Weekend englezesc prin Transilvania (2014)

A TREIA DRUMEŢIE PRIN TRANSILVANIA ÎN ULTIMUL AN ŞI JUMĂTATE (5-7 decembrie)

Moş Nicolae ne-a adus în dar a doua excursie prin România din acest an cu noi în calitate de „ghizi turistici amatori”. În mare, am urmat o parte din traseul parcurs prin ţară la începutul verii împreună cu verişoara mea Lavinia şi prietenul ei newyorkez Brian. De această dată, „clienţi” ne-au fost: Liana – prietena noastră proaspăt întoarsă în ţară după 9 luni petrecute în China, Phil – amicul ei britanic venit pentru prima oară în Romania (şi aflat la finalul şederii sale de două săptămâni pe meleaguri mioritice) şi Gabi – sora Lianei.

Vineri dimineaţă, am lăsat în urmă un Bucureşti mohorât şi ploios, care nu mai văzuse soarele de mai mult de o lună de zile. Am ajuns în Sinaia, unde am oprit să ne dezmorţim niţel. Ne-am plimbat vreo oră prin „curtea” acoperită de zăpadă a Castelului Peleş (www.peles.ro) – reşedinţa de vară a regelui Carol I, construit între 1873-1914 şi inaugurat în 1883, probabil cel mai vizitat muzeu din România. Din cauza programului de vizitare (mai scurt pe perioada iernii) de la biserica săsească fortificată din Prejmer (până la ora 15) şi de la Castelul Bran (ultima intrare la 16) – cele două obiective de pe agenda zilei –, oaspeţii  noştri decid să amâne vizitarea Peleşului pentru viitoarea excursie a lui Phil în România. Care va avea loc probabil vara, dacă ne gândim de câte ori a auzit Phil refrenul „să vezi vara cum arată aici” sau „dacă ai fi venit pe timpul verii…”. Un pic mai încolo de castel, printre crengile desfrunzite şi ninse ale copacilor, se iţeşte silueta Pelişorului, reşedinţa de vară a cuplului regal Ferdinand şi Maria şi decorat de însăşi Regina Maria. Din cauza norilor groşi şi joşi, nu vedem niciun pic din munţii ce străjuiesc Valea Prahovei.

Dincolo de Predeal, apariţia soarelui ne înseninează ziua şi ne fac şi mai veseli decât eram. Ne grăbim spre biserica evanghelică din Prejmer, la care ajungem pe la 14:30. Evident, suntem singurii turişti la ora aceea, cu 30 de minute înainte de finalul programului de vizitare. În opinia mea, la Prejmer se găseşte unul dintre cele mai frumoase trei ansambluri săseşti fortificate din Transilvania, celelalte două care îmi plac foarte mult fiind la Viscri şi Biertan, toate trei incluse în patrimoniul universal UNESCO.

