miercuri, 13 noiembrie 2013

Bisericile fortificate sasesti din Transilvania (2013)

O LECTIE DE ISTORIE, LA TARA (15-25 august)

Pe la inceputul verii ne-am uitat pe un album cu fotografii ale catorva dintre bisericile fortificate sasesti din Transilvania si asa ne-a incoltit ideea concediului din acest an. Bineinteles ca unele sate si biserici aratau mai bine in fotografii decat in realitate. Sau ca, la fata locului, nu am vazut oameni imbracati in costume populare sau care trase de boi, asa cum erau prezentate in album. Recunosc insa ca zona colinara a Transilvaniei are un farmec deosebit, amintindu-mi uneori de peisajele din Toscana. In linii mari, timp de o saptamana, am vizitat zona rurala cuprinsa in arealul Brasov – Sighisoara – Medias – Sibiu, cu doar doua „iesiri” in judetele Harghita si Covasna.

Concediul a inceput la Ramnicu Valcea joi, in ziua de Sfanta Maria, pe care am sarbatorit-o in mijlocul familiei. Vineri am dat o fuga pe Transalpina. In timp ce mancam la restaurantul Pensiunii Tara din Ranca, norii desi prin care trecuseram urcand spre statiunea gorjeana s-au mai ridicat, ramanand totusi grupati in jurul culmilor inalte ale Muntilor Parang. Astfel am reusit sa vedem cate ceva din peisajul ce ne incanta privirea de fiecare data. Dupa coborarea serpentinelor, am zabovit putin pe malul Lotrului, intr-o zona cu corturi, cu putin inainte de Obarsia Lotrului. Cativa cortisti aprinsesera focurile pentru a pregati cina. Dupa ceva vreme, ne-am oprit sa admiram, de la inaltimea soselei, Lacul Vidra luminat de soarele ce se pregatea sa apuna. La coada lacului, cativa locatari ai corturilor asezate la marginea padurii iesisera la plaja pe malul apei, in timp ce vreo doi se plimbau agale pe lac cu o barca pneumatica. Am cinat la Popasul Turistic Motel Seaca, pe marginea drumului dintre Calimanesti si Rm. Valcea.

Sambata pe la pranz am vizitat, in premiera, Salina Ocnele Mari, aflata la cativa kilometri de Ramnicu Valcea. Am coborat in salina cu un microbuz cam obosit, ale carui scaune si podea erau presarate pe alocuri cu sare, de pe hainele si incaltamintea atator grupuri de turisti. Ca si in alte saline din Romania, in cea de la Ocnele Mari exista o biserica, un restaurant si o crama, un teren de sport, precum si locuri de joaca pentru copii. Dar si un loc de relaxare, unde cei veniti la tratament (dar nu numai ei) pot trage un somn bun in hamacuri sau pot urmari filme pe o plasma in jurul careia sunt asezate fotolii confortabile. Si, evident, magazine care vind produse din sare si suveniruri.

Dupa-amiaza am plecat din Valcea si ne-am inceput concediul propriu-zis. Pentru a intra in atmosfera Ardealului, am facut o prima oprire la Dragus, satul brasovean de la poalele Fagarasului, vecin cu bine-cunoscuta localitate Sambata de Sus. In labirintul din lanul de porumb de la marginea satului era in plina desfasurare „Sarbatoarea Buzduganului”, prilejuita de incheierea secerisului si organizata de Asociatia Cele Mai Frumoase Sate din Romania. Cativa copii din sat, costumati in personaje de poveste, intampinau vizitatorii la intrarea in labirint. Iti croiai drumul prin labirint in functie de raspunsurile date la intrebarile despre istoria si traditiile satului, adresate de copii sau scrise pe „indicatoarele” aflate la raspantii. Nu am stat prea mult la Dragus caci mai aveam ceva drum de strabatut in acea seara. Erau mai multe variante sa ajungem la pensiunea din Saschiz, satul muresean aflat la 20 km inainte de Sighisoara venind dinspre Brasov. Una din ele presupunea sa ne intoarcem la Sibiu si sa continuam prin Medias si Sighisoara. Mai puteam sa mergem prin sate, pe drumul Fagaras – Agnita – Sighisoara, insa nu stiam cum sunt drumurile si urma sa se insereze. Asa ca am optat pentru varianta cea mai sigura, insa probabil cea mai lunga, pe drumuri europene, prin Fagaras – Brasov – Rupea, asa cum ne sfatuise si doamna Anca Dantes, proprietara pensiunii Cartref (www.pensiunea-cartref.ro) din Saschiz, care urma sa ne gazduiasca timp de o saptamana. O scurtatura foarte utila pe acest drum ar fi fost intre Sercaia si Hoghiz, insa am aflat de la gazdele evenimentului din Dragus ca drumul este prost, in parte si din cauza carierei de piatra a unui mare producator de materiale de constructii. Am ajuns pe intuneric la Cartref, unde ne-a intampinat doamna Raluca Palusan, administrator al pensiunii. In cea mai mare parte a sederii noastre, intrucat doamna Palusan a plecat pentru cateva zile in concediu, gazda ne-a fost nepoata dansei, domnisoara Flore, proaspat studenta, care s-a straduit din rasputeri sa ne faca sa ne simtim bine. Amabilitate, mic dejun bogat si variat, curatenie periodica in camera, apa minerala din partea casei. Am platit 95 lei pe noapte, reducere de la 110 (pentru ca am stat 8 nopti). Plus micul dejun 15 lei de persoana. Celelalte mese puteau fi servite a la carte. Dupa ce ne-am instalat in camera nr. 1 („Camera Dorotheei”, la parter, cu vederea spre strada), am baut un pahar cu vin la una din mesele din sopronul „lui Rether” din spatele curtii, la poalele dealului impadurit ce strajuia spre est o parte din sat. Am perpetuat obiceiul asta si in serile urmatoare. Discutam despre ce vazuseram peste zi si conturam traseul pentru ziua urmatoare. Admiram luna si cerul instelat, in compania unei frumoase pisici tarcate care mieuna printre picioarele noastre. In curtea pensiunii, incap lejer 5-6 masini in spatiul de parcare dintre sopron si casa traditionala saseasca datand din 1909.


Duminica a fost zi de odihna, asta insemnand doar plimbari pe jos. Dupa micul dejul din „Pivnitele Dorotheei” de sub camerele de la strada (o pivnita cu doua incaperi transformata in sala de mese) si dupa cafeaua bauta in sopron, am vizitat micul „muzeu al gatitului” din curtea pensiunii – probabil o fosta bucatarioara de vara sau magazie. Mobila de aici este pictata manual cu motive traditionale ale populatiei de origine germanica din Transilvania, executata probabil de artistii de la www.mobilapictata.ro. Este posibil ca si o parte din mobilierul din camerele pensiunii sa fie realizat de aceiasi mesteri de la M’Art, avand drept culoare predominanta albastrul – aceasta fiind, din cate am inteles, culoarea tradtionala a sasilor. Intreaga zi ne-am plimbat pe jos prin Saschiz (www.saschiz.ro), sat atestat documentar din 1309 si inclus acum in reteaua Natura 2000 (programul UE de conservare a naturii). A fost populat de secui pana la sfarsitul secolului 13 cand a devenit localitate preponderent saseasca.

Ca o paranteza, colonistii sasi au ajuns in sud-estul Transilvaniei in secolele 12-13, in zona actualelor judete Brasov, Sibiu si o parte din Mures. Au fost invitati sa se stabileasca aici de catre regii Ungariei pentru a apara granitele estice ale Europei crestine impotriva invadatorilor tatari si otomani. Comunitatea sasilor a reusit să supravietuiasca si sa prospere timp de peste 800 de ani. Cele mai importante orase au fost fortificate, iar in comunitatile mai mici s-au ridicat fortificatii in jurul bisericii. Ansamblurile fortificate au o dubla utilizare, sacra si de aparare, biserica reprezentand centrul spiritual si defensiv al fiecarui sat. In timpul asediilor, sasii se retrag (uneori cu tot cu animale) in interiorul incintei. In zidurile fortificate sunt construite magazii de grane si alimente, utilizate si pe timp de pace – caz in care se stabilea o anumita zi a saptamanii in care satenii aveau acces la provizii. Din cele circa 300 de biserici fortificate construite intre secolele 12-16, au rezistat circa 150-200, cu o mare varietate de stiluri arhitecturale. Se pare ca nicaieri nu se mai gasesc atatea biserici fortificate intr-un areal atat de restrains. Ele constituie o realizare arhitecturala exceptionala, datorita diversitatii lor si a folosirii mai multor tipare defensive din faza tarzie a Evului Mediu european. In timp ce in vestul si sudul Europei, anumite tipare defensive aplicate bisericilor caracterizeaza in exclusivitate anumite teritorii sau tari, doar in Transilvania se pot regasi, intr-un spatiu restrans, trei tipuri principale de fortificatii: biserici cu incinta fortificata (cum ar fi Prejmer), biserici fortificate (Saschiz) sau fortarete-biserici (Valea Viilor). Ansamblurile fortificate reiau, transforma si adapteaza in anumite conditii monumente mai vechi, de la scundele bazilici romanice pana la bisericile din goticul tarziu. Satele au un aspect tipic – retele regulate de strazi, grupate in jurul bisericii – ramanand relativ neschimbate in structura si marime timp de mai multe secole. Casele au fost construite in stilul vest-european specific perioadei. Au fatade compacte (decorate adesea cu motive locale), ziduri inalte si porti de lemn, suficient de late pentru a primi un car cu fan. Curtea ascunsa privirii trecatorilor este de obicei pietruita. La strada, de o parte a portii se afla casa (mai rar pe ambele parti), urmata de grajduri si hambare. Dincolo de ele, o gradina de legume si o livada de pomi fructiferi. Gospodaria traditionala este delimitata uneori de o linie de nuci, dincolo de care urmeaza pasunile si terenurile arabile ale satului.

La mica distanta de pensiune, vizitam biserica fortificata luterana, una dintre cele sapte incluse in patrimoniul UNESCO. Biserica evanghelica Sf. Stefan a fost ridicata intre 1493-1525 pe ruinele unei biserici construite in stil roman si a uneia ridicate in stil gotic cistercian. Din epoca goticului tarziu, biserica in forma de sala, fara turn, este probabil cea mai mare de acest fel din Transilvania. Sala, foarte lata si lunga, este intarita cu 22 de contraforturi pe care se sprijina 23 de arcuri. La nivelul arcurilor, sub acoperis, se afla etajul de aparare. A fost primul din acest concediu la care am urcat, pe scarile inguste si intuncoase ale unuia dintre cele doua turnuri din caramida. In interiorul bisericii, sunt bine conservate altarul baroc adus din Austria in 1735, amvonul si cristelnita din 1709, precum si orga  din 1788 (una dintre cele mai mari zece din Transilvania). O valoare deosebita o are un potir gotic, lucrat acum mai bine de 500 de ani. In 1677, dupa ridicarea Turnului cu Ceas din Sighisoara, turnul de aparare inalt de 10 m de langa biserica din Saschiz a fost transformat in clopotnita. In fereastra nivelului superior, o figurina sculptata in lemn, numita Bogdan (intalnita si la Sighisoara si Apold), acompania bataile ceasului. Intregul ansamblu a fost inconjurat de un puternic zid de aparare de pana la 9 m inaltime, al carui traseu este urmat de actuala imprejmuire a bisericii.

