miercuri, 6 iulie 2011

Istanbul (2011)

O SCURTA INCURSIUNE (10-14 iunie)

Bucuresti, 6 iulie 2011

Finii nostri, Anca si Adi, unii dintre partenerii nostri constanti de vacanta in ultimii ani, ne-au convins sa mergem de Rusalii la Istanbul. Pornim vineri, 10 iunie, pe la 6 dimineata, cu masina noastra. Dupa ce-i luam si pe ei de acasa, ne grabim sa iesim din Bucuresti. Pana la Giurgiu drumul este bun, recent finalizat, avand doua benzi pe sens in mare parte. In Giurgiu, ne-am oprit la un OMV sa bem o cafea. Din punctul meu de vedere, taxa de traversare a podului peste Dunare (care intra in buzunarele CNADNR) este total nejustificata: pe de o parte pentru ca platim vigneta atat in Romania cat si in Bulgaria, iar pe de alta parte fiindca podul este plin de hartoape. Recent, am auzit la radio ca bulgarii ar fi alocat niste bani pentru repararea lui. Nu pot sa trec cu vederea faptul ca la romani taxa este de 6 euro (sau 25 lei) in timp ce la bulgari, la intoarcere, am platit doar 2 euro (sau 4 leva). Ajunsi la punctul de control de pe malul bulgaresc al Dunarii, intrebam de vigneta si vamesii ne directioneaza spre o benzinarie aflata pe dreapta, la circa o suta de metri. In timp ce stateam la rand sa cumparam vigneta, o masina (din Romania) se opreste fix in bara din spate a masinii noastre, parcata regulamentar la intrarea in benzinarie. Din fericire, bara si-a revenit imediat ce soferul a dat masina inapoi asa ca am respirat linsititi cu totii si ne-am vazut de drum. Vigneta pentru 7 zile a costat 7 euro. Cele doua vanzatoare s-au cam strambat cand le-am cerut si bonul de casa, probabil plictisite sa tot spuna fiecarui cumparator care il cerea ca este suficienta chitanta inseriata si pretiparita in limba bulgara pe care ele o completau cu pixul (inclusiv numarul masinii). Auziseram insa cazuri in care politia a dat amenzi celor care nu aveau atat vigneta cat si chitanta/bonul, asa ca doream sa fim acoperiti cu cat mai multe „dovezi” in acest sens. Ca o paranteza, la granita cu Turcia, vamesul bulgar nu ne-a cerut nici bonul si nici chitanta, ci matrita vignetei, pe care eu o pusesem deja la “gunoi” si era cat pe ce sa o arunc prin Bulgaria. Pur si simplu uitasem ca matritele vignetelor se pastreaza (poate si pentru ca nu prea inteleg de ce, atat timp cat ai vigneta lipita pe geam). Am platit cu o bancnota de 10 euro si am primit rest 5,40 leva (cursul BNR era de 2,13 lei pentru o leva) si un bon (pe care figura, de asemenea, numarul masinii) in valoare de 10 leva sau euro (nu prea am inteles). La 8:30 ieseam din Ruse, dupa primii 80 km parcursi de cand plecaseram de acasa. La sugestia unui coleg de serviciu (cu multe drumuri Bucuresti-Istanbul si retur la activ), am mers pe traseul Ruse – Biala – Veliko Tarnovo – Gurkovo – Sliven – Yambol – Elhovo – Lesovo – Hamzabeyli – Lalapasa – Edirne – Istanbul. Intre Veliko Tarnovo si Gurkovo am urmat un culoar ce serpuieste printre sirul de munti care traverseaza Bulgaria de la est (din zona litorala Varna – Burgas) la vest (in apropiere de Sofia). In jurul orei 12:00 am alimentat cu motorina la un OMV din Yambol, dupa ce ne-am asigurat ca se poate plati cu cardul (2,38 leva pe litru; 20% TVA-ul). Impresia mea este ca drumurile prin Bulgaria (ma refer la cele vazute de noi) sunt mai bune, mai libere si trec prin mai putine localitati in comparatie cu cele din Romania. Am avut de infruntat o singura portiune de drum cu gropi si denivelari, de circa 30 km, intre Yambol si Elhovo. Am intalnit cateva echipaje de politie insa am scapat fara sa fim opriti. Dar am si respectat limita de viteza in cea mai mare parte a celor 300 de km prin Bulgaria, o dovada fiind faptul ca i-am strabatut in decursul a 5 ore (o medie de 60 km/h). La vama Lesovo – Hamzabeyli (secundara ca importanta si trafic de masini, din cate am inteles de la colegul meu binevoitor care ne-a dat pontul) am stat doar 30 de minute, in intervalul 13:30-14:00, avand in fata noastra doar cateva masini. Imi amintesc ca la bulgari au fost doua ghisee care ne-au controlat actele, in timp ce la turci am oprit in fata a trei ghisee, intre ele avand parte si de o verificare sumara a portbagajului masinii, in care au deschis si au cautat (probabil arme) in cea mai voluminoasa geanta. Masina fiind inmatriculata pe firma (deci apartinand din punct de vedere legal unui proprietar care nu se gasea in autoturism in acel moment), vamesii turci ne-au cerut procura prin care proprietarul (firma) isi dadea acordul sa iesim cu masina din tara. Imputernicirea pe numele lui Cami fusese tradusa in turca de catre o firma specializata (76 lei), care s-a ocupat si de „legalizarea” ei la Consulatul Turciei de la Bucuresti (50 lei). Ne-au cerut si cartea verde a masinii (extinderea asigurarii carte verde si casco pentru Turcia ne-a costat 40 lei). In schimb, nu ne-au mai perceput nicio taxa de viza, punandu-ne pe pasaport doar o simpla stampila. Cami a primit si a doua stampila pentru ca a intrat cu masina in tara. Caci, daca am inteles corect, este ilegal sa faci afaceri cu masini de ocazie in Turcia, deci daca intri cu o masina in tara trebuie sa si iesi cu ea. Singurul lucru pe care nu ni l-au cerut au fost asigurarile de sanatate (astea ne-au costat vreo 22 lei de persoana). Dupa 40 de km de la granita (parcursi in 30 de minute), avem o noua experienta la intrarea pe autostrada, in apropiere de Edirne. Ne asteptam sa gasim niste ghisee sau macar niste automate de unde sa primim un jeton sau o cartela care sa inregistreze locul unde am intrat pe autostrada si pe baza carora sa platim la iesire. Insa nu erau nici ghisee si nici automate care sa elibereze jetoane sau cartele, asa ca ne-am oprit si ne-am uitat ce fac ceilalti. O parte dintre masini treceau fara sa se opreasca (am citit pe net ca unele puncte de taxare sunt dotate cu un sistem automat de detectie prin senzori) in timp ce altele se opreau iar soferii lor treceau un card prin dreptul unor cititoare electronice. Vazandu-ne nedumeriti, un domn ne face semn sa trecem spre un microbuz tras pe dreapta imediat dupa „portile” de intrare. In microbuz se afla un birou mobil in care un alt domn (care nu vorbea deloc engleza) se tot chinuia cu un laptop, transpirat si disperat (probabil pentru ca nu-i mergea reteaua, caci se tot ridica de la masa cu laptopul si umbla la niste echipamente dintr-un dulap aflat in partea din spate a microbuzului). Din ce auziseram de la diversi cunoscuti si citiseram pe net, am dedus ca de la domnul cu laptopul ar fi trebuit sa primim un card preplatit pe care urma sa-l folosim pentru plata taxei de autostrada. Dupa ce a „rezolvat” intr-un fel sau altul cele cateva persoane din fata noastra, ne-a dat de inteles ca pentru drumul dus-intors Edirne-Istanbul trebuie sa schimbam 10 euro (nu 5 cat intentionam noi). Dupa vreo 15 minute de incercari nereusite la respectivul laptop, domnul ne da 22 de lire in locul celor 10 euro (cursul BNR era de 1,8 lei pentru o lira din care rezulta o rata de 2,3 lire pentru un euro) si o hartie care reprezenta buletinul/bonul de schimb valutar, care se lasase atat de greu printat si pentru care noi asteptaseram atat iar el transpirase asiduu in fata laptopului. De la primul domn (cel din fata microbuzului), caruia ii aratam lirele primite si ii spunem ca avem nevoie de card, intelegem cu greu ca pentru a ne procura cardul trebuie sa traversam (cu grija, insista el) prin fata celor 10-15 porti de intrare/iesire pe autostrada, pana la ghiseul unei cladiri aflata de cealalta parte a drumului. Dupa ce serveste cele doua-trei persoane din fata noastra (ajunse acolo indrumate tot de catre domnul cu laptopul, in timp ce noi asteptam printarea buletinului de schimb valutar), domnul de la ghiseu (caruia ii dam cele 20 de lire) ne spune ca emiterea cardului costa 5 lire iar pe restul ni le-a incarcat pe card, asigurandu-ne ca sunt suficente pentru un drum dus-intors. Ne mai spune ca respectivul card este deja activat si ca trebuie sa-l trecem prin dreptul cititorului la fiecare dintre urmatoarele intrari/iesiri pe autostrada, moment in care dispozitivul afiseaza suma disponibila pe card in acel moment. Dupa calculele noastre, cei aproximativ 207 km de autostrada intre Edirne si Istanbul au costat 4,25 lire, atat la dus cat si la intors. La ora 15:00 pornim in sfarsit pe autostrada, dupa 30 de minute pierdute pentru a schimba euro si a cumpara cardul. In cele doua ore petrecute pe autostrada (circa 100 km/h viteza noastra medie), am tot cautat raspunsul la cateva intrebari: cine erau cei doi domni cu microbuzul (functionari de stat, reprezentanti ai concesionarului autostrazii sau doar ai unei case de schimb valutar)? daca, in zilele in care functiona laptopul, in afara de a schimba bani, mai emiteau si carduri (sau incarcau bani pe el)? ce s-ar fi intamplat la Istanbul, daca nu cunosteam sistemul (caci nu am vazut niciun panou sau afis explicativ) si nu cumparam card, bazandu-te ca platim cash la iesirea de pe autostrada (se putea intampla sa ajungem noaptea si microbuzul sa fie inchis sau sa nu fie acolo, iar domnul din fata lui care ne-a facut semn sa fi lipsit)? Sa mai spunem ca, pe portiuni bune, autostrada O-3 (E80) are cate 3 benzi pe sens, ca s-a aglomerat usor pe masura ce ne apropiam de oras si ca ne bucuram de prima panorama impresionanta a Istanbulului in momentul in care autostrada ajunge in varful unei pante. In jurul orei 17:00, puneam cardul in fata cititorului de la iesirea de pe portiunea platita a autostrazii si treceam pe sub bariera ridicata prompt.