Înainte de a spune câteva cuvinte despre biserica săsească din Prejmer, voi face o paranteză şi voi relua puţin din ceea ce scriam în povestirile mele anterioare (scuze celor care le-au citit deja) – cea despre concediul nostru din 2013, în care am descoperit Transilvania rurală, şi cea prilejuită de mini-turul României din această vară, cu Lavinia şi Brian. Zonă de confluenţă a multor culturi şi civilizaţii, Transilvania este un loc de convieţuire a diferitelor grupuri etnice (români, maghiari, rromi, saşi, sârbi), care păstrează multe vestigii medievale bine conservate. Coloniştii saşi au ajuns în sud-estul Transilvaniei în secolele 12-13, în zona actualelor judeţe Braşov, Sibiu şi o parte din Mureş. Au fost invitaţi să se stabilească aici de către regii Ungariei pentru a apăra graniţele estice ale Europei creştine împotriva invadatorilor tătari şi otomani. Aşezămintele săseşti au fost ridicate începând din secolul 12, incluzând aici şi cele şapte cetăţi medievale principale: Braşov, Sibiu, Sighişoara, Cluj-Napoca, Bistriţa, Sebeş şi Mediaş – construite în scopul protejării locuitorilor contra deselor asedii ale tătarilor şi turcilor din Evul Mediu. Comunitatea saşilor a reuşit să supravieţuiască şi să prospere pe aceste meleaguri timp de peste 800 de ani. Cele mai importante oraşe au fost fortificate, iar în comunităţile mai mici s-au ridicat ziduri de apărare în jurul bisericii. Ansamblurile fortificate au o dublă utilizare, sacră şi de apărare, biserica reprezentând centrul spiritual şi defensiv al fiecărui sat. În timpul asediilor, saşii se retrag (uneori cu tot cu animale) în interiorul incintei. În zidurile fortificate sunt construite magazii de grâne şi alimente, utilizate şi pe timp de pace. Din cele circa 300 de biserici fortificate construite între secolele 12-16, au rezistat trecerii timpului circa 150, cu o mare varietate de stiluri arhitecturale. Fortificarea bisericilor, ca metodă de apărare a satelor săseşti, este o formulă arhitecturală care acum este considerată unică în Europa. Deşi saşii au utilizat tehnici similare în cetăţile medievale de pe întregul continent, bisericile ţărăneşti fortificate în stil specific săsesc care au rezistat timpului în Transilvania sunt total diferite de celelalte. Se pare că nicăieri nu se mai găsesc atâtea biserici fortificate într-un areal atât de restrâns. Ele constituie o realizare arhitecturală excepţională, datorită diversităţii lor şi a folosirii mai multor tipare defensive din faza târzie a Evului Mediu european. Ansamblurile fortificate reiau, transformă şi adaptează în anumite condiţii monumente mai vechi, de la scundele bazilici romanice până la bisericile din goticul târziu. Satele săseşti au un aspect tipic – reţele regulate de străzi, grupate în jurul bisericii – rămânând relativ neschimbate în structură şi mărime timp de mai multe secole. Casele au fost construite în stilul vest-european specific perioadei. Au faţade compacte (decorate adesea cu motive locale), ziduri înalte şi porţi de lemn, suficient de late pentru a primi un car cu fân. Curtea ascunsă privirii trecătorilor este de obicei pietruită. La stradă se află casa, de regulă de o parte a porţii (mai rar pe ambele părţi), iar spre spatele curţii sunt grajdurile şi hambarele. Comunitatea săsească şi-a pierdut în perioada comunistă şi după 1990 spiritul de coeziune şi solidaritate care a definit-o timp de mai multe secole. După 1945, mulţi saşi au fost deportaţi în Siberia iar în sate au fost aşezate forţat familii de rromi. Am auzit poveşti dureroase despre rromii care au ocupat casele bune, de la stradă, în timp ce saşii, proprietarii gospodăriilor transmise din generaţie în generaţie, au fost nevoiţi să se înghesuie în magaziile, şoproanele şi grajdurile din spatele curţilor. Până în 1990, localităţile săseşti au fost abandonate de foştii locatari, care emigrează în mai multe valuri. Statul comunist primea sume de bani de la guvernul federal pentru fiecare sas pe care îl lăsa să plece în Germania. Astăzi moştenirea culturală a saşilor se găseşte într-un mediu cumva străin, căci populaţia românească şi minoritatea rromilor nu au legătură istorică şi nu se identifică cu tezaurul spiritual al satelor săseşti.

