Zakinthos (2012)

GRECIA (16-25 septembrie 2012)

Pentru îndrăgostiţii de mare (şi cred că nu doar pentru ei), Grecia este una dintre destinaţiile de vis. În Zakinthos – mica insulă din vestul Peloponezului – apa mării este foarte clară (cu infinite nuanţe fermecătoare de albastru şi verde), este caldă chiar şi după mijlocul lui septembrie (căci clima este blândă aici) şi aproape lipsită de valuri. Plajele sunt curate şi frumoase, de o mare diversitate, având în preajmă cel puţin o tavernă. Cum bine spunea cineva, mâncarea nu este spectaculoasă, însă este gustoasă. Iar grecii sunt ospitalieri. Ştiu să te facă să te simţi bine, să crezi că eşti important pentru ei. Aproape de fiecare dată, primeşti ceva din partea casei.

În toamna lui 2012, iată că reuşim şi noi să ajungem în arhicunoscuta şi populara Grecie. Ca şi în cazul Toscanei, pe care am vizitat-o în vară, am fost puţin rezervat în privinţa numeroaselor laude la adresa acestei destinaţii turistice. Cred că este primul concediu în afara ţării pentru care mă documentez serios înainte de plecare în ceea ce priveşte obiectivele de vizitat. În acest sens, am găsit o sumedenie de informaţii utile pe www.amfostacolo.ro. Este prima ieşire împreună cu prietenii noştri Ioana şi Bogdan de la Maxi Tourism, care au ales destinaţia şi cărora le mulţumim pentru aranjamentele cu cazarea.

Duminică (ultima zi din vacanţa de vară a elevilor), pornim dis de dimineaţă. Drumul este intuitiv – o ţinem spre sud-vest: Ruse - Sofia - Kulata (ieşirea din Bulgaria) - Salonic (capitala regiunii Macedonia) - Kozani - Grevena. Ne-a plouat tot drumul, cu câteva reprize de ploaie torenţială. Prin Bulgaria am mers precaut, de frica poliţiştilor despre care citisem pe net că stau la pândă mai ales în apropierea localităţilor mai mari, precum şi la ieşirea din tuneluri. Imediat ce intrăm în Grecia, peisajul se schimbă: apar ca din senin chiparoşi şi crânguri de măslini. Şi atunci este uşor de înţeles de ce Grecia este ţara cu cel mai mare consum de ulei de măsline pe cap de locuitor. La Grevena, ieşim de pe autostradă şi ne îndreptăm spre Kalampaka, unde urma să rămânem peste noapte. Înainte de a merge la hotel, dăm o fugă, cât încă mai este lumină, până la Kastraki, localitatea vecină, să vedem Meteorele – vestitele „stânci în aer” formate din calcar acum vreo 30 de milioane de ani pe fundul unei mări. Primul sihastru şi-a găsit adăpost într-una din peşterile de pe stânci în anul 985 d.Hr., iar prima mănăstire a fost întemeiată aici în jurul anului 1300. De-a lungul timpului, au fost înălţate 24 de mănăstiri, din care în prezent au rămas 13, însă doar 6 se pot vizita (dar nu toate în acelaşi timp). Abia relativ recent au fost tăiate în stâncă poteci şi trepte care să uşureze accesul turiştilor. Ajungem cu maşinile până aproape de cea mai mare dintre mănăstiri, pe zidurile căreia încă se poate observa scripetele cu ajutorul căruia erau urcaţi călugării şi proviziile. Pe înserat ajungem la Hotel Rex, unde facem cunoştinţă cu simpaticele noastre gazde, patronii hotelului, grecul Yannis şi românca Simona. Un hotel mic si intim, afacere de familie – ajunsă deja la a treia generaţie. Luăm prima cină grecească la Restaurantul Meteora (www.restaurant-meteora.gr) din centrul localităţii, la mică distanţă de hotel. Este primul nostru contact cu tzatziki şi souflaki, musaca şi saganaki, gătite ca la mama lor. Dar şi cu muzica grecească care se aude peste tot. Urma să ne deprindem şi cu omniprezenţa drapelului, de care grecii sunt atât de mândri.

