duminică, 4 august 2013

Buzau (2013)

PLIMBARI DE WEEKEND PRIN JUDETUL BUZAU (iulie 2013)

Duminica 14 iulie, la amiaza, fix la ora 12, am plecat spre Valea Buzaului, o zona in care de multa vreme doresc sa ajung. Imi era clar ca in cele doar cateva ore pe care le aveam la dispozitie (incluzand aici si drumul dus-intors), nu puteam decat sa aruncam o privire "introductiva" asupra zonei aflata la circa 200 km si 3 ore de mers de Bucuresti.
Google Maps ne-a sugerat un traseu interesant, prin zona subcarpatica de la granita judetelor Prahova si Buzau. Am avut astfel ocazia sa surprindem o noua farama din Romania rurala. Dupa cativa kilometri pe DN1A, care merge de la Ploiesti catre Brasov prin Valenii de Munte, am facut dreapta dupa Lipanesti si Zamfira, pe un drum judetean, trecand prin Baltesti, Matita, Soimari, Carbunesti, Tarlesti, Zeletin si Calvini, care ne-a scos, dupa vreo 50 km, la Gura Bascei, in DN 10, Buzau – Intorsura Buzaului– Brasov. Aveam ceva indoieli in ceea ce priveste calitatea drumului, temeri capatate de-a lungul zecilor de mii de kilometri pe sosele patriei. Insa fotografiile de pe Google Maps ne-au dat curaj sa incercam. Am avut noroc de aceasta data, caci drumul este pe cat de pitoresc pe atat de bun, cu exceptia ultimilor 5-7 km inainte de Gura Bascei, cam de pe la intrarea in judetul Buzau, unde apar ceva gropi si denivelari in carosabil.
Pata de culoare a drumului a constituit-o balciul din satul Soimari, prilej de mare bucurie pentru locuitorii zonei. Ma intreb daca balciul respectiv se intampla in fiecare duminica sau daca satenii sarbatoreau ceva special in acea zi (nu cred totusi ca avea legatura cu Ziua Frantei). Am incetinit si ne-am strecurat printre numeroasele palcuri de oameni care mergeau cam pe tot drumul, noi fiind convinsi ca pana ne vom intoarce, spre seara, balciul se va fi sfarsit.
De la Gura Bascei, soseaua urca domol paralel cu Valea Buzaului. In Patarlagele, vedem indicatorul (spre dreapta) catre Colti (unde se afla vestitul chihlimbar) si asezarile rupestre de la Alunis. Noi insa continuam pe sosea si ajungem in scurt timp la barajul Siriu, dominat dinspre ord-vest de varful cu acelasi nume (1657 m). Inainte de se urca spre baraj, din soseaua principala se desprinde spre dreapta un drum forestier care merge la Cascada Casoca (Pruncea). Am auzit ca drumul de cativa kilometri spre cascada aflata in mijlocul padurii nu este prea bine semnalizat, insa sunt sigur ca merita sa ajungem acolo intr-o viitoare excursie. Noi urcam cateva serpentine pana la baraj, apoi ne oprim pe marginea soselei, din loc in loc, sa admiram lacul, padurile si muntii din jur. Inalt de peste 100 m, barajul a fost construit intre 1974-1989 (apoi modernizat pana prin 1994-1996) si este realizat din anrocamente (se pare ca ar fi al doilea din lume dua cel din Retezat), fara a folosi ciment. S-au unit cei doi munti din apropiere printr-un nucleu argilos si multe alte materiale locale, intr-o constructie ce pare, la suprafata, un delusor care opreste Siriul intr-un lac de acumulare. Pe soseaua care merge pe marginea lacului lung de 14 km, traversam doua viaducte interesante. Viaductul Giurca, care survoleaza un colt al lacului, este lung de 300 m si se sprijina pe piloni de 46 m inaltime. Al doilea, Teherau, foarte impresionant vazut de departe, ocoleste acrobatic, la mare inaltime, un colt de stanca.