Să ne întoarcem însă la biserica fortificată din Prejmer, cea mai mare din sud-estul Europei. Fiindcă Prejmerul era prima localitate care primea numeroasele lovituri ale tătarilor şi turcilor veniţi prin Pasul Buzău, după ce Sigismund de Luxemburg, împărat german şi rege al Ungariei, a permis la sfârşitul secolului 14 construirea sistemelor de apărare din piatră, începe fortificarea bisericii prin ridicarea unei incinte înalte înconjurată de un şanţ lat cu apă. Având la bază o grosime de până la 5 metri, zidurile de centură urcă în înălţime până la 12-14 m, urmând un traseu circular. Cetatea are două incinte, prima fiind construită în jurul bisericii, iar a doua, mai mică, alipită gangului boltit al porţii de intrare prevăzut cu hersă. Admirăm interesanta reţea de scări din lemn, din curtea interioară, care asigură accesul la cele peste 270 de „locuinţe” tip fagure, aşezate pe 3-4 nivele în zidul de centură care înconjoară biserica. Fiecare familie avea desemnată o astfel de cameră. Numerele lor corespundeau cu cele ale caselor din sat, camerele moştenindu-se peste generaţii şi având dublu rol: în timpul asediilor serveau ca adăpost pentru comunitate şi provizii, iar pe timp de pace erau folosite ca spaţii de depozitare. Intrăm în biserica impunătoare. Există mai multe opinii în ceea ce priveşte originea planului în cruce greacă al bisericii, unic în Transilvania. Piesa cea mai valoroasă este altarul poliptic care datează de prin anul 1450, fiind cel mai vechi din Transilvania. Este format dintr-un triptic cu panou central şi aripi laterale pictate pe ambele feţe. După ce ieşim din biserică, străbatem în mare grabă o porţiune a întunecoasei galerii de apărare din zidul de centură ce înconjoară biserica. Ne oprim puţin în faţa ferestrei unde se află fixată scândura care pe vremuri reprezenta suportul pentru „orga morţii”, unică printre saşi, pentru care este renumită fortificaţia: mai multe arme fixate de o parte şi de alta ale unei scânduri de stejar, care se rotea în jurul unui ax de fier pentru ca armele să fie încărcate rapid şi să tragă aproape continuu. Înainte să părăsim curtea interioară, admirăm exponatele din cele câteva încăperi din zidul de incintă al fortificaţiei, care găzduiesc expoziţia muzeală ce încearcă să reînvie un crâmpei din viaţa de odinioară a saşilor de pe aceste meleaguri. Mulţumim doamnei de la intrare pentru răbdare şi înţelegere, căci, cu toata graba noastră, depăşiserăm cu vreo 10 minute ora de închidere. Mă gândesc, în timp ce părăsim satul, că biserica din Prejmer este foarte frumoasă şi primitoare şi pe perioada iernii şi mă bucur nespus că oaspeţii noştri au avut ocazia să o vadă, fie şi doar pentru câteva zeci de minute.

Cu un soare orbitor în faţa ochilor, ne grăbim spre Bran. „Ajutaţi” de cele două benzi pe sens ale centurii de nord a Braşovului, ajungem la castel (www.bran-castle.com sau www.castelul-bran.com) cu câteva minute înainte de ora 16, până la care se permite accesul turiştilor în sezonul hibernal. Castelul Bran, construit în anii 1380 pe o stâncă de 60 m înălţime şi folosit ca cetate de apărare şi ca punct de vamă, este cunoscut mai puţin pentru arcadele sale, portalurile gotice masive, încăperile boltite şi scările săpate în piatră, şi mai mult datorită legendei vampirului Dracula. Conform statisticilor, se pare că este cel mai vizitat obiectiv turistic din România. Miturile spun că a fost casa conducătorului Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş. Între 1920-1957, castelul a fost reşedinţă regală, un dar din partea braşovenilor pentru Regina Maria a României.

După vizitarea castelului, pornim spre Sighişoara, unde urmează să ne cazăm, căci Pensiunea Cartref din Saschiz, la care ne gândiserăm iniţial, este închisă peste iarnă. În drum, ar fi trebuit să oprim la restaurantul pescăresc Casa Păstrăvarului – Doripesco, situat undeva pe partea stângă a drumului, înainte de serpentinele ce urcă prin Pădurea Bogăţii, una dintre cele mai importante păduri de foioase din ţară. Nu ştiu de ce ţineam eu minte că restaurantul ar fi undeva mai departe, abia după ce urcam câteva dintre serpentine. Aşa că îl ratez cu succes şi mă simt groaznic faţă de oaspeţii noştri, înfometaţi încă din Bran. În căutarea unei alternative, Cami susţine că Hanul Cetăţii din Saschiz are referinţe bune pe Internet. În vara lui 2013, zăboviserăm la o bere şi o cafea în ambianţa deosebită a terasei de vară din curtea interioară a pensiunii, foarte frumos decorată cu obiecte vechi din gospodăriile ţărăneşti săseşti de odinioară. Îmi aminteam că meniul nu mă impresionase prea tare, dar am zis să le mai dăm o şansă. Oprim, intrăm şi ni se spune sec că nu putem să mâncăm la ei. Nu am mai insistat să aflu de ce. Nici în vara anului trecut nu au fost prea prietenoşi. Din pură curiozitate, am întrebat-o atunci pe domnişoara care ne servea dacă au camere libere, căci pensiunea fusese la un moment dat pe lista noastră cu posibile locaţii de cazare şi ne gândeam să vedem cum arăta pe interior. „Şefa” ne-a transmis prin intermediul domnişoarei o carte de vizită şi răspunsul că toate camerele sunt ocupate. Fără să se intereseze măcar când şi câte nopţi doream să petrecem la ei. Dar poate că am eu pretenţii prea mari...