Din spatele bisericii, pornim pe drumul de pamant ce urca spre cetatea taraneasca de aparare din varful Dealului Cetatii, vizibila din curtea pensiunii, ba chiar si de la fereastra camerei noastre. Cred ca sunt mai multe variante de drum care urca in cetate, insa niciuna pentru masina. Cetatea, inconjurata din trei parti de rape, a fost ridicata probabil in secolul 14, pe ruinele unei fortificatii romane. Avea o pozitie strategica – pazea drumul roman ce lega Rupea de Sighisoara. La constructia cetatii au participat 7 comune din zona care si-au castigat astfel dreptul sa se adaposteasca aici in caz de nevoie. De forma ovala, lunga de circa 90 m si lata de 45, cetatea avea 6 turnuri, unite printr-un drum de straja care mergea de-a lungul zidului de aparare si era sustinut partial de console de lemn, intariri ale zidurilor si cladiri de talie mai mica din cetate. Ne-am catarat si noi putin pe o astfel de intarire a zidului, ingusta, de unde aveam o superba priveliste asupra bisericii, satului si imprejurimilor. Curtea interioara adapostea odinioara doua helestee cu pesti si o fantana de 60 m adancime, din care pornea un gang subteran spre comuna. Existenta unei cetati atat de puternice explica faptul ca abia in 1493 (anul unei cumplite invazii turcesti in Scaunul Sibiului) s-a inceput construirea unei biserici fortificate. Dupa ce ne-am plimbat in afara si in interiorul zidurilor, ne-am odihnit la umbra deasa a unuia dintre cei cativa copaci crescuti in interiorul cetatii (unii mai mici au reusit sa creasca chiar si pe zidurile acesteia).

Intorsi in sat, in cursul dupa-amiezii, suntem placut surprinsi sa gasim deschis centrul de informare turistica, al Fundatiei ADEPT, care vinde (pe langa harti sau albume) si gemuri, dulceturi, miere si alte produse traditionale, realizate pe plan local sau in alte sate din zona. Cumpar o harta detaliata a zonei si primesc gratuit de la domnisoara amabila o alta harta, a bisericilor fortificate, ce se va dovedi mai utila decat cea cumparata. Zabovim apoi la o bere si o cafea in ambianta deosebita a terasei de vara din curtea interioara a pensiunii Hanul Cetatii (www.hanulcetatii.ro), foarte frumos decorata cu obiecte vechi din gospodariile taranesti de odinioara. In fata pensiunii, la mesele de la strada, cativa localnici vorbeau in fata unui pahar si se delectau cu muzica data un pic prea tare, dupa parerea mea, pentru o duminica dupa-amiaza, sub ferestrele catorva din camerele pensiunii. In curtea interioara era totusi mai putina galagie, insa ne-am felicitat ca nu am ales o pensiune care sa aiba la parter un restaurant de unde sa rasune muzica de dimineata pana seara. Chiar daca noi nu prea am fi stat pe acasa peste zi. Din pura curiozitate, o intreb pe domnisoara care ne servea daca au camere libere. Pensiunea fusese la un moment dat pe lista noastra cu posibile locatii de cazare si am fi vrut sa vedem cum arata pe interior. „Sefa” ne transmite prin intermediul domnisoarei o carte de vizita si raspunsul ca toate camerele sunt ocupate. Si noi care ne temeam ca poate nu vom mai putea scapa de insistentele sefei care o sa vina personal sa ne arate camerele si sa ne convinga sa ne mutam la pensiunea lor. Nu doar ca nu s-a intamplat asta, insa nici macar nu ne-au intrebat cate nopti dorim sa stam. Sau sa ne spuna ca le pare rau ca nu au camere, ca ne asteapta cu alta ocazie si sa ne recomande alta pensiune in apropiere. Dar mai este pana acolo in turismul romanesc. Ca o paranteza, la putin timp dupa intoarcerea din concediu am vazut o oferta a pensiunii Hanul Cetatii pe unul dintre site-urile de reduceri colective, semn ca se apropia sfarsitul sezonului si camerele nu mai erau asa de ocupate. Luam cina la pensiunea Cartref, iar pe seara mergem sa ne plimbam prin sat. Drumul european ce leaga Brasovul de Targu Mures trece chiar prin mijlocul Saschizului si, in lipsa unei autostrazi, este foarte tranzitat. Noroc ca aveam ferestre duble la camera, zgomotul fiind mult diminuat, chiar si pe timpul noptii. Ne gandim ca satenii din casele sasesti traditionale, asezate la strada si lipsite de geamuri termopan, ori nu dorm in camerele „din fata”, ori se obisnuisera cu suieratul tirurilor. Neavand trotuare, iar distanta intre case si drum nefiind intotdeauna suficient de mare, mergeam uneori pe marginea soselei, cu coloanele de masini trecand foarte aproape de noi. Asa ca renuntam la strada principala si pornim pe ulitele laturalnice ale satului, mult mai linistite. Vazand un indicator realizam ca, din pura intamplare, suntem pe drumul ce duce spre doi dintre producatorii gemurilor, siropurilor si dulceturilor traditionale pe care le vazuseram la centrul de informare. Speram ca la ei sortimentul este mai variat, preturile mai mici si ca vom putea degusta cateva din produse. Fiind duminica seara, gasim inchis la Pivnita Bunicii (www.pivnitabunicii.ro), devenita celebra dupa vizita Printului Charles (se pare ca ar fi chiar a lui, daca am inteles bine). Continuam sa strabatem ulitele de pamant, salutand pe cei cativa sateni ce merg pe drum sau se odihnesc pe banca din fata casei. Ajungem la cativa metri de Casa de pe Deal (www.casadepedeal.com). Un caine de rasa, de talie mare, ce nu parea legat, se tot agita pe drum, in fata unei porti, intre noi si casa cu pricina. Asa ca decidem ca este mai sigur pentru moment sa ne intoarcem acasa. Ne-am tot propus de-a lungul saptamanii sa ajungem din nou acolo, insa acest lucru nu s-a mai intamplat, caci intre timp am aflat ca este mult marketing in spatele acestor nume, iar preturile produselor sunt destul de mari. Ne-au confirmat acest lucru si niste turisti austrieci pe care i-am cunoscut la pensiune si care si-ar fi permis cu siguranta sa plateasca preturile respective daca le-ar fi considerat justificate. Sesiunile de degustare costa si ele destul de mult, mai ales ca noi eram doar doua persoane. Asa ca am preferat sa cumparam „din sat” doua borcane de dulceata no-name (unul din ele cu vestita dulceata de rubarba de Saschiz). Nu stiu insa cum stau lucrurile in cazul fermelor ecologice din Mosna si Topa-Boiu, caci nici aici nu am reusit sa ajungem. Dupa lasarea intunericului, in fata paharului de vin din sopronul lui Rether de la Cartref, facandu-ne planul pentru zilele urmatoare, ne este greu sa alegem intre zecile de biserici sasesti fortificate, probabil cate una in fiecare sat. Asa ca ne propunem sa vizitam in fiecare zi cate o bisierica din patrimoniul UNESCO si, in drum spre, sau dinspre aceasta, sa incercam sa mai vedem cateva din apropiere. Din cauza pozitiei sale (la strada, pe un drum european aglomerat), Cartref este mai mult o pensiune de tranzit decat una de sejur (cu plusurile si minusurile ce decurg de aici), desi nu cred ca asta a fost intentia proprietarului. Din aceasta cauza, in fiecare seara o parte dintre vecini erau noi. Pentru noi asta a insemnat liniste, caci cei mai multi turisti aflati in trecere pe acolo erau obositi si doreau sa se odihneaca pentru o noua zi de drum. De-a lungul sederii noastre, doar in vreo doua seri am avut companie in sopron. Vecini constanti ne-au fost o familie de polonezi, o alta de nemti (domnul se nascuse in casa de langa pensiune, devenita intre timp unul dintre sediile politiei locale, si isi adusese sotia si copiii sa-i cunoasca locurile natale) si un cuplu din Austria, cu care ne-am conversat la micul dejun.


Pentru luni, biserica din patrimoniul UNESCO pe care alegem sa o vizitam este Valea Viilor. Drumul dintre Sighisoara si Medias (dar si dincolo de el, probabil pana spre Sibiu) este in lucru, sa-i spunem modernizare. Serpuieste aproape de malul Tarnavei Mari. Inainte de Copsa Mica o luam la stanga. Facem cunostinta cu pitorestile drumuri de tara din Ardeal, in stare buna si fara traficul de pe soselele nationale. Dupa cativa kilometri ajungem la biserica saseasca fortificata din Valea Viilor, unde ne intampina o doamna in varsta care are grija de biserica si primeste turistii. Localitatea Valea Viilor este mentionata in documente inca din 1305. A fost domeniu nobiliar, apartinand familiei Apafi. Pe teritoriul satului s-au descoperit obiecte din neolitic si de la inceputul epocii fierului. Aici ar fi existat candva o mai veche bazilica romanica, ale carei urme au fost observate sub podeaua bisericii actuale. In secolul 14 au fost incepute lucrarile la biserica Sfintei Fecioare Maria, in stil gotic. Plafonul cu o retea complicata de nervuri se sprijina pe 7 perechi de stalpi. Biserica are o strana care dateaza din 1528 si un altar baroc din 1779, cu sculpturi. Un element deosebit il reprezinta o veche cristelnita romanica asezata pe gura unei fantani. La inceputul secolului 16, biserica a suferit modificari, fiind transformata in stil gotic tarziu si fortificata prin construirea deasupra salii a unui etaj de aparare prevazut cu metereze si a unui turn masiv. Biserica este inconjurata de o singura incinta ovala, in care se intra printr-un gang boltit, inchis cu o hersa. Pe zidul exterior apare scris mare „707 ani”. Zidurile ajung la 6-7 metri inaltime si au metereze si guri de aruncare. Ne cataram in turnul cu ceas, la inceput pe scari de piatra in spirala apoi pe unele din lemn, pana sus, la cele 3 clopote. De aici, privelistea este absolut incantatoare. Vizitam si micul muzeu taranesc amenajat intr-o camera de langa poarta, unde gasim o foarte buna harta turistica a judetului Sibiu. La plecare, doamna ne roaga sa o ducem acasa pentru pauza de pranz (de la 1 la 2). Ne continuam apoi drumul prin sat, trecand pe langa ferma de bivoli (doamna de la biserica ne spusese ca probabil sunt dusi la pascut si se ascund pe undeva, la umbra), spre lacul despre care citisem intr-un ghid si a carui existenta ne-o cofirmase si doamna. Dam peste un mic lacusor, asezat pitoresc intre dealuri, in care se poate pescui. Oprim chiar langa ghereta paznicului, pe care zgmotul masinii si al pasilor nostri nu-l opreste din sforait.

Ne intoarcem la Medias si chiar la intrarea in oras o luam la dreapta, pe langa lacul Ighis, spre satul Ighisu Nou. Biserica este bine conservata, astfel ca zidurile de aparare, turnurile si bastionul rotund ofera o imagine elocventa a felului in care bisericile fortificate aratau candva. Am citit ca, datorita exodului masiv al sasilor de dupa 1990, multe bunuri au fost donate preotului, care a organizat in biserica un mic muzeu cu lucruri vechi ce au apartinut familiilor de sasi care au parasit satul pentru totdeauna. Intram in curtea bisericii si realizam ca aceasta se renoveaza. Salutam muncitorii si le cerem permisiunea sa admiram ceea ce se poate vedea din interiorul bisericii, plina de schele, unelte si manele ce rasunau pe deasupra mobilierului strans in mijloc si acoperit cu folii de plastic. Parasim satul si, in drumul de intoarcere spre Medias, facem un scurt popas pe malul lacului de acumulare, despre care nu pot spune ca mi-a placut.