Ne continuam drumul dincolo de coada lacului, pana ajungem la Crasna, in judetul Covasna, tot asteptand sa vedem (din masina credeam noi), conform hartii, Cheile Buzaului. Le-am gasit cand ne-am intors dinpre Crasna, la unul dintre numeroasele puncte de belvedere de pe marginea drumului (unul mai amenajat, de aceasta data). Este mult spus ca am gasit cheile, caci de fapt doar le-am aruncat o privire, de la inaltimea drumului, de pe buza unei stanci, sub care se deschide abrupt haul prin care curge apa Buzaului. Probabil temerarii care strabat cheile pe firul apei sunt rasplatiti cu peisaje superbe. In schimb, nu am gasit ceea ce pe harta figureaza ca fiind Baile Siriu, in amonte de coada lacului, insa poate ca respectiva locatie se afla pe celalalt mal al raului.
Dupa ce coboram de la baraj, cu cativa kilometri inainte de Nehoiu, cam prin Lunca Priporului, ne abatem putin spre est, traversand apa Buzaului, pe drumul ce merge spre Gura Teghii (asezare situata la vreo 13 km de la drumul national). Ne gandeam sa testam putin drumul spre o alta zona pitoreasca a judetului Buzau, in jurul localitatilor Lopatari-Manzalesti, pe care am planuit sa o vizitam intr-o excursie viitoare. Se gasesc aici, la o simpla enumerare, Focul Viu din satul Terca (comuna Lopatari), muntii si pesterile de sare dar si lacurile de pe Platoul Salin Meledic, Grunjul (Piatra Alba) din Manzalesti. Pe harta judetului Buzau (primita prin amabilitatea celor de la Schubert&Franzke), drumul 203K spre Gura Teghii (si in continuare prin Manzalesti pana la Maracineni, langa Buzau) arata la fel ca cel parcurs de noi intre Lipanesti si Gura Bascei. In practica insa, lucrurile nu stau asa deloc. Drumul este foarte prost, cel putin pe primii 3 km spre Gura Teghii; atat am reusit noi sa strabatem, dupa care am renuntat si ne-am intors la DN10. Nu stiu cum parcurg acest drum oaspetii pensiunilor din Gura Teghii si Varlaam. Imi place totusi sa cred ca, dupa alti cativa kilometri, starea drumului devine poate mai buna, caci altfel mi se pare stresant sa mergi 13 km pe un astfel de drum (iar noi nu suntem deloc niste sensibili cand vine vorba de drumuri de tara). In acea seara, de acasa, am verificat drumul pe Google Maps: fotografiile arata mult mai bine decat in realitate, deci probabil drumul a fost afectat relativ recent, poate de catre numeroasele camioane de mare tonaj (forestiere sau de constructii), pe care le-am vazut parcate pe marginea drumului. Tot pe Google am observat ca situatia este si mai dramatica dincolo de Gura Teghii: Google spune ca cei circa 22 km dintre Gura Teghii si Lopatari pot fi strabatuti in vreo 2 ore. Vorbim despre un drum de pamant, caci este greu de crezut ca pe un drum asfaltat, fie el si plin de serpentine, poti face atat de mult timp. Asa ca pentru noi este clar ca nu acesta este drumul catre zona Manzalesti. Si ne-am convins ca nu poti fi sigur ca un drum este practicabil, doar bazandu-te pe o harta tiparita si privind fotografiile de pe Google. Ne-am dat seama ca am fost norocosi ca drumul de 50 km dintre Lipanesti si Gura Bascei a fost aproape ca-n palma, dupa ce am vazut primii kilometri din drumul de la Lunca Priporului spre Gura Teghii (a carui durata Google o estimeaza la doar 15 minute).
La intoarcere, am ales acelasi drum, traversand dealurile scaldate de lumina superba a soarelui inainte de asfintit. Ajunsi in Soimari in jurul orelor 18, balciul era in toi. Am scapat ca prin urechile acului (nu fara ceva emotii si minute pierdute), dintr-un ambuteiaj auto datorat masinilor parcate pe ambele parti ale carosabilului. Sub privirile nedumerite ale „politistilor locali”, partasi si ei la balci inca de la orele amiezii, total dezinteresati (cel putin in momentul in care am trecut noi prin dreptul lor) de ambuteiajul care tocmai se formase pe ingusta portiune (cat sa incapa o masina) de pe mijlocul drumului pe care se mai putea circula. De pe centura Ploiestului, am intrat pe autostrada Bucuresti-Ploiesti, apoi un pic pe centura capitalei si inca putin pe Autostrada Soarelui si iata-ne acasa, dupa circa 3 ore de cand ne reintraseram pe DN10, in apropiere de Nehoiu, dupa incercarea nereusita de a razbate spre Gura Teghii.
