam de cate o ora fiecare, una de cafea, la Mondsee (in jurul orei 15:00), iar cealalta, in care am luat cina (in jurul orei 18:00), la Gottlesbrunn, acolo unde se afla Hotelul Seminar, cel in care dormiseram in drum spre Elvetia cu doua saptamani in urma. Intentia noastra fusese sa oprim la restaurantul Rosenberger din apropiere de St. Polten (unde mai mancaseram in anii trecuti), insa eu am facut o confuzie, astfel incat a fost o buna ocazie sa testam restaurantul Autogrill, mai mic si mai slabut ca si sortiment si ambianta. Mancarea insa a fost buna: am incercat un snitel vienez cu legume la gratar si cartofi pentru care am platit circa 11 euro de persoana. Ajunsi la 19:30 in Mosonmagyarovar, ne-am oprit la Motelnet, chiar la intrarea in oras. Fiind singuri, doream sa testam si alt hotel, in afara de Minerva, unde stateam de obicei. Am platit doar 32 de euro (fara mic dejun), insa conditiile au fost pe masura pretului: „reduse”. Camera este mica, iar peretii sunt subtiri, astfel incat auzeam sforaitul vecinilor si motoarele masinilor care plecau la drum in zori. Iar seara, chiar inainte sa adormim, cand a pornit dusul dintr-o camera vecina, am avut pentru o clipa senzatia ca este un picamer. Au trecut cateva secunde pana sa ma dumiresc ca este vorba despre un dus si ca zgomotul nu va dura mult. Asa incat dimineata, la 7:30 (sau 6:30 ora lor) eram deja in masina. Cu siguranta, nu vom mai innopta la Motelnet. Intr-o saptamana si jumatate, cat am stat in Elvetia, pe masina noastra s-a depus doar un strat fin de polen galbui, pe care l-a spalat ploaia in drumul spre casa, undeva prin Austria. Asa ca praful din Romania a gasit masina curata inainte sa se aseze in strat gros. Prima pauza, de pranz, cam intre 11:30-12:30, a fost la Petromul de la intrarea in tara, unde mancaseram cu aproape doua saptamani in urma. „Sefa de sala” ne-a recunoscut si ne-a servit cu aceeasi amabilitate. De la Arad si pana in apropiere de Deva, drumul, care urmareste indeaproape albia Muresului, a fost cat de cat mai liber (la fel ca si la dus). Insa traversarea orasului Deva este un cosmar, caci soseaua de centura este un imens santier. Am realizat ca, in afara celor circa 10 km inainte de Sibiu (pe care drumul are o banda si jumatate pe sens), de la intrarea in tara exista foarte putine portiuni (de obicei in urcare) in care faimosul si foarte circulatul drum european E68 are doua benzi pe sens (cred ca le poti numara pe degetele de la o mana). De o surpriza placuta am avut parte la Mol Sibiu, unde ne-am oprit in jurul orei 18 pentru o ultima pauza, tot de vreo ora. Meniul zilei (care pentru noi a tinut loc de cina) a costat doar 13 lei, pret in care au fost incluse o ciorba de perisoare si, la felul doi, escalop si orez cu ciuperci. Paharul cu fresh de portocale a fost din partea casei. Tot legat de Sibiu, am auzit (desi nu am testat) ca centura Sibiului, noua, este foarte buna. Iesind din Sibiu (in jurul orei 19:00) am admirat crestele pline de zapada ale Fagarasului apoi am remarcat inca o data ca Valea Oltului are un farmec deosebit chiar si atunci cand ploua. Am ajuns acasa la 23:10, cu o intarziere de o ora, datorata traficului, fata de timpul estimat de GPS de la Nadlac pana la Bucuresti. De la Zurich la Mosonmagyarovar am strabatut 821 km in 10 ore (din care 2 ore pauza) iar a doua zi prin Ungaria si prin Romania, pana la Bucuresti, am parcurs 950 km in 15 ore si 40 de minute (din care tot 2 ore de pauza). Daca in tarile civilizate, cu autostrazi, media de mers este de 100 km/h (fara pauze), in Romanica noastra, nu am reusit sa scoatem o medie mai mare de 60 km/h (cam 10 ore, fara pauze, pentru aproximativ 580 km, Bucuresti-Nadlac). In total, am parcurs circa 3650 km, cu un consum mediu de motorina de circa 5,38 l/km (calculat intre Arad-Urdorf-Sibiu). Drumul ne-a costat echivalentul a 619 euro, din care 116 euro pe doua nopti de cazare, 112 euro mancarea, 318 euro motorina si 72 euro vignetele. Cea mai buna dovada ca pentru toata lumea a fost o vacanta grozava a reprezentat-o faptul ca, in seara zilei in care noi plecaseram spre casa, Eliana ne-a cautat de cateva ori in camera ei, care ne gazduise timp de o saptamana si jumatate.