Ajunsi in oras (www.mediasturism.ro; www.sibiu-turism.ro) parcam masina langa spitalul municipal, peste drum de una din intrarile in cochetul centru istoric, care ne surprinde placut. Mediasul s-a intemeiat pe vechiul castru roman Media. Atestat din 1267 (unul dintre cele mai vechi orase ale Romaniei), este al doilea oras ca importanta din judetul Sibiu. Este un fost burg medieval, puternic fortificat, cu un ansamblu complex de ziduri, turnuri si bastioane. Centrul istoric pare un muzeu in aer liber, cu o diversitate de stiluri arhitectonice. In centrul intregului complex de fortificatii, cunoscut si sub denumirea de Castel, aproape de Piata Mare, se afla Biserica Sf. Margareta, vestita si pentru bogata sa colectie de covoare turcesti anatoliene. Este atestata documentar din 1447 si finalizata in 1488. Unul dintre cele mai interesante edificii gotice din Transilvania, biserica suprapune si inglobeaza doua biserici anterioare. Sub podea a fost identificat un cor poligonal ce dateaza din secolul 13. Cea de-a doua biserica a reluat si extins monumentul anterior, cam in jurul anilor 1330-1340, rezultand o biserica sala lunga de 37 metri si lata de circa 12 metri. Interiorul bisericii ofera o vasta paleta arhitecturala si picturala. Altarul este poliptic (unul dintre cele mai valoroase din Transilvania, cu 8 panouri), iar baldachinul amvonului, din secolul 17, este pictat si sculptat cu capete de heruvimi, ingeri si masti. Orga dateaza din 1678 si este prevazuta cu doua claviaturi manuale si una cu pedale, avand 24 de registre cu peste 1.300 de tuburi. Biserica mai are o cristelnita de bronz, texte si scrieri vechi, reliefuri decorative, scuturi si blazoane cu insemnele heraldice ale familiei Bathory si ale lui Matei Corvin, precum si stemele Mediasului si Sibiului. Mai sunt vizibile cateva dintre picturile murale gotice realizate in 1420. Odata cu restaurarea din secolul 20, opt pietre funerare ce se gaseau in sacristie au fost incastrate in pereti. Admiram impresionanta biserica si ne bucuram de un ultim fragment de muzica la orga, pe care incepuseram sa o auzim de cand am intrat in curtea spatioasa. Nu este permis sa facem poze in interior, asa ca ne multumim sa fotografiem turnul inclinat al bisericii. Turnul Trompetilor a fost suprainaltat cu trei etaje cam in perioada 1500-1550, cand Mediaşul a devenit oras. El este simbolul cetatii si al intregii regiuni de mijloc a Tarnavei Mari. Sub greutatea noilor etaje, turnul de circa 70 m inaltime s-a aplecat, avand o deviatie de verticata de circa 2,28 m, fiind unul dintre primele 10 turnuri inclinate din lume. Clopotul dateaza din 1488 si bate orele cu un ciocan actionat mecanic. In 1880 a fost montat ceasul care arata si fazele lunii, prevazut cu patru greutati, a 100 kg fiecare. Numele turnului vine de la muzicantii care supravegheau zona pentru a vesti cu trompetele lor focarele de incendii, apropierea inamicilor sau pentru a saluta oaspetii importanti. Incepand din secolul 15, biserica a fost inconjurata de trei randuri de ziduri de aparare, inalte de peste 7 m, cu trei porti principale si patru porti secundare de acces in vechea cetate, precum si cu 19 bastioane si turnuri de aparare (turnul clopotelor, al scolii, al franghierilor, al Mariei, al croitorilor, al rotarilor, al pietrarilor si zidarilor, al aurarilor, al strazii pierdute, al fierarilor, bastionul dogarilor etc.). Iesim din cutea bisericii si, incantati de ceea ce vedem in jurul nostru, o luam agale pe strada Johannes Honterius, admirand casele vechi, fermecatoare. In capatul strazii ajungem la o alta poarta a vechii cetati. La intoarcere, pe la jumatatea strazii, atrasi de mirosul ce razbatea pe geamurile bucatariei, ne oprim pentru masa de pranz la terasa (parca „Negy’s” ii spunea) din curtea interioara a Pensiunii Casa Honterus (www.pensiune-medias.ro). A fost, de departe, cea mai buna masa din acest concediu. Ambianta deosebita, servirea prompta si amabila, mancarea consistenta si delicioasa. A fost singurul loc unde am gasit mancaruri traditionale, cu specific local.

Cu forte proaspete, parasim Mediasul, urmand drumul spre Agnita. Ne oprim langa biserica din Mosna. Pe poarta gasim un numar de telefon la care sunam. Dupa cateva minute apare o doamna amabila care ne prezinta biserica si micul dar interesantul muzeu taranesc amenajat in incinta fortificatiilor. Ne povesteste despre istoria sasilor, despre vizita Printului Charles care a fost impresionat de biserica, despre interesantele coloane inclinate din interior, fiecare dintre ele fiind diferita de celelalte. Comunitatea bogatei comune Mosna, mentionata documentar inca din 1283, a ridicat in secolele 14-15 una dintre cele mai frumoase biserici-hala din zona Tarnavelor, pe structura bazilicii anterioare. Interiorul ei se remarca prin sculpturi in piatra si mobilier pictat in stil baroc. Remarcabil este tabernaculul inalt de 11 metri, de langa usa sacristiei. Zidurile fortificatiei aveau o inaltime de 9 metri. Coridorul de acces in incinta era aparat de o hersa. Are un turn-clopotnita masiv, cu un clopot turnat in 1515. In 1780, cu prilejul unor reparatii, s-a gasit aici un tezar de 380 monede romane de argint, cea mai veche fiind datata din perioada Imparatului Nero. O noua orga este cumparata de locuitori in 1874.

Urmatorul obiectiv este Biertanul. Insa nu ne mai intoarcem in Medias, la drumul national, caci ni se confirmase banuiala ca putem ajunge acolo mergand prin sate. Cu putin inainte de a intra in padurea Pelisor-Richis, un drum la dreapta duce la Alma Vii, un sat izolat (cu o biserica datand din secolul 14) pe care regret ca nu am reusit sa-l vedem. Peisajul este pitoresc iar drumul este foarte bun, cu o  mica exceptie pe cele cateva serpentine ce coboara spre Richis, dupa ce iesim de pe drumul spre Agnita, inainte de Pelisor. Asfaltasera recent doar un sens al drumului. Insa dupa cateva zile, cand am trecut din nou pe acolo, drumul fusese asfaltat complet. In Richis gasim biserica inchisa, insa ne aruncam o privire printre gratii. Un satean ne indeamna sa mergem mai bine in satul vecin, ca biserica este mai mare si mai frumoasa. Ii urmam sfatul si ajungem la Biertan, insa biserica de aici este deja inchisa la ora aceea. Aruncam o privire in interiorul restaurantului Unglerus de langa intrarea in curtea bisericii. Ne place cum arata. Parasim Biertanul cu gandul sa revenim a doua zi si iesim in drumul national la Saros pe Tarnave, cam la jumatatea drumului dintre Medias si Sighisoara.
Era prima dintre serile pe care urma sa le petrecem in cetatea medievala a Sighisoarei, in care mai fuseseram doar o singura data, cu vreo 10 ani in urma. Sighisoara a fost locuita pe rand de daci, romani, secui si sasi, zona orasului fiind populata, cu mici intreruperi, de circa 4000 de ani, aici fiind atestate arheologic o asezare din epoca bronzului, doua asezari dacice din epoca fierului, un castru roman, precum si o asezare a daco-romanilor. Prima atestare documentara a localitatii este din 1280 (Castrum Sex), in 1367 este mentionata ca oras, iar cu numele actual este atestata din 1436. 19 bresle mestesugaresti si-au primit primele statute in 1376, bazate pe legi si obiceiuri mai vechi, si au daiunuit pana in 1884. Turnul cu Ceas masoara 64 m inaltime, are 6 niveluri si 110 trepte. Acoperisul baroc este realizat in 1677, dupa ce un incediu a distrus o parte din cetate. Orologiul este facut in 1648, dupa moda Europei Centrale, si este dotat cu 2 cadrane de 2,4 m diametru si cu statui din lemn de tei inalte de 0,8 m, instalate in nise, in stil baroc rustic. Mecanismul ceasului este mai nou si a fost  executat in Elvetia. In prezent, in cetate exista aproximativ 140 de case, Sighisoara fiind una dintre putinele cetati medievale locuite. Aici a trait Vlad al II-lea Dracul, iar intr-una din casele cetatii s-a nascut in 1431 fiul sau, Vlad Tepes. Mediasul si Sighisoara se vor dovedi a fi singurele orase pe care le-am vizitat si prin care ne-am plimbat la pas in acest concediu, restul preumblarilor noastre fiind exclusiv prin Transilvania rurala.


Marti dimineata plecam tot in directia Medias, sa vedem obiectivele la care nu reusiseram sa ajungem cu o zi in urma. Dincolo de Sighisoara, facem prima oprire la Biserica Armeneasca din Dumbraveni, sat aflat pe partea dreapta a soselei. Usile bisericii sunt deschise insa nu putem intra din cauza gratiilor mari, printre care privim interiorul impresionant.

Ne intoarcem la sosea, mai mergem putin spre Medias, pana la Saros pe Tarnave. O luam la stanga si ajungem repede la Biertan – unde vizitam o alta biserica din patrimoniul universal. Atestata documentar din 1224, Biertan este una dintre primele asezari de sasi din Ardeal si a fost timp de 300 de ani resedinta episcopului bisericii evanghelice din Transilvania. Aici exista inca multe case vechi de sute de ani, o parte din ele frumos reconditionate. Biertanul si Mosna au fost in competitie pentru titlul de centru administrativ si judecatoresc al regiunii, determinand locuitorii acestora sa ridice doua biserici impresionante, insa competitia a fost castigata de Medias. Urcam pe lunga scara acoperita pana in curtea larga. Doamna din biserica ne roaga sa completam un chestionar de feedback – a fost singura data cand ni s-a cerut asa ceva si am facut-o cu toata placerea. Biserica hala in stil gotic tarziu reprezinta una dintre cele mai frumoase edificii fortificate din Transilvania. A fost construita intre 1486-1524 pe locul unei biserici mai vechi. Am admirat incredibila incuietoare de la frumoasa usa din lemn a sacristiei, cu un sistem complicat de 19 incuietori, realizata de mesterii locali in 1515 si premiata in 1990 la o expozitie mondiala din Paris. Incuietoarea este un exemplu reprezentativ de manufactura saseasca medievala, cu un sistem original de inchidere care functioneaza si astazi. O piesa importanta este altarul poliptic, cel mai mare din Transilvania, alcatuit din 28 de panouri realizate intre 1482-1513. Biserica este inconjurata de 3 incinte (prima datand din secolul 14), fortificatiile din jurul ei fiind considerate cele mai puternice din Transilvania la o cetate taraneasca. Turnul de aparare cu ceas este in acelasi timp si turn al portii pentru prima incinta, avand patru niveluri, drum de straja din lemn si metereze. In turnul mausoleu, am vazut placile de mormant ale preotului care a ridicat biserica si ale episcopilor inmormantati aici. Iar in bastionul estic, am vazut fosta carcera unde, in vremuri stravechi, erau inchisi sotii care se certau. Li se dadea o singura farfurie, o lingura, o cana si un singur pat (si ala ingust). De obicei ieseau impacati si nu mai apelau la justitie. La capatul scarii ce urca spre biserica este un bolovan mare pe care erau asezati duminica cei ce faceau rele in timpul saptamanii. Privelistea satului vazut de la inaltimea curtii bisericii este exceptionala.

