Italia si Elvetia (2011)

RELAXARE LA MUNTE SI LA MARE (20 iulie – 6 august)

Bucuresti, 5 septembrie 2011

Spre sfarsitul primaverii, ne-am dat seama ca nu avem nimic aranjat pentru concediul din vara aceasta. Ne-am lamurit rapid in privinta preturilor mari din zona Cinque Terre din Liguria (Italia), toate locatiile mai ieftine fiind deja ocupate. Apoi am facut ceva cautari prin Tirolul austriac, insa fara sa insistam prea mult. Astfel, ne-am bucurat cand prietenii nostri din Elvetia, Madalina si Radu, ne-au propus o saptamana la mare, in Italia (la Riccione, in apropiere de Rimini) si una la munte, in Elvetia (la Saas, langa Davos). Si intrucat ei au rezolvat, in cateva ore (intr-o duminica), problema rezervarilor, la niste preturi bune si fara sa fie nevoie de avans, „oferta” lor a fost de nerefuzat. Ileana si Eugen, prietenii nostri din Bucuresti, impreuna cu care mai fuseseram in Elvetia in vara lui 2008, au raspuns si ei afirmativ invitatiei la Saas, in timp ce prima lor saptamana de concediu au petrecut-o in Austria, in apropiere de Innsbruck.



Noi am plecat din Bucuresti miercuri 20 iulie, la 6 dimineata. Drumul (traseu, durata, pauze) a semanat in mare parte cu cel parcurs in urma cu cateva luni, in vacanta noastra de Paste, in Elvetia, la aceiasi Mada si Radu. Astfel, dupa pauza de cafea din jurul orei 8:30 la OMV-ul de pe Valea Oltului, dincolo de Cozia, mergem intins pana la Nadlac. Insa de aceasta data, o luam pe centura Sibiului, cu regim de autostrada, pe care se merge foarte bine. In replica, trecem foarte greu de Sebes, iar prin Deva am mers un pic mai bine decat data trecuta (in sensul ca nu ne-au mai deviat din cauza lucrarilor incepute acum cativa ani). Mare parte din drum l-am facut la 37 de grade Celsius, noroc ca ploaia care ne-a prins dincolo de Deva a mai racorit atmosfera. Am reusit sa nu mai gresim drumul la faimoasa bifurcatie din centrul Aradului. Cei 590 km prin Romania i-am parcurs in 9 ore si jumatate (o viteza medie de doar 62 km/h), astfel incat la 15:30 eram la Nadlac. Ne-am oprit, cam o ora si jumatate, sa alimentam cu motorina si sa mancam la Petromul situat cu cativa kilometri inainte de granita cu Ungaria. Din vama, am cumparat vignete atat pentru dus cat si pentru intors, pentru Ungaria (35 lei pentru 4 zile; cea pe 10 zile costa 50 lei) si pentru Austria (50 lei pentru 10 zile caci nu aveau de vanzare pe perioade mai scurte). Odata intrati in Ungaria (in jurul orei 17), am mers pe drum national doar vreo 20 km, caci in sensul giratoriu dinainte de intrarea in Mako ne-am indreptat spre noua autostrada (M43) care ocoleste Mako, satele invecinate si, cel mai important, Szegedul. Cei 372 km prin Ungaria i-am strabatut in 4 ore (o medie de circa 93 km/h). Am ajuns la Mosonmagyarovar, la granita cu Austria, la ora 21, dupa 962 km parcursi in 15 ore (9,5 prin Romania, 1,5 pauza, 4 prin Ungaria). Constatam pe GPS ca strada pe care se afla Hotelul Minerva (www.hotelminerva.hu) si-a schimbat numele (din Engels in Erkel). De mentionat ca, pentru a nu mai avea surpriza din primavara cand nu am gasit locuri, de aceasta data am facut rezervare prin email in ziua dinaintea plecarii (am primit confirmarea rezervarii in circa o ora).

Joi dimineata, dupa ce am platit camera (cu cardul, circa 41-42 euro), am plecat din Moson pe ploaie, la 14 grade Celsius, in jurul orei 11. Fara sa ne propunem neaparat acest lucru, ci doar oprind in aceleasi locuri ca in primavara, am constatat ca am reusit sa impartim traseul din acea zi in trei parti a cate trei ore de mers, in care am strabatut aproximativ cate 300 km, avand intre ele doua pauze de cate o ora. Astfel, la ora 14 opream la OMV Lindach (in Laakirchen) sa alimentam si sa bem o cafea. Pe la 16 ieseam din Austria (circa 387 km strabatuti in 4 ore, fara sa consideram pauza, deci o viteza medie de circa 97 km/h). In jurul orei 17 ocoleam Munchenul, iar la 18 opream la Lechwiesen (Landsberg am Lech), pentru aceleasi delicioase sandviciuri cu peste (cam 2,90 euro bucata) si aceeasi excelenta cafea Lavazza (2,80 euro) pe care le descoperiseram in primavara. De la o masa vecina, in gradina restaurantului, intra in vorba cu noi un sofer de tir, care ne povesteste cateva crampeie din viata lui de roman care traieste de ceva ani in Spania (insa accentul de Maramures i-a ramas intact). Ratam din nou drumul corect in dubla bifurcatie de autostrazi, dupa ce trecem de Zurich si inainte cu cativa kilometri de iesirea spre Urdorf. Ajungem la destinatie la ora 22 (21 ora locala), dupa 834 km parcursi in 11 ore (9 de mers si 2 ore de pauza), cu o medie de 93 km/h. In total, facuseram de la Bucuresti 1796 km, cu un consum mediu de motorina de circa 5,2 l/100 km. Eliana, cu trei luni mai mare decat asta primavara si mai putin sfioasa, ne astepta din nou in fata blocului, tot cu un buchetel de flori pentru Cami si tot impreuna cu parintii si bunicii ei.



Vineri a fost zi de relaxare dupa drum, in care am avut grija de Eliana, parintii ei fiind la serviciu. Am inceput sa ne jucam dis-de-dimineata, am luat micul dejun impreuna cu Aba si Abu (bunicii), veniti intr-o vizita scurta pentru a ne invita sa mancam de pranz la ei. Am asteptat sa apara soarele, intre doua reprize de ploaie, si am mers pe jos la Aba si Abu, unde am avut parte de o masa delicioasa. Seara, Mada si Radu au inceput pregatirea bagajelor pentru Italia.