Fiind ora de varf, ne-am trezit intr-o mare de masini care au intrat in oras prin cele circa 20 de „porti” de la capatul autostrazii si care se inghesuiau apoi cautandu-si loc pe una dintre cele 4 benzi cu care continua autostrada dupa punctul de taxare. Vanzatorii de covrigi si apa minerala rece speculau momentul, facand slalom printre masinile care se deplasau cu viteza mica. Dupa ce am scapat de ambuteiaj, am continuat pe O-3 si dupa ce aceasta s-a despartit de O-2 (autostrada care traverseaza orasul, trecand in Asia pe al doilea pod peste Bosfor - cel dinspre nord) pana la capatul acesteia, mai exact pana cand O-3 devine O-1 (care traverseaza de asemenea pe celalalt continent, pe podul sudic peste Bosfor). Apoi am intrat pe un bulevard mare (Adnan Menderes) pe care l-am urmat pana la capat, aproape de zona istorica a Istanbulului. De aici, unul dintre GPS-uri ne sugera sa continuam pe Ordu Caddesi iar celalalt (pe care l-am urmat) sa iesim la dreapta, spre sud. Am asteptat sa treaca cativa pietoni prin fata masinii, desi nu prea exista nicio trecere, insa probabil asa se obisnuia in acel loc. Peste cateva minute faceam stanga pe Kennedy Caddesi, un bulevard lung care porneste din apropierea aeroportului si a unuia dintre porturile de yachturi si ambarcatiuni private (in sud-vestul orasului), merge spre nord-est, tot timpul paralel cu tarmul Marii Marmara, descrie un larg semicerc pentru a ocoli domeniul Palatului Topkapi si ajunge in final in portul Eminonu, de la intrarea in Golful Cornul de Aur, aproape de Podul Galata. De pe Kennedy, facem stanga si incepem sa urcam accentuat si in curbe stranse pe stradutele sucite si foarte inguste ale zonei de case din centrul istoric. Luati usor prin surprindere, intelegem repede ca regulile de prioritate in zona se stabilesc ad-hoc de soferii (multi taximetristi) care tranziteaza in ambele sensuri stradutele pe care, in multe portiuni, incape doar o singura masina. Ajungem cu ceva efort in fata Hotelului Divas. Initial, Cami se chinuie sa faca o parcare laterala cu spatele, in rampa, intre doua jardiniere cu flori puse pe strada (caci trotuar nu prea exista), in fata intrarii hotelului de vis-a-vis, pentru a face loc masinilor care urcau din sens opus si care ne claxonau. Moment in care unul dintre baietii de la receptie (obisnuit probabil cu turistii stresati de demersul de a parca pe ingusta straduta) ajunge langa noi si ne explica sa lasam masina in mijlocul drumului (impropriu spus mijloc, caci masina il ocupa in intregime), caci un „parking man” se va ocupa de ea. Ne lasam cu greu convinsi; eu raman in masina si il urmaresc pe turcul urcat la volan cum reuseste, cu miscari sigure si o precizie uimitoare, sa o „aseze” pe Suzi (masina noastra) in parcarea ticsita, la cativa centimetri de celelalte masini, dupa ce colegul lui (nu am inteles daca unul dintre ei este „patronul” sau ambii erau „angajati” ai parcarii) scoate o alta masina (si pleaca cu ea – nu as putea sa spun unde) pentru a ne face noua loc. Este mult spus parcare, caci de fapt vorbim despre o suprafata cimentata ramasa neconstruita intre zidul lateral al hotelului nostru si gardul proprietatii vecine. Cert este ca cei doi turci stateau cat este ziua de lunga pe doua fotolii vechi, decolorate, asezate in strada la umbra cladirii din fata parcarii. Asta cand nu erau ocupati sa bage si sa scoata masinile din parcare sau sa le mute intre ele pentru a le aseza mai bine (cu precizie milimetrica) astfel incat spatiul sa fie ocupat la maxim. Evident parcarea se plateste: 5 euro/zi. Noi am dat 20 euro pe patru nopti, in avans, cash, la negru (fara chitanta). Probabil parcarea cu ora se negociaza de la caz la caz. Dupa cum ne-au spus si ei, am constatat ca parcarea se golea seara, ramanand peste noapte doar cele 4-5 masini ale turistilor cazati in hotel, pentru ca a doua zi (fie week-end sau zi lucratoare) se devina din nou intesata de masini. Dupa ce au mutat si masina noastra de vreo cateva ori (pe masura ce parcarea se golea), am reusit sa ne luam bagajele din portbagaj si sa intram in posesia camerelor. In jur de 18:30 eram cazati, dupa 12 ore si jumatate de mers, incluzand aici si pauzele voluntare, opririle la vama si la benzinarie, cumparatul cardului pentru autostrada, ambuteiajul de la intrarea in Istanbul, cei circa 20 km strabatuti prin oras si parcarea la hotel. Asftel, am strabatut cei 648 km cu o viteza medie de 52 km/h.

Camerele noastre se aflau la etajul al treilea, ultimul. A noastra, purtand numele Simin, era spatioasa si avea 3 paturi separate si balcon cu vedere spre curtea interioara, folosita la comun cu hotelul care se afla „spate in spate” cu al nostru. De o parte si de alta a hotelului catre care dadea balconul nostru, case si blocuri, inghesuite unele in altele, in toata zona colinara in care ne aflam. Desi in prima seara ne-au spus ca a doua zi urma sa ne fie schimbata camera, data cu titlu provizoriu pentru o noapte, acest lucru nu s-a mai intamplat, spre bucuria noastra, caci camerele cu doua paturi (sau pat dublu) erau evident mai mici si era putin probabil sa primim una dintre cele cu balcon (doar cele cu vedere spre curtea interioara aveau balcon). Camera, cu aer conditionat functional, era curata si frumos decorata. Ne-a placut chiuveta semisferica din portelan pictat de la baie. Doar furnicile erau cam in plus in camera noastra; le-am mentionat in chestionarul de feedback gasit in camera si pe care l-am inmanat receptionerilor la plecare. Cat despre Anca si Adi, ei au primit o camera (Dilbert) de doua locuri, fara balcon, insa cu vedere spre Marea Marmara. In ceea ce priveste acest ultim aspect, putem spune ca au avut noroc, caci in sirul de cladiri din fata hotelului nostru, dincolo de ingusta straduta, lipsea temporar o piesa: o cladire fusese demolata si in locul ramas liber se ridica una noua (era in plin santier). Asa ca peste putin timp, cand constructia va fi finalizata, niciuna din camerele hotelului nu va mai beneficia de vedere spre mare. Pe aproape intreaga suprafata a acoperisului, deasupra camerelor noastre, hotelul dispunea de o terasa larga, in curs de amenajare am banuit noi. De aici, se vedeau si mai bine imprejurimile, mai ales marea. Multi pescarusi guralivi, cativa gugustiuci maronii si alte pasari galagioase dadeau tarcoale zonei. Cazarea a costat 250 euro pe 4 nopti, cu micul dejun inclus.