Luni dimineaţă, pe pitorescul drum de munte care ne duce la Metsovo, vedem pentru prima dată efectul devastator al incendiilor datorate arşiţei – zeci sau poate sute de copaci carbonizaţi. La Metsovo reîntâlnim autostrada pe care o urmăm până la Ioannina. Peisajul este superb, iar drumul este spectaculos, cu multe tuneluri si viaducte. Părăsim autostrada şi ne îndreptăm spre sud, trecând prin Filippiada, Arta şi mai apoi Amfilochia – cocheta localitate din capătul sud-estic al Golfului Amvrakikos. La Antirrio, traversăm superbul pod şi ajungem în Peloponez. Ocolim Patra – oraşul Sfântului Andrei, a treia metropolă ca mărime a Greciei – şi ajungem în scurt timp la Killini, în vestul peninsulei. De la Ioannina şi până la Killini am mai avut doar câteva porţiuni scurte de autostradă. Sincer să fiu, mă aşteptam ca Grecia să fie, la fel ca ţările vest-europene, împânzită de autostrăzi. Există ce-i drept zone de şosea cu o bandă şi jumătate pe sens, iar mersul cu o viteză superioară celei legale pe drumurile naţionale este la ordinea zilei, la fel ca şi depăşirea pe linie continuă. Cât despre sensurile giratorii, nu m-am lămurit dacă prioritatea este ca la noi sau invers. Din Killini luăm feribotul până la Zakinthos (sau Zante) – capitala insulei omonime, cea mai sudică dintre Insulele Ionice, cunoscute destinaţii de vacanţă încă de pe vremea romanilor, cu puternice influenţe europene datorate apropierii de Italia. Sunt insule verzi – dacă este să le comparăm cu cele din Marea Egee – cu nesfârşite crânguri de măslini şi nenumăraţi rodii, smochini, chiparoşi şi palmieri. Zakinthos a fost ocupată vreo 300 de ani (1484-1797) de către veneţieni, care au numit-o „floarea Levantului”. Din Zante, mergând spre sud-est, trecem prin Argasi şi ajungem în 10-15 minute la Xirokastello (un „satelit” al localităţii Vassilikos). Ne cazăm la Sea View Village (www.seaviewvillage.gr), un complex turistic cochet situat la poalele „muntelui” Skopos, pe al cărui vârf (490 m) se află o biserică datând din secolul 15. De menţionat că pe insulă există multe astfel de biserici şi mănăstiri, vechi de sute de ani. O cunoaştem pe neobosita şi omniprezenta Maria, probabil proprietara complexului de apartamente, grupate în cele câteva corpuri de clădire cu parter şi etaj. Obosiţi după drum şi fiind târziu pentru a mai căuta ceva în zonă, hotărâm să luăm cina la restaurantul din incintă, în timp ce privim ploaia slabă, ultima din acest concediu, care cade în piscina de lângă restaurant. De bun venit, primim un pahar de vin din partea casei şi îl cunoaştem pe Yannis – chelnerul amabil care s-a străduit să ne reţină numele şi să ne devină simpatic în speranţa că poate vom cina la el în fiecare seară a sejurului. Din primul moment ne-am simţit bine în camera noastră de la parter, primitoare, spaţioasă şi curată, cu balcon şi cu vedere spre mare. Multă vegetaţie în jurul nostru, gazon în faţa balconului, minunate flori colorate şi un superb rodiu plin de fructe la doar câţiva metri de camera noastră. Locurile de parcare sunt protejate împotriva soarelui printr-o copertină. Cât despre ploaie, nu prea este nevoie de protecţie, căci pe aici plouă cam rar. Noi însă am avut ocazia să vedem cum arată Grecia şi pe ploaie, pe parcursul celor două zile ale drumului nostru spre Zakinthos.

Marţi la micul dejun ne îndrăgostim de delicioasele măsline mici şi verzui şi de iaurtul dens şi cremos, produs în mod tradiţional din lapte de oaie. Coborâm apoi pe jos până la cea mai apropiată plajă, superba Kaminia – mică şi intimă. Aşa cum urma să ne convingem pe deplin în următoarele zile, Zakinthos se poate lăuda cu numeroase plaje ce satisfac toate gusturile: zgomotoase sau retrase, cu nisip auriu fin sau pietricele albe mărunte, unele late, altele mai înguste, amenajate pentru sporturi nautice sau cu şezlongurile aşezate pe iarba, la umbra copacilor, la câţiva metri în spatele porţiunii cu nisip. Iar în a doua jumătate a lui septembrie, nici nu sunt aglomerate. Cele mai multe plaje sunt dotate cu duşuri şi cabine pentru schimbat. În general, intrarea în apă este lină (cel puţin în zona plajelor din sud şi est), în unele cazuri existând aproape de mal o porţiune îngustă cu pietre. În imediata vecinătate a plajelor sunt, de regulă, parcări amenajate, precum şi taverne cu terase. Ca o paranteză, trebuie spus că pe insulă nu am avut absolut nicio problemă cu parcarea maşinii, peste tot fiind locuri suficiente, gratuite. Drumurile sunt foarte bune, asfaltate, uneori însă cam înguste. Suntem norocoşi din acest punct de vedere, căci în această perioadă drumurile sunt mai libere faţă de vârful de sezon, când probabil este mai greu să te strecori prin mulţimea de maşini, scutere şi ATV-uri închiriate. Plajă se poate face şi pe prosopul propriu, însă cele mai multe plaje au şezlonguri cu măsuţe şi umbrele (din frunze uscate de palmier) care costă 5-8 euro pe zi per pereche. În unele locuri acestea sunt oferite în schimbul unei mici consumaţii de la tavernă. În acest sens, noi obişnuiam să ne începem ziua de plajă cu o bere şi un capucino pentru care plăteam câte 2,5 euro. La capitolul bere, grecii au doar Amstel şi Heineken (probabil produse local) şi câteva mărci proprii – Mithos este cea pe care am reţinut-o. După vreo 2-3 reprize de baie, ne deplasăm câţiva metri mai încolo, până la tavernă, pentru a lua prânzul. Am fost de-a dreptul răsfăţaţi cu mâncare şi băutură din partea casei. Asta poate fiindcă le-am spus că abia ne-am început sejurul şi că suntem cazaţi în apropiere. Sau poate pur şi simplu aşa îşi tratează ei toţi clienţii.