Ne intoarcem la Saros pe Tarnave, o luam spre Sighisoara si ajungem in Laslea, unde facem la dreapta spre Malancrav, pe un drum relativ paralel cu cel de la Saros la Biertan. Istoria satului Malancrav, atestat documentar din secolul 14, situat intre livezi de pomi fructiferi si care pastreaza bine arhitectura rurala, este strans legata de familia Apafi, din marea nobilime latifundiara transilvaneana, careia i-a fost atribuit de catre regele Ungariei. Insa in secolul 18 mai multe proprietati ale familiei Apafi ajung in posesia familiei Bethlen, prin hotararea Curtii de la Viena. Biserica din Malancrav este inchisa pentru renovare. „Scrie pe net!” ne dojeneste fata care locuieste la una din casele din apropierea bisericii si pe care am gasit-o gratie unei satence amabile, aflata in trecere pe acolo. Fata, in picioarele goale, nu ne lasa sa fotografiem manunchiul de chei mari si vechi cu care deschide pe rand poarta si usa bisericii. Probabil nu foarte incantata ca o deranjaseram in timpul siestei de dupa amiaza, ne cearta din nou spunand ca nu avem voie sa folosim blitzul, dupa ce facem prima dintre pozele pentru care ii cerusem permisiunea. Adevarata comoara a bisericii construita in prima parte a secolului 14 este pictura murala, cel mai bine pastrat ansamblu de fresca gotica din Ardeal. Cea mai mare parte a frescelor au fost realizate in jurul anului 1350. Din incinta care inconjura odinioara biserica nu s-a mai pastrat decat o simpla centura de zid si primele niveluri ale turnului de poarta. Admiram biserica pret de cateva minute si apoi plecam, nu inainte de a-i plati 10 lei pentru efortul ei de a veni sa ne deschida. Gard in gard cu biserica, cocotat pe acelasi deal, la marginea padurii, Conacul Apafi este si el inchis, la fel si vestita fabrica de suc de mere din spatele bisericii. Daca am inteles bine, ambele apartin Fundatiei Mihai Eminescu, patronata de Printul Charles.

Ne intoarcem in Laslea si continuam pe sosea pana la Danes, satul de dinainte de Sighisoara. De-a lungul intregului sat, admiram florile multicolore de pe marginea drumului, din fata caselor, stropite (cam in miezul zilei, pe caldura) de niste masinute speciale ale autoritatilor locale. O luam la dreapta si mergem la Cris, sa vizitam Castelul Bethlen. Un nene vorbaret ne povesteste multe lucruri interesante despre castel si imprejurimi, despre familia Bethlen, despre actualii proprietari. Dupa ce sfarseste cu „teoria”, ne lasa sa trecem la partea practica, adica sa exploram cotloanele castelului si ale impunatorului sau turn. Destul de interesant, insa mai sunt multe de facut in privinta restaurarii si punerii a valoare a frumusetii castelului. In spatele lui, o padure-gradina, cu multi arbori deosebiti, printre care si un ginkgo-biloba. Admiram o parte din ea de la ferestele castelului. Ne oprim pentru cina la complexul Dracul din Danes. Ne plac mult caii si poneii din grajdul scolii de calarie, dar si animalele din mini-gradina zoologica. Seara ne-o petrecem plimbandu-ne din nou prin Sighisoara. Urcam cele circa 150 de trepte ale scarii acoperite (Scara Scolarilor, construita in 1642) pana la scoala, cimitirul si Biserica din Deal.


Miercuri pornim din Saschiz in directia Brasov. Chiar inainte sa ajungem in satul urmator, Mihai Viteazu, facem la dreapta spre Cloasterf. Biserica fortificata de aici este incuiata, cheia fiind la o tanti ce locuieste intr-o casa verde de la intrarea in sat, dupa cum ne informeaza niste sateni amabili. Dupa ce trecem de Mihai Viteazu, urmatorul sat este Crit. Sunam la numarul de telefon de pe poarta bisericii, insa telefonul este la fel de inchis ca si poarta. Cu inima indoita, aproape convinsi ca nici de data aceasta nu vom avea succes, din Crit o luam spre Mesendorf. Aici insa avem noroc, caci biserica este in renovare. Am inteles rapid ca trebuie sa ne bucuram cand gasm santier, caci astfel putem vedea cate ceva din biserica (asta daca muncitorii sunt la lucru). Asa ca preferam santierul portilor inchise cu lacat, cu cheia te miri pe unde. Salutam cei doi muncitori ce se odihneau pe iarba din curte si le cerem voie sa intram in biserica. Satul, izolat, este mentionat pentru prima oara in 1289. Biserica sala este pastrata in forma ei medievala. Nu se stie anul exact al construirii ei, insa se presupune ca a fost ridicata la jumatatea secolului 14 din gresie bruta, cu 14 contraforturi ce descarcau presiunea boltilor. Unele elemente arhitectonice dovedesc structura initiala, romanica. In 1653 este amplasat altarul poliptic cu 4 panouri, iar in 1765 orga. Din cauza subrezirii boltei bisericii, in 1817 aceasta este demolata, primind un planseu cu grinzi. In 1914 este inlocuita orga veche cu una noua amplasata deasupra altarului. Iar acesta din urma primeste in 1923 doua noi panouri mobile, menite sa le inlocuiasca pe cele vechi, distruse. In 1495 se fac ample lucrari de fortificare ale asezamantului bisericesc si se ridica incinta poligonala, cu ziduri inalte de circa 5 metri. Fortareata are o incinta cu o poarta turn, dublata in partea sudica de un al doilea zid de aparare.

Ne intoarcem la Crit, apoi continuam pe drumul european spre Brasov pana in satul urmator, Bunesti. Aici facem dreapta spre Viscri – obiectivul UNESCO pe care-l aleseseram pentru acea zi. A fost de departe cel mai prost drum asfaltat – unul din putinele (din fericire) drumuri rupte pe care am ajuns in acest concediu. Am aflat ca a fost reparat „romaneste”, de mantuiala, in mare graba, cu putin timp inainte de vizita Printului Charles. Despre care, daca am inteles bine, am aflat ca ar fi contribuit la renovarea bisericii fortificate, refacerea fatadelor caselor si introducerea canalizarii in sat. Strabatem cat putem de repede cei circa 7 kilometri, pitoresti insa plini de gropi, caci dorim sa ajungem la biserica inainte de o eventuala pauza de pranz. Viscri, localitate atestata inca de la inceputul secolului 14, are una dintre cele mai spectaculoase biserici fortificate sasesti. Se pare ca inainte de venirea sasilor, colonizati de regele Geza al II-lea intre 1141-1162, secuii care traiau aici construisera o capela romanica, datata din jurul anului 1100. Mica biserica de tip sala din zilele noastre a integrat capela. Fortificatia ovala din jurul bisericii a fost construita din piatra de rau (la baza) si din lemn (in partea superioara) si este compusa dintr-o incinta dubla. Vazut din exterior ansamblul fortificat este foarte impunator, iar curtea interioara este atent ingrijita, cu multa vegetatie. Exploram incantatoarea biserica, cu strane si banci vechi, pictate, si cu o superba orga, pe care am reusit sa o si auzim cateva momente, pe final de cantare, cand ne indreptam spre intrarea in ansamblul fortificat. Urcam in turn, la inceput pe niste scari din piatra, inguste si intunecoase, apoi pe o succesiune de scari lungi, din lemn. De sus, privelistea este grozava. Vizitam apoi si muzeul taranesc din incinta fortificata, care valorifica traditiile de zi cu zi si viata rurala a sasilor din Transilvania. Muzeul este foarte interesant – atat cat am reusit sa vedem din el, caci nu suntem lasati sa stam mult timp aici: familia care avea in grija biserica se hotaraste sa ia pauza de masa, desi doamna (care ne-a vandut biletul de intrare) ne-a spus initial ca ei nu au pauza la pranz. Ma intriga de fiecare data cand le vad paturile sasesti, pe cat de scurte si inguste pe atat de inalte, cu lazi de depozitare dedesubt. Mi se pare cel putin incomod de urcat si coborat din pat, chiar si pentru oameni inalti. Ma gandesc ca sasii foloseau totusi o lada, un scaun sau o scarita in acest sens. Iar daca se intampla sa cazi din pat cred ca riscai sa te lovesti serios. Dincolo de ulita in care da iesirea „din spate” a bisericii fortificate, ne oprim in curte la tanti Mariana. Aici vizitam micuta pravalie cu obiecte de artizanat a Asociatiei Femeilor din Viscri. Se vand aici sosete, manusi, caciuli, pulovere si papuci din pasla – obiecte din lana lucrate de femeile din sat, castigul fiind folosit pentru a asigura copiilor saraci o pregatire profesionala. Se pare ca pe la sfarsitul anilor `90, in absenta altor ocupatii in afara de agricultura dar si din cauza izolarii satului, a aparut proiectul „sosete din lana naturala din Viscri”. Proiectul a fost initiat de doi cetateni germani stabiliti aici. La inceput, sosetele erau crosetate de femeile din sat din vechi pulovere de lana si erau oferite in schimbul alimentelor. In timp, peste 100 de femei din sat au ajuns sa participe la acest proiect, astfel incat astazi mii de perechi iau drumul strainatatii. Ele se vand si in curtile sau in fata portilor mai multor case din Viscri. In sopronul din curtea casei lui tanti Mariana, la umbra, mancam o ciorba si bem un suc de soc. Apoi imi iau scaunul si ma asez la soare, in mijlocul curtii. Admir natura si privesc deopotriva satenii si turistii ce se preumbla prin curte, in timp ce asteptam placinta cu fructe. Aud discutia dintre tanti Mariana si un satean care vrea sa-i vanda mure cu 8 lei pe kilogram. Din cauza buteliei care a ajuns tarziu, finalizarea placintei intarzie asa ca ne hotaram sa renuntam sa o mai asteptam. La iesirea din curte il intrebam pe sateanul cu murele daca are sa ne vanda si noua 1-2 kg. Binevoitor, omul se ofera sa ni le culeaga din padure in acea dupa-amiaza si sa ni le aduca mai pe seara. Intelegand ca nu le are „pe stoc”, ii multumim pentru intentie si ii spunem ca nu suntem cazati in sat. In timp ce ne plimbam agale cu masina prin Viscri, admirand minunatele case vechi, ne gandim ca am procedat bine ca nu ne-am cazat in sat: ar fi fost destul de incomod sa strabatem drumul plin de gropi de doua ori pe zi, mai ales seara tarziu, pe intuneric, cand ne intorceam din drumetiile noastre. Inainte de concediu, cand ne cautam cazare, la pensiunea Viscri 195 ni se ceruse 80 lei pe noapte (reducere de la 90), plus 15 lei micul dejun. Ne-au ofertat doar o singura camera din cele patru cu care se lauda pe site. Ne-au pierdut insa cand ne-au spus ca cina costa 45 lei si ca nu au varianta a la carte. La solicitarea noastra, ne-au oferit o varianta „light”, doar cu un fel de mancare, apa si vin/bere, la doar 25 lei. Am vazut din drum „pensiunea” si ne-am bucurat ca nu am ales-o. Trecem si prin fata gospodariei Printului de Wales – doua casa traditionale, vopsite in albastru, la strada mare. Am fi vrut sa ne continuam periplul prin sate: sa mergem paralel cu drumul european pana in satul Dacia si acolo sa facem stanga si sa iesim in Rupea. Satenii ne spun insa ca soseaua este proasta. Asa ca preferam sa ne intoarcem pe drumul la fel de prost pe care veniseram, mai scurt si pe care macar il stiam.