Dupa dus, am stat putin sa ne relaxam pe balcon. A fost momentul cand am auzit pentru prima data chemarea la rugaciune catre credinciosii musulmani, difuzata prin boxele moscheilor din jur – una chiar langa hotelul nostru (pe care, spre rusinea noastra, nu am reusit sa o vizitam). Urma sa o auzim destul de des in urmatoarele zile ale sederii noastre la Istanbul (se pare ca de cate cinci ori pe zi). Desi citiseram despre chemarile la rugaciune care rasuna in intreg orasul, cand le-am auzit pentru prima data, foarte tare, ne-a trecut un fior, inlocuit rapid de curiozitatea de a vedea ce se intampla pe strazi sau la moscheea invecinata. Pe undeva, in ignoranta noastra, ne asteptam sa vedem credinciosi musulmani rugandu-se pe strazi, ingenunchiati in locul in care se aflau in momentul cand incepuse chemarea. Insa nu era cazul, nici atunci si nici in zilele urmatoare, caci locuitorii Istanbulului isi vedeau linistiti de treburi. Chemarile la rugaciune ale diferitelor moschei nu incepeau in acelasi timp, ci pe rand, la intervale scurte unele dupa altele, probabil ca urmare a unei intelegeri a moscheilor din zona respectiva.

Pe seara, iesim la plimbare sa tatonam terenul. Din cate intelegem citind placuta de pe o cladire invecinata, ne aflam pe straduta Katip Sinan Camii Sokagi, in cartierul Kucuk Ayasofya Mahallesi, zona Fatih. Ne aflam la circa jumatate de kilometru (10 minute de mers pe jos) de Piata Sultanahmet, cea mai aglomerata zona turistica. Aici se afla cateva dintre cele mai cunoscute monumente istorice si religioase bizantine si otomane (Aya Sofya, Moschea Albastra, Palatul Imperial Topkapi), precum si Marele Bazar. Pe strada noastra, ca si pe cele invecinate, in intreaga zona, multe case vechi fusesera renovate si transformate in hoteluri-boutique. Ratacim pe stradute stramte si inclinate, fara un obiectiv anume, doar cat sa intram in atmosfera orasului. Imediat suntem vrajiti de farmecul caselor traditionale otomane din lemn (vechi de zeci sau sute de ani), unele destul de darapanate, inghesuite unele in altele. In ciuda orei tarzii, intr-o frizerie inca deschisa, un client este barbierit. Cascand ochii aiurea in stanga si dreapta, dupa ce calc stramb de vreo cateva ori (cum am obiceiul), reusesc sa cobor de pe un trotuar fix intr-o „plomba” de ciment proaspat turnat. Mergand cu totul aleator catre est, ajungem ca prin minune chiar langa Moscheea Albastra (sau Sultanahmet Camii). Trecem prin mini-bazarul din imediata ei vecinatate unde suntem fascinati de magazinele colorate si puternic luminate in care se vand covoare, carpete si broderii, lustre si veioze, suveniruri si ceramica pictata manual intr-o explozie de culori vii. In capatul bazarului, o gradina de vara unde oamenii de la mese beau, fumeaza narghilea si asculta muzica traditionala turceasca cantata live de doi virtuozi. De aici ajungem rapid in vasta piata Sultanahmet, zona in care se afla, fata in fata, Moscheea Albastra si Aya Sofya. In jurul nostru vedem sau doar auzim zgomotul de la multe terase in aer liber. Atmosfera este specifica unui oras turistic, cu multi oameni iesiti seara pe strada, de rase si nationalitati diferite. Ajungand dupa ce programul de vizita al Moscheii Albastre se incheiase, la ora cand se desfasura rugaciunea de seara, ne multumim sa ne plimbam putin prin curtea interioara. La prima vedere, moscheea ne impresioneaza prin dimensiunea si complexitatea constructiei, luminile reflectoarelor scotandu-i in evidenta frumusetea formelor. Dupa ce Anca isi cumpara o inghetata elastica de la o toneta ambulanta din apropiere (mai mult de dragul show-ului facut de vanzator decat de pofta), ne intoarcem spre hotel, preferand sa incercam sa refacem drumul pe care veniseram, desi simteam oarecum ca am facut un mic ocol, descriind un arc de cerc spre sud. Insa fara harta si pe intuneric, ar fi fost dificil sa nimerim din prima hotelul daca am fi luat-o pe pe alt drum. La terasa din capatul bazarului de langa Moscheea Albastra vedem, de la cativa metri, un dervis (calugar musulman) dansand – de fapt rotindu-se halucinant pe un picior, in fix acelasi loc, cu viteza din ce in ce mai mare – pe o melodie (am banuit noi cu tema religioasa) cantata live de cei doi artisti: vocalistul batea intr-un fel de toba, iar celalalt avea un soi de tambal. Dupa cateva minute bune de invartit pe loc, cand melodia s-a terminat dervisul s-a oprit instantaneu, a facut o plecaciune adanca catre public si a vorbit ceva cu cei doi artisti, fara sa se clatine nici macar o fractiune de secunda. Dupa ce a ridicat si sarutat vesmantul negru cu care se acoperea cand mergea pe strada intre reprezentatii, dervisul a refuzat banii intinsi de cineva din public, directionandu-l pe respectivul catre artistul care cantase la tambal. Apoi a plecat, pierzandu-se prin multime, probabil spre un nou local unde sa repete reprezentatia. Somnul ne este intrerupt, asa cum ne asteptam, pe la 4 dimineata, de chemarea la rugaciune.



Sambata dimineata luam micul dejun in micuta curte interioara din spatele hotelului, frumos amenajata si decorata. Bem cafeaua la umbra unui palmier, pregatindu-ne sa luam la picior strazile maretului Istanbul.

Din cate am citit pe Internet, centrul cultural si de afaceri al Turciei are peste 10-12 milioane de locuitori (mergand chiar spre 20 dupa unele estimari), din care 99,8% sunt musulmani, circa 0,2% crestin-ortodoxi si 0,01% evrei. Orasul a fost fondat, sub numele de Bizant, de catre colonistii greci in jurul anului 600 i.e.n. A devenit capitala ortodoxiei si a Imperiului Bizantin, aici construindu-se primele biserici si manastiri crestine. Orasul a fost redenumit Constantinopol in anii 330 e.n., in onoarea Imparatului Constantin. Dupa cucerirea sa de catre Imperiul Otoman, in 1453, Istanbulul (noul nume al orasului) s-a imbogatit cu moschei, palate, bai si alte monumente arhitecturale cu specific turcesc. Orasul se remarca printr-o fascinanta simbioza intre vechi si nou: atmosfera orientala a palatelor si moscheilor vechi de sute de ani (insa bine intretinute) este completata de eleganta hotelurilor, mall-urilor si centrelor de afaceri din zgarie-nori. Singurul oras din lume aflat pe doua continente (din cate am citit), construit pe sapte coline (ca si Roma), Istanbulul este inconjurat practic de apa: Marea Neagra la nord si Marea Marmara la sud, unite prin Stramtoarea Bosfor care il imparte in doua, partea europeana si cea asiatica. Portul maritim din Istanbul este cel mai mare din Turcia, in timp ce portul vechi din Golful Cornul de Aur este folosit acum mai ales pentru vase private. Orasul vechi si obiectivele istorice din Istanbul au fost incluse in patrimoniul universal UNESCO in 1985, iar in 2010 orasul a fost capitala culturala europeana.

Ghidati de un print-screen de pe Google Maps, iesim din zona caselor inghesuite si a strazilor stramte si ajungem pe un bulevard mai larg (Divan Yolu Caddesi), cu linie de tramvai, plin de restaurante, „kebap-erii” si magazine (cele de dulciuri si delicatese iti luau ochii). Facem rost de lire de la una din casele de schimb valutar; cursul este cam acelasi (in jur de 2,23 lire/eur si 1,55 lire/usd), usor mai bun in apropiere de Marele Bazar. In capatul bulevardului, iesim in marea piata din zona celor doua moschei celebre in care ajunseseram din intamplare cu o seara in urma. Aici gasim primul obiectiv pe care urma sa-l vizitam in acea zi: Yerebatan Sarnici sau Basilica Cistern (yerebatan.com), construita in anul 532 e.n. Ne asezam la randul civilizat (si care avansa rapid) din fata cladirii de pe Yerebatan Caddesi care nu iti sugereaza prea multe daca nu ai habar ce se ascunde sub ea. Dupa ce platim 10 lire de persoana (care ajung in conturile Istanbul Metropolitan Municipality), coboram treptele in subteran si suntem fascinati pe loc de privelistea „padurii” formata din peste 300 de coloane, de circa 9 metri inaltime. Este o fosta biserica transformata in loc de depozitare a apei pentru Palatul Imperial Topkapi si pentru cladirile din jur ale Constantinopolului, inca din timpul Imparatului Constantin. Se zvoneste ca pe acest loc se aflau niste gradini care inconjurau coloanele de marmura, precum si ca la construirea cisternei au lucrat circa 7.000 de sclavi. Caramizile din zidul cisternei si din podea au fost tencuite cu mortar Horasan, facandu-le rezistente la apa. La baza a doua coloane din capatul nord-vestic al cisternei se afla cate un piedestal avand sculptat un cap de meduza. Dupa 1990, cand au fost scoase zeci de mii de tone de namol, au fost construite alei si au fost luminate coloanele. Prin apa de pe fundul cisternei, inundand baza coloanelor, inoata numerosi pesti.