Pe seară, ne suim în maşină şi mergem să vizităm Zante – capitala insulei. Mic oraş grecesc de provincie, cu influenţe italiene (că doar Sicilia e la o aruncătură de băţ), cu străduţe pitoreşti şi întortocheate, cu vânzători ambulanţi şi evident nenumărate taverne, însă fără plajă. Parcăm maşina pe marginea străzii, în zona portului, şi pornim la plimbare pe frumoasa promenadă la malul marii, cu numeroase ambarcaţiuni, de la bărci pescăreşti până la feriboturi. Ajungem în piaţa ce poartă numele poetului Dionysios Solomos – unul dintre fiii de suflet ai insulei, a cărui poezie a devenit imn naţional –, iar de aici în piaţa Agios Markos. Ne întoarcem spre maşină pe o stradă paralelă, parcă Alexandrou Roma, plină de magazine, care însă mi s-au părut destul de kitschoase. Urcăm apoi pe dealul Bochali – cea mai frumoasă suburbie a oraşului şi adevăratul motiv al vizitei noastre în Zante. Aici admirăm cu nesaţ superba panoramă a oraşului ce se întinde la picioarele noastre şi privim în zare către partea de sud a insulei. Vizitam biserica din mica piaţetă din apropierea încăpătoarei parcări şi ne plimbăm agale până la poarta de intrare în renumitul castel din vârful dealului. După prânzul copios, ne dăm seama că pentru cină nu ne dorim decât o sticlă de vin (evident grecesc) şi ceva „ronţănele”, pe care le cumpărăm de la micul magazin din imediata vecinătate a complexului unde eram cazaţi. Şi ne întindem la vorbă pe balconul camerei până când somnul ne biruie. Iar bunul obicei al vinului pe post de cină se replică în toate serile sejurului nostru.

Miercuri este ziua de vizionare a plajelor din zona de sud-est a insulei, desfăşurate pe o distanţă de câţiva kilometri dincolo de Xirokastello. Din şosea ne abatem spre stânga către fiecare plajă pe care dorim să o vedem, apoi ne întoarcem la drumul principal. Porto Zoro şi Porto Azzuro sunt cele două jumătăţi ale primei plaje vizitate: mare şi frumoasă, liniştită, cu două intrări diferite (de unde derivă cele două nume), având în extremitatea dreaptă (Porto Azzuro) câteva stânci prăbuşite în mare, printre care cei temerari pot înota. Următoarea oprire este vestita Banana: plajă mare, lată şi lungă, cu nisip fin, însă lipsită de umbra copacilor care ne-a încântat atât de mult cu o zi în urmă la micuţa plajă Kaminia. În continuare, drumul semnalizat spre Agios Nikolaos duce de fapt către nu mai puţin de trei plaje. Plaka este mică şi de-a dreptul încântătoare, mărginită în dreapta de stâncile care formează Capul Vassilikos. Dincolo de el se deschide plaja Agios Nikolaos: mare şi agitată, cu dotări pentru practicarea sporturilor nautice. Un bar împarte plaja în două. În dreapta este Koukis, mai mică şi mai cochetă, care aparţine hotelului cu acelaşi nume. În stânga, plaja Agios Nikolaos se termină într-o mică peninsulă mai înaltă pe care se află o bisericuţă. La mică distanţă de plajă, pe drumul de întoarcere, suntem fascinaţi de o livadă de măslini bătrâni şi contorsionaţi, flancaţi de palmierii omniprezenţi, cactuşi şi alte plante exotice. Mavratzis este o plajă mică, cu un hotel mare şi ciudat şi un bar în aer liber, sub forma unui foişor circular, acoperit. Aşa cum deja aflasem de pe net, Porto Roma nu are nimic deosebit, aşa că, după ce o vedem, ajungem repede la Gerakas – ultima destinaţie din prima parte a zilei. Plaja este lunga şi lată, însă spaţiul destinat turiştilor este relativ îngust, o fâşie la malul mării. Asta pentru că plaja este una protejată (deschisă doar între 7 dimineaţa şi 7 seara), fiind plină de cuiburi bine semnalizate în care îşi depun ouăle ţestoasele Caretta Caretta. Trebuie să spunem că Zakinthosul este principala zonă din Mediterana unde de mii de ani cuibăreşte uriaşa ţestoasă verde de mare. Explozia turistică a făcut ca ţestoasele să piardă accesul la plajele cu nisip fin, iar cuiburile le sunt deranjate şi ouăle distruse de umbrelele de plajă. În plus, luminile şi muzica le dezorientează când ies noaptea pe plajă. Autorităţile şi organizaţiile ecologiste au înţeles că trebuie să le protejeze, interzicând sau limitând accesul turiştilor pe anumite zone de plajă. Deşi ţestoasele sunt văzute rar, ele reprezintă o atracţie turistică, fiind unul din simbolurile insulei. Munca voluntarilor începe în mai, când ţestoasele îşi depun ouăle, şi durează până în octombrie, când puii ies şi încearcă să ajungă în mare. Voluntarii monitorizează cuiburile, menţin curăţenia pe plajă, informează turiştii şi uneori ajută puii extenuaţi de ieşirea din ou să ajungă în siguranţă la apă. Lângă parcarea spaţioasă, înainte de a ajunge la scările de lemn ce coboară pe plajă, există câteva taverne şi un acvariu-muzeu, cu intrare liberă, unde vedem câţiva pui de ţestoasă. De pe platforma de deasupra plajei avem o primă panoramă a Golfului Laganas, ce se întinde spre vest, până pe dealul pe vârful căruia se înalţă semeaţă localitatea Keri, unde urma să ajungem în acea seară. În stânga plajei se poate ajunge până la stâncile ce formează Cap Gerakas. După turul de forţă al plajelor, trebuie să ne decidem la care dintre ele ne întoarcem pentru baie şi masa de prânz. Întrucât stabiliserăm să încercăm în fiecare zi altă plajă şi altă tavernă, excludem Kaminia şi avem de ales între Porto Zoro şi Plaka. Dăm câştig de cauză celei dintâi, din cauza şezlongurilor oferite contra consumaţiei la bar. După ce ne plimbăm puţin şi în jumătatea sudică a plajei, denumită aşa cum spuneam Porto Azzuro (mai frumoasă, însă cu şezlonguri contra cost), ne întoarcem şi alegem şezlongurile de pe iarbă, din grădina din faţa hotelului Porto Zoro, la 2-3 metri în spatele plajei cu nisip. Când ni se face foame, ne mutăm câţiva metri mai încolo, la masă. A fost singurul loc în care am mâncat şi nu am primit nimic din partea casei. A bătut vântul şi au fost nori, strânşi pesemne în jurul vârfului Skopos care domină zona.