Am plecat din Urdorf sambata dimineata pe la 11:30, pe o temperatura de 13-14 grade Celsius. Am alimentat cu motorina la un Shell din localitatea vecina (Birmensdorf). Din cauza aprecierii fara precedent a cursului de schimb al francului elvetian, aici am platit pe motorina cel mai mare pret din acest concediu: 1,835 franci pe litru (echivalentul a circa 1,65 euro), mai mare chiar decat pretul de la OMV-urile de pe autostrada din Austria (circa 1,50-1,53 euro), in timp ce in Romania platiseram echivalentul a circa 1,27 euro. Apoi am intrat pe autostrada si am ales, pentru a traversa spre sud Elvetia, varianta Chur – tunelul San Bernardino (lung de circa 6,6 km). Desi ar fi fost ceva mai scurt, am evitat drumul prin Lucerna, caci atat de la TV cat si din calupurile de informatii din trafic care intrerupeau din cand in cand muzica din masina, auziseram ca la tunelul Gotthard (cel mai lung din Elvetia) coada de masini se intindea pe circa 16-18 km (cam 3,5-4 ore de asteptare). Ne-au impresionat din nou drumurile prin munte ale elvetienilor. S-a mers greu din cauza lucrarilor pe autostrada, iar apoi din cauza portiunilor de drum cu o singura banda pe sens din apropiere de San Bernardino. A plouat in mai multe reprize in acea zi, insa in apropiere de Lugano (ne-a placut foarte mult panorama orasului de pe malul lacului omonim) am avut parte de o ploaie torentiala zdravana. Am intrat in Italia pe la Chiasso, in jur de 16:30, iar pe la 17 am facut o pauza de circa o ora si vreo trei sferturi la un restaurant de pe marginea autostrazii, dupa iesirea Como Sud. Aici ne-am intalnit cu Diana (sora mea) si Vali (prietenul ei), care venisera special sa ne vada de la circa 30-40 km distanta, din Cassano Magnago, unde locuiesc. La 18:45 am plecat din nou la drum, am ocolit Milano si am intrat pe A1 (Autostrada del Sole). Intre Como si Milano Sud am stat la trei cozi pentru a plati portiuni de autostrada (in total vreo 5 euro). Peste doua ore si jumatate, pe la 21:15, la Bologna, parasim A1 si intram pe A14 (Autostrada Adriatica). Usor inexplicabil, GPS-ul ne-a scos de pe autostrada si ne-a bagat pe o centura rapida a orasului, paralela cu autostrada. Ni s-a parut cam ciudat, insa l-am urmat cuminti, pierzand astfel cateva minute bune. Peste inca o ora ajungem la Rimini (ceasul arata 22:15), apoi ne oprim intr-o coada de masini cu doar cativa kilometri inainte de a iesi de pe autostrada spre Riccione. Coada se datora unor lucrari de largire a autostrazii si a unui tir accidentat pe banda a doua a celuilalt sens de mers. Austostrada pe care merseseram urmeaza traseul celebrei Calea Aemilia, construita de romani in anul 187, care unea Rimini (Marea Adriatica), Bologna, Modena, Parma si orasele garnizoana din Piacenza. Autostrada a costat 13 euro intre Milano Sud si Bologna si inca 7 euro intre Bologna si Rimini (deci 20 euro pe circa 300 km). Daca adaugam si cei 5 euro intre Como si Milano Sud, ajungem la un total de 50 euro cheltuiti pe autostrazi in Italia, dus-intors. E drept, autostrada avea in general trei benzi, pe alocuri chiar patru; doua benzi erau doar pe portiunile in lucru. Ajungem la destinatie la ora 23:00 (zece, ora locala), dupa 11 ore si jumatate (din care 9 ore si jumatate de mers si circa 2 ore de pauza) in care am strabatut 673 km, cu o medie de 71 km/h (calculata fara pauza). Din cauza numeroaselor cozi prin Elvetia si Italia, dupa 2469 km, consumul general de motoria crescuse la 5,35.



GPS-ul ne-a condus pana in fata Hotelului Nizza (www.hotelnizza.it), in partea de nord a statiunii de vacanta Riccione, aproape de aeroportul Federico Fellini, situat in sudul orasului Rimini (celebrul regizor s-a nascut la Rimini). De cealalta parte a strazii pe care se afla hotelul (Viale Gabriele D’Annunzio – care traverseaza jumatate din oras si este paralela cu tarmul Marii Adriatice), incepe plaja. La indicatiile gazdei noastre, Marco Pinzi – cel care opereaza hotelul, am inghesuit masina in parcarea lunga si ingusta din dreapta hotelului (incapeau cate 4-5 masini aliniate pe doua siruri intre care ramanea loc cat sa deschizi putin portiera). Avand proaspata in minte experienta parcarii de langa hotelul din Istanbul, nu ne-a surprins cand Marco ne-a cerut sa-i lasam una din cheile masinii, pentru a putea sa o mute la nevoie (s-a intamplat luni, cand am gasit-o in cealalta parcare – curtea din spatele hotelului). Ne-am urcat bagajele cu liftul in camera de la primul etaj, una dintre cele sase camere ale hotelului cu vedere spre mare (cate doua pe fiecare dintre cele trei etaje, plasate deasupra intrarii in hotel, de o parte si de alta). Construit pe la inceputul anilor ’50, hotelul este renovat si curat (in fiecare dimineata, cameristele intrau in camera si faceau curatenie). Desi are doar doua stele, am avut tot confortul necesar. Mai putin aer conditionat (de care oricum nu am avut nevoie), desi am inteles ca exista camere in hotel care au asa ceva. Unul dintre aspectele despre care cred ca au facut ca hotelul sa aiba doar doua stele este faptul ca baia nu avea cabina de dus, ci doar un spatiu de circa un metru patrat, cu scurgere in podea, unde era amplasat furtunul de dus. Camera Elianei, a lui Mada si Radu (care ajunsesera la hotel cu vreo 40-45 de minute inaintea noastra) era la etajul doi - vedeau marea mai bine, peste coroanele copacilor de peste strada. Faptul ca am avut camere cu vedere la mare se datoreaza mamei lui Radu care are o relatie speciala cu proprietara hotelului, a carei clienta fidela este de vreo 30 de ani.