Dupa ce iesim din Basilica Cistern, traversam strada cu intentia sa vizitam Aya Sofya. Intrucat randul de la intrare ni se pare prea lung, ne hotaram sa mergem spre cel mai indepartat obiectiv stabilit pentru acea zi – bazarul de mirodenii. De la Aya Sofya, o luam spre nord-vest, tot pe bajbaite, si in scurt timp ajungem in labirintul de stradute pietonale din zona cuprinsa intre Marele Bazar si Bazarul de Mirodenii, stradute inguste si intesate de o mare de oameni si de marfuri, scoase afara, in fata sutelor de magazine situate, unele langa altele, la parterul unor cladiri vechi. Ne pierdem in suvoiul de oameni, cascand gura in stanga si in dreapta, incercand sa ajungem intr-un loc mai spatios si mai putin aglomerat pentru a ne putea orienta. In schimb, fara sa ne dam seama, ajungem in Bazarul de Mirodenii. Convinsi fiind ca am nimerit intr-una din cladirile Marelui Bazar, desi ne placea ceea ce vedeam, ne tot indemnam unii pe altii sa rezistam tentatiei de a cumpara de aici si de a astepta pana ajungem in Bazarul de Mirodenii. Eram inconjurati in stanga si in dreapta de standuri in care privirile iti alunecau de la muntii de rahat (cu diverse arome), halva si halvita (nu extrem de dulce; sortimentele mai scumpe facute integral cu miere), rulade de ciocolata, baclava si sarailii, condimente si mirodenii, catre ceaiuri si cafea, alune si seminte de tot soiul, alte delicatese si specialitati, plus ibrice si ceainice – toate in culori vii, aranjate impecabil, ca la expozitie. Intr-o uimitoare varietate. Vanzatorii ne ies in fata si ne imbie sa gustam de pe farfurii bucatele din sortimente diferite de rahat si halvita (cele mai scumpe si delicioase, dupa cum ne-am dat seama in scurt timp). Abia cand am iesit si am vazut in fata noastra Portul Eminonu si Podul Galata, ne-am dat seama ca fuseseram, de fapt, in Bazarul de Mirodenii sau Bazarul Egiptean (Misir Bazar). In port, forfota obisnuita a turistilor si vanzatorilor ambulanti era amplificata de desfasurarea unei campanii electorale, cu baloane si fluturasi impartiti pe strada si sloganuri scandate la megafon. Fiindca incepuse sa ploua usor, intram in Yeni Camii (Moscheea Noua), construita intre 1597-1663. In mijlocul curtii interioare exista o fantana unde unii credinciosi isi spala picioarele. Ne descaltam cu totii (ca in orice moschee), iar fetele isi acopera capul cu esarfa. Ne asezam pe mocheta si admiram spatioasa moschee, prima pe care o vizitam vreodata. Cam la mijlocul ei, un „gard” din lemn avertizeaza turistii sa nu treaca in partea din fata a moscheii, destinata credinciosilor, care se roaga si fac numeroase matanii. Observam ca femeile au locul lor de rugaciune, in partea din spate a moscheii, de o parte si de alta a intrarii. Iesim din moschee si ajungem, prin pasajul subteran, in Portul Eminonu, unde incercam sa ne dam seama cum trebuie sa ne descurcam in multitudinea de vase si porti de imbarcare pentru croaziera pe Bosfor pe care o planuiam pentru duminica, in speranta ca vremea va fi insorita. Admiram de la distanta doua vase de croaziera mari si elegante, ancorate dincolo de Podul Galata, in Portul Karakoy, la baza dealului intesat de cladirile vechi ale cartierului Beyoglu, pe varful caruia se inalta semet Turnul Galata. Apoi ne intoarcem in Bazarul de Mirodenii de unde ne cumparam in voie rahat, halvita cu fistic si diverse mirodenii (sofran, susan negru si multe altele), toate vandute la kilogram. De 4 lire ne cumparam o „fasie” de pliculete cu mirodenii asortate. Rahatul costa intre 10 si 18 lire pe kilogram. Atentie insa cand vi-l cantaresc, sa nu patiti ca noi: incantati ca ni-l ambaleaza frumos intr-o cutie de carton, nu ne-am dat seama ca in loc de 300 de grame am primit efectiv doar 250 de grame de rahat caci cutia in sine cantareste in jur de 50 de grame. Am luat 4 cutii, cu 16 lire pe kg. Incercand sa ne indreptam catre sud, continuam la intamplare tot pe stradutele inguste, pline de marfuri si forfotind de oameni, amenintati inca de nori grosi. Ajungem astfel la poarta 18 a Marelui Bazar, important centru comercial inca din 1461. Aici, un jandarm trece discret o bagheta prin fata tuturor celor care intra (eu nici macar nu am vazut-o), in incercarea de a depista bombe sau alte arme. Bazarul este imens, in scurta noastra trecere vazand doar o mica parte din el. Reprezinta una dintre cele mai mari piete acoperite din lume, avand 60 de strazi si circa 5.000 de magazine, si atrage zilnic sute de mii de vizitatori. Vanzatorii de aici sunt mai dispusi la negocieri decat cei din Bazarul de Mirodenii. Se pare ca mai toate produsele care poarta nume de marca sonore sunt contrafacute. Insa bazarul merita cel putin o scurta vizita fie si numai pentru atmosfera. O extraordinara diversitate de produse, majoritatea haine, produse din piele, bijuterii, accesorii si decoratiuni pentru casa. Este fascinant chiar si pentru noi, care ne mai amintim de marfurile aduse cu sacosa in anii ’90 din Turcia si vandute pe jos sau pe tarabele intinse la colt de strada. Cu atat mai mult pentru occidentali. Dupa ce iesim din Marele Bazar, mai cumparam niste rahat, in cutii preambalate de aceasta data, cu 12 lire pe kilogram. Mergand in directia Aya Sofya, pe care ne-o indicase un sofer de autobuz, recunoastem la un moment dat drumul pe care veniseram dimineata, asa ca ajungem rapid la hotel sa lasam cumparaturile si sa ne tragem un pic sufletul.