Aşadar, fiindcă nu ne-am mai oprit pe drum să mâncam, ajungem mai devreme la Casa Richter (www.pensiuneacasarichter.ro), unde urma să petrecem următoarele două nopţi. Situată chiar în cetatea medievală a Sighişoarei, pensiunea este o casă tradiţională săsească din 1716, excelent renovată şi transformată, dată în folosinţă în vara anului trecut. Doamna Alina Coman, administratorul pensiunii, ne întâmpină cu căldura, ne prezintă camerele, iar apoi, la rugămintea noastră, ne recomandă să cinăm la restaurantul pensiunii Alte Post (www.gasthaus-altepost.ro), de lângă parcul central, proaspăt împodobit pentru sărbătorile de iarnă. Alte Post a  fost o recomandare excelentă, căci am avut parte de linişte, o servire atentă, meniu variat, mâncare deosebită, bună şi multă. Cina a fost încheiată, cum altfel, cu nişte delicioşi papanaşi. Rugaţi să facă un top al locurilor văzute în acea zi, am avut bucuria să constat că prietenii noştri au fost mai încântaţi de biserica fortificată de la Prejmer decât de castelul din Bran.

Ca o paranteză, apropos de cazare, am avut parte de o întâmplare cel puţin ciudată. La recomandarea unei colege, aleseserăm iniţial să stăm la Casa Cositorarului, situată tot în cetate. Cu câteva zile înainte de excursia noastră, duminică 30 noiembrie, facem rezervare pe Booking.com. Deşi primim prin email confirmarea rezervării, vrem să fim siguri că totul este în ordine, aşa că sunăm luni dimineaţă la pensiune. Doamna de la recepţie ne confirmă rezervarea şi preţul. Îi spunem că vom ajunge seara, o rugăm să separe paturile din camera twin, ba chiar discutăm despre locul de parcare şi modul în care ajungem la el. Toate bune şi frumoase, considerăm cazarea rezolvată. Asta până miercuri, deci cu doar două zile înainte să ne înfiinţăm la uşa lor, când Liana sună să-i întrebe dacă este posibil să suplimenteze cu un pat camera twin. Ocazie cu care aflăm cu stupoare că nu avem nicio rezervare, căci la măreaţa pensiune, în weekendul cu pricina, este nu-ştiu-ce paranghelie, de la care cu siguranţă pensiunea câştigă mai mult decât ar fi primit de la noi pentru două camere şi nişte mic-dejunuri. Doamna care administrează pensiunea (poate e chiar proprietara, nu îmi este prea clar), foarte senină, ne spune că este greşeala Booking.com, care nu ar fi trebuit să permită rezervări pentru acel week-end (deşi am aflat ulterior de la Booking că pensiunea administrează pagina sa de pe portal). Perfect de acord până aici, pentru că oricine, chiar şi Booking.com, nu-i aşa, poate face greşeli. Dar de ce nu ni s-a spus asta luni când am sunat să confirmăm rezervarea? Doamna nu înţelege nici în ruptul capului că poate ar fi fost de datoria ei să ne anunţe şi pe noi de această „greşeală”, ideal înainte de a ajunge la faţa locului şi a constata, seara târziu, că nu avem cazare. Probabil a fost mult prea greu (sau poate total inutil, în opinia doamnei) să ne dea un telefon sau un simplu email în acest sens. Doamna recunoaşte că a auzit când colega ei ne-a confirmat rezervarea, fiind prin preajmă, însă nu a dat atenţie conversaţiei telefonice, ocupată până peste cap cu alte treburi mult mai importante decât o discuţie cu nişte clienţi care intenţionau să-i calce pragul. Câteva replici ale doamnei ne-au lăsat cu gura căscată şi ne-au făcut să înţelegem cu cine avem de-a face: „ce vă supăraţi aşa, alţi clienţi în situaţia asta au fost înţelegători şi au acceptat să fie relocaţi în alte pensiuni”, „aveţi destul timp până vineri să găsiţi altă cazare, căci Sighişoara este goală” sau „ce vreţi acum, să vă returnez comisionul de la Booking”. Dacă doamna respectivă este proprietara, mă bucur nespus că nu i-am băgat în buzunar nişte bani nemeritaţi, iar dacă este doar administrator, sunt foarte curios dacă proprietarii au idee despre calitatea personalului pensiunii şi ce părere au aceştia despre astfel de practici. Este a doua experienţă tristă pe care o avem la Casa Cositorarului, după ce în vara lui 2013 veniserăm la „pomul lăudat”, încercând să mâncăm ceva într-o seară. După vreun sfert de oră de aşteptare, singura domnişoară care servea la celelalte mese îşi dă seama că noi nici măcar meniu nu am primit. După alte minute bune ne aduce câteva foi rupte dintr-un fost meniu şi promite că revine să ne ia comanda. Avem ghinion, căci foile primite conţin doar micul dejun şi salate. Le studiem cu atenţie şi nu înţelegem dacă ăla este tot meniul sau putem comanda şi ceva mai consistent de pe paginile care poate lipseau din meniul nostru. Dar nici nu avem pe cine să întrebăm, căci domnişoara nu mai apare până în momentul în care ne decidem să căutam altceva. Probabil a respirat uşurată când s-a întors şi a văzut că am plecat – doi clienţi în minus însemnau mai puţină bătaie de cap la sfârşitul unei zile grele de muncă. Asta dacă ne-a observat cumva lipsa. Deşi comentariile pe Internet sunt în general favorabile la adresa pensiunii, căci casa în sine este într-adevăr deosebită, după episodul cu overbooking-ul am căutat din nou şi am observat că nu suntem singurii turişti cu experienţe „memorabile” datorate personalului de aici. Evident, fiecare turist, pe baza experienţei avute, îşi face o părere proprie, care poate fi total diferită de opinia exprimată de noi aici. Se pare însă că noi nu am avut noroc, sau cei de la Casa Cositorarului nu prea ne plac, aşa că promitem să nu-i mai deranjăm.