A fost doar o scurta vizita de recunoastere a locurilor si este clar ca zona din nord-vestul judetului Buzau merita aprofundata. O vom face cu proxima ocazie. Cu siguranta, voi mai scrie despre locurile minunate din Buzau.

_____


Sambata 27 iulie 2013 pornim din nou sa exploram zona subcarpatica a judetului Buzau. Circumspecti in ceea ce priveste starea drumurilor, dupa incercarea noastra din urma cu doua saptamani de a ajunge la Gura Teghii dinspre Lacul Siriu, abordam de aceasta data dinspre Buzau “faimosul” drum judetean 203K. Ajungem rapid la Buzau pe DN2, traversam orasul, apoi pornim expeditia pe 203K de la Maracineni spre zona Manzalesti-Lopatari, cam pana unde stiam ca se poate aborda drumul in mod rezonabil. Dupa Vintila Voda, gropile din carosabil au devenit din ce in ce mai dese. Pacat de peisajul frumos si de drumul care serpuiste pe pitoreasca vale a Slanicului.
Ajunsi in Manzalesti, facem un scurt popas la primul obiectiv, Grunjul sau Piatra Alba – o formatiune vulcanica, un martor de eroziune format din tuf vulcanic si marne albe. Stanca, aparuta parca de nicaieri chiar in albia raului, la varsarea paraului Jgheab in Slanic, este mai mica in realitate decat pare in fotografii. Se pare in ultimii 100 de ani, monolitul ce pare din sare si-a redus vizibil dimensiunile. Urmatorul punct pe agenda noastra este Lacul Meledic. GPS-ul ne arata ca ajungem cel mai rapid (in opinia lui) daca urcam vitejeste cu masina pe un drum de pamant care incepe chiar de langa podul suspendat peste apa Jgheabului, de pe care am admirat Grunjul. Noroc ca vedem un indicator al Pensiunii Meledic care ne spune ca trebuie sa ne continuam drumul pe sosea, spre Lopatari. Niste localnice, pe care le intrebam daca chiar trebuie sa urcam dealul pieptis pe drumul forestier ce pare destul de amenintator, ne confirma ca exista un drum mai bun spre lac si ca trebuie sa urmarim indicatoarele spre pensiune. Asa ca in ciuda insistentelor GPS-ului, care ne tot arata spre dreapta drumeaguri inguste de pamant, care probabil urca si ele spre lac, noi continuam spre Lopatari, cautand indicatorul spre pensiune.
Insa inainte sa intram in localitate, la cativa metri de sosea, se afla „muntele de sare” al Platoului Salin Meledic – un masiv de sare cu o latime de circa 2 km si o lungime de vreo 5 km, cu a adancime de cateva sute de metri. O priveliste interesanta, aparent hibernala, datorata rezervelor de sare de la suprafata, pe malurile rupte. La baza dealului, sarea se colecteaza in mici depozite petrificate asemanatoare coralilor. Ma catar cativa metri pe versantul dealului si reusesc cu greu sa gasesc o piatra pe care sa o pot desprinde de pe sol. Nu vreau sa o iau acasa, ci doar sa simt gustul sarii care o acopera. Imediat ce se termina portiunea de la sosea a dealurilor sarate, apare indicatorul nostru, spre dreapta, pe un drum de pamant, larg si foarte bine intretinut. Ne bucuram ca de pe drumul in panta domoala putem admira o alta laterala a muntelui de sare.