Intrucat am ajuns cu mult dupa ce se incheiase cina, Eliana, Mada si Radu ne asteptau la restaurantul-pizzerie de peste drum de hotel, la cativa metri de plaja, La Fattoria del Mare (www.fattoria.net), datand din 1966. Nu stiu cum au facut rost de masa, caci restaurantul era plin ochi (fiind sambata seara, la sfarsit de iulie). Foarte multe mese de grup, de 12 persoane sau chiar mai mari, pline cu italieni tineri si galagiosi – am observat numeroase aniversari sau petreceri ale burlacilor. O galagie de nedescris, o atmosfera ca pe stadion. Eliana, finuta si politicoasa, a remarcat zambind ca „este putina galagie” apoi si-a vazut cuminte de mancarea primita relativ rapid de la chelnerii care faceau fata cu brio aglomeratiei. Preturile sunt accesibile: pizza este intre 5 si 8,5 euro (delicioasa, mare, cu blat foarte subtire si nu foarte incarcata); pastele 6-7 euro; „cozze alla marinara” (midii) 7,5 euro; cartofi prajiti 3,5 euro; „spiedini di gamberi” (creveti frigarui) 10,5 euro. Grisinele au fost din partea casei iar bacsisul a fost inclus in nota de plata - 1,5 euro de persoana. Mancarea gustoasa si vinul frizzante, precum si veselia contagioasa a italienilor ne-au facut sa mai uitam de oboseala unui drum istovitor si au facut din primul contact cu statiunea de pe litoralul italian o experienta de neuitat. Dupa ce ne-am plimbat putin pe plaja, ne-am intors in camera de hotel si ne-am pregatit de culcare. Iesind pe balconul generos al camerei, ne-am dat seama ca zgomotul strazii de sub fereastra noastra (masini si oameni intr-un du-te-vino continuu) nu se va potoli decat tarziu, spre rasaritul soarelui. Asa ca am inchis usile balconului si am tras complet oblonul exterior.



Am dormit pana cand am auzit batai in usa. Buimac si vazand bezna in camera, primul gand a fost ca Radu, dupa ce a incercat fara succes sa o adoarma pe Eliana in „patul mare”, a venit sa ceara cheia de la masina noastra unde era patutul Elianei. Intr-adevar, la usa erau Eliana si parintii ei, insa nu mai era noapte ci duminica dimineata. Afara se luminase de mult, era ora noua – cand stabiliseram ca vom cobori la micul dejun. Dupa aceasta experienta, in celelalte nopti nu am mai coborat complet oblonul. Micul dejun, bufet suedez, a fost destul de bogat si consistent, inclusiv o gama variata de prajiturele. Dupa micul dejun, am mers sa bem cafeaua pe terasa deschisa a Panificio Pasticceria Bianchi (infiintata in 1948), la 20 de metri mai sus pe aceeasi strada, dincolo de hotelul vecin. Cafeaua, mica si tare, costa 1 euro. De-a lungul sederii noastre am mers acolo in fiecare dimineata (uneori si dupa masa de pranz). In timpul in care ceilalti savurau delicioasa cafea, Eliana si cu mine rasfoiam ziarele locale. Inainte de pranz am facut primii pasi prin statiune, mergand intr-un “targ de duminica” cu haine si maruntisuri, desfasurat pe una din stradutele din spatele hotelului. Zilnic, atat masa de pranz cat si cina se compuneau din aperitiv – bufet suedez destul de variat si consistent (te puteai satura lejer doar cu aperitivul), doua feluri principale si desert. La fiecare dintre cele doua feluri, puteai alege intre doua variante. De exemplu, duminica am avut de ales la felul intai intre tagliatele cu creveti si lasagna, iar la felul doi intre peste cu cartofi si rulou de vita cu sos de rosii si cartofi. In majoritatea zilelor, eu alegeam o varianta iar Cami pe cealalta, astfel incat am incercat cam toate felurile gatite de bucataria hotelului. La fiecare dintre feluri, Elisa si Diego (cei doi tineri amabili care ne serveau) treceau deseori printre mese si intrebau daca mai vrea cineva supliment. Nu era absolut nicio problema sa cerem „supliment” din cealalta varianta, nu din cea aleasa initial. La desert, se putea alege dintre cateva variante: sorbetto de lamaie, budinca de ciocolata, inghetata, panacota, fructe etc. De-a lungul saptamanii petrecute in Italia, am mancat tot soiul de paste, mult peste si fructe de mare, excelent pregatite. Ca o remarca, am inteles ca italienii (cel putin in zona aceea) mananca spaghetele doar cu furculita, fara a se ajuta de lingura (intr-adevar nu am primit lingura cand ceream paste, nici la hotel, nici la celelalte restaurante unde am mai mancat). Mesele la hotel au fost foarte consistente si delicioase, un adevarat rasfat culinar. Desi batea vantul si erau nori (chiar plouase putin in jurul pranzului), dupa amiaza l-am insotit pe Radu la mare. A facut o baie scurta (apa era tare rece) apoi, usor epuizat de efort si mai ales de frig, a mers in camera pentru un somn binemeritat. In fiecare seara, de obicei dupa cina, ieseam la plimbare pe Viale Dante Alighieri, principala artera (comerciala si de promenada) a statiunii, intesata de oameni de toate natiile si varstele – adolescenti galagiosi, familii cu copii in carucior dar si numeroase cupluri de persoane in varsta. Din loc in loc, in gradinile hotelurilor si pe terasele restaurantelor, vedeam petreceri ad-hoc, in aer liber, cu oameni care cantau si dansau, la cativa metri de trecatorii care se opreau sa-i priveasca sau, de ce nu, sa li se alature. Ba chiar intr-una din seri, intr-o piateta, am ascultat cateva piese dintr-un „concert” al unei trupe de artisti italieni care cantau compozitii proprii sau reinterpretari ale unor melodii celebre.

Sa mai spunem ca ne aflam in sud-estul regiunii Emilia Romagna (invecinata la sud-vest cu mai celebra Toscana), una dintre cele mai prospere regiuni (preponderent agricole) si centrul gastronomic al Italiei, celebra pentru sunca suculenta si cascavalurile parmezan (parmigiano) din Parma, dar si pentru faimosii carnatii de Bologna. Mancarea si restaurantele de aici sunt printre cele mai renumite din Italia. In afara de bucatarie si centrul istoric bine conservat, capitala administrativa (dar si culinara) a regiunii, Bologna (avand circa jumatate de milion de locuitori), este celebra si pentru universitatea sa (infiintata in secolul al XI-lea) – cea mai veche din Italia si una dintre cele mai vechi din Europa. Emilia Romagna este cunoscuta si pentru orasele sale istorice (Ferrara, Parma etc.). Cele mai frumoase mozaicuri din perioada romana tarzie, bizantina si crestina timpurie din vestul Europei (si unele dintre cele mai frumoase din intreaga lume) se gasesc la Ravenna – port la Adriatica, capitala Imperiului de Vest inainte de a deveni un important satelit administrativ si artistic al Imperiului Bizantin si al Constantinopolului.