Tot răul spre bine, căci la Casa Richter am găsit o casă minunată din toate punctele de vedere, în care ne-am simţit bine din prima până în ultima clipă. Zugrăvită pe exterior în culoarea tradiţională a saşilor, acel albastru devenit atât de drag nouă. Camere frumoase, curate, mobilier nou, decoraţiuni de Crăciun. Bun gust şi calitate. Povestindu-le cum am ajuns la ei, oamenii de aici ne-au spus că ne primesc cu drag şi că ne oferă camera triplă la preţul celei duble – „ca să fie bine”. Iar vineri pe la amiază, ne-au sunat să ne întrebe pe unde suntem şi când ajungem, ca să ne aştepte. Mici detalii care pentru noi fac diferenţa.

Sâmbătă, Liana se trezeşte dis-de-dimineaţă şi ne pregăteşte cafeaua în fosta pivniţă a casei, transformată acum în bucătărie, loc de luat micul dejun şi de socializare. La sugestia doamnei Coman, mâncăm micul dejun la restaurantul pensiunii Casa cu Cerb, la câteva zeci de metri de Casa Richter. Decor frumos, servire promptă, omleta bună. După masă, zăbovim câteva minute lângă zidul cetăţii, între Turnul cu Ceas şi Biserica Mănăstirii, să facem fotografii oraşului inundat de lumina uşor difuză a soarelui călduţ şi timid, de început de decembrie. Încă nu ninsese în Sighişoara în această iarnă. În drum spre Viscri, primul obiectiv al zilei, oprim câteva minute în centrul Saschizului, sat atestat documentar din 1309, populat de secui până la sfârşitul secolului 13 când a devenit localitate preponderent săsească. Fotografiem pe dinafară biserica fortificata luterană (aflată şi ea pe lista celor şapte biserici fortificate din Transilvania incluse în patrimoniul UNESCO). Biserica evanghelica Sf. Ştefan a fost ridicată între 1493-1525 pe ruinele unei biserici construite în stil roman şi a uneia în stil gotic cistercian. În 1677, după ridicarea Turnului cu Ceas din Sighişoara, turnul de apărare înalt de 10 m de lângă biserica din Saschiz a fost transformat în clopotniţă. Privirile ni se îndreaptă inevitabil şi spre cetatea ţărănească de apărare din vârful Dealului Cetăţii. Înconjurată din trei părţi de râpe, cetatea a fost ridicată probabil în secolul 14, pe ruinele unei fortificaţii romane. Avea o poziţie strategică – păzea drumul roman ce lega Rupea de Sighişoara. La construcţia cetăţii au participat locuitorii a şapte comune din zonă care şi-au câştigat astfel dreptul să se adăpostească aici în caz de nevoie. Curtea interioară adăpostea odinioară două heleşteie cu peşti şi o fântână de 60 m adâncime, din care pornea un gang subteran spre comună. Existenţa unei cetăţi atât de puternice explică faptul că abia în 1493 (anul unei cumplite invazii turceşti în Scaunul Sibiului) s-a început construirea bisericii fortificate.