Ajungem la Pensiunea Meledic, situata la circa 800 m altitudine. Ne intampina doamna Gianina, pe care o rugam sa ne arate putin pensiunea. Seamana mai degraba cu o cabana mai rasarita, insa mie mi se pare relativ ok pentru cele doua margarete pe care le afiseaza. Camerele au bai proprii (mici, ce-i drept). La mansarda insa, baile din camere au doar chiuveta si toaleta, dusurile fiind pe hol. In afara celor 13 camere (cu 2 sau 3 paturi), se pare ca mai exista, pentru cazuri exceptionale (ma gandesc aici la un grup mai mare), inca vreo doua incaperi, cu mai multe paturi, deservite de un grup sanitar. Camera costa 80 de lei pe noapte, fara mic dejun. Exista bucatarie utilata si sala de mese. Pensiunea poate oferi masa in mod normal doar persoanelor cazate. Uneori insa, si turistii aflati doar in trecere mai pot gasi aici cate ceva de mancare. Curtea este incapatoare, cu foisor, bancute, loc de gratar si parcare. Din curte se coboara direct pe malul Lacului Meledic, izolat in mijlocul unei mici paduri. Amabila, doamna Gianina ne da cateva informatii utile despre atractiile turistice ale zonei. Se pare ca la Focul Viu nu a mai ramas mare lucru de vazut. „Cuiburile”de gaze (emanate din adancuri prin fisurile scoartei terestre, care se autoaprind la suprafata) din apropierea padurii sunt stinse preventiv. Doamna ne spune ca o parte din gaze ar fi fost captate de un „intreprinzator” care si-a construit o casa in zona (cica s-ar fi vorbit de asta si la TV). Si eu citisem pe net ca peisajul este intr-adevar frumos, insa Focul Viu in sine este dezamagitor, fiind vorba in prezent de un areal de doar cativa metri patrati, cu cateva palnii de pamant ars in care palpaie flacarui de cativa centimetri inaltime. Asa ca in loc de Focul Viu, doamna Gianina ne incurajeaza sa mergem la Lacul Mociaru. Ne mai spune si despre „canioanele” din muntele de sare (sau ”amfiteatrul” cum ii spune ea): de pe varful platoului se vede abruptul dealului si toata valea din jur. Eu banuiesc ca este vorba de versantul pe care-l vazuseram noi urcand spre pensiune pe drumul de pamant. Nu este departe de pensiune, se merge putin cu masina si apoi pe jos, insa noi nu prea avem timp de hoinarit, asa ca o lasam pe data viitoare. Cat despre pestera in sare de pe platou (una dintre cele mai lungi de acest fel din lume), doamna ne confirma ca intrarea, aflata intr-un fel de rapa, este complet blocata. Se pare ca doar niste speologi experimentati, cu echipament, ar mai fi reusit sa intre in pestera in ultima vreme. Plangandu-se, pe buna dreptate, de starea drumurilor, doamna Gianina ne da exemplul turistilor care incearca, ghidati de GPS, sa ajunga de la Vulcanii Noroiosi la Manzalesti trecand prin Chiliile, pe un drum care pe harta pare ok dar in realitate este un drum forestier pe care eu nu m-as incumeta, dupa ce l-am vazut la jonctiunea lui cu soseaua.
Multumim doamnei pentru informatii si coboram cu masina pana la lac, oprind la intrarea in campingul aflat pe mal, diametral opus fata de pensiune. Lacul carsto-salin, renumit prin faptul ca are apa dulce desi se afla pe un munte de sare, nu este mare ca suprafata. Am vazut oameni inotand si se pare ca se poate pescui si merge cu barca. In camping, stam putin la umbra, pe o banca pe malul lacului, apoi traversam pajistea pe care se pot intinde corturile, si urcam putin pana pe saua de langa lac, printre bancute si sculpturi in lemn. Admiram valea ce se deschide in fata noastra. Linistea desavarsita din zona este intrerupta brutal, asa cum ma asteptam, de doua grupuri de cortisti, fiecare cu muzica lui, una mai tare decat alta. Manele razbat dincolo de lac, pana in curtea pensiunii cel putin, daca nu cumva si in camere. Plecam de acolo cat putem de repede. Ne mai plimbam putin cu masina pe platou cat sa ne facem o idee cam pe unde ar fi locul de unde se vad canioanele. Apoi coboram, renuntand sa mai cautam Lacul Castelului (mai mic decat Lacul Meledic), caci ne grabim spre Plaiu Nucului.