Spre finalul după-amiezii, pornim să cercetăm partea de sud-vest a insulei. Prima oprire este la Kalamaki, cea mai apropiată localitate de aeroportul din Zakinthos. Sper într-o întâlnire nepremeditată cu Mihnea, colegul meu de serviciu, aflat printr-o interesantă coincidenţă în Zakinthos cam în aceeaşi perioadă cu noi şi cazat la un hotel din Kalamaki. Aici plaja este îngustă şi lungă, continuându-se cu cea din Laganas, care are renumele de cea mai mare, aglomerată şi gălăgioasă staţiune a insulei („Mamaia” Zakynthosului, cum o numea cineva), cu o viaţă de noapte intensă. În pitorescul Golf Laganas se află insulele Pelouzo şi Marathonisi (sau Insula Ţestoaselor). Ratăm Agios Sostis (foarte aproape de Laganas) cu a sa micuţă insulă Cameo, legată de ţărm printr-un pod de lemn, şi, imediat lângă, plajele Koukla si Kaminia (coincidenţă de nume cu plaja de lângă hotelul nostru). Continuăm spre vest, GPS-ul ducându-ne pe un drum ce trece prin mijlocul unei superbe livezi de măslini, şi în scurt timp începem să urcăm spre Keri, frumoasa localitate cu case din piatră şi uliţe înguste, în pantă, unde cu greu se strecoară o maşină. Lângă farul de pe coastă, în cel mai sudic punct al insulei, se află un imens drapel al Greciei. Din păcate noi am văzut doar stâlpul, drapelul nefiind la locul lui în acea seară. După câteva sute de metri, parcăm maşina pe un mic platou, de unde se deschide o superbă panoramă. Vedem pentru prima dată impozanta coastă de vest a insulei, stâncoasă şi puternic franjurată, ce formează numeroase peşteri la malul mării (Keri Caves sunt cele mai renumite, accesibile doar de pe mare). Este incredibil cât de spectaculos este peisajul stâncilor albe de calcar sculptate de apă şi vânt şi luminate de soare. În stânga, după câţiva metri se ajunge la un loc de unde se pot vedea de la înălţime Mizithres – două minunate stânci ce ies din apă –, iar în dreapta o potecă duce la un punct de belvedere, deasupra unui hău ameţitor. Coborâm dealul prin vegetaţia pitică pentru a avea o altă perspectivă a incredibilului peisaj al coastei de vest. Apoi ne întoarcem sus, în vârful dealului, să surprindem un apus magic, alături de alţi turişti veniţi special să-l admire şi să-l aplaude, ca la spectacol.