Luni am fost la Gradara, la vreo 15-20 km spre sud-est, dincolo de autostrada pe care veniseram de la Bologna si care continua spre Ancona, Pescara, Bari. Gradara se afla in provincia vecina, Pesaro e Urbino (orasul Urbino este un important centru istoric), regiunea Marche – la granita acesteia cu Emilia Romagna. Mai putin cunoscuta, regiunea Marche, intinsa, ingusta si preponderent agricola, are o pozitie marginasa (care si azi o izoleaza de stilul de viata italian), aflandu-se pe o linie de coasta insorita si avand privelisti spectaculoase, hectare intregi de livezi dar si numeroase statiuni la malul marii cu portiuni lungi de plaja. Atat Emilia Romagna cat si Marche sunt separate de Toscana, Umbria, Roma si restul centrului Italiei prin bariera muntoasa a Apeninilor: Appennino Tosco-Emiliano si Appennino Umbro-Marchigiano. De la Rimini-Riccione, spre vest, traversand sirul de munti prin Parco Nazionale delle Foreste Casentinesi Monte Falterona Campigna, se ajunge la Florenta. Santinela a Adriaticii, Gradara este situata pe un varful unui deal, aleile din interiorul zidurilor inalte care adapostesc castelul medieval (www.castellodigradara.it)‎ avand o panta pronuntata. De sus, privelistea este deosebita. Am intrat pe sub turnul cu ceas si am fost inconjurati imediat de restaurante, mini-muzee si magazine de suveniruri. Printre ele, l-am gasit pe Pinocchio, de fapt mascota magazinului Bartolucci (www.bartolucci.com), plin cu obiecte decorative pentru copii, realizate in intregime din lemn. Mada a fost cucerita pe loc si iremediabil. La capatul unei alei romantice „Passeggiata degli Innamorati” am gasit restaurantul cu specific marinaresc „Rocca d’A… mare”, despre care auziseram lucruri bune la hotelul unde stateam. Am ales meniul de 18 euro de persoana care a constat in paste cu fructe de mare si un sortiment variat si consistent de peste (nu am reusit sa terminam). Am baut vin (7 euro carafa), apa minerala (1 euro sticla) si cafea (1 euro) iar din partea casei am primit la final doua sticlute paralelipipedice, abia scoase de la frigider, una cu traditionalul limoncello iar cealalta tot cu un digestiv, brun inchis si cu un usor gust de sirop de tuse (Radu ii spunea chrutli). Intrucat nu am reusit sa terminam sticlutele si am rugat sa ni le dea acasa, gazdele ne-au umplut doua sticle de plastic de cate jumatate de litru cu delicioasele bauturi. Dintr-un pliant gasit la hotel, am aflat ca tot in zona, insa un pic mai departe (provincia Ancona, aceeasi regiune Marche), se afla superba pestera Frasassi (www.frasassi.com). Din pacate nu am reusit sa o vizitam. Ne-am intors in Riccione dupa-amiaza tarziu. Am mers pentru prima data in acest concediu la plaja. Am platit 100 euro pentru patru paturi pe patru zile (marti-vineri) firmei care administra unul dintre loturile de plaja din fata hotelului (deci cam 6 euro de pat pe zi – oare cat o costa pe litoralul romanesc?). Bonus, am avut voie sa stam la plaja si luni dupa-amiaza. Dupa cina satioasa si deja traditionala plimbare prin centrul statiunii, inainte de culcare, obisnuiam sa stam pe balcon si, in timp ce Mada o adormea pe Eliana, noi impreuna cu Radu beam cate un limoncello rece sau o bere iar uneori mai mancam si cate o pizza delicioasa, abia scoasa din cuptorul de la Fattoria de peste drum. Priveam oamenii care se plimbau prin statiune sau o tranzitau (intre hoteluri, restaurante, discoteci si parcuri de distractii), precum si sirul aproape continuu de masini care se duceau sau se intorceau din Rimini, orasul cosmopolit de la cativa kilometri, mai mare si cu mai multe atractii nocturne.



Marti am facut plaja si baie toata ziua. Nisip fin pe plaja si in apa, paturile aranjate sub umbrele sau sub copertinele late cat lungimea patului si lungi de cateva zeci de metri. Eliana s-a jucat toata ziua in nisip. In plimbarile noastre nocturne prin centrul statiunii, Mada a descoperit cu bucurie ca exista magazinul Bartolucci si in Riccione. Nu au fost multe serile in care sa nu-l vizitam pentru a mai cumpara cate ceva de acolo pentru Eliana.

Miercuri dimineata am apucat sa facem putina plaja insa apoi au inceput sa se adune norii. Din care am inteles, in acea perioada a plouat cam in toata Europa centrala si de sud. Ploaia nu ne-a ocolit nici pe noi. Dupa masa de pranz, eu si Radu ne-am luat totusi prosoapele si am fost la plaja, sperand in sinea noastra ca ploaia va inceta la un moment dat. Intinsi pe paturi, la adapostul copertinei, priveam ploaia mocaneasca, cat pe ce sa atipim. In jurul nostru, cativa temerari se jucau cu o minge pe plaja si, din cand in cand, intrau sa se incalzeasca in mare. Altii alergau, iar cativa iesisera pur si simplu la plimbare pe ploaie, cu sau fara umbrela, pe malul marii. Neputand iesi afara din cauza ploii, in acea seara ne-am jucat cu Eliana in camera. Dupa cina, ni s-a parut ca ploaia este pe cale sa inceteze. Astfel ca am iesit din nou la plimbare, mergand mai mult decat in serile anterioare, pana in centrul statiunii, la intersectia Viale Dante Alighieri cu Viale Maria Ceccarini. Insa ploaia s-a intetit la intoarcere si, desi aveam umbrela, am ajuns la hotel uzi fleasca. A continuat sa ploua intreaga noapte.