De la Bunesti, trecem prin Fiser, apoi pe langa Rupea. Cu putin inainte sa ajungem la podul peste Olt din apropiere de Hoghiz, facem stanga spre Racos. Drumul este bun, desi circulat de camioane, asa ca ajungem repede in sat. Oprim langa Castelul Sukosd-Bethlen, unul dintre obiectivele vizitei noastre la Racos. O gasim pe doamna care avea cheile si care se ofera sa ne deschida poarta. Ne spune cateva cuvinte despre castelul aflat intr-o stare deplorabila. Castelul feudal a fost construit in 1625 in stilul renasterii transilvanene. A fost resedinta nobiliara fortificata a grofului Sukosd care o primise de la Gabriel Bethlen ca recompensa pentru servicii militare. Castelul are bastioane circulare situate in colturile zidurilor, iar accesul se facea pe sub un turn patrat. Castelul dispunea de un al doilea rand de ziduri, mai groase, pe trei dintre laturi. Il exploram, intrand pe oriunde se putea patrunde si catarandu-ne in turn. La despartire, doamna ne lasa pe mana fiicei ei, Magdalena, care ne va fi ghid pentru complexul geologic. Urcam cu masina pe drumul de pamant spre coloanele de bazalt aflate la marginea satului, spre nord-est. Din spusele doamnei Magdalena, indicatoarele spre obiective au fost furate. Aflata in perimetrul fostei cariere de exploatare a bazaltului, la peste 500 m altitudine, pe dreapta Vaii Oltului, la iesirea din defileul taiat prin Muntii Persani, rezervatia cuprinde o suprafata de 2,5 ha. Coloanele de bazalt marcheaza arealul incheierii eruptiilor vulcanice din Carpatii Orientali. Cu inaltimi de 10-15 m, coloanele s-au format datorita racirii rapide a lavei vulcanice. In functie de lumina soarelui, uneori au nuante roz-portocalii, mai ales la apus. Rocile vulcanice mai mici, de  diferite culori, sunt asezate ca niste solzi la extremitatile coloanelor. Ghidul nostru ne duce apoi la superbul lac din cariera Brazi, aflat la baza unui impresionant perete vertical. Cativa tineri faceau baie in lacul adanc de 10 m si lung de vreo 100 m, zgomotul apei si glasurile lor fiind puternic amplificate de peretele inalt ce inconjoara o buna parte a lui. In incheierea periplului, doamna Magdalena ne-a dus la vulcanul stins din cariera de scorie bazaltica Heghes, al carui varf il zariseram mai devreme din turnul castelului. Insa atunci cand il vezi din turn, nu poti nici macar sa intuiesti minunatia peisajului, ce te duce cu gandul la Marele Canion. Experimentata, dupa numeroasele drumetii facute cu turistii in zona, doamna Magdalena ne-a aratat obiectivele in ordina corecta pentru a obtine un impact maxim. Amabila, face eforturi sa gaseasca cuvintele cele mai potrivite in limba romana, la fel ca multi dintre ghizii pe care i-am avut de-a lungul saptamanii. Ne povesteste despre cat de greu o duc cei mai multi dintre oamenii din sat. Ne spune ca va incerca din toamna sa se angajeze la fabrica de zahar din Bod. O sfatuim sa se gandeasca si la varianta de a incerca sa inchirieze turistilor camere in casa in care locuieste, caci in sat nu sunt pensiuni. Are lacrimi in ochi la despartire, dupa ce-i dam 10 lei pentru timp si bunavointa. Continuam drumul spre est, pe malul Oltului, spre satul Augustin, la granita cu judetul Covasna. Intre Racos si Ausgustin se gaseste rezervatia paleontologica locul fosilifer Carhaga, importanta din punct de vedere stiintific. Asfaltul se termina dupa ce trecem de ultimele case din sat, asa ca intrebam un cetatean daca merita sa continuam pentru a vedea Defileul Racos. Nu prea stie de defileu, insa ne spune ca drumul in continuare nu este cine stie ce si ca mai bine ar fi sa vizitam complexul geologic. Intelegem din raspunsul lui ca defileul format de Olt printre cei doi versanti nu este foarte spectaculos.

Asa ca ne intoarcem la drumul european si ne oprim sa vizitam Cetatea Rupea – foarte frumos renovata si spectaculos luminata noaptea, cu program de vizitare prelungit si angajati amabili, cu acces direct din drumul european, bine semnalizat, cu banci, panouri explicative si parcare spatioasa. Rupea a fost o asezare dacica (Rumidava), iar legenda spune ca aici s-a sinucis Decebal. Cetatea este unul dintre cele mai vechi vestigii arheologice de pe teritoriul Romaniei, primele semne de asezari omenesti datand din paleolitic si neoliticul timpuriu (5500-3500 iH). Este asezata strategic, la rascrucea drumurilor transilvanene cu cele care vin din Moldova si Tara Romaneasca, si facea parte din sistemul de semnalizare a invaziilor, contribuind la protejarea Sighisoarei. Cetatea ridicata pe roca bazaltica (stanca cuaternara fiind monument al naturii) are forma unei spirale ascendente, sistemul de fortificatie fiind format din 3 incinte: cetatea de sus, de mijloc si inferioara. Din loc in loc, zidurile de fortificatie cu creneluri sunt intarite cu turnuri poligonale, iar circulatia era controlata de mai multe porti interioare care compartimentau ansamblul fortificat. Documente din secolul 15 o mentioneaza ca fiind un important centru comercial si mestesugaresc, cu 12 bresle. Cetatea a servit ca refugiu pentru populatia ce locuia pe dealurile si in valea din imprejurimi, iar in 1719 locuitorii asezarii se refugiaza aici pentru a se izola de epidemia de ciuma. Din cel mai inalt punct al cetatii sub forma de cochilie de melc admiram imprejurimile si linistita localitate Rupea, de la poalele dealului. Ne dam seama cat de mult conteaza ca soseaua trece pe langa localitate si nu prin aceasta. Probabil la fel de liniste ar fi si in Saschiz, Sighisoara si in alte localitati istorice daca s-ar construi o autostrada de la Brasov la Targu Mures. Poate peste cateva generatii…

Ajungem aproape pe intuneric in Sighisoara. Urcam pe Dealul Garii, colina de vis-a-vis de cetate, cu gandul sa cinam la pensiunea BellaVista, aflata si ea la un moment dat pe lista noastra cu optiuni de cazare. Doamna care ne intampina ne spune ca servesc masa doar pentru turistii cazati in pensiune (lucru perfect de inteles), insa chiar si pentru acestia se gateste doar gratar. Ni s-a parut cam ciudata perspectiva de a fi mancat doar gratare daca ne-am fi cazat la pensiune, desi ei se laudau in oferta cu cina a la carte. Imi place sa cred ca doamna s-a referit totusi doar la meniul din acea seara atunci cand a spus ca pregateste doar gratar. Amplasarea pensiunii este excelenta, in mijlocul padurii, cu o priveliste superba spre oras si cetatea medievala. Insa, asa cum banuiam, nu toate camerele au vedere directa spre oras si cetate si doar cateva dintre ele au balcon. O camera aici ne-ar fi costat 120 lei pe noapte (reducere de la 135), plus micul dejun 15 lei. In imediata apropiere, observam inca doua pensiuni. La Stejarul este pustiu, iar pe terasa de la Camping Vila Franka nu ne-a bagat nimeni in seama desi ne-am tot invartit pe acolo pret de cateva minute. Coboram dealul, parcam masina si intram in cetate. Incercam la „pomul laudat”: gasim o masa libera pe terasa de la Casa Cositorarului. Dupa vreun sfert de ora, singura domnisoara care servea la celelalte mese isi da seama ca noi nu am comandat si nici macar nu avem meniu. Asa ca dupa alte minute ne aduce cateva foi rupte dintr-un fost meniu si promite ca revine repede sa ne ia comanda. Avem ghinion caci foile primite contin doar micul dejun si salatele. Le studiem cu atentie si pe o parte si pe alta si nu intelegem daca ala este tot meniul sau putem comanda si ceva mai consistent. Dar nici nu avem pe cine sa intrebam caci domnisoara nu mai apare pana in momentul in care ne decidem sa cautam altceva. Probabil a respirat usurata cand s-a intors si a vazut ca am plecat – doi clienti in minus insemnau mai putina bataie de cap la sfarsitul unei zile grele de munca. La Casa Saseasca, chiar in Piata Cetatii, nu servesc decat pizza. Ultima incercare o facem la terasa din coltul pietei, in fata Casei Wagner, unde un chelner plictisit ne spune ca la ora aia nu mai putem comanda decat de la bar, caci localurile din cetate inchid la 10 seara. Cum de nu stiam? Imediat ce coboram din cetate, pe sub Turnul cu Ceas, ne oprim la Pizzeria Jo. Dupa ce ne mutam de vreo trei ori in cautarea unei mese mai departate de boxe, avem noroc sa ne serveasca o domisoara draguta care ne linisteste: nu inchid curand si servesc toate felurile din meniu. Dupa masa gustoasa, facem un scurt ocol pe strazile orasului, sub clar de luna, pana la masina.


Pentru joi am ales singura biserica fortificata din spatiul secuiesc al Transilvaniei care a intrat in patrimoniul UNESCO: Darjiu, in judetul Harghita. Intre Saschiz si Vanatori (urmatorul sat in directia Sighisoara), ar trebui sa o luam la dreapta, pe drumul ce trece prin Mureni si Archita. Dupa spusele unora, pana la Archita drumul ar fi bun, insa dupa aceea nu se mai stie exact. Asa ca preferam sa ocolim, mergand pana in Vanatori, unde o luam la dreapta. Odata cu intrarea in Harghita peisajul se schimba: dispar portile si casele traditionale sasesti. Dupa ce iesim din Cristuru Secuiesc, ne despartim de drumul principal ce merge la Odorheiu Secuiesc si o luam la dreapta. Intre Mugeni si Taureni, cotim din nou la dreapta atunci cand intalnim primul indicator spre biserica fortificata Darjiu. De la indicator pana la biserica sunt circa 10 km, trecand prin Oteni, Nicolesti si Ulies. Peisajul este frumos iar drumul este bun. Doamna care ne este ghid isi cere scuze ca nu vorbeste romana foarte bine, dar noi suntem fericiti ca am gasit pe cineva la biserica, dupa experienta portilor inchise de la alte asezaminte. Ne gandim ca poate bisericile din patrimoniul UNESCO sunt cumva „obligate” sa aiba un program de vizitare si o persoana desemnata sa deschida turistilor. Biserica este construita in stil romanic si transformata in secolele 15-16 in stil gotic. Adaposteste un valoros ansamblu de pictura murala, in parte distrus. Doamna ne-a povestit legenda Sfantului Ladislau pe care o vedem pictata pe unul dintre pereti. Suntem suprinsi, si bucurosi totodata, sa citim cele cateva randuri scrise in cartea de oaspeti de un turist venit tocmai din Noua Zeelanda. In cadrul incintei fortificate, doamna ne arata lazile mari de lemn in care satenii pastreaza granele si in zilele noastre. Urcam pe o scara de lemn intr-una din camerele din zidurile fortificatiilor (inalte de vreo 5 m), in care satenii continua sa isi tina peste vara slanina. Intunericul, racoarea si curentii de aer din camera ii priesc slaninii agatate cu carlige metalice de barnele groase din lemn. Cumparam un borcan de dulceata produsa de o localnica, apoi platim taxa de vizitare. Doamna ne confirma ca drumul intre Archita si Darjiu nu este bun. Ca o paranteza, in discutiile de la micul dejun cu turistii austrieci (vecinii nostri de pensiune) in care le-am recomandat sa viziteze Darjiu, nu am stiut sa le spun daca exista un drum practicabil care sa-i scoata de la Darjiu la Rupea (despre care le povestisem de asemenea), asa ca i-am sfatuit sa se intoarca de la Darjiu pe acelasi drum ocolitor prin Cristuru Secuiesc. Ei insa s-au aventurat si au reusit sa ajunga de la Darjiu la Rupea, pe drumuri de tara, prin sate.