Joi vine rândul plajelor din estul insulei. Ne oprim mai întâi în Zante, lângă port, pentru a admira biserica Agios Dionysios – cea mai mare şi mai frumoasă de pe insulă, care adăposteşte racla de argint cu moaştele sfântului protector al insulei, ce a trăit in secolele 16-17. Impresionanta catedrală a fost construită în 1925 şi a rezistat cutremurului din 1953 care a distrus în mare parte oraşul. Mergând spre nord, ajungem repede la Tsilivi: staţiune mare, cu multe hoteluri cu ieşire directă la plajă şi unicul waterpark de pe insulă. Plaja este mare şi frumoasă, pentru familişti, însă mai aglomerată. Drumul nostru se îndepărtează puţin de ţărmul mării şi ne duce la Ano Gerakari. Aici urcăm la biserica Sf. Nicolae, aşezată pe vârful unui deal, din curtea căreia avem o superbă panoramă asupra insulei: spre est este marea cea albastră, iar spre vest perspectiva este dominată de lanţul muntos ce reprezintă coloana vertebrală a insulei, traversând-o de la nord la sud, în jumătatea ei vestică. Între Tsilivi şi Alikanas, pe hartă apar mai multe plaje, însă nu aşa renumite. Aşa că oprim abia la Alikanas, unde găsim o plajă mică, însă nu foarte spectaculoasă. În imediata apropiere, la Alikes, plaja este mare şi frumoasă, cu nisip fin. Ne relaxăm cu o cafea la o tavernă de pe plajă. Părăsim Alikes fără să mai căutăm luciul de apă sărată din imediata apropiere. Îl vom vedea însă de la înălţime, în drumul spre Katastari, un interesant sat tradiţional prin care trecem mergând spre următoarea noastră destinaţie: Xigia – un golfuleţ încântător cu apă sulfuroasă şi colagen şi cu o superbă plajă, mică şi sălbatică. Din şosea, am urmat indicatorul şi am coborât spre dreapta pe un drum neasfaltat până la un loc mai larg unde parcăm maşina. Coborâm abrupt pe scările din ciment, întindem prosoapele şi facem o baie pe cinste. Îmi inaugurez încălţările de apă, datorită cărora nu mai simt pietricelele de pe plajă şi de la mal. După Xigia, drumul coboară spre Makris Gialos, a cărui plajă mică o vedem din mers, apoi ajungem la Agios Nikolaos – micul port cu vapoare care merg pe insula vecină, Kefalonia, şi cu bărcuţe ce fac plimbări la Blue Caves şi la plaja Navagio. Există şi o zonă minusculă de plajă pentru cei pe care nu-i deranjează să înoate printre ambarcaţiuni. Câteva taverne şi mai multe gherete care vând bilete pentru mini-croaziere. Noi ne plimbăm până la cea mai nordică tavernă, pe dreapta, unde un conaţional ne aude vorbind şi intră în vorbă cu noi. Îi spunem că nu vrem bilete pentru croazieră în acea după-amiază, că vom reveni a doua zi în acest scop şi îl întrebăm unde putem mânca. Ne indică taverna La Storia, al cărui angajat este, şi ne mai spune că „servitorul” (chelnerul adică) este tot român. Avem parte de un prânz copios, pe malul mării, privind spre insula Agios Nikolaos, aflată la mică distanţă în faţa noastră. Din nou la drum şi în scurt timp ajungem la Cap Skinari – cel mai nordic punct al insulei. În dreapta noastră, lângă far, se află o moară de vânt şi o tavernă, a cărei terasă coboară în trepte până la mare, în imediata apropiere a Blue Caves. Deşi citisem de ea pe net, o uit pur şi simplu, aşa că nu ne bucurăm de incredibila panoramă. Urma să o vedem totuşi, peste doua zile, de pe mare. Parcăm maşina în punctul terminus al drumului şi ne plimbăm puţin pe jos. După ce cu o zi în urmă, admiraserăm coasta vestică din cel mai sudic punct al insulei, acum o vedem din extremitatea ei nordică. Ne convingem că, spre deosebire de jumătatea estică, mai plată şi cu mai multe plaje, coasta de vest este mult mai stâncoasă şi incredibil de încreţită, poate şi pentru că lanţul muntos Vrachionas (cu o înălţime maximă de circa 750 m) se află mai aproape de ţărmul vestic. Spre nord, vedem foarte clar Kefalonia, mai mare decât Zakinthosul, cu munţi ce par mai înalţi. La întoarcere spre hotelul nostru din Xirokastello, mergem pe drumul ce străbate jumătatea de apus a insulei, trecând pe rând prin pitoreştile sate Volimes, Anafonitria, Maries, Exo Chora, Agios Leon, ai căror locuitori produc în mod tradiţional ulei, miere, stafide, ceaiuri şi alte delicatese locale, ce pot fi degustate şi cumpărate chiar la poarta gospodăriilor lor sau în apropierea vreunui obiectiv turistic. Peisajul este idilic, tipic pentru zonele deluroase, cu păduri bogate. Adesea, de o parte şi de alta a drumului, vedem şiruri de copaci carbonizaţi. Cei mai trişti sunt pomii pe jumătate verzi, pe jumătate arşi. Ajungem în partea de sud a insulei, trecem repede prin Koiliomenos şi Lithakia şi facem un scurt ocol prin Laganas, doar-doar vom surprinde un crâmpei din vestita viaţă de noapte de aici. Însă în ziua aceea, cei mai „fioroşi” ni s-au părut doi bătrânei care se relaxau la o terasă drăguţă. Ori era prea devreme pentru viaţa de noapte din acea seară, ori sezonul de petreceri se terminase.

După o scurtă oprire în Zante, pentru a ne cumpăra bilete la feribotul de luni, vineri ne ducem întins la Agios Nikolaos să încercăm croaziera. Însă marea este agitată, aşa că nicio ambarcaţiune nu merge la Navagio, căci în vestul insulei, curenţii sunt puternici. Nu vrem să mergem doar la Blue Caves – situate în apropiere, între Agios Nikolaos şi Cap Skinari – aşa că trecem la planul B: vom vizita câteva obiective interesante de pe coasta de vest, de-a lungul drumului de întoarcere din ziua precedentă. Din Anafonitria, dorim să mergem la punctul de belvedere de deasupra plajei Navagio. Am bănuiala că harta pentru Grecia a GPS-ului nostru Garmin, deşi actualizată recent, nu are bine ierarhizate drumurile în funcţie de importanţă, căci ne scoate de pe drumul asfaltat şi ne bagă pe nişte scurtături forestiere. Ajunşi într-o fundătură de unde abia reuşim să scoatem maşina, ne întoarcem la şosea şi, urmărind doar indicatoarele de pe drum, ajungem rapid pe un platou, parcăm maşina şi mergem la balconul special amenajat la vreo 200 de metri deasupra celebrei plaje Navagio, una dintre cele mai fotografiate din Grecia, cu a sa la fel de celebră epavă. După ce stăm la rând să facem poze de la balcon, mergem spre dreapta pe o potecă care ne duce pe un promontoriu de unde avem o privelişte mult mai bună asupra plajei, departe de restul turiştilor. Din cauza valurilor puternice, apa – cu o nuanţă turcoaz în mod normal – are în acea zi o culoare lăptoasă. Ne întoarcem în Anafonitria, până la o răscruce în care urmăm semnul spre Porto Vromi. GPS-ul ne mai încurcă o dată, însă ne redresăm rapid, urcăm în vârful unui deal şi apoi coborâm accentuat, traversând o zonă aridă, stâncoasă, de o frumuseţe sălbatică, până ajungem la liniştitul golfuleţ cu plajă infimă, cu bărci şi şalupe ce duc turiştii la Navagio (la o aruncătură de băţ) sau la Blue Caves. În faţa golfului se află Insula Sf. Ioannis, iar în apropiere există câteva grote marine interesante, într-una dintre ele aflându-se o altă atracţie turistică a zonei: chipul lui Poseidon – stânca cu profil de faţă umană, vizibilă doar de pe mare. De fapt, la Porto Vromi sunt două golfuleţe, despărţite de o stâncă, cel de-al doilea fiind accesibil din Maries (următoarea localitate după Anafonitria). Nu zăbovim mult la Porto Vromi şi, înainte de a intra în Anafonitria, vizităm celebra mănăstire de aici, ce datează din 1429, în care a fost stareţ Sf. Dionysios în ultimii ani de viaţă şi care a supravieţuit de asemenea marelui cutremur din 1953. Din păcate, găsim biserica închisă, aşa că ne plimbăm doar prin curtea mănăstirii, apoi mâncăm în imediata vecinătate a acesteia, la taverna Giorgios. Încurajaţi de excelentele bruschete primite din partea casei, încercăm mielul şi iepurele preparate după reţete zakinthiene. Purtăm o conversaţie agreabilă cu serviabilul şi simpaticul patron, care ne spune că ştie multe cupuri mixte de greci şi românce (sau invers) şi că, spre deosebire de români, nemţii nu sunt plăcuţi de către greci deoarece îi critică pe aceştia din urmă. Întrucât îi lăudăm, pe bună dreptate, mâncarea pregătită, primim şi desertul din partea casei.