Joi dimineata ploaia a incetat iar in jurul pranzului a iesit soarele. Dupa pranz, am plecat cu totii sa vizitam San Marino, minuscula republica enclava din Marche (www.visitsanmarino.com) – statul cu guvern propriu care a ramas independent timp de 1600 de ani. Am plecat din Riccione, unde altitudinea nu depaseste 20 m, iar peste 30 km (spre sud-vest) eram in San Marino, la 700 m deasupra nivelului marii. In ultima portiune de drum am urcat circa 150 m diferenta de nivel, pana pe Muntele Titano, pe care a fost construit orasul-cetate. Pe drum spre San Marino, Radu a facut o mic ocol spre sud, astfel incat am avut ocazia sa admiram si cateva superbe peisaje pastorale rurale, nedistruse de civilizatie, prin care este renumita regiunea Marche. Odata trecuti de poarta cetatii, ne-am pierdut pe stradutele inguste si intortocheate si printre casele vechi, construite in panta. Multe restaurante si magazine cu suverniruri, decoratiuni, imbracaminte si accesorii. De jur imprejur, privelistea este superba, atat spre Rimini si Adriatica cat si spre colinele invecinate. Am admirat pe afara Pallazo del Governo si am intrat putin in Basillica di San Marino. Am vizitat micul stat in prima dintre „zilele medievale”, asa ca ne-am bucurat de numeroase parade si mini-spectacole si de prezenta unor personaje in costumatie specifica. Desi s-a fotografiat bucuroasa si curioasa alaturi de doua ”pipis” (printese), in apropiere de Prima Torre (primul dintre cele trei turnuri ale cetatii), Eliana a constatat ca niciuna nu semana cu „Alba si cu Zapada” – preferata ei. Am baut cate o cafea (1,5 euro) si o bere (4 euro) la pizzeria Nido del Falco (www.nidodelfalco.com), cocotata chiar in varful stancii, bucurandu-ne de peisaj. Se poate face un circuit complet al zidurilor istorice ale orasului, vizitand cele cateva muzee care se afla in bastioane. Ulterior am aflat ca, la vest de San Marino, in imediata vecinatate, se afla San Leo, un oras mai mic dar situat tot la inaltime, pe un deal. Despre castelul din fortareata San Leo, una dintre cele mai impresionante ale Italiei (Machiavelli o considera una dintre cele mai bune redute), am citit ca l-ar fi inspirat pe Dante cand a scris Purgatoriul. Castelul a supravietuit, cocotat pe meterezele abrupte, deasupra unei piatete pietruite, flancata de o biserica din secolul al IX-lea si o catedrala romana. Poate vom reusi sa vizitam San Leo cu urmatoarea ocazie. La intoarcere spre Riccione, drumul ne-a dus putin prin Rimini – o combinatie intre orasul vechi medieval si renascentist si asezarea ultramoderna cu hotelurile zgarie-nori din zona litoralului. Intrucat vizita noastra in San Marino s-a prelungit, am pierdut masa de seara de la hotel asa ca am mancat din nou la La Fattoria del Mare. Mai putina aglomeratie si galagie decat in week-end. In timpul plimbarii de seara, ne-am oprit sa admiram interesantele exponate ale magazinului de prezentare Luxury House (www.luxury-house.it).



Fiind ultima zi la mare, vineri am stat tot timpul la plaja si ne-am balacit in apa calda si linistita a Adriaticii. Eliana a prins curaj si a facut prima ei baie adevarata in mare, inconjurata si aplaudata de noi patru. Dupa cina copioasa, o ultima plimbare pana in centru. Din nou, magazine de lux deschise pana seara tarziu si spectacole de dans si muzica in aer liber. De aceasta data, ne-am intors la hotel pe faleza (Lungomare). Din pacate, nu am reusit sa vizitam nici Ravenna si nici Bologna. Poate data viitoare cand ajungem in zona vom fi mai harnici. Sa mai adaugam ca, in afara de Mirabilandia (aflata in apropiere de Ravenna), in zona Rimini-Riccione se afla numeroase complexuri de agrement, mai mici sau mai mari, pentru copii si nu numai.



Sambata dimineata ne-am finalizat bagajele si i-am platit lui Marco: pentru fiecare camera, 685 euro cazarea pe cele sapte nopti (inclusiv cele trei mese pe zi) la care s-au adaugat 40 euro pentru bauturi (eu am numarat pentru toti cinci vreo noua sticle de vin, vreo cinci beri, insa la sticlele de apa minerala am pierdut socoteala inca de a doua zi de la venirea noastra). Marco ne-a facut si un discount de cinci euro de familie, asa ca am platit in total 720 euro. A meritat de la primul pana la ultimul banut. Am plecat din Riccione la 11:45, am alimentat cu motorina (1,42 euro/l; de remarcat ca in San Marino am vazut cel mai mic pret din acest concediu - sub 1,4 euro/l), iar in jur de 12:00 intram pe autostrada. Dupa 300 km parcursi in 3 ore, ieseam de pe autostrada la Milano Sud. Intrucat Diana si Vali ne invitasera pe la ei, urma sa ne abatem putin din drum, pana la Cassano Magnago. Dupa ce am pierdut trei sferturi de ora in lungile si haoticele cozi formate la punctul de taxare de pe autostrada la iesirea spre Varese (era „sambata neagra” – cea mai apropiata de 1 august, data la care mai toata Italia intra in concediu pentru o luna), ultimii 70 km din prima portiune de drum din acea zi (intre Milano Sud si Cassano) i-am strabatut intr-o ora. Astfel, am ajuns acasa la Diana si Vali la 16:45, deci dupa 5 ore de mers pentru 370 km (o medie de 74 km/h). Am facut o pauza de trei ore si jumatate, timp in care am mancat de pranz iar apoi am mers sa cumparam mancare in cateva centre comerciale din Gallarate – micul orasel invecinat – pe care Diana si Vali le frecventeaza. Asta pentru ca in Elvetia, unde urma sa ajungem in acea seara pentru a petrece a doua saptamana de vacanta, magazinele sunt inchise de regula sambata dupa-amiaza si duminica. Iar luni, fiind 1 august (ziua nationala a Elvetiei), urma ca magazinele sa ramana inchise. Diana si Vali ne-au dus direct la magazinele pe care le cunosteau bine si ne-au sugerat produse bune si ieftine, testate de ei, astfel incat am economisit timp si bani fata de situatia in care ne-am fi oprit singuri la vreun centru comercial pe marginea autostrazii. Doar un singur exemplu: un litru de ulei de masline extra virgin costa intre 3,90 si 4,60 euro. La 20:15 pornim din nou iar la 23:30 urma sa ajungem la Saas, strabatand alti 250 km (o medie de 77 km/h). Trecem fara niciun pic de coada granita Italiei cu Elvetia si mergem in mare parte pe acelasi traseu ca cel strabatut in urma cu o saptamana, cand plecaseram de la Urdorf spre Riccione. Admiram din nou frumosul Lugano, urcam pe serpentine si viaducte spectaculoase (intr-un cadru natural mirific) pana la 1600 m altitudine pentru a traversa muntele prin tunelul San Bernardino, in timp ce la radioul masinii auzeam din nou despre cozile de kilometri la tunelul Gotthard, in ciuda orei tarzii. Pe deasupra tunelului, vechiul drum urca la peste 2000 m, pasul din San Bernardino fiind folosit – din ce am citit intr-un ghid de calatorie – inca din Epoca Brozului. Din pacate, dupa ce iesim din tunel, se lasa rapid intunericul, rapindu-ne placerea de a ne bucura de impresionantele peisaje montane. Dupa ce trecem de Chur, iesim de pe autostrada la Landquart si o luam la dreapta in directia Saas im Prattigau. Pe ultimii 20-25 km pana la destinatie, urmam in amonte valea Prattigau (de aici vine extensia din numele localitatii) a raului Landquart ce serpuieste spre sud-est printre doua siruri de munti. In „centrul” localitatii Saas ne-au asteptat Ileana si Eugen, sositi din Austria in cursul dupa-amiezii. Am strabatut cei circa 620 km intre Riccione si Saas in 11 ore si trei sferturi (8 ore si un sfert de mers, plus 3 ore si jumatate pauza), deci cu o medie in acea zi de 75 km/h. Situat la circa 1000 m altitudine, Saas se afla la aproximativ 15-20 km de Davos, in cantonul Graubunden, in estul Elvetiei, aproape de granita cu Austria. Un pic mai la nord-vest este Liechtenstein. Ileana si Eugen ne-au prezentat apartamentul de la etaj al pensiunii in care urma sa stam pana vinerea urmatoare. Casa era a unui prieten bun al lui Radu. Stil rustic, mult lemn: bucatarie, living mare incluzand si un loc de luat masa, doua dormitoare (unul cu pat matrimonial, celalalt cu trei paturi din care doua suprapuse), baie cu dus, terasa spatioasa pe doua laturi ale casei, spre sud si vest. Urma sa aflam de la Radu ca apartamentul de la etaj (cel in care stateam noi impreuna cu Ileana si Eugen) nu se inchiriaza in mod normal, fiind doar pentru proprietar si prietenii apropiati. Am incheiat ziua (destul de obositoare) cu o cina rapida alcatuita din paste si multa bere.