Aşa cum ştiam din 2013, drumul de 7 km din Buneşti spre Viscri, una dintre cele mai vechi aşezări ale coloniştilor din Transilvania (www.viscri-info.ro), este foarte pitoresc însă asfaltul este prost, cu multe gropi. Aflăm că ar exista şanse să intre în reparaţii la un moment dat. Localitatea Viscri este atestată încă de la începutul secolului 14. Numele ar veni de la rostirea în română a „weisskirch” (biserica albă, în limba saşilor). Se pare că înainte de venirea saşilor pe aceste meleaguri, care au fost colonizaţi de regele Ungariei Geza al II-lea în perioada 1141-1162 şi au primit pământ şi privilegii speciale, secuii care trăiau aici construiseră o capelă romanică, datată din jurul anului 1100. Mica biserică de tip sală din zilele noastre a integrat capela. Văzut din exterior, ansamblul fortificat ce cuprinde două centuri de ziduri de apărare şi patru turnuri, este foarte impunător. Fortificaţia ovală din jurul bisericii a fost construită din piatră de râu (la bază) şi din lemn (în partea superioară). În mod normal, biserica săsească din Viscri, neîncălzită şi fără electricitate, este închisă iarna. Însă prin amabilitatea doamnei Gerhild Gross, avem şansa să (re)vedem superbul ansamblu fortificat. Ne-am bucurat că au mai venit şi alţi turişti în acea dimineaţă târzie de început de decembrie şi că doamna Gross nu şi-a răpit din timp doar pentru noi. Este sora doamnei Caroline Fernolend (pe care noi am cunoscut-o astă vară), coordonatoarea unor programe de dezvoltare rurală prin conservarea patrimoniului cultural în mai multe localităţi din Transilvania şi vicepreşedinta Fundaţiei Mihai Eminescu Trust (www.mihaieminescutrust.org sau www.mihaieminescutrust.ro), fondată de baroneasa Jessica Douglas-Home în 1987 la Londra. Filiala din România a fundaţiei a fost înfiinţată în 2000 pentru a coordona proiectele de conservare a patrimoniului şi revitalizarea satelor din Ardeal şi este condusă de doamna Fernolend. Baroneasa este cea care l-a convins în 1998 pe Prinţul Charles să viziteze Viscri şi să ia fundaţia sub înaltul său patronaj spiritual. Doamna Gross deretică prin curtea cu urme de zăpadă în timp ce noi intrăm în biserica micuţă, care mie îmi place foarte mult, şi admirăm stranele şi băncile vechi, pictate, altarul şi orga. Ne căţărăm în turn, mai întâi pe scara de piatră, îngustă şi întunecoasă. Continuăm apoi pe succesiunea de scări de lemn, până la „balconul” din vârful turnului. Priveliştea satului şi împrejurimilor este superbă. După ce coborâm din turn, vizităm pe îndelete superbul muzeu ţărănesc, amenajat în câteva dintre încăperile din incinta zidurilor fortificaţiei, care rememorează o parte din tradiţiile de zi cu zi şi viaţa rurală a saşilor din Transilvania. Ajunşi la ultimul nivel al muzeului, amenajat într-unul dintre turnuri, mai facem încă un rând de fotografii cu plaiurile scăldate de soarele blând al începutului de iarnă. Biserica şi întregul sat fac parte din patrimoniul universal UNESCO, fapt ce creează localnicilor avantaje dar şi obligaţii. Astfel, deşi drumurile din sat nu sunt asfaltate, casele din Viscri beneficiază de un sistem de canalizare ecologic, realizat cu sprijinul Prinţului Charles. În ziua în care am ajuns noi, în centrul satului, sătenii îşi luau în primire vitele primite cadou din Irlanda în cadrul cine-ştie cărui proiect. Însă pe de altă parte, există reguli foarte stricte în ceea ce priveşte modul în care casele pot fi renovate sau modernizate. După ce îi mulţumim pentru disponibilitate şi ne luăm rămas bun de la doamna Gross, ne îndreptăm spre curtea lui tanti Mariana, dincolo de uliţa în care se află cealaltă intrare în curtea bisericii fortificate. În gospodăria oamenilor, numită „International Cafe”, există o mică prăvălie care pe timpul iernii ar reprezenta singurul loc unde am putea să le arătăm prietenilor noştri o mică parte din produsele artizanale realizate de Asociaţia Femeilor din Viscri: şosete, mănuşi, căciuli, pulovere din lână şi papuci din pâslă. Vara, aceste produse se vând în faţa porţilor sau în curţile mai multor case din Viscri, însă iarna porţile caselor sunt închise. Câştigurile sunt folosite pentru dezvoltarea comunităţii şi ajutorarea persoanelor defavorizate. Se pare că pe la sfârşitul anilor `90, în absenţa altor ocupaţii în afară de agricultură dar şi din cauza izolării satului, a apărut proiectul „şosete din lână naturală din Viscri”. La început, şosetele erau croşetate de femeile din sat din vechi pulovere de lână şi erau oferite în schimbul alimentelor. În timp, peste 100 de femei din sat au ajuns să participe la acest proiect, astfel încât astăzi mii de perechi iau drumul străinătăţii. Poarta fiind deschisă, intrăm în curte la tanti Mariana însă, negăsind pe nimeni pe acolo, hotărâm să plecăm. Oprim apoi în faţa gospodăriei săseşti a Prinţului Charles, veche de peste 150 de ani, la strada mare, având două corpuri de clădire (cu faţada vopsită în albastru), acareturi şi o curte spaţioasă. Aici era găzduit prinţul la fiecare vizită în Viscri. Fundaţia intenţiona să i-o dăruiască după ce o restaurase în detaliu. Prinţul a refuzat donaţia, preferând să cumpere gospodăria în 2006 "la preţul pieţei”. Locuită de proprietar doar câteva nopţi pe an, casa este la dispoziţia turiştilor, care, pe timpul verii, pot dormi în „aşternuturile”moştenitorului tronului Marii Britanii.