Dupa ce multumim doamnei pentru amabilitate, facem cale intoarsa si continuam spre Odorheiu Secuiesc. Traversam localitatea si o luam spre nord, in directia Praid. Ne oprim pentru cateva minute in Corund (renumit centru de arta populara), la tarabele cu obiecte artizanale de pe marginea drumului. Nu am stiut ca la iesirea din Corund spre Praid puteam vedea Dealul Melcului – cea mai mare „ivire” de aragonit din România. Intre Salina Praid (www.salinapraid.ro) si rezervatia naturala Canionul sau Muntele de Sare de la Praid, am optat pentru cea din urma, situat la mica distanta de salina. Avem noroc si sa gasim un loc pentru masina, pe marginea drumului, chiar langa intrarea in rezervatia naturala Dealul Sarii (www.korpa.ro). Mergem pe un traseu de picior de circa 1,2 km lungime, pe malul paraului Corund. Acesta a despicat Muntele de Sare si astfel s-a format Canionul de Sare cu diferitele sale formatiuni la suprafata: doline, lapiezuri, conopide de sare, grote, stanci si creste de sare. Gustam apa sarata a unui parau si urcam pe cararile namoloase sa vedem mai bine cat mai multe din creatiile naturii. Un punct aparte pe traseu il constituie micile „bazine” cu namol terapeutic de origine minerala, produs din interactiunea izvoarelor sarate, solului argilos si aluviunilor aduse de rau. Locul este amenajat, cu dus, toaleta si cabina pentru schimbat. Exista acolo si un izvor bogat in minerale, mai ales magneziu daca imi amintesc bine. Domisoara-ghid ne recomanda sa indepartam namolul de pe corp spalandu-ne cu apa sarata dintr-un alt bazin si abia apoi sa facem dus. Nu este cazul de dus pentru ca eu m-am dat cu namol doar pe doua degete de la mana. O ascult totusi si le curat in apa sarata. Parasim Praidul si ne oprim, cativa kilometri mai incolo, la Pizzeria Cerbu din Sovata (statiune balneara inca dn 1597), condusi de un taximetrist amabil. Dupa o pizza gustoasa, ne indreptam spre sud-vest, in directia Sangeorgiu de Padure.
Ne grabim sa ajungem la Bezid, asa ca nu oprim in satul Chibed sa cumparam o funie de ceapa rosie, de vanzare in fata celor mai multe dintre gospodariile de la sosea. Din Sangeorgiu de Padure o luam spre est, spre lacul de acumulare Bezid. Suntem contra cronometru caci curand avea sa se insereze. Avem noroc si intalnim doi localnici care vorbesc bine limba romana si care ne explica cum sa ajungem pana langa ruinele turnului bisericii, care se vede iesind din apa. Restul bisericii, la fel ca intregul sat, este scufundat in lacul de acumulare care a acoperit Bezidul pe vremea regimului comunist. Mergem cu atentie pe drumul neasfaltat lung de 9 km pana la ramasitele bisericii, inconjurand o buna parte din lac. Din loc in loc vedem varfuri de trunchiuri de copac iesind din apa. Pe marginea lacului, cateva corturi. Intr-o raspantie de la coada lacului vedem un panou cu imagini din vechiul sat Bezid, inainte si in timpul inundarii sale. Textul de panou este doar in maghiara, insa pozele vorbesc de la sine. In rascrucea cu panoul, drumul de pamant continua la dreapta, spre est, catre urmatorul sat, Criseni, renumit pentru muzeul de palarii de paie. Insa noi o luam la stanga, urmand mai departe malul lacului. Cu cateva zeci de metri inainte de a ajunge la turla bisericii ce rasare sumbru din apa, pe drumul ce se tot ingusteaza in fata noastra, intalnim niste copii de etnie rroma. Ii intrebam cat mai avem pana la biserica. Nevorbind romaneste, inteleg din semnele mele ca ii intreb despre „templom” si ne fac semn sa mergem inainte, spunand ceva in maghiara. Apoi ne cer „bombon”. Le dam fiecaruia cate un leu, pentru care ne multumesc veseli. In punctul terminus al drumului, oprim masina pe malul lacului si reusim sa facem doua fotografii inainte de a se insera de tot. Impresionanta imaginea turlei bisericii, aflata odinioara intr-o zona mai inalta a vetrei satului – astazi singura constructie care se mai vede din vechea asezare. Dupa doar cateva minute pe malul lacului o luam inapoi pe drumul de pamant. Inainte de a ajunge la rascrucea cu panoul, trecem pe langa o bojdeuca de pamant, fara gard, in fata careia copiii rromi care ne cerusera bombon ne fac cu mana. Din Bezid exista (cel putin pe harta) o scurtatura spre sud-est, traversand niste paduri si cateva sate, pana la Cristuru Secuiesc. Nici nu luam in calcul aceasta varianta (nu am fi facut-o nici macar pe lumina, nestiind cum este drumul si cat din el este asfaltat) si preferam de departe sa continuam pe acelasi drum de pamant pana la baraj si apoi pana in Sangeorgiu de Padure. De aici iesim repede la Balauseri, cam pe la jumatatea drumului dintre Targu Mures si Sighisoara.


Vineri ne decidem sa cutreieram dealurile din zona Sighisoara – Agnita si mai departe, pana aproape de Sibiu. Din centrul Sighisoarei pornim spre Agnita, pe drumul ce merge pe marginea Padurii Stejarenii. La cativa kilometri de oras, al doilea sat (dupa Saes) este Apold, localitate atestata din 1309, care exista inainte de venirea colonistilor sasi. Gasim deschisa frumoasa biserica (www.apold.net). Puternic fortificata, are o incinta dubla si neregulata, intarita cu turnuri si bastioane. Ansamblul include 9 cladiri fortificate, cele mai importante fiind biserica si turla cu clopote. Avea spatii pentru depozitare, o mica locuinta pentru preot si o scoala. O parte din structura bisericii dateaza din secolul 13, insa ansamblul din jurul ei a fost construit in secolele 15-16. In 1600, biserica a fost fortificata, pentru protectia comunitatii, centrul cultural si spiritual devenind si depozitar al bunurilor satenilor. In decursul vremii, turnul clopotnitei a fost inaltat, ferestrele i-au fost ingustate si au fost amenajate creneluri. Intr-o nisa exterioara mai locuieste inca Bogdan, o figurina din lemn de felul celor din turnurile de la Sighisoara si Saschiz, care se misca la fiecare bataie a orologiului din clopotnita. Intrarea principala in incinta se face prin Turnul Ovazului, cu trei niveluri, in care se pastreaza o rasnita manuala, care se folosea in vremurile de asediu. Intram precauti incercand sa gasim persoana care are grija de biserica. Insa nu dam decat de un turist strain, la fel de mirat ca si noi. Abia la finalul vizitei noastre, am vazut vreo doi tineri care pareau a fi „administratorii” locasului, insa nu sunt prea sigur. Citim pe un afis ca nu se percepe taxa de vizitare, insa se pot face donatii. Incepem sa exploram in liniste. Dupa ce am admirat interiorul bisericii, am urcat in turla cu clopote, la inceput pe o scara ingustra de piatra, apoi pe scari lungi din lemn. De la „balconul” din turla, construit si el tot din lemn, privelistea este superba. A urcat in turla cu cateva minute inaintea noastra o tanara venita probabil in vacanta in satul natal. Am tras cu urechea in timp ce ea povestea celor doi prieteni care o insoteau, aratandu-le de la inaltime satul si imprejurimile. Ne-a placut mult la Apold, abia ne-am indurat sa ne dam jos din turla. Intr-un pliant gratuit gasit aici citim ca Asociatia pentru Promovarea Initiativelor Locale Corona din Berlin deruleaza Proiectul Apold, de restaurare, consolidare, conservare si revalorizare a bisericii, prin intermediul unui program de activitati culturale si de educatie, proiecte sociale. Privind retrospectiv, biserica fortificata de aici este intr-adevar un exemplu excelent pentru intreaga comunitate saseasca din Transilvania despre cum poti valorifica locasul ca obiectiv turistic. Si nu ma refer la lipsa taxei de vizitare, la existenta unui pliant informativ sau la faptul ca am gasit biserica deschisa chiar si in timpul in care administratorii isi luasera probabil o scurta pauza. Mai important mi se pare faptul ca se incearca implicarea comunitatii locale in restaurarea bisericii, folosindu-se tehnici traditionale, si in retransformarea ei in locul central al satului. Am auzit de mai multe ori in acest concediu cum comunitatea saseasca si-a pierdut in perioada comunista si in cea postdecembrista spiritul de coeziune si solidaritate care a definit-o timp de mai multe secole. Dupa 1945, in multe sate sasesti au fost asezate fortat familii de rromi. Am auzit povesti dureroase despre rromii care au ocupat casele bune, de la strada, in timp ce sasii, proprietarii gospodariilor transmise din generatie in generatie, au fost nevoiti sa se inghesuie in magaziile, soproanele si grajdurile din spatele curtilor. Pana in 1990, localitatile sasesti au fost abandonate de fostii locatari, care emigreaza in mai multe valuri. Am auzit chiar si de existenta unei sume de bani pe care statul comunist o primea pentru fiecare sas care dorea sa plece in Germania. Astazi mostenirea culturala a sasilor se gaseste intr-un mediu cumva strain, caci populatia romaneasca si minoritatea rromilor nu au legatura istorica si nu se identifica cu tezaurul spiritual al satelor sasesti.