Duminica am stat pur si simplu la soare pe terasa casei si am privit muntii care se inalta de o parte si de alta a raului Landquart: spre sud-est varfurile Gotschnagrat (vedeam punctul terminus al telecabiei care urca din Klosters, localitatea vecina) si Casanna (2500 m), iar spre nord-est Ratschenflue si Madrisahorn (2700-2800 m). Era atat de relaxant, caci nu faceam altceva decat sa-mi mut privirea de la un sir de munti la altul. Multa liniste si aer curat. Dupa-amiaza, ne-am reintalnit cu Eliana si parintii ei, care trecusera pe acasa (la Urdorf) pentru o pauza de o noapte, intre mare si munte. Ei au locuit la apartamentul de jos (cel care se inchiriaza in mod normal): bucatarie, living, doua dormitoare (cel mare avea pat matrimonial si inca un pat de o persoana) si baie. Dupa-amiaza ne-am petrecut-o in gradina din spatele casei (cu iarba verde, visini si pruni inca plini de fructe), intinsi la soare, stand la masuta de lemn sau in jurul gratarului sau alergand de colo-colo impreuna cu Eliana. In fata casei, in afara de garaj, mai este loc pentru inca doua sau chiar trei masini.

Graubunden este cel mai mare si unul dintre cele mai pitoresti cantoane din Elvetia, detinand nu mai putin de 14 trecatori montane, 615 lacuri, un varf de peste 4000 m (Bernina, in sud, la granita cu Italia), un parc national si cateva statiuni celebre: Davos, Klosters, Arosa, precum si St. Moritz (situat aproape de Bernina) – despre care se spune ca ar fi cea mai veche statiune de iarna din lume, unde se pare ca s-ar fi inventat bobul, in 1891. Conservatori prin definitie, locuitorii cantonului au interzis traficul motorizat pana in 1925. De asemenea, Graubunden s-a numarat printre printre ultimele cantoane in care femeile nu aveau dreptul sa voteze. Mai mult decat atat, se pare ca satele protestante din valea Prattigau sunt cunoscute pentru credinta lor in superstitii, avand tamaduitori si clarvazatori. Capitala cantonului este Chur, care ar fi, din cate am citit, cel mai vechi oras din Elvetia, locuit de celti inca de acum 5000 de ani.



Luni am facut o plimbare de voie pe marginea raului Landquart, in amonte, spre sud-est (in directia Serneus-Klosters), pana la un pod suspendat, bucurandu-ne de frumusetea peisajului si de mersul prin natura. Spre seara, am plecat cu masinile vreo 5-10 km spre sud-est, pana in localitatea vecina, Klosters, situata la circa 1100-1200 m altitudine. Ne-am informat la oficiul de turism din localitate (deschis, desi era ziua nationala a Elvetiei) in ceea ce priveste locul si programul de desfasurare a ceremoniilor prilejuite de sarbatorirea zilei de 1 august. Dupa cateva minute, parcam masinile langa un complex sportiv si de agrement (Silvrettapark, daca am inteles corect), pe malul aceluiasi rau Landquart. In parcul de la intrarea in complex, erau amenajate pe iarba locuri de joaca pentru copii, tobogane dar si numeroase tonete unde se vindeau bratwursti (6,5 franci), creveti la gratar (vreo 10 franci), clatite (6 franci), bere si altele. O atmosfera relaxata, de sarbatoare. Oamenii stateau la mese lungi, asezati pe bancute de lemn, unele sub cerul liber, iar altele sub un pavilion acoperit, destul de incapator, care a gazduit, pentru inceput, recitalul unei formatii de muzica traditionala elvetiana (aducea oarecum cu muzica de fanfara de pe la noi). Dupa discursul electoral al unui om politic local (pe care nu cred ca l-au ascultat cu atentie prea multi), toata lumea s-a ridicat in picioare pentru a canta imnul national – am aflat cu ocazia asta ca imnul Elvetiei este de fapt un psalm (un cantec religios). Cateva domnisoare au impartit multimii adunate in parc foi cu textul imnului. Primele foi impartite contineau doar doua strofe, insa ulterior fetele au revenit cu alte hartii pe care erau imprimate trei strofe. La inceput, am glumit pe seama elvetienilor care nu isi cunosc imnul si nici macar numarul strofelor. Apoi mi-am dat brusc seama ca nici eu nu stiu imnul Romaniei si, de asemenea, numarul strofelor acestuia. Mi-am cerut scuze si mi-a fost rusine. Nu cred ca mai este nevoie sa mentionez ca oridunde priveam era arborat steagul Elvetiei (crucea alba pe fond rosu), inclusiv pe fetele de masa. Am cantat si noi imnul (asa cum ne-am priceput sa citim de pe foaie), iar dupa momentul solemn incheiat cu un ropot de aplauze ne-am plimbat putin prin complexul de agrement, admirand in departare, spre est, crestele acoperite cu zapada ale muntilor inalti de peste 3000 de metri. La lasarea intunericului, in parcare s-a format o procesiune, avand in frunte doua vaci impodobite traditional, o mini-orchestra (sa-i spunem fanfara), urmate de un sir lung de adulti si copii care tineau in maini torte si respectiv lampioane colorate, printre care se strecurau si vreo doua calesti care plimbau turistii. Dupa un tur prin centrul localitatii, procesiunea urma sa se intoarca la lacul din capatul complexului sportiv, unde era programat un spectacol de artificii. Noi insa am plecat agale cu masinile, in urma procesiunii, spre casa. Totusi am avut parte de artificii, in Saas – atat cele lansate de vecinii nostri cat si cele proiectate spre cer de elvetienii din satele apropiate, unele din ele cocotate pe dealurile dimprejur – le-am privit pana la miezul noptii de pe terasa casei.