Cu burta plină, ne continuăm periplul. În Exo Chora, ne oprim fix în centru, lângă o tavernă frumoasă, cu o terasă plină de flori, să admirăm cel mai mare şi mai bătrân măslin de pe insulă. Am citit pe net că ar avea vreo 2.000 de ani. În spatele lui, de-a lungul şoselei, o întreagă livadă de măslini seculari îmi evocă armata de enţi din „Stăpânul Inelelor”. Ne plimbăm agale printre ei. Părăsim Exo Chora şi continuăm spre sud. În scurt timp, cotim la dreapta spre următoarea destinaţie – Kampi. Trecem pe lângă hotelul de cinci stele Mabely şi mă întreb ce altceva poţi face în acest hotel singuratic în afară de a admira apusul. Urcăm susţinut pe platoul de pe vârful unei stânci, unde vizităm trei din cele patru taverne cu terase spectaculoase: Skiza, Best Sunset şi Cross – ultima având o cruce mare, despre care am citit că ar fi luminată noaptea. Toate tavernele de aici se laudă cu cel mai frumos apus. Adevărul este că magnifica panoramă asupra mării şi falezei franjurate, cu nenumărate intrânduri, văzute de la înălţime, este inegalabilă. Întorşi în drumul principal, ajungem în Agios Leon, de unde ne abatem din nou spre dreapta, spre următorul obiectiv, minunatul Limnionas: un golf frumos, între munte şi mare, retras, împrejmuit de stânci care sparg violent valurile înspumate. Coborâm până aproape de apă pe scările săpate în stancă în zona terasată pe care se află şezlongurile tavernei de aici, care se bucură de umbra copacilor şi de o privelişte senzaţională, chiar dacă plaja lipseşte cu desăvârşire. Din păcate, nu mai avem timp să ajungem şi la Porto Roxa – o impresionantă plajă sălbatică, ascunsă printre stânci, la doar un kilometru şi jumătate la sud de Limnionas. Şi nici la Korakonisi, puţin mai la sud, nu mai ajungem: o superbă stâncă ce răsare din mare şi care formează cu insula un mic fiord de o frumuseţe nepământeană. Cred că din Koiliomenos se ajunge cel mai uşor aici. Sunt convins că merită sa ne mai întoarcem în Zakynthos fie şi numai pentru a vedea cele două minunate obiective. Continuând spre sud, de-a lungul coastei, o nouă abatere spre stânga din drumul ce leagă Koiliomenos de Lithakia ajunge la Agalas: un golf interesant, cu un ţărm dantelat, cu alte caverne săpate în stâncă (una dintre cele mai interesante fiind Peştera Focii). Ca să concluzionez, se pare că întreaga zonă de coastă de la Limnionas până la Keri este de-a dreptul impresionantă. De cealaltă parte a drumului dintre Koiliomenos şi Lithakia, daca ne-am abate spre est, se află satul Macherado, cu vestita mănăstire Agios Mavra, datând din 1570. Noi însă ne întoarcem de la Limnionas la şosea şi mergem întins până la Lithakia, apoi ne abatem puţin până la îngusta plajă Keri din Limni Keriou – un port cu ambarcaţiuni care merg spre Keri Caves sau spre Marathonisi (Insula Ţestoaselor), ce se zăreşte semeaţă în faţa noastră. Angajatul uneia dintre cele câteva taverne de peste drum ne lămureşte că Lacul Keri pe care doream să-l vedem nu există ca atare, ci este de fapt doar numele pe care marea îl are în această zonă. În apropiere se află şi plaja Marathias, însă se va întuneca în curând, aşa că renunţăm şi la ea. La finalul zilei, realizăm cât de mult diferă peisajul de la o zonă la alta a insulei. Şi, aşa cum urma să constatăm peste câteva zile, pe drumul de întoarcere spre România, se pare că diversitatea peisajului este o caracteristică a întregii ţări. În drum spre Xirokastello, ajunşi în centrul localităţii vecine, Argasi, observăm că circulaţia este deviată pe un drum secundar, probabil din cauza unei sărbători locale – poate hramul vreunui sfânt, ocazie pe care grecii o omagiază cu parade şi petreceri (inclusiv focuri de artificii) care pot dura una-două zile.