Apoi iesim sa cinam, tot in orasul vechi. Inca de la Bucuresti, Cami gasise pe Internet cateva restaurante care se bucurau de aprecierile turistilor si care se aflau in apropiere. Ne decidem asupra unuia dintre ele. Ajungem rapid in zona moscheilor, pe cel mai scurt drum de data aceasta, urmarind strazile pe GPS-ul offline de pe agenda mea electronica, admiram obeliscul egiptean de langa Moscheea Albastra (in zona fostului hipodrom bizantin), iar apoi petrecem cateva clipe de relaxare in parcul din apropiere. Vremea se indreptase, scapaseram fara ploaie. Ajungem la restaurantul Pasazade (pasazade.com, evident cu bucatarie otomana), pe o ingusta straduta pietonala (Ibn-i Kemal Caddesi), plina de terase, in apropiere de poarta principala a Palatului Topkapi (Bab-i Humayun, situata langa Aya Sofya), unde un copac secular troneaza in mijlocul strazii, intre liniile de tramvai, frumos incadrat intr-un rond de flori. In restaurant, vreo doua-trei mese lungi erau deja rezervate pentru un grup numeros. Gazdele ne invita sa luam loc la o masa pe terasa aflata pe strada retrasa. Exact ce doream. Comandam cate un draft mare (70 cl) de bere Efes (9 lire), iar pana sa vina mancarea, primim din partea casei cateva specialitati de paine (calda) si un aperitiv – ulei de masline si o crema de branza cu susan si menta. Si cafeaua a fost tot din partea casei. Unul dintre chelneri ne aprinde pe masa doua lumanarele. Anca a mancat „Arap Tava” (carne maruntita de miel si vitel prajit cu piper verde si ceapa, servita cu humus) - 16 lire, iar Adi „Sac Tava” (cubulete de carne de miel, ceapa si piper verde prajite pe plita, cu cartofi prajiti) - 22 lire. Cami a incercat kebab din carne de miel si vitel cu sos de iaurt si pita - 20 lire iar eu m-am desfatat cu „Sultan’s favourite veal stew served with Begendi” (tocana traditionala din carne frageda de vitel servita cu piure de vinete coapte la gratar) - 23 lire. La desert, am mancat un fel de halva-gris cu fructe uscate si inghetata (7 lire). Din cate am vazut pe bon, TVA-ul este de 18%. Servirea a fost ireprosabila. Privind retrospectiv, a fost restaurantul care ne-a placut cel mai mult din cele trei pe care le-am incercat de-a lungul sederii noastre la Istanbul. Dupa cina, iesim rapid pe Alemdar Caddesi (bulevardul care porneste de la Aya Sofya si coboara spre gara centrala Sirkeci si Portul Eminonu) si mergem pe jos pe strada intesata de hoteluri, restaurante si magazine frumos colorate (unele lipite de zidul Palatului Topkapi), facandu-ne loc cu greu pe trotuarul ingust si plin de oameni. Aproape in dreptul fiecarui restaurant (cele mai multe avand meniurile cu preturile afisate afara, la vedere), turcii ne invitau insistent sa luam masa la ei. Ne intrebau din ce tara suntem si, auzind de Romania, incepeau sa spuna cuvintele pe care le stiau in limba noastra – de cele mai multe ori „Ce faci? Bine?”, precum si insiruirea de nume Hagi-Popescu-Filipescu-Ceausescu etc. Afland ca deja mancaseram, ne pofteau sa bem ceva sau macar sa le promitem ca ii vom vizita in seara urmatoare. Astfel, am intuit ca exista o diferenta intre restaurantele ai caror reprezentanti se tineau scai de tine sa intri si cele cu adevarat bune, in care aproape nu mai gaseam locuri libere. Banuiala ne-a fost confirmata in serile urmatoare, la celelalte doua restaurante selectate de Cami dintre cele cu comentarii favorabile. Iar din cate am inteles, restaurantele cu adevarat bune se afla in partea asiatica a Istanbulului, insa acestea sunt mai putin cunoscute, caci zona este mult mai putin frecventata de turisti, fiind preponderent rezidentiala. Dupa ce aruncam o privire in Gara Sirkeci, zabovim cateva minute in Portul Eminonu si admiram luminile orasului de dincolo de Golful Cornul de Aur (in stanga noastra) si de Bosfor (in departare, spre dreapta). Ne intoarcem pe acelasi drum si intram in Moscheea Albastra (Sultanahmet Camii), unde mirosul intepator de picioare transpirate reprezinta dovada de netagaduit ca multa lume se perindase pe aici de-a lungul zilei. Din informatiile de pe net, am aflat ca, in jurul anului 1609, sultanul a dorit sa construiasca ceva care sa rivalizeze cu Aya Sofya. Astfel, in 1617 a fost finalizata cea mai mare moschee otomana (cu circa 2,5 metri mai inalta decat Aya Sofya), singura cu sase minarete (turnuri inalte, superb luminate noaptea), cele mai multe moschei avand unul, doua sau patru minarete. Povestea spune ca sultanul a comandat arhitectului o moschee cu minarete din aur („altin”) dar arhitectul a inteles ca trebuie sa faca sase („alti”) minarete. Astfel, se pare ca Moscheea Albastra ar fi iscat un scandal la acea vreme deoarece Moscheea Haram din Mecca (cea mai sfanta din lume) avea tot sase minarete. Situatia ar fi fost rezolvata prin adaugarea inca unui minaret la moscheea din Mecca. Numele ei se datoreaza celor peste 20.000 de placi de faianta albastra de Iznik (din secolul al XVI-lea, avand pictate modele cu flori, copaci si motive abstracte arabesti), care acopera peretii in interior. Lumina zilei patrunde prin cele aproximativ 250 de ferestre cu vitralii. Moscheea Albastra este construita in stil otoman clasic, cu patru stalpi circulari enormi care sustin tavanul domului central (o imensa bolta). Ne asezam pe jos, sprijiniti cu spatele de una dintre cele patru coloane impresionante si ne bucuram de liniste. Ne intrebam cum au putut sa construiasca un astfel de edificiu. Dincolo de dimensiuni, moscheea ne impresioneaza prin simplitate. Practic, nu exista prea multe elemente decorative, daca este sa o comparam cu o biserica crestina. Nu exista icoane sau statui si nicio imagine pictata pe pereti (caci religia islamica interzice reproducerea chipurilor de fiinte vii), ci doar inscriptii religioase (citate din Coran, banuim noi). Nu reusim sa stam prea mult timp, caci suntem rugati sa parasim moscheea cu putin inainte de a incepe slujba de dinainte de miezul noptii. Insa mai zabovim putin in curtea interioara si vedem cum credinciosii se grabesc la slujba, in ciuda orei tarzii si a numeroaselor atractii pe care orasul le ofera intr-o seara de sambata. In moschee intra preponderent (cel putin la acea ora) tineri sau oameni in floarea varstei, si mai putini batrani. Noi ne intoarcem la hotel si urcam pe terasa, de unde admiram luminile ce stralucesc pe Marea Marmara si ascultam tipetele ascutite ale neobositilor pescarusi.



Duminica dimineata, Cami si cu mine mergem la Catedrala Aya Sofya (muze.gov.tr), aflata la circa 650 de metri de hotelul nostru. Randul de la intrare ni se pare mai scurt si parca merge si mai repede fata de ziua precedenta, poate si datorita faptului ca era cam ultima noastra sansa sa o vizitam, caci lunea este inchis. Platim 20 lire (bani care ajung la Ministerul Culturii si Turismului) si primim un bilet cu holograma. Tot de pe net am aflat ca prima biserica a fost construita pe acest loc in timpul Imparatului Constantin I (324-337). Dupa demolarea ei, a fost construita cea de-a doua biserica (de catre Constantin al II-lea, fiul lui Constantin cel Mare), care a ars in timpul rascoalei din anul 532. Cladirea a fost reconstruita de Imparatul Iustinian I (a fost finalizata in 537). A fost cea mai mare biserica crestin-ortodoxa pana in 1453 (anul in care Constantinopolul a fost ocupat de otomani), cand catedrala a fost transformata in moschee. Aproape 500 de ani, muezinii au chemat musulmanii la rugaciune din minaretele construite langa catedrala, pana in 1935 cand vestitul conducator turc Mustafa Kemal Ataturk a transformat-o in muzeu. Arhitectura este bizantina dar exista si elemente musulmane si otomane. Fosta biserica crestina este impresionanta prin anvergura ei. Domul cu diametrul de circa 30 de metri si avand o inaltime de 56 de metri se sprijina pe patru piloni masivi situati in colturi. Superbele icoane bizantine (alaturi de care se afla imense panouri circulare cu citate din Coran) au fost scoase de sub zidaria pusa deasupra de catre otomani dupa cucerire. Doar daca le privesti atent, cat mai de aproape, iti dai seama ca nu sunt pictate ci sunt realizate din mozaic. Adevarate capodopere. Lor li se adauga vitralii, impozante arcade acoperite cu mozaic, coloane cu bogate lucraturi in piatra, pereti placati cu marmura de diferite culori si texturi. In partea din fata a catedralei-moschee, doua pisici isi faceau toaleta tacticoase, fara sa se sinchiseasca de turistii care le fotografiau, neputand insa pasi in zona „altarului”. Urcam pe o succesiune de planuri inclinate (aidoma unor scari de bloc, insa fara trepte), realizate din piatra, pana la marele „balcon” interior care inconjorara biserica pe trei laturi.

In tot acest timp, Anca si Adi intentionau sa viziteze din nou Marele Bazar, insa l-au gasit inchis, fiind duminica. In schimb, fiind foarte putina lume pe stradutele stramte, se orienteaza mai usor si gasesc bazarul de animale de companie. Dupa ce dau o tura si prin Bazarul de Mirodenii, ne intalnim cu totii in Portul Eminonu. Ne cumparam bilete (10 lire de persoana) la compania Sehir Hatlari (sehirhatlari.com.tr), datand din 1851, pentru o croaziera pe Bosfor cu vaporul. Canal navigabil strategic, Stramtoarea Bosfor are o lungime de peste 30 km, o latime variind intre 700 de metri si 3,3 km, adancimea sa fiind cuprinsa intre 30 si 120 de metri. Este intesat de tancuri petroliere si vapoare comerciale, vase turistice si de croaziera, vase de pescuit si barci cu motor. Este traversta de cele doua poduri suspendate (frumos luminate noaptea), fiecare avand circa 1 km lungime si 6-8 benzi de circulatie: Podul Bogazici (cel sudic, inaugurat in 1973) si Podul Fatih Sultan Mehmmet (la nord, datand din 1988). Alegem turul scurt, care dureaza doua ore si care merge pana dincolo de al doilea pod (cel nordic) ce leaga cele doua continente. Turul lung costa 25 de lire si merge mai mult pe stramtoare, spre nord, in directia Marii Negre, avand (din cate am inteles) un popas de doua ore la punctul terminus. Pana la ora 14:30, cand pleaca vaporul, avem timp sa dam o fuga dincolo de Golful Cornul de Aur, traversand Podul Galata, acostati de ospatarii numeroaselor restaurante si terase amenajate in spatiul de sub calea de rulare a podului. Construit in 1453, Galata este cel mai vechi pod peste Cornul de Aur – estuar si port natural care separa cele doua parti ale zonei europene. Intorsi in port, ne cumparam un delicios sandvici (4 lire) de la una dintre numeroasele tonete: peste proaspat (abia pescuit) la gratar si salata, puse intr-o jumatate de franzela. Ca fapt divers, sa nu uit sa mentionez ca, intr-una din perindarile noastre prin Portul Eminonu, am vazut preparandu-se peste la gratar chiar si intr-o barca. Nu stiu insa daca intra in pretul calatoriei. Si am auzit ca foarte gustoase ar fi si matele fripte de oaie (cocoreci), vandute prin zona porturilor. Vasul (mare, confortabil si stabil, cu toaleta la bord) porneste si primul obiectiv pe langa care trecem este o minuscula insula, aproape de tarmul asiatic, aflata in calea apelor care ies din Stramtoarea Bosfor in spatiul larg al Marii Marmara si pe care se inalta semet un turn vechi. Desi aveam in rucsac tot ce ne trebuia pentru a ne apara de soare si vant, ni s-a parut ca cerul este noros si am omis se ne acoperim capul cu o sapca sau sa ne punem o bluza cu maneci lungi, astfel incat ne-am prajit bine in cele doua ore. Dupa ce a trecut Bosforul, oprind putin pe malul asiatic in Portul Uskudar, vaporul a traversat din nou stramtoarea si a mers paralel cu malul stang (cel european) al orasului. Noi, aflati pe partea dreapta a vasului, am avut o perspectiva mai larga (insa mai indepartata) asupra diferitelor zone (de pe ambele maluri) ale imensului oras. Cu cat avansam spre nord, cu atat cartierele deveneau mai putin inghesuite iar zonele verzi dintre complexurile rezidentiale de lux ocupau din ce in ce mai mult spatiu. Cumparam de la un vanzator ambulant o inghetata cu 1 lira. Urmandu-ne exemplul, vecinii nostri de pe bancheta din fata, niste americani, isi cumpara si ei. Dupa ce am trecut si pe sub al doilea pod peste Bosfor, vaporul a descris un arc mare de cerc, intorcandu-se si mergand, de aceasta data, aproape de malul asiatic. Podurile sustinute doar de cabluri, usor bombate la mijloc (sau poate asa ni s-a parut noua), reprezinta admirabile lucrari de infrastructura urbana. Admiram de departe, pe malul european, zidurile groase si turnurile masive ale unei vechi cetati, ce pornesc din apropierea tarmului si urca accentuat pe o colina. Din ce am citit, este posibil sa fie vorba de fortareata Rumeli Hisari, construita de Mohamed Cuceritorul in timpul asediului Bizantului. Apoi, pe aceeasi parte, vedem semetii zgarie-nori din cartierele de afaceri (Harbiye sau Levent). Inainte sa acostam (cu mare precizie) in Portul Eminonu, admiram un gigantic vas de croaziera, mai inalt decat toate cladirile din zona Portului Karakoy unde era ancorat.