Imediat ce iesim din Apold, la granita dintre judetele Mures si Sibiu vedem din loc in loc movile mai mici sau mai mari aparute din senin pe terenul relativ plat. Ne gandim ca poate acestea or fi legendarele „mormintele de uriasi” despre care citiseram inainte de concediu. Cheia de la biserica din Bradeni, satul urmator, este la cineva in sat. Renuntam sa o cautam si mergem sa aruncam o privire lacului de acumulare. Vedem lacul doar pe harta si pe GPS, nu si in realitate. Caci este un lac temporar, care seaca vara, iar in locul lui sunt doar culturi agricole. Nu mai oprim in Netus si nici nu ne abatem de la sosea, la stanga si la dreapta, unde la distante de cativa kilometri se gasesc sate care adapostesc la randul lor biserici fortificate, ale caror chei se afla probabil pe undeva prin vreo gospodarie. Inainte de Agnita, cotim la stanga, spre Fagaras. Oricum nu puteam merge inainte caci intrarea in oras este blocata, drumul principal fiind in reparatii capitale. Nu ne descurajam cand vedem ca biserica fortificata din Dealu Frumos (unde se gaseste centrul geografic al Romaniei) este de asemenea inchisa. Continuam cu speranta ca la Mergindeal lucrurile sunt diferite. Nu avem noroc nici aici, asa ca ne intoarcem in Agnita. Ne gandeam ca, fiind vorba de un oras, sunt mai multe sanse ca biserica sa stea dechisa pe parcursul zilei. Nu este deloc asa: unul dintre baietii care bateau mingea in curtea bisericii se strecoara printr-o gaura in gard, de langa poarta incuiata, si ne confirma ca biserica este inchisa. Si cand ma gandesc ca atunci cand cautam cazare Agnita a fost una din preferintele mele, datorita pozitionarii geografice centrale in perimetrul satelor sasesti. Urmatoarea oprire o facem la Altana. Cativa sateni din apropierea portii ferecate a bisericii (pe care nu era scris niciun numar de telefon sau vreun orar de vizitare) ne arata in zare o casa la care s-ar afla cheia. Intrucat citisem ca biserica este deosebita, zic ca merita efortul sa plec dupa cheie. Caut in zadar centrul de informare turistica – vazusem un panou in intersectia din centrul satului care-i anunta existenta. Ajutat de o doamna binevoitoare din sat, ajung sa vorbesc cu persoana care detinea cheia. Vadit iritata ca o deranjasem in timpul mesei si afland ca este vorba despre doar doua pesoane care doresc sa viziteze locasul, calculeaza si imi tranteste sec timpul pe care trebuie sa-l asteptam in fata bisericii pana vine sa ne deschida: 30 de minute. Ii multumesc si ma indrept apoi cat pot de repede spre masina, pentru a nu mai pierde timpul prin zona. In timp ce paraseam Altana, imi tot veneau in cap fel de fel de intrebari referitoare la cele „30 de minute de asteptare pentru doar doua persoane”. Riscam oare sa asteptam o jumate de ora, sa nu vina nimeni si sa fiu nevoit sa ma duc iar sa bat in geamul de la casa doamnei? Imi aruncase timpul asta pentru a-mi da de inteles ca nu are chef de noi si pentru a ma face sa renunt? Era normal sa ma puna sa astept pe banii mei (caci urma sa platim taxa de vizitare)? Cu siguranta as fi acceptat sa astept daca mi-ar fi spus ca vine imediat ce termina de mancat, chiar daca asta urma sa insemne 30 de minute sau mai mult. Ne-am incapatanat sa mergem pana la capatul traseului planificat de noi. La numarul de telefon afisat pe poarta bisericii de la Hosman (la doar vreo 20 km de Sibiu) nu raspunde nimeni in ciuda insistentelor noastre. Dezamagiti, ne gandim la diferenta enorma dintre Apold si celelalte biserici pe care incercaseram sa le vizitam. Iau hotararea ca nu voi face aici absolut nicio descriere a bisericilor pe care le-am gasit inchise. Spun doar ca se pot gasi informatii despre ele pe Internet (de exemplu, www.biserici-fortificate.com). Ma intreb daca o fi greu de gasit in fiecare sat cate o persoana mai in varsta, dispusa sa stea la biserica, intr-un interval orar de vizitare rezonabil, sau sa raspunda la numarul de telefon afisat pe poarta si sa vina sa deschida biserica turistilor de cate ori este nevoie. Pe spatele a vreo doua dintre hartile cu care calatoream erau scrise, pentru o parte din biserici, persoanele responsabile de respectivele asezaminte impreuna cu telefoanele lor. Insa ce se intampla daca turistii nu au respectivele harti, daca numerele nu mai sunt valabile sau daca nu raspunde nimeni la telefon. Daca am fi stiut ca vom gasi incuiate majoritatea bisericilor, dupa Apold am fi mers intins sa vizitam Sibiul. Nu ne ramane decat sa facem cale intoarsa si sa ne bucuram de frumusetea peisajului natural. Fotografiem cateva case din Altana, pictate la exterior cu motive traditionale, apoi ne intoarcem pe acelasi drum pana la Barghis, ultimul sat inainte de a ajunge in Agnita. Aici o luam la stanga, spre Medias, cu gandul sa mergem sa mancam din nou la Casa Honterus din centrul vechi. Insa dupa ce trecem de Pelisor, cotim spre Richis, caci intre timp ne hotaraseram sa incercam restaurantul pensiunii Unglerus din Biertan. Si aceasta pensiune fusese pe lista noastra de posibile locatii de cazare. Este vorba de doua cladiri, case traditionale sasesti, una situata chiar vizavi de restaurantul de langa intrarea in incinta bisericii fortificate, iar cealalta un pic mai incolo, la strada principala. Initial ne-au facut un discount de 10% la pretul de 40 euro pe noapte, cu mic dejun inclus. Au revenit apoi si ne-au oferit la 7 nopti la pret de 6. Desi restaurantul este frumos amenajat, am ales sa mancam in aer liber, la una din mesele din curtea interioara. Preturile sunt destul de mari, iar ospatarii, cel putin cei care ne-au servit pe noi, sunt slab pregatiti si lenesi. Nu prea stiau sa ne povesteasca nici macar despre cele mai simple feluri de mancare, cum ar fi ciorbele. Cand m-am dus in restaurant sa-i rog sa ne faca nota (caci nu mai aparusera prin curte de ceva timp), erau stransi cu totii la o masa, la povesti sau poate la televizor. Au gresit cand mi-au adus restul, incercand sa-si rotunjeasca bacsisul.
Totusi ziua s-a sfarsit frumos. Inainte de a ajunge in sensul giratoriu de la intrarea in Sighisoara (la intersectia cu drumul ce vine de la Targu Mures), o luam dreapta pe un drum forestier, spre rezervatia de stejari seculari de la Breite (www.breite.ro), situata in mijlocul padurii Sighisoara – Stejarenii. Ne speriem de o bariera care interzicea teoretic accesul auto in rezervatie. Nu ne era neaparat frica de amenda scrisa pe panoul de pe bariera, ci de faptul ca am fi putut gasi bariera incuiata la intoarcere. Am facut cativa pasi pe jos, prin padurea umbroasa, apoi ne-am inapoiat la masina, cu gandul sa renuntam la drumetie. Am intors masina si ne-am indreptat spre sosea. Insa in cativa metri, intr-o gospodarie cam improvizata, un nene amabil ne asigura ca se poate urca cu masina pe platoul rezervatiei si ca bariera este doar de forma. Sus pe platou, ne odihnim la umbra superbilor stejari seculari, ale caror coroane sunt scaldate de soarele la asfintit. Varsta lor ajunge si pana la 800 de ani, circumferinta poate atinge 5-6 m, iar in inaltime urca pana la 35 m. Doar vreo 2-3 masini si cativa tantari, in rest liniste deplina.


Pentru sambata, avem de ales intre doua excursii. Prima varianta ar fi fost centrul orasului Targu Mures, cu drumul de intoarcere prin Bazna si Cetatea de Balta. A doua, pe care am si ales-o in final, era sa mergem pe urmele Printului Charles, sa vedem cu ochii nostri ce l-a incantat in celelalte sate in care si-a cumparat proprietati – Miclosoara si Valea Zalanului. Trecem de Rupea, apoi de Padurea Bogata (una dintre cele mai importante paduri de foioase din Romania, formata in special din fagete) si ajungem la Maierus. O luam la stanga si mergem pana la Apata (pe teritoriul comunei, in mijlocul Muntilor Persani, se afla rezervatia speologica Pestera Barlogul Ursului). De aici, drumul o ia la dreapta, traverseaza Oltul, intrand in judetul Covasna, trece prin Aita Mare si ajunge apoi la Miclosoara. Pare simplu si rapid. Doar ca podul peste Olt este inchis pentru reparatii, asa ca suntem nevoiti sa mergem inainte si sa ocolim pe un drum destul de prost, prin Ormenis (cu o importanta rezervatie paleontologica) si Augustin, satul vecin cu Racosul in care ajunseseram cu cateva zile in urma. Daca tot suntem aici, intrebam satenii daca drumul intre Augustin si Racos, prin Defileul Oltului, este bun. Ar fi putut fi o varianta mai scurta a drumului de intoarcere. Parerile in privinta starii drumului sunt impartite. Se pare totusi ca este vorba despre drum de pamant, nu foarte indicat pentru masinile mici. In Augustin (unde se pare ca exista un sit arheologic, o asezare dacica fortificata si sanctuare dacice), nu continuam spre Racos, ci o luam la dreapta. Trecem Oltul si in scurt timp facem din nou la dreapta intrand pe drumul ce vine de la Baraolt si merge spre Apata. Astfel, dupa ceva ocol, ajungem in final la Miclosoara, la o aruncatura de bat de Ormenis, insa pe celalalt mal al Oltului. Dupa ce strabatem tot satul, ne intoarcem si oprim masina in fata portii conacului renascentist al Contelui Kalnoky. Prieten cu Printul Charles, Contele Tibor Kalnoky este descendent al unei vechi familii de nobili secui din Transilvania, care au locuit in zona Miclosoara, Valea Zalanului, Valea Crisului de prin 1252. Am citit despre conte ca detine 6 case restaurate in Miclosoara, in care toata mobila este artizanala, iar in camerele de oaspeti nu exista nici un obiect nou. Vizavi de poarta conacului, dau binete unor localnici prinsi intr-o discutie. Unul dintre ei, un secui foarte binevoitor, se ofera sa ne fie ghid in conac si apoi prin sat. Ne invita sa parcam masina la umbra casei lui, aflata chiar in locul unde-l intalniseram, adica peste drum de conac. Asadar vecin cu contele si unul dintre oamenii care se conversasera cu printul. Deschide poarta conacului ca pe cea de la propria gospodarie si strabatem curtea ascultand cu interes ce ne povesteste despre domeniu, despre conte si print, despre problemele satului. Conacul este in curs de restaurare. In interior, printre mobilele grele si tablourile vechi, se desfasoara o sedinta foto „de nunta”, mirele fiind imbracat intr-un port specific (banuiesc ca secuiesc). Dupa ce ne plimba prin camerele si cotloanele conacului, ne conduce amabil, cu masina lui, sa ne prezinte caminul cultural, o constructie noua de care satenii sunt tare mandri. De aici, ne duce mai departe prin sat sa ne arate proprietatile printului (nu mai inteleg prea bine daca sunt ale lui sau ale contelui, sau ale amandorura) – doua case la strada, una mare si inca una mai mica, veche si cam darapanata, precum si alte doua case foarte frumos renovate, situate pe o ulita laturalnica, neasfaltata. Ii multumim pentru timp, amabilitate si pentru efortul de a vorbi cu noi in romana. Omul ne spune ca nu „face pe ghidul” pentru bani, ci doar din placere. Sau pentru ca l-am rugat noi sa ne spuna ce este e vazut in sat. Si il credem, vazandu-i din strada gospodaria. Ii las totusi in torpedoul masinii niste bani sa-si ia o bere din partea noastra. Dupa ce ne despartim, facem cativa pasi pe jos, pana la biserica catolica.
Parasim apoi Miclosoara, pe drumul pe care veniseram dinspre Augustin. Dupa Capeni, satul vecin, o luam spre dreapta, trecand prin Baraolt si Biborteni, pana la Batanii Mari. Continuand pe sosea, peste niste kilometri si dincolo de cateva serpentine, urmatoarea localitate este Micfalau, situata pe drumul national ce leaga Sfantu Gheorghe de Miercurea Ciuc. Insa in Batanii Mari, noi cotim la dreapta. Dupa 7 km ajungem in Aita Seaca. De aici urmeaza alti 7 km, de aceasta data neasfaltati. Mergem pe drumul forestier, foarte pitoresc, pana in catunul Valea Zalanului, un loc uitat de lume. Chiar inainte sa intram in vatra satului, pe drumul taiat prin padure, ingust cat sa incapa o masina, ne apare in fata o cisterna, venita probabil sa colecteze laptele din gospodariile celor cateva familii de aici. Dam cativa metri inapoi, uimiti de ciudata aparitie pe un astfel de drum intr-o sambata dupa-amiaza. In sat, cateva case, mai toate vechi, si multa liniste. „Castelul” printului (cum ii spun oamenii) este „ultima, stanga”, dupa cum ne indica intr-o romana nu prea grozava un satean in varsta care ne priveste linistit de la fereastra inalta a casei sale. In timp ce noi ne indreptam spre ultimele case din sat, norii ce acoperisera cerul de ceva vreme incep sa se descarce. Ajungem in fata unui complex de vreo patru-cinci casute traditionale, inconjurate de un zid de piatra. Poarta descuiata, insa nimeni in curte, nici macar dupa ce tragem de sfoara clopotelului. Facem doua-trei fotografii si cativa pasi pe jos, sub umbrela, spre padurea de la marginea satului. Ne suim uzi si resemnati in masina. Exact in momentul in care ne pregateam sa plecam, apar din padure doi-trei oameni. Cel putin unul dintre ei pare strain, dupa fizionomie si dupa palaria cu boruri mari, fiind probabil unul din turistii cazati aici. Un altul vina langa masina si ne saluta. Ii spunem ca am fi vrut sa vizitam casutele, eventual sa si mancam acolo, daca este posibil. Administratorul complexului, caci despre el era vorba, ne invita amabil in curte si apoi intr-una din case, cea din mijloc, care gazduia bucataria si sala de mese. Casa este decorata si mobilata foarte frumos, in stil traditional. Era cald si mirosea foarte bine, de la placinta pe care o coceau doua angajate. Administratorul ne spune ca toate camerele sunt ocupate, deci nu le putem vedea. Iar mancare nu fac decat pentru turistii cazati acolo. Ne da un pliant de prezentare a facilitatilor de cazare pe care Printul Charles le detine in cele trei sate din Transilvania: Visci, Miclosoara si Valea Zalanului. La intoarcerea acasa am cautat pe Internet www.transylvaniancastle.com. Preturile sunt mari pentru buzunarele multor romani, dar sunt accesbile pentru strainii care vin sa-si limpezeasca gandurile si sa se detaseze de cotidian, departe de lume. Ne-am propus sa revenim candva in acest loc mirific, chiar daca nu vom sta la pensiunea printului. Din spusele omului, se pare ca drumul de pamant pe care veniseram continua dincolo de sat, traverseaza delaul si ajunge la Malnas, situat la sud de Micfalau, asadar pe soseaua ce leaga, cum spuneam, Sfantu Gheorghe de Miercurea Ciuc. Ramane de verificat, cu ocazia unei viitoare excursii acolo. Noi insa ne intoarcem pe acelasi drum, de data asta pe o ploaie din ce in ce mai hotarata. Dupa ce iesim din sat, in mijlocul padurii, suntem fascinati (desi pe moment nu avem nici cea mai mica idee despre ce se intampla acolo) de niste musuroaie negre fumegande. De fapt, sunt „cuptoare” de cabuni, in care se produce mangalul, prin arderea incompleta a lemnului. Salutam cu mana barbatul care veghea movilele. Arata ca niste vulcani in miniatura, gata sa rabufneasca, dar in realitate sunt lemne de circa 1 m lungime stivuite sub forma unei cetati, acoperite cu paie si pamant, ce ard mocnit vreo doua saptamani. Aproape de Aita Seaca, foarte multe berze, udate de ploaie, pasesc agale prin iarba in cautarea hranei. Abia pe la Capeni scapam de ploaie (dar nu si de nori), asa ca putem cobori din masina pentru a admira de aproape ulmul din Capeni – declarat arborele anului 2011 in Romania, aflat la cativa metri de drum. Uriasul ulm de camp, vechi de 300 de ani, are 35 m inaltime si peste 7 m in circumferinta. In scorbura de la baza lui, zumzaie asurzitor un cuib de viespi. Ne miscam cu bagare de seama, facem doua-trei poze si apoi plecam tiptil. Trecem repede prin Miclosoara si Aita Mare, apoi ajungem la podul peste Olt, oficial inchis. Avertizati de satenii din Miclosoara, il traversam cu bagare de seama, sa nu dam cumva peste vreun echipaj de politie aflat la panda langa pod. Astfel ajungem rapid la Apata, apoi la Maierus, in drumul national. La marginea Padurii Bogata, ne oprim sa mancam la restaurantul pescaresc Casa Pastravarului - Doripesco (www.casa-pastravarului.ro; www.doripesco.ro). Petrecem ultima seara in Sighisoara.