La sfatul doamnei Gross, nu ne mai întoarcem pe acelaşi drum, ci mergem spre Rupea prin Dacia, pe drum de pământ. Oprim puţin pe culmea dealului cel mai apropiat de localitate, pentru a încerca să surprindem cu camera foto câte ceva din pitorescul satului. Chiar la intrarea în Dacia facem stânga şi intrăm pe un drum cu asfalt la fel de prost ca cel de la Buneşti la Viscri. După câţiva kilometri, în faţa noastră se profilează semeaţă Cetatea Rupea, spectaculos luminată pe timpul nopţii. Remarcăm cu bucurie că, de la ultima noastră vizită, de astă vară, au făcut un grup sanitar nou şi curat. Cetatea Rupea datează de mai bine de 2.000 de ani. Numele ei vine din latinescul rupes (con de stâncă) şi se datorează stâncii cuaternare din roca bazaltică (monument al naturii) pe care a fost ridicată. Rupea a fost o aşezare dacică (Rumidava), iar legenda spune că aici s-ar fi sinucis Decebal. Cetatea este unul dintre cele mai vechi vestigii arheologice de pe teritoriul României, primele semne de aşezări omeneşti datând din paleolitic şi neoliticul timpuriu (5.500-3.500 î.d.H.). Poziţionată strategic, făcea parte din sistemul de semnalizare a invaziilor, contribuind la protejarea Sighişoarei. Cetatea are forma unei spirale ascendente, sistemul de fortificaţie fiind format din trei incinte: cetatea de sus, de mijloc şi inferioară. Din loc în loc, zidurile de fortificaţie cu creneluri sunt întărite cu turnuri poligonale (reprezentând o particularitate a cetăţii), iar circulaţia era controlată de mai multe porţi interioare care compartimentau ansamblul fortificat. Documente din secolul 15 o menţionează ca fiind un important centru comercial şi meşteşugăresc. Din cel mai înalt punct al cetăţii sub formă de cochilie de melc, prietenii noştri admiră liniştita localitate Rupea, de la poalele dealului, şi împrejurimile acesteia.