Sâmbătă mergem pentru a treia zi consecutiv la Agios Nikolaos să ne încercăm norocul cu croaziera la Navagio şi Blue Caves. De la românul din faţa tavernei La Storia cumpărăm bilete cu 10 euro de persoană. După vreo oră de aşteptare, plecăm cu o bărcuţă rapidă, cu copertină împotriva soarelui, noi patru şi încă cinci austrieci tineri. Imediat după ce ocolim Cap Skinari, marea se schimbă, apar valuri şi curenţi mai puternici. Căpitanul bărcii, un grec mărunţel la a doua spre a treia tinereţe, este experimentat şi nu se sperie de valurile pe care barca le taie curajoasă, spre deosebire de mine, care mă ţin disperat de tot ce apuc. Însă consider că este o descărcare binevenită de adrenalină. Pe drum, grecul ne arată stânci de care atârnă stalactite exterioare, ne bagă cu barca într-o gură de peşteră şi ocoleşte Insula Sf. Andrei pe care ne arată (dacă am înţeles bine) rămăşiţele zidurilor fostei mănăstiri, distrusă la cutremurul din 1953. Ajunşi la Navagio, nu poate acosta din cauza curenţilor, însă opreşte cât mai aproape de mal, pentru aceia dintre noi care îşi doresc o baie lângă vestita plajă. Le atrage atenţia să nu se apropie prea mult de ţărm, căci, din cauza curenţilor, există riscul să nu se mai poată întoarce la barcă. Ştiam de pe net că intrarea în mare este destul de abruptă şi că, pe plajă şi în apă, în loc de nisip, sunt pietricele fine albe, ca boabele de orez. Luminată de soare, apa mării are incredibile nuanţe de turcoaz datorită calcarelor de un alb strălucitor care se află dedesubt. La întoarcere, marea se linişteşte brusc imediat ce trecem de Cap Skinari. Ajungem în câteva minute la Blue Caves, care pot fi văzute bine doar din bărcuţe mici, ce pot pătrunde pe sub arcele formate de stâncile ce intră în mare şi în numeroasele grote ascunse, formând un mic labirint. Căpitanul opreşte barca şi ne invită să ne bucurăm de o nouă repriză de baie. Înotătorii intră în peştera unde lumina dă pielii o culoare de un albastru ireal. Privind în jurul bărcii, distingem clar diferenţele de adâncime de la o zonă la alta după culoarea apei. Ajunşi înapoi la Agios Nikolaos, răsplătim cu ceva mărunţiş „eforturile” căpitanului care ne-a adus în siguranţă la ţărm. Ne hotărâm să petrecem restul după-amiezii în apropiere, la Xigia – plaja care ne plăcuse atât de mult. Recitind atent informaţiile de pe net, observ şi cealaltă plajă de la Xigia, mai mică, însă la fel de frumoasă şi sălbatică. Cele două sunt despărţite de stânca pe care se află taverna omonimă, la care ne oprim pentru prânz. Ne aşezăm la umbră, la o masă de unde avem cea mai frumoasă privelişte pe care am admirat-o vreodată în timp ce luam prânzul. Fotografiile nu pot surprinde măreţia naturii, însă măcar îi pot ajuta pe cei care au văzut-o să păstreze vie în memorie, pentru cât mai mult timp, amintirea frumuseţii peisajului. Masa începe cu un platou mare, plin de bruschete, din partea casei, care ne alungă foamea şi ne bucură simţurile. La sugestia patronului, care ne-a luat comanda, alegem peşte şi primim gratuit un excelent sos din usturoi şi cartofi, iar la desert pepene. Când realizăm că timpul a trecut pe nesimţite, ne grăbim să ajungem pe plajă pentru a profita de căldura ultimelor raze ale soarelui care se pregăteşte să coboare dincolo de stânca ce adăposteşte minunata plajă de la Xigia. După ce zăbovim cât putem de mult în apă, ne căţărăm pe stâncile prăbuşite în mare pentru a ne usca cât de cât. Ziua se încheie cu o plimbare la pas prin Argasi, staţiunea înghesuită şi agitată, situată între Zante şi Xirokastello, cu plajă mică şi îngustă.

Duminică este ziua de relaxare totală. Pe şosea, imediat după Sea View Village, mergând către sud, spre frumoasele plaje din zona Vassilikos, se face un drum la dreapta, înspre plaja Dafni. Am mers pe jos vreo 3,5 km şi, contrar celor citite pe net, pot spune că drumul este bun pentru orice tip de maşină. La un moment dat, spre dreapta se deschide un drum către plaja protejată Sekania. Dafni este un loc superb şi retras. Plaja, lungă şi îngustă, este un refugiu de linişte şi pace, într-o lizieră cu o mică fâşie de nisip, iar priveliştea către Golful Laganas este de vis. Există vreo trei taverne pe plajă, dintre care noi o alegem pe cea din mijloc – Dafni. La câţiva metri de mesele tavernei se află şezlongurile şi umbrelele, ultimele fiind uşor inutile o bună parte a zilei, deoarece atât mesele cât şi şezlongurile sunt risipite printre copaci, la umbră, în raza de acţiune a miresmei crinilor de mare. Pe plaja de nisip sunt numeroase cuiburi de ţestoasă, supravegheate atent de o doamnă care îşi tot face de lucru în jurul unei gherete, aşteptând să iasă din tură. Prânzul este delicios, cu plăcintă de lămâie din partea casei. Citind harta, văd că mai există un drum, care porneşte tot din şoseaua ce leagă Xirokastello de Ano Vassilikos, însă mai la sud, mai aproape de acesta din urmă. După câteva excelente reprize de baie, ultimele din această vacanţă, în apa clară şi fără nici un val, spre seară pornim către hotel. Admirăm soarele ce se pregăteşte să apună, trecem prin livezi de măslini şi stârnim curiozitatea câtorva grupuri de oi şi capre. Ne gândim ce frumos ar fi fost să mai avem încă o zi de vacanţă pe frumoasa insulă Zakinthos. Poate am fi alocat-o în întregime unei croaziere complete în jurul insulei, pentru a admira de pe mare, ca o recapitulare, locurile văzute în timpul săptămânii, dar şi toate plajele, stâncile şi peşterile inaccesibile de pe uscat.