Marti am mers din nou la Klosters – statiunea preferata de familia regala britanica, mai linistita decat celebrele Davos si St. Moritz, inca dispunand de piste si facilitati de schi de acelasi calibru. De aceasta data, ne-am oprit la intrarea in localitate si am urcat cu gondola (o telecabina mai mica, de 4 persoane) circa 750 m diferenta de nivel pana la Madrisa, la 1900 m altitudine. De aici pornesc linii de teleschi si trasee montane spre varful cu acelasi nume. De mentionat ca se putea urca pana acolo si cu masina, pe drum asfaltat. Biletul de gondola a costat 25 de franci de persoana, dus-intors. Informatii despre atractiile zonei se gasesc la www.davosklosters.ch. Ajunsi sus, am admirat cu nesaj privelistea din jur, am intrat putin intr-un tarc cu cativa ponei si cateva caprite, apoi ne-am oprit la o gustare, o bere si o cafea la Bergrestaurant Saaseralp, cu o terasa generoasa (un capucino costa aici 4,5 franci). Apoi am facut cativa pasi, in sus, pe munte, pana deasupra platoului pe care se aflau statia de telecabina, restaurantul, tarcul cu animale si un mini-parc de distractii pentru copii (Madrisa Land). Jos, in vale, se vedea Klostersul, iar de jur imprejurul nostru zeci de varfuri si creste muntoase, scaldate in lumina unui soare dogoritor. La un moment dat, m-am asezat pe jos, in mijlocul drumului, pe spate si sprijinit in coate, savurand din plin frumusetea locului si incercand sa-mi intiparesc in memorie senzatia de beatitudine traita in cele cateva minute petrecute acolo. Ca alternativa la telecabina, se putea cobori pe serpentine (pana in Klosters sau Saas) cu o trotineta speciala, cu roti mai mari si mai groase. Dupa ce am coborat, am facut niste cumparaturi la Coop-ul din Klosters, pentru gratarul din acea seara.



Miercuri am mers cu masinile tot spre sud, avand ca destinatie Davos. Am ocolit Klosters prin vest, trecand superbul pod peste valea larga a raului Landquart, imediat inainte de a intra in tunelul Gotschna. Dupa ce am admirat, in fuga masinii, Lacul Davos, din nordul orasului, iata-ne ajunsi in localitatea care gadzuieste la inceputul fiecarui an Forumul Economic Mondial. Situat la peste 1500 m altitudine (de la Saas drumul a urcat aproape continuu) si renumit pentru aerul sau (recomandat pentru afectiunile pulmonare), Davos – orasul cu circa zece mii de locuitori – este dominat si el de cele doua siruri muntoase care flancheaza valea Prattigau. Am parcat masina la putin timp dupa ce am intrat in oras, in imediata vecinatate a statiei de plecare a funicularului care urca spre nord-vest, pe o panta abrupta, catre Varful Weissfluh (peste 2800 m altitudine). De unde se termina traseul trenului cu cremaliera, o telecabina duce turistii pana aproape de varf. Zona alpina se numeste Parsenn – aici se afla 200 dintre cei 320 km de partii de schi din Davos. Am citit ca sunt disponibile si niste sanii speciale care functioneaza pe tot parcursul anului. Spre vest, dincolo de lantul muntos dominat de Weissfluh se afla cunoscuta statiune Arosa (situata la circa 1800 m altitudine, izolata de zgomotul civilizatiei). La est de Davos, cele doua varfuri Fluela (de circa 3000 m) printre care trece pasul cu acelasi nume, la circa 2400 m altitudine. Ca o remarca, am cochetat la un moment dat cu ideea sa traversam pasul vineri, in drumul nostru spre casa, in directia Landeck-Innsbruck. Atunci cand au venit la Saas dinspre Innsbruck, cu cateva zile in urma, Ileana si Eugen traversasera in doar 20 de minute muntii dominati de varfurile Fluela, urcand masina in vagoanele platforma ale trenului care circula prin tunelul feroviar Vereina, dintre Sagliains si Klosters (a fost inaugurat in 1999 pentru a permite tranzitul mai ales iarna, cand pasul Fluela este inchis). Inainte de a inchide paranteza, sa mai spunem ca dincolo de Fluelapass, spre sud-est, se intinde Parcul National al Elvetiei, la granita cu Italia. Traversat de Val Mustair, parcul este o regiune muntoasa accidentata si salbatica, cu o suprafata de vreo 1700 kilometri patrati, in care natura a fost lasata asa cum era in momentul in care a fost fondat parcul (1914). Din pacate, in ziua in care am ajuns noi in Davos, a cam plouat, asa ca nu am reusit sa urcam cu funicularul asa cum ne propuseseram. In schimb, ne-am plimbat pe jos pe strada centrala, Promenade,care traverseaza Davosul pe directia nord-sud, am baut o cafea si o bere si am facut niste cumparaturi. Nu pot spune ca Davosul m-a impresionat prin ceva anume. Luxul hotelurilor de cinci stele (de exemplu, Steigenberger Belvedere sau chiar Hiltonul aflat in constructie) este bine camuflat in cladiri cu o arhitectura care sa nu iasa in evidenta si care sa se incadreze perfect cu restul imobilelor din oras. Am vazut foarte multi evrei, cu portul si tinuta specifice (tichie, carlionti etc.). Intorsi la Saas, Radu a pregatit la cina fondue – pe vremuri mancarea elvetienilor saraci din perioadele innegurate ale istoriei (din cate am inteles), transformata acum intr-unul dintre simbolurile culinare ale Elvetiei. Cu ajutorul unor furculite lungi, se introduc bucatele de paine intr-un bol (mentinut cald cu un soi de spirtiera), in care se topeste o branza speciala. Trebuie asortata neaparat cu vin. Dupa cina, Eliana ne-a invitat pe terasa casei la un „parkour” (sa-i spunem alergare cu obstacole) in sir indian si apoi la un pic de „disco” – am cantat si am dansat cu totii (in limita posibilitatilor lingvistice ale fiecaruia) cateva cantece pentru copii romanesti si elvetiene (un mare succes l-a avut Alunelul). „Spectacolul” de pe terasa a fost remarcat cu uimire de catre locatarii casei vecine si cu curiozitate si interes de catre copiii acestora. Incantati ca cineva reusise sa sparga monotonia serilor din vacanta lor, copii vecinilor au intrat in joc si au proiectat lumini colorate pe peluza dintre case si pe copacii din jur.