Coboram de pe vapor, traversam din nou Podul Galata (de aceasta data pe deasupra) si ne reimprospatam cu un pahar de fresh de portocale (stoarse in fata noastra), cumparat cu o lira de la o toneta ambulanta. Mergem paralel cu tarmul Bosforului, in cautarea unei baclavarii despre care citiseram inca din Romania ca este cea mai buna din oras. O gasim usor, insa constatam ca este inchisa, fiind duminica dupa-amiaza. Nu-i nimic, ne vom intoarce a doua zi. O luam spre nord-vest si incepem sa urcam, mai mult la nimereala, pe stradutele inguste si in panta accentuata (aceeasi imagine, devenita deja familiara, a cladirilor inghesuite una in alta), pana ajungem la Turnul Galata - unul dintre cele mai vechi si mai frumoase turnuri din Istanbul, care a servit sute de ani ca punct de observatie. Are 61 de metri inaltime (sau 140 m masurati de la nivelul marii). Dupa ce stam ceva timp la coada, platim 11 lire de persoana, urcam cu liftul pana la etajul 7 si apoi pe niste scari in spirala pana la restaurantul de la ultimul etaj (unde se faceau pregatiri probabil pentru spectacolul cu specific turcesc din acea seara, inclusiv dans din buric). De aici, iesim pe ingustul balcon circular care inconjoara restaurantul din varful turnului. Turul complet al balconului ne da ocazia sa beneficiem de o superba panorama de 360 de grade a Istanbulului, care se intinde in fata noastra, in toate directiile, cat vedem cu ochii. Croaziera pe Bosfor si balconul din varful Turnului Galata reprezinta combinatia perfecta pentru a avea o imagine de ansamblu a celui mai mare oras al Europei. Dupa ce coboram din turn, ne luam dupa suvoiul de lume si urcam agale spre nord - nord-est, pe Galip Dede Caddesi, o straduta pietonala ingusta si foarte pitoreasca, plina de magazine, care iese intr-o strada mai larga, Istiklal Caddesi. Este „strada mare” a orasului (numita pe vremuri Grand Rue de Pera – primul colt europenizat al Istanbulului), una dintre cele mai renumite artere comerciale pietonale din lume, cu o lungime de circa trei kilometri, in districtul Beyoglu. Pe mijlocul ei circula, pe o singura linie, tramvaiul „nostalgic” (unul dintre cele mai vechi din Europa), format dintr-un singur vagon, intesat de lume. In afara acestuia, de-a lungul strazii mai circula doar utilitarele care fac curatenie si masinile jandarmilor care patruleaza prin furnicarul de oameni. Am citit ca, in week-end, strada este parcursa de circa trei milioane de oameni zilnic. In zona se afla si „tunelul”, adica metroul din Istanbul: inaugurat in 1875, la numai cativa ani dupa cel din Paris, situand capitala Imperiului Otoman, la sfarsitul secolului al XIX-lea, printre cele mai moderne orase ale lumii. Istiklal este flancata de o parte si de alta de superbe cladiri vechi, cu arhitectura interesanta, frumos renovate si bine intretinute, la parterul carora (si uneori si la primele etaje) se afla buticuri, magazine, librarii, anticariate, galerii de arta, cinematografe, teatre, restaurante, cafenele, pub-uri, cluburi de noapte, patiserii, mall-uri, banci dar si biserici si moschei. Pe strada, numerosii artisti care canta la instrumente traditionale si vanzatorii ambulanti, precum si vanzoleala neintrerupta a localnicilor si a turistilor creeaza o atmosfera unica. La un moment dat, dupa ce trecem de Catedrala Sf. Anton (cea mai mare biserica catolica din oras), aflata pe dreapta, ne abatem cativa metri la stanga, pe o straduta ingusta si usor inclinata - Olivia Gecidi (pe colt se afla Patiseria Barcelona), pentru a savura cea mai buna cafea turceasca la ibric din oras (dupa cum citiseram intr-o revista din Romania). La Cafeneaua Mandabatmaz, incepand din 1967, "oficiază" Cemil Pilik, maestru cafegiu. Cafeaua este pregatita de el: din cate am citit - intr-un ibric de cupru in care nu incap decat doua cescute, pe o plita mica. Pune cafeaua, zaharul, toarna apa fierbinte din uriasul samovar de argint. N-o lasa sa fiarba prea mult, ci doar pana cand apa extrage taria cafelei rasnita special pentru Mandabatmaz. Numele, dat de clientii uimiti de cat de goasa si tare este cafeaua, s-ar traduce astfel: "atat de tare, incat nici macar un taur nu ar putea sa cada in ea". Sigla infatiseaza un taur pasind pe cafeaua din ceasca. Este foarte consistenta si foarte dulce (pe placul meu). Merita pe deplin cele 3 lire. Cafeneaua este mica – incap doar cativa clienti inauntru. Insa „strada” (de fapt o alee ingusta) este plina de scaune si masute la care localnici si turisti se inghesuie unii in altii. Ii multumim lui Cemil Pilik pentru delicioasa si revigoranta cafea si ne luam ramas bun. Ajunsi in Piata Taksim (un fel de Piata Unirii din Bucuresti), dominata de hoteluri de lux inalte, facem un scurt popas apoi ne intoarcem pe Istiklal si pe Galip Dede. De la Turnul Galata, strada (Yuksek Kaldirim Caddesi) coboara accentuat pana la marea intersectie de la Podul Galata. Desi este seara, pe pod sunt inca destui pescari. De altfel, intregul centru al orasului este plin de oameni.

Noi ne intoarcem in zona celor doua moschei celebre si luam cina la o masa afara, la Barbecue House (barbecuehouse.net, pe Yerebatan Caddesi, in apropiere de Aya Sofya si Basilica Cistern). Desi ora era destul de inaintata, nu era nicio masa libera. Un cuplu de olandezi, draguti, ne cedeaza locurile lor si se muta o masa mai incolo, alaturi de un alt cuplu de conationali de-ai lor cu care se imprietenesc pe loc si se pun pe vorbit de parca se cunosteau de cand lumea. De mentionat ca, desi terminasera de mancat cand am ajuns noi, olandezii erau inca la masa, la un pahar de vin, cand noi am plecat spre hotel. Eu am mancat Adana Kebab (15 lire), in timp ce Cami a ales vinetele - Eggplant Kebab (20 de lire). Am baut bere Efes la draft (7 lire pentru 50 cl). Anca a optat pentru ghiveci de pui (17 lire) iar Adi si-a luat un mix grill de pui (tot 17 lire). Lipia a fost din partea casei, insa nu a putut sa compenseze faptul ca, din cauza aglomeratiei de peste zi, restaurantul ramasese fara cartofi prajiti, care erau parte componenta a kebabului meu si a grillului lui Adi. Chelnerul, de altfel amabil, s-a multumit doar sa isi ceara scuze pentru aceasta lipsa (bine si asa), insa nu ne-a dat discount (desi l-am cerut) si nici nu ne-a oferit altceva in loc (macar sa ne fi amagit ca ne-a pus o bucata de carne mai mare sau mai multe legume). Mancarea, servirea si atmosfera la un nivel net inferior celui de la restaurantul unde mancaseram cu o seara in urma.