Luni pornim spre casă. Până la Antirrio mergem pe acelaşi drum, iar de aici o luăm spre est. Ne rătăcim şi pierdem ceva timp prin mica localitate Amfissa, din cauza GPS-ului care are aceeaşi problemă cu ierarhizarea drumurilor principale şi secundare, apoi ajungem la autostrada Atena-Salonic şi trecem pe lângă Lamia şi Larissa. Facem o pauză, oprindu-ne la vestitul izvor tămăduitor al Sfintei Paraskevi, lângă Ampelakia, pe Valea Tempi. Ne aflăm pe îngusta porţiune de doar 20 km lăţime dintre Muntele Olimp şi Marea Egee. Ajungem rapid la Paralia Katerini, unde vom înnopta, la Hotel Mediterranean Resort, cam kitschos, situat la una-două străduţe distanţă de plajă. După cina de la hotel (inclusă în preţul camerei), ieşim la plimbare prin staţiunea atât de cunoscută românilor. Lipsită de gust, Paralia Katerini nu ne spune nimic şi îmi ia ceva timp să realizez că încă suntem în Grecia şi nu în vreo staţiune românească sau bulgărească de pe litoralul Mării Negre. Plecând de la hotel, marţi dimineaţă, admirăm de la distanţă Muntele Olimp, apoi ocolim Salonicul şi oprim la o cofetărie în cochetul Serres. Ultimul popas în Grecia îl facem la duty-free-ul de la graniţa cu Bulgaria. Încercăm să traversăm ţara vecină pe lumină, dar facem totuşi o pauză la un restaurant pe marginea drumului (unde chelneriţa vorbeşte româneşte), pentru un prânz întârziat.

În încheiere, câteva detalii tehnice. La dus, am străbătut circa 1.300 km, mai mult cu vreo 50 km faţă de varianta de întoarcere, din cauza ocolului până la Kalampaka, din care 500 km prin Bulgaria (pe care i-am parcurs în 7-8 ore) şi circa 700 km prin Grecia. Cei 375 km dintre Bucureşti şi Sofia (din care ultimii circa 80 km pe autostradă) i-am făcut în vreo 6 ore. Şi după Sofia există o scurtă porţiune de autostradă, la continuarea căreia (spre Grecia) bulgarii lucrează de zor. În prima zi, duminică, pe o ploaie cvasi-permanentă, am străbătut cei 900 km până la Kalampaka în 14 ore, iar a doua zi, până la Killini, am parcurs 400 km în 6 ore. Pe mica insulă Zakynthos, estimez că plimbările noastre au însumat circa 450-500 km. Pe drumul de întoarcere, am făcut 7 ore de la Killini la Paralia Katerini (circa 500 km) şi 12 ore şi jumătate de la Paralia Katerini până la Bucureşti (750 km). Am pierdut pe cei circa 28 km de pe centura Sofiei vreo 45 de minute. Viteza medie pe cei circa 2.500 km parcurşi pe drum a fost cam 65 km/h (incluzând evident şi opririle). Atât la dus, cât şi la întors, la cele circa 20 de ore de mers pe uscat se adaugă o oră şi jumătate cu feribotul (de pe GPS am dedus că ar fi vorba de vreo 30 km), plus timpul de aşteptare până la îmbarcare. Am citit pe net că unii turişti au făcut drumul într-o singură zi – probabil au plecat de pe insulă cu primul feribot (la 6 dimineaţă) şi au ajuns în Bucureşti noaptea târziu. Am avut un consum mediu de 5,8 litri la suta de kilometri. Motorina în Bulgaria a costat 2,7 leva (circa 1,37 euro), la fel ca în Romania, în timp ce în Grecia preţul a variat între 1,5-1,7 euro. Pe insulă există multe benzinării, iar preţurile nu sunt mai mari decât pe continent. Cât despre taxele de drum, podul Giurgiu-Ruse costă 6 euro la dus (cam 27 lei) şi 2 euro la întors. În Bulgaria, am cumpărat vigneta pe o săptămâna cu 6 euro la dus (de la o gheretă, imediat după vamă) şi cu 5,3 euro la întoarcere (din benzinăria Shell de după vama cu Grecia). Oficial, ea costă 10 leva, deci cam 5,1 euro (sau 23 lei). Podul Rio-Antirrio costă 13 euro de maşină iar feribotul costă 36 euro pentru maşină şi 8 pentru fiecare persoană. Pe autostradă am plătit 6,4 euro la dus şi 14,5 euro la întoarcere. În Zakinthos, prânzul la taverne pentru două persoane (nota includea de regulă şi berea şi cafeaua de dimineaţă) ne-a costat în medie 32 de euro pe zi. Grecii au 23% TVA (însă la alimente au doar 13%). Pe noi doi, drumul ne-a costat 557 euro şi nu cred că varianta avion plus maşină de închiriat pe insulă (şi combustibil) ar fi fost mai avantajoasă.