Incepem ziua de duminica tot in cetatea medievala. Vizitam in sfarsit Biserica Manastirii de langa Turnul cu Ceas si Biserica din Deal, pe care le tot gaseam inchise de-a lungul saptamanii cand ajungeam noi seara tarziu. Nu avem voie sa fotografiem in interior, insa la Biserica din Deal avem parte de explicatiile interesante ale unui ghid avizat. Apoi pornim spre Bucuresti. Dupa ce trecem de Rupea, ne abatem putin in stanga, pana la Homorod, localitate atestata din 1400. Cam prin secolul 12, in vremea Regelui Geza al II-lea, cativa oaspeti din Flandra, ce vorbeau o limba germanica, putin diferita de cea a sasilor, s-au stabilit pe o colina din apropierea satului de astazi. Drumul pana in sat este bun. Avem noroc si gasim langa biserica o doamna, tot de etnie maghiara, foarte amabila si vorbareata. Ruda cu preotul (daca imi amintesc bine), se ofera sa ne deschida poarta si ne povesteste despre biserica si comunitate, despre istorie si despre copiii ei. Florile albe din curte imprastie un miros puternic. Mica biserica sala in stil romanic, construita cam prin 1270, a cunoscut multiple transformari si adaugiri, fiindu-i schimbata chiar si axa. Are cateva fresce pastrate din secolele 13-15. Sala bisericii era candva acoperita cu un tavan de lemn, care a fost inlocuit la 1500 cu o bolta gotica sustinuta de patru coloane. Dupa constructia cetatii taranesti, biserica a fost fortificata, fiind construit un turn mai inalt si mai masiv decat clopotnita, prevazut cu metereze si incoronat cu o galerie de lemn cu parapete pentru tragatori si deschideri in podea pentru aruncat greutati si lichide. Turnul bisericii din Homorod a fost ultimul turn in care ne-am suit in acest concediu. In vremea asediilor, satenii duceau vitele in padure si se refugiau cu totii intre zidurile fortificatiei despre care se spune ca nu a fost niciodata cucerita. Prima incinta a fost construita in secolul 15. Intre turnuri, zidurile aveau doua drumuri de straja suprapuse, sprijinite pe console de lemn.

Plecam de la Homorod si ajungem repede la centura Brasovului. O luam catre est, pe drumul spre Targu Secuiesc. Ne oprim la biserica din Harman, aflata la cativa kilometri in stanga soselei. Ne cam grabim caci vrem sa gasim deschis si la Prejmer. Harman are o fortificatie puternica, asemanatoae celei de la Prejmer. Biserica a fost construita in mai multe etape, combinand elemente romanice si gotice. In 1240, cand a fost preluata de cistercienii de la Carta, bazilica romanica era in constructie. Vizibila astazi doar pe alocuri, fresca acoperea aproape intreaga biserica. Se pastreaza bancile de lemn din secolul 16 si cateva covoare vechi. Fortificatia circulara dateaza din secolul 15 si avea trei randuri de ziduri concentrice inalte (intre 4,5-12 m) si 7 turnuri de aparare, intre care exista un drum de straja. Incinta fortificatiei cuprinde camere pentru provizii si locuinte de tip fagure, folosite ca adapost de sateni. In cateva dintre acestea a fost amenajat un muzeu taranesc in care am admirat vechile exponate.

Ne intoarcem la drumul principal, continuam putin spre Targu Secuiesc apoi o luam la dreapta pe drumul ce leaga Brasovul de Buzau prin Intorsura Buzaului si pe la Lacul Siriu. Ne oprim la Prejmer pentru a vedea ultima biserica din acest concediu, a sasea din cele sapte incluse in patrimoniul UNESCO. Pentru Calnic (a saptea), situata intre Miercurea Sibiului si Sebes, vom face alta excursie. Ansamblul de la Prejmer reprezinta cea mai mare biserica fortificata din sud-estul Europei. Pe la 1211, Regele Ungariei Andrei al II-lea pomeneste intr-un document adresat teutonilor numele raului Tarlung, pe langa care urma sa apara localitatea Prejmer. Cavalerii teutoni care primesc drepturi asupra acestui teritoriu vor ridica pana la un anumit nivel biserica, inainte de 1300. Lor li se datoreaza planul in cruce greaca, unic in Transilvania. Piesa cea mai valoroasa este altarul poliptic care dateaza cam de prin anul 1450, fiind cel mai vechi din Transilvania. Este format dintr-un triptic cu panou central si aripi laterale pictate pe ambele fete. Nu doar ca gasim inca deschis la Prejmer, insa avem parte si de un superb concert de muzica religioasa veche. Sau poate ca prelungisera progamul de vizitare al bisericii tocmai din cauza concertului. Acesta face parte din seria de concerte de muzica sacra in cetatile Tarii Barsei intitulata „Musica Barcensis” (www.musica.barcensis.ro), aflata la editia a patra si desfasurata in iulie si august in bisericile evanghelice din Harman, Rasnov, Ghimbav si Prejmer. Este vorba de concertul aniversar de 20 de ani al orchestrei Diletto Musicale, impreuna cu Corul de Tineret Bach (Jugendbachchor). Intrarea este gratuita, insa se primesc donatii. Dupa frumosul concert (este primul de acest fel la care am asistat vreodata), spectatorii sunt invitati la suc si bomboane in superba curte a bisiericii. Noi hoinarim prin interiorul galeriilor din zidurile de aparare si prin cateva dintre cele peste 270 de  locuinte de tip fagure, asezate pe doua pana la patru nivele, la care ajungem catarandu-ne pe interesanta retea de scari de lemn. Fiecare familie avea desemnata o camera. Numerele camerelor corespundeau cu cele ale caselor din sat, camerele mostenindu-se dintr-o generatie in alta si avand dublu rol: in timpul asediilor serveau ca adapost pentru comunitate si provizii, iar pe timp de pace erau folosite ca spatii de depozitare. Fiindca Prejmerul era prima localitate care primea loviturile tatarilor si turcilor veniti prin Pasul Buzau, dupa ce Regele Sigismund de Luxemburg a dispus ridicarea unor sisteme de aparare in Tara Barsei, a inceput fortificarea bisericii prin ridicarea unei incinte inalte inconjurata de un sant lat de apa. Se pare ca a existat si un tunel subteran care comunica cu exteriorul. Avand la baza o grosime de pana la 5 metri, zidurile de centura urca in inaltime pana la 12-14 m, urmand un traseu circular. Cetatea are doua incinte, prima fiind construita in jurul bisericii, iar a doua, mai mica, alipita gangului boltit al portii de intrare, prevazut cu hersa. Fortificatia era renumita pentru asa zisa masina sau orga a mortii, unica printre sasi: mai multe arme fixate de o parte si de alta ale unei scanduri de stejar care se rotea in jurul unui ax de fier, pentru a fi incarcate rapid si a putea trage aproape continuu. Si la Prejmer am admirat cateva expozitii muzeale.

Alegand sa vedem in drum spre casa bisericile din Sighisoara, Homorod, Harman si Prejmer, am ratat festivalul dulcetii din comuna Izvoarele, Prahova, organizat de Asociatia Cele Mai Frumoase Sate din Romania. Asadar ne continuam drumul spre casa, pe centura de est a Brasovului, si ne oprim sa cinam in Predeal, la Vila Evergreen (www.vilaevergreen.ro).

Ajungem in Bucuresti aproape de miezul noptii si punem punct celor 11 zile de concediu, in care am strabatut aproape 2400 km. Saptamana petrecuta in Transilvania a fost una plina, in care nu am prea stat degeaba. Am mai fi avut in plan sa vizitam si Salina Turda si poate sa facem o degustare la Jidvei, ocazie cu care i-am fi facut o vizita prietenului Emil Comsa de la ANTREC Alba. Cat despre bisericile fortificate din Transilvania, mai sunt inca multe de vazut. O scurta selectie a celor ramase ar putea include: Agarbiciu, Aita Mare, Alma Vii, Archita, Atel, Axente Sever, Bagaciu, Barcut, Bazna, Bod, Boian, Bradu, Brateiu, Bruiu, Bunesti, Buzd, Carta, Cata, Chirpar, Cincsor, Cincu, Cisnadie, Cisnadioara, Cobor, Codlea, Copsa Mare, Cristian, Crit, Curciu, Dacia, Daia, Danes, Darlos, Drauseni, Dupus, Feldioara, Felmer, Fiser, Gherdeal, Ghimbav, Gurasada, Halchiu, Hamba, Hetiur, Hoghiz, Iacobeni, Ionesti, Jibert, Jimbor, Laslea, Maierus, Marpod, Mercheasa, Metis, Miclosoara, Miercurea Sibiului, Motis, Movile, Netus, Nocrich, Noistat, Noua, Ocna Sibiului, Pelisor, Roades, Rosia, Rodbav, Rotbav, Ruja, Rupea, Sanpetru, Seica Mica, Selistat, Sibiu, Slimnic, Soala, Soars, Somartin, Stejarisu, Sura Mare, Sura Mica, Talmaciu, Tapu, Ticusu Vechi, Toarcla, Ungra, Valchid, Vart, Velt, Veseud, Vulcan, Vurpar si multe altele.

Romania este o tara frumoasa. Trebuie doar sa avem rabdare sa o descoperim.