Luni dimineata ne conformam traditiei si cumparam un magnet cu steagul Turciei pentru Suzi care primeste cate un simbol (magnet sau abtibild) din fiecare tara (sau regiune) in care ne poarta. Plus inca un magnet cu imaginea Istanbulului pentru frigiderul nostru. In drum spre Podul Galata, trecem (nu se putea altfel) prin Bazarul de Mirodenii de unde mai cumparam cate una alta. Apoi zabovim cateva minute si prin piata in aer liber lipita de zidul bazarului, plina cu tarabe unde se gasesc masline (mai multe sortimente, mai bune si mai ieftine decat la noi), branza, fructe uscate, alune, fistic si multe altele. Ajunsi de cealalta parte a Cornului de Aur, in Karakoy, mergem pe Mumhane Caddesi unde gasim (deschisa, de aceasta data) vestita baclavarie Karakoy Gulluoglu (karakoygulluoglu.com), a companiei Gulluoglu Gida SAN.TiC.A.S., una dintre cele mai renumite baclavarii din Istanbul. Fiind aproximativ ora 13:00, pe post de masa de pranz ne cumparam de vreo 15 lire (TVA-ul este de 8%) o farfurie plina cu diverse tipuri de baclava. Delicioase de la primul pana la ultimul. Si foarte aspectuoase. Cel mai mult ne-a surprins faptul ca, dupa ce le-am terminat, nu am ramas cu acel gust pe care il ai (de obicei) cand mananci mult dulce. Baclavaria arata ca o cofetarie de pe la noi, spatioasa, curata, cu un decor simplu si functional, cu cateva masute intr-un colt. Dar ceea ce conteaza cel mai mult este ca are o multime de tipuri de baclava. Cred ca fac si livrari la domiciliu. Regretam ca nu am cumparat si pentru acasa. Insa ne era cam teama sa o purtam dupa noi pana spre seara cand urma sa ajungem la hotel.

Pe deplin incantati de baclavaua tocmai mancata, continuam sa mergem paralel cu tarmul Bosforului, pana la Portul Kabatas si de aici inca putin mai departe pana la Palatul Dolmabahce, unul dintre cele mai bogate palate-muzeu din lume, „Micul Versailles”, construit pe malul Bosforului (in cartierul Besiktas) si finalizat in 1856, in stil european, mult mai somptuos comparativ cu austerul Topkapi. Aici au avut resedinta ultimii sase sultani ai Imperiului Otoman. Pentru poporul turc, palatul are o semnificatie aparte, aici petrecandu-si ultimele ore din viata conducatorul Mustafa Kemal Ataturk. Toate ceasurile din cladire sunt oprite la ora 9:05, momentul in care Ataturk a decedat, in dimineata zilei de 10 noiembrie 1938. Dupa ce dezbatem in fata intrarii daca sa optam pentru turul scurt sau pentru cel lung, aflam cu stupoare de la ghiseul de unde doream sa cumparam bilete ca palatul este inchis lunea. Asa ca, in incercarea de a aplica planul B, ne intoarcem in Portul Kabatas. Adi si Anca trec cu vaporul in partea asiatica a orasului, unde isi dorisera cu ardoare sa ajunga. Noi intentionam sa mergem in croaziera in Insulele Printeselor (noua la numar, situate in Marea Marmara) pe care erau exilati, in trecut, printii si printesele. Am gasit doua companii – IDO (compania de stat) si Dentur – care aveau vapoare ce plecau in directia insulelor („adalar” in turca): la 16:30 si respectiv la 16:00, durata unui drum fiind cuprinsa intre o ora si zece minute si o ora si jumatate, pana la Insula Buyukada, cea mai mare dintre ele. Pe traseu, vapoarele opresc si la cateva dintre insule mai mici, probabil la cele populate. Buyukada este considerata un „cartier” al Istanbulului, avand case pitoresti si multa vegetatie, cafenele si terase, restaurante si bodegi pescaresti, precum si locuri unde se poate face plaja. Ca de altfel pe toate celelalte insule, pe Buyukada nu circula autovehicule (in afara politiei si a masinii de gunoi): se merge doar cu trasura (cu care turistii pot face un tur complet al insulei) si cu bicicleta. Pe varful unui deal se afla manastirea greceasca St. George (Ay Yiorgi). Ne facem calculele si ne dam seama ca ori nu avem suficient timp sa vizitam pe-ndelete insula (daca ne intorceam cu vaporul de 18:00), ori, daca ramaneam sa luam ultimul vapor (care pleca la 19:40 de pe insula), ajungem prea tarziu la cina, in conditiile in care a doua zi urma sa plecam spre casa. Daca imi amintesc bine, drumul dus-intors ar fi costat 20 de lire de persoana. Ideal ar fi fost sa ajungem la Kabatas si sa plecam spre insule in cursul diminetii (sau macar sa fi prins vaporul „de 12”, caci apoi urmeaza o pauza mai lunga, pana pe la 16) si sa ne fi intors pe continent in jur de 6-7 seara. Din ce am citit pe net, se pare ca se poate pleca pe insule si din Eminonu, insa noi nu am fost suficienti de isteti sa aflam exact cum, cand si de unde. Speriati un pic si de cativa nori care se adunau amenintator la orizont, dupa vreo jumatate de ora de gandire, ne decidem sa ne intoarcem spre hotel, sa ne plimbam prin zona. Din Portul Kabatas, cumparam jetoane (o calatorie costa 1,75 lire) si ne suim in tramvai (care dispune de aer conditionat in cele trei vagoane lungi). Accesul in statia de tramvai (situate, ca si la noi, de regula pe mijlocul strazii) se face prin niste porti cu bariera (ca la metroul din Bucuresti) situate in capatul peronului. Din cate am vazut, in zona portilor exista si niste gherete cu niste supraveghetori insa nu sunt convins ca toate statiile au asa ceva. Cred insa ca exista zone in care se poate intra fraudulos pe peronul delimitat pe laterale prin niste parapeti din sticla groasa. Ori sistemul este bine pus la punct (poate exista si camere de luat vederi), ori turcii nu isi pun problema intrarii frauduloase. Nici noi nu ne-au pus-o in sensul ca am fi vrut sa fentam statul cu 3 lire si jumatate, ci pentru ca ne-am dat seama ca, odata intrati pe peron si de aici in tramvai, nu mai putem dovedi ca am intrat regulamentar. De unde rezulta ca turcii au incredere deplina in sistemul lor si/sau in corectitudinea calatorilor. Ne-am dat jos din tramvai pe Divan Yolu Caddesi, iar de aici am ajuns in cateva minute la hotel, coborand pe stradutele deja bine cunoscute, dupa ce am cumparat cu o lira un porumb fiert.

Dupa o scurta pauza la hotel, continuam sa coboram pe stradutele inguste si intortocheate (spre sud), traversam Kennedy Caddesi si ajungem pe faleza de la tarmul Marii Marmara. O luam catre stanga, spre est, mergand paralel cu malul marii, intre acesta si bulevard. Multi oameni stau la soare (pe pietre, caci nu exista in zona o plaja amenajata), altii pescuiesc sau fac baie. Ne odihnim pe o banca si admiram marea. In zare, se vad ceea ce banuim a fi cateva dintre Insulele Printeselor. Ne gandim ca daca am fi stiut ca Palatul Dolmabahce este inchis si ca nu nu avem timp sa mai mergem pe insule, am fi putut incerca sa ajungem la Parcul Miniaturk – cel mai mare parc de miniaturi din lume, avand expuse cele mai celebre monumente si cladiri (evident in miniatura) din Turcia. Sau am fi putut merge sa vizitam Biserica Chora (Kariye), situata la mai putin de 5 km de hotelul nostru. Pe langa exteriorul sau atractiv, icoanele (mozaice si fresce) din interior sunt opere de arta ale perioadei renascentiste bizantine. Cand biserica a fost transformata in moschee, acestea au fost acoperite cu var, insa incepand din 1950, cand a fost declarata muzeu, mozaicele si frescele au fost curatate si restaurate. Ca o paranteza, pe lista obiectivelor despre care am citit ca merita vizitate s-ar mai inscrie: Palatul Topkapi (resedinta sultanilor otomani timp de patru secole); Palatul Beylerbeyi (pe malul asiatic al Bosforului; celebru si pentru toaleta de la etajul al doilea, cu o fereastra imensa spre Bosfor); Biserica Sfanta Irina; Patriarhatul Constantinopolului; numeroase muzee (militar, de ceramica, de arheologie, de arta turca si islamica, de istorie „Panorama 1453”) si moschei (Suleymaniye, Zeyrek, Fatih Sultan Mehmmet); Cisterna Binbirdirek, Apeductul Valens; Fortareata Yedikule; Parcul Lalely; precum si mall-ul Cevahir (cel mai mare din Europa, incluzand si un parc de distractii) sau Strada Bagdat (in zona asiatica, pentru shopping). Cu forte proaspete, mergand pe faleza, ocolim gradinile Palatului Topkapi si, continuand pe bulevardul Kennedy atunci cand faleza se termina, ajungem la Portul Eminonu. Aici ne dam seama ca sirul continuu de masini (care mai mult stateau decat se deplasau) ce incepuse cu cateva sute de metri inainte de port pe banda intai a bulevardului era de fapt „coada” la imbarcarea pe ferryboat-urile care treceau, pline pana la refuz, pe partea asiatica. Probabil multi localnici lucreaza in partea europeana insa domiciliaza in partea asiatica (sau invers), astfel incat feriboturile ce traverseaza Bosforul au multi clienti, mai ales la orele de varf. In port, mancam un sandvici cu peste, precum si o portie de castane coapte pe gratar (3 lire pentru 100 de grame, adica vreo 8 castane). Urcam apoi pe Alemdar Caddesi pana in Parcul Sultanahmet (in zona moscheilor) unde, asezati pe o banca, ii asteptam pe Anca si pe Adi. Ei se plimbasera prin zona asiatica a orasului, mancasera la un restaurant, apoi se intorsesera pe partea europeana direct in Portul Eminonu, de unde mai trecusera o data prin bazar.