In satul Lopatari asfaltul este impecabil, insa la iesirea din sat soseaua asfaltata se termina brusc. Semn ca nu se mai poate inainta prea mult pe 203K spre Gura Teghii, fara ceva emotii. Vedem indicatorul pentru drumul care o ia in dreapta spre satul Terca, de unde se ajunge la Focul Viu. Insa noi continuam spre Plaiul Nucului, dupa ce vorbim cu cativa sateni care ne spun ca drumul de pamant pana acolo este bun, caci a fost refacut recent pentru nu stiu ce serbare locala ce avusese loc de curand. Drumul este intr-adevar excelent si foarte pitoresc, cu serpentine ce urca prin sate ce par uitate de vreme si de lume. De-a lungul celor circa 5 km, GPS-ul nostru ne indica fel de fel de scurtaturi buclucase, pe drumeaguri pe care abia incape o masina, insa nu ne abatem de la drumul „mare” pana cand, ajunsi in Plaiu Nucului, vedem indicatorul la stanga spre Mociaru. In fata noastra, drumul 203K continua spre Gura Teghii, dar nu stiu cine se mai aventureaza mai departe caci, din ce spun oamenii, portiunea dintre cele doua sate este destul de grav afectata. Si sunt tentat sa-i cred tinand cont de ce am vazut cu ochii nostri in celalalt capat al acestui drum, venind dinspre Lacul Siriu sau Nehoiu spre Gura Teghii. Ma tot intreb cum or ajunge locuitorii municipiului Buzau la pensiunile din Gura Teghii si Varlaam. Nu o fi oare mai mare ocolul pe DN10 prin Nehoiu? Poate ca reparandu-se drumul 203K s-ar putea ajunge mai repede si, de asemenea, s-ar valorifica mai bine potentialul turistic al Vaii Slanicului. Insa ajungem la aceeasi veche dilema, specifica Romaniei: drumuri mai bune sau salbaticia si frumusetea naturala a peisajelor? Dar sa revenim la excursia noastra: niste sateni din Plaiu Nucului, rosii in obraji si bine facuti ne asigura ca putem ajunge cu masina pana in apropierea lacului. Drumul este putin mai greu, insa practicabil daca mergem incet si cu atentie. Se pare ca in zona se afla si Manastirea Mociaru, pe dreapta, insa noi nu am vazut niciun indicator. Lasam in urma, pe stanga, vreo doua case (una din ele fiind parca in constructie) si presupunem ca acolo este Pensiunea Mocearu. Oprim masina intr-o poienita si coboram pe jos ultimii zeci de metri pana la lac. De la Bucuresti si pana la Mociaru, inclusiv ocolul pana pe Platoul Meledic, sunt doar 180 km. Lacul Mociaru este izolat, idilic si destul de mare. Cred insa ca nu este asa de cunoscut cum ar merita. Dar poate ca este mai bine. Evident nici picior de turist prin zona. Ne intalnim doar cu cativa sateni aflati in trecere, care ne spun ca putem da roata lacului, insa (daca am inteles bine) sa avem grija la un semn de proprietate privata unde ar fi niste paznici. Ziceau parca ceva si de un baraj, insa nu le-am dat suficienta atentie, noi fiind bucurosi ca am descoperit lacul. Dupa cateva minute pe mal, cat sa facem doua-trei fotografii si sa ne promitem ca ne vom intoarce aici intr-o excursie viitoare, pentru a ne bucura de priveliste si de liniste, urcam inapoi la masina si o luam din loc spre casa. Coborand din Plaiul Nucului spre Lopatari, ne oprim pe o culme sa admiram peisajul din fata noastra si sa culegem cimbrisor.
Intorcandu-ne spre Buzau pe acelasi 203K, ne tot uitam dupa eventuale pensiuni. Vedem, din goana masinii, doar una singura in zona, Pensiunea Gabriela din Vintila Voda, la strada. Peste vreo 3 ore intram in Bucuresti, drumul fiind liber sambata seara pe centura Buzaului, pe DN2, pe centura Bucurestiului si apoi pe cei cativa kilometri din autostrada Soarelui. Ne dorim sa continuam explorarea judetului Buzau si in weekendurile ce vor urma.