Joi a fost din nou soare, asa ca ne-am dus iar la Davos. Planul initial de a urca cu funicularul pe munte s-a transformat intr-o noua plimbare pe jos, pe aceeasi Promenade si in cateva reprize de shopping, intrerupte de o pauza de cafea si bere. E drept, de aceasta data am mers mai aproape de capatul sudic al orasului. Ca o paranteza, din cauza cursului ridicat al francului, ciocolata elvetiana a costat de aceasta data intre 5,7 si 10 lei pe suta de grame in timp ce pachetul de 250 g de cafea costa echivalentul a 16 lei. Totusi, nu cu mult peste preturile din Romania. Fiind ultima seara petrecuta impreuna, pe langa deja consacratul gratar, Ileana si Cami ne rasfata cu o prajitura cu visine, culese din spatele casei. Sa mai spunem ca pe cazare noi am platit 150 franci pentru 6 nopti (mai putin de o suta de lei pe noapte). Practic apartamentul in care am stat noi (cel de la etaj) a costat 50 franci pe zi, pe care i-am impartit cu Ileana si Eugen.



Vineri dimineata incarcam bagajele in masini. Eu si Radu mergem sa aruncam gunoiul: cel menajer intr-un container inchis intr-un soi de beci de langa gara, iar reciclabilele (sticle, peturi, cutii metalice de bere) la centrul de colectare special amenajat aproape de iesirea din localitate. Pornim din Saas la pranz, mai exact la 12:30, si alimentam la un BP din localitatea invecinata, Kublis, cu 1,79 franci (cam 1,6 euro). Dupa ce parcurgem cei 20-25 km pana la Landquart, intram pe autostrada A13, mergand paralel cu granita Elevtiei cu Liechtensteinul. Trecem granita la Kriessern-Mader, locul in care A13 si A14 (din Austria) se apropie cel mai mult una de alta, putin mai la sud de localitatile Dornbirn-Lustenau pe unde iesim de regula din Austria cand mergem spre Elvetia. De aici continuam pe drumul cunoscut, via Munchen. Prima pauza din acea zi o facem in intervalul orar 18-19, la OMV Mondsee (in Austria), dupa 441 km parcursi in 5 ore si jumatate (o medie de circa 80 km/h). Restul celor patru ore de mers il segmentam in doua parti egale. Astfel, pe la noua seara, ne opream dupa alti 190 km strabatuti, sa luam cina pe terasa restaurantului Rosenberger St. Polten (din Vollerndorf). La ora 22 pornim din nou, pentru ultima portiune de drum, de doar 157 km pana la Mosonmagyarovar unde ajungem la miezul noptii. Strabatuseram in acea zi 788 km, in 11:30 ore (9 ore si jumatate de mers si doua ore de pauza), cu o medie de 83 km/h (fara sa consideram pauzele). Ileana si Eugen ne ofera o bere la terasa in aer liber de la parterul Hotelului Minerva.

Sambata dimineata, plecam de la Moson la 9:30. Strabatem 372 km in 4 ore si jumatate (doar 83 km/h) si ajungem la Nadlac la ora 14:00. Traversarea Ungariei ne-a luat cu o jumatate de ora mai mult decat la dus, din cauza mai multor cozi pe autostrada, una dintre ele datorata unor lucratori care tundeau tufisurile de pe axul central. In ciuda temerilor noastre, inainte cu cativa kilometri de Szeged, nimerim foarte usor noua autostrada M43 si apoi, la capatul ei, drumul (bine semnalizat) care ne scoate dincolo de Mako, la cativa kilometri de granita cu Romania. Pauza de masa de la Petromul din Nadlac ne ia cam o ora si jumatate, deci la 15:30 incepem lungul drum prin Romania. Dupa 586 km strabatuti, tot ca la dus, in 9 ore si jumatate (aceeasi medie de 62 km/h), ajungem la Bucuresti la unu noaptea, dupa doar doua opriri scurte. Parcurseseram in acea zi 958 km in 15 ore si jumatate (4 ore si jumatate in Ungaria, o ora si jumatate pauza, 9 ore si jumatate prin Romania). Am avut o surpriza placuta pe Valea Oltului, unde am mers bine caci nu au circulat camioane. Consumul general (calculat pana la Nadlac, adica pe 4372 km) a fost 5,44 litri de motorina la suta de kilometri. In total, in acest concediu, Cami a condus 4958 km. Eu… poate data viitoare.



Cat despre costuri, cazarea a fost circa 951 euro (7 nopti in Riccione, 6 in Saas si 2 in Mosonmagyarovar), drumul ne-a costat 447 euro (din care motorina 347 euro, vignetele 40 euro, autostrada 50 euro iar parcarile vreo 10 euro). Pe mancare am cheltuit 255 euro, iar cele cateva mese la restaurant ne-au costat 128 euro. Si ca sa termin intr-o nota optimista, sa va reamintesc ca TVA-ul este 8% in Elvetia (2,5% pentru alimente), 20% in Austria (10% pentru alimente) si 19% in Germania. Cel putin asa scrie pe bonurile noastre.

Au fost doua saptamani de relaxare deplina (chiar am lenevit, as putea spune), in care ne-am simtit bine si am reusit sa ne-am incarcam bateriile. Ne-am intoarce oricand la Riccione pentru plaja, mare si mancare si la Saas pentru cadrul natural deosebit de pitoresc, pentru liniste si aer curat.