Mergem impreuna sa cinam la Restaurantul Khorasani (khorasanirestaurant.com; pe Ticarethane Sokak, tot in zona Aya Sofya - Alemdar - Divan Yolu). Unul din sefi (poate chiar patronul) ne da o masa care fusese rezervare, caci toate celelalte mese erau ocupate in momentul sosirii noastre. Mancam „Tavuk oryantal” – Adi (19 lire), „Gozleme” - Anca (15 lire), „Alinazik” – Cami (21.5 lire), iar eu imi iau „Coban kavurma” (24 de lire). De baut, Efes draft (8 lire, 50 cl). In scurta excursie pe malul asiatic, Anca mancase la restaurant, la recomandarea unei colege, un desert numit „Kunefe”. Intrucat ea a fost incantata, l-am incercat si noi (13 lire). Bacsisul a fost inclus pe nota de plata (10%). Dupa ce a plecat un grup de patru asiatici, la vasa vecina s-au asezat doua femei imbracate in intregime in negru, cu batic si cu val pe fata, impreuna cu doi copii (plus unul in carucior, langa masa). Li se vedeau doar ochii si palmele. La o masa separata, de doua persoane, sotii (sau partenerii) lor. Dupa ce au comandat feluri de mancare care se puteau manca integral cu mana, femeile s-au spalat pe maini. Nu au folosit tacamuri deloc, ajutandu-se de lipie sa stranga la un loc bucatelele mici de mancare si sa le strecoare delicat in gura pe sub valul pe care-l ridicau discret. Tot pe sub val au reusit sa bea si din paharul cu apa. Se asezasera cu spatele spre strada, in fata lor fiind doar copiii si, dincolo de ei, un perete. Au discutat doar intre ele sau cu copii si nu au aruncat nici macar o privire cuiva din afara micului lor grup. Sau cel putina asa am avut noi impresia. Apropo de acest aspect, in cele trei zile si jumatate petrecute in Istanbul, am vazut numeroase variante de imbracaminte feminina: de la hainele normale, europene, purtate de fete si femei care mergeau cu picioarele dezvelite si capul descoperit, la cele care aveau pantaloni, fuste sau pardesiuri lungi iar pe cap cate un batic tras pe frunte, pana la reprezentantele sexului frumos care purtau pelerine lungi, batic si val, ba chiar si manusi pe maini, toate de culoare neagra. La un alt restaurant am vazut o femeie care si-a dat valul jos, pentru a putea manca mai usor, dupa ce in prealabil, am presupus noi, ceruse voie partenerului.



Marti dimineata am plecat de la hotel in jurul orei 10. Am parcurs cei 17 km pana la autostrada in doar 30 minute. Mai greu a fost pana am iesit de pe stradutele inguste din zona hotelului, caci odata ajunsi pe bulevarde, traficul a fost fluent. La 12:30 eram la Edirne, iar la 13:00 la vama. Unde am poposit circa 30 minute, timp in care am trecut de trei controale ale turcilor (sumare si aparent superficiale – doar pasapoartele) si de inca trei la bulgari. La unul dintre ghisee, vamesul bulgar ne-a cerut (in limba romana) imputernicirea cu care calatoream in afara Romaniei cu masina inmatriculata pe firma. Noroc ca aveam si o astfel de hartie la noi (cu antetul firmei, semnata si stampilata), in engleza de aceasta data. La alt ghiseu ni s-a dat o hartie pe baza careia la urmatorul am avut de achitat o taxa de dezinfectare a masinii si inca o taxa (bonul era scris in bulgara deci nu am inteles nimic): 2+1 euro sau 6 leva. Noi platim cu ultimii bani marunti de prin portofele: 4 leva si 1 euro. Cei 300 km prin Bulgaria i-am strabatut de aceasta data in 4 ore si jumtate (o medie de circa 67 km/h), astfel incat la ora 18:00 eram in Giurgiu. Intrarea in Romania pe la vama Giurgiu este absolut dezolanta. Orice alt comentariu este de prisos. La 19:00 intram in Bucuresti, dupa circa 55 km strabatuti prin Romania iar la 19:30 ii lasam acasa pe Adi si Anca. In jurul orei 20:00 ajungem si noi, dupa 10 ore in care am parcurs 644 km (o medie generala de 64km/h, mai buna decat cea de la dus). Consumul mediu de motorina pe cei 1292 km dus-intors a fost de 5,29 l / 100 km.

Pe drumul de intoarcere (dar si in zilele urmatoare) am avut timp sa ne limpezim impresiile. In general, cel putin in zonele pe unde ne-am plimbat noi, Istanbulul ni s-a parut mai civilizat decat Bucurestiul. Tinand cont de intinderea sa, de numarul de locuitori si de afluxul de turisti, Istanbulul este un oras curat, fara praf si mirosuri neplacute. Am vazut de mai multe ori facandu-se curatenie pe strazi sau utilitare spaland panourile indicatoare pe autostrada. Insa nu am vazut cabluri suspendate pe deasupra strazilor si nici colaci grosi atarnati pe stalpi. Cainii comunitari sunt putini (pisicile fiind, in schimb, in numar mare). Nici cersetori nu imi amintesc sa fi vazut prea multi. Infrastructura rutiera este excelenta (insa probabil au si ei problemele si nemultumirile lor). Benzina este scumpa, iar distantele de parcurs intre diferitele zone ale orasului sunt mari, mai sunt si ambuteiaje la orele de varf, asa ca probabil companiile care vand combustibil fac bani frumosi. Drapelul Turciei flutura peste tot. Si alaturi de el, simbolul national – laleaua – este omniprezent. Centrul vechi fiind destul de compact, atat la sud de Podul Galata (zona moscheilor si a bazarurilor) cat si la nord de Cornul de Aur (Turnul Galata, Piata Taksim), ne-a fost relativ usor sa ne orientam. Fara o harta completa a orasului la noi si doar cu niste print-screen-uri de pe Google Maps, am gasit cam tot ce ne-am propus. Oamenii sunt relaxati, curati si amabili. Desi sunt in numar foarte mare pe strazi, mai ales in zonele comerciale si in preajma obiectivelor turistice, nu ne-am ciocnit de nimeni si nu am avut senzatia ca cineva ar fi intentionat sa ne buzunareasca sau sa ne agreseze intr-un fel. Nu simti in privirile lor incruntarea, incrancenarea si rautatea pe care o vedem zilnic in Romania. Ca si occidentalii, turcii nu incearca sa arate cat de smecheri sunt sau sa-si etaleze starea materiala. Cat despre condus, nimic din ce am vazut in Istanbul nu putem spune ca nu experimentaseram inainte in Bucuresti sau in Romania. Si vorba colegului meu (cu care sunt de acord): in general, soferii turci nu sunt nesimtiti. Desigur exista si exceptii. Ne-am convins ca pana si claxonatul, care in Istanbul este un obicei foarte frecvent, este unul pasnic, nu agresiv, uneori soferii ajutandu-se in acest fel in executarea manevrelor. Pentru linistea noastra si pentru ca nu eram familiarizati cu ele (fiind imprumutate), am avut la noi doua GPS-uri, care si-au facut datoria, s-au completat reciproc si ne-au fost foarte utile atat in Bulgaria cat mai ales in Istanbul. Ca nota personala, Istanbulul mi-a adus in memorie cateva amintiri din copilaria mea timpurie, petrecuta in provincie, in micul oras Ramnicu Valcea: mahalalele cu case vechi si darapanate, din lemn, de pe stradutele inguste, vanzatorii ambulanti, dar mai ales magazinele de vechituri si atelierele de reparatii de la parterul, demisolul sau chiar subsolul cladirilor. Le-am regasit pe toate, dupa mai mult de 30 de ani, in orasul de pe Bosfor.

Excursia ne-a costat circa 2350 de lei (sau echivalentul a vreo 560 de euro), din care 45% cazarea (250 de euro), 23% mancarea (131 de euro), 16% drumul (88 de euro), 8% intrarea la obiective (44 de euro) si cate 4% (21 si 25 de euro) cumparaturile si respectiv alte diverse cheltuieli. Ca o concluzie, Istanbulul este un oras viu, eminamente turistic, incarcat de istorie, un amestec de civilizatii la granita intre doua lumi, o veritabila „poarta” de intrare in Orient. Uneori ai impresia ca esti intr-un imens bazar, in care poti cumpara aproape orice, oricand, oriunde. Cu siguranta este un loc in care merita sa mergi cel putin o data in viata. Apoi decizi daca vrei sa-l revezi, caci Istanbulul iti place mult sau nu iti place deloc, nu prea exista cale de mijloc.