Fiindcă s-au întors în timp util din cetate, adică înainte de apusul soarelui, oaspeţii noşti au primit o binemeritată surpriză. I-am dus într-o vizită fulger la Complexul Geologic de la Racoş. Deşi circulat de camioane, drumul spre Racoş este bun, aşa cum îl ştiam de anul trecut, iar la ora aceea este şi liber, deci ajungem repede în sat. Cu ajutorul unor hărţi printate de pe Google Maps şi Wikimapia şi al GPS-ului pe care înregistrasem aproximativ locul în care se află obiectivele la care ne condusese o localnică cu un an în urmă, reuşim să ajungem aproape de locul în care se află vulcanul stins din cariera de scorie bazaltică Hegheş. Nu mai nimerim să oprim maşina exact lângă punctul cu priveliştea cea mai frumoasă (situat lângă un releu înalt de telecomunicaţii). Chiar şi aşa, „wow”-ul aproape simultan exclamat de Liana şi Gabi la prima vedere a vulcanului este de nepreţuit. Deşi vârful acestuia este vizibil încă din sat (fără însă să-ţi dai seama ce anume reprezintă), simţi măreţia locului abia după ce urci pe muchia imensei râpe unde se „odihneşte” cel mai recent vulcan de pe teritoriul României. Nici măcar cu câţiva metri înainte să ajungi pe margine nu poţi să intuieşti minunăţia peisajului, care pe mine mă duce cumva cu gândul la Marele Canion. După ce „consumăm” efectul primei impresii, ne deplasăm puţin spre est, ţinând aproape de buza marii excavaţii, să-l vedem dintr-un unghi mai bun şi să-l fotografiem. Pe arhivadegeografie.wordpress.com am găsit o interesantă descriere din care preiau câteva informaţii. “Vulcanul a erupt ultima dată în urmă cu aproximativ 650 de mii de ani, formând cele mai noi roci din Carpaţii româneşti. Industria extractivă a „construit”, involuntar, cel mai educativ sit geologic din România. În perimetrul Dealului Hegheş au existat până în anii ’90 trei exploatări de scorie vulcanică şi bazalt, care au scos la iveală etapele celor două faze ale activităţii vulcanice: faza în care lavele bazaltice curgeau (în absenţa unei explozii) şi se depuneau mai întâi în coloane prismatice, apoi în bancuri orizontale, şi faza în care s-a format conul vulcanic, prin erupţie. Prin răcirea cenuşilor provenite din erupţie au luat naştere scoriile vulcanice (zgura). Exploatarea industrială s-a desfăşurat în jurul conului vulcanic, ridicat la peste 100 de metri faţă de fundul canionului rezultat.” Nu avem prea mult timp la dispoziţie aşa că ne suim în maşină şi ne îndreptăm rapid spre superbul lac din cariera Brazi (lacul de smarald), aflat la baza unui impresionant perete vertical înalt ce înconjoară o bună parte a lacului adânc de 10 m şi lung de vreo 100 m. Abia la bifurcaţia drumurilor spre lacul de smarald şi spre coloanele de bazalt există un indicator turistic, amplasat recent. Ar fi fost utile mai multe, plasate încă din centrul satului, inclusiv spre vulcan. Culoarea lacului este impresionantă chiar şi iarna, aproape de lăsarea întunericului. Citez din aceeaşi sursă: „exploatarea de bazalt (lavă răcită) de la Brazi este cea mai adâncă. S-a săpat atât de adânc încât excavatoarele au atins pânza freatică, din care se alimentează astăzi lacul de pe fundul carierei, în care se oglindeşte atât de frumos aflorimentul geologic”. După ce admirăm lacul şi facem câteva poze şi aici, mutăm maşina câteva zeci de metri mai încolo să vedem cea mai veche exploatare de bazalt din perimetrul comunei Racoş, totodată cea mai importantă din punct de vedere ştiinţific. „La circa 300 m sud faţă de cariera Brazi, respectiv 500 m sud-est de cariera de zgură, putem admira clasicul afloriment de lavă bazică depusă gravitaţional în scoarţa terestră, în forme prismatice hexagonale”. Aflată în perimetrul fostei cariere de exploatare a bazaltului, la peste 500 m altitudine, pe dreapta Văii Oltului, la ieşirea din defileul tăiat prin Munţii Perşani, rezervaţia cuprinde o suprafaţă de 2,5 ha. Coloanele de bazalt marchează arealul încheierii erupţiilor vulcanice din Carpaţii Orientali. Cu înălţimi de 10-15 m, coloanele s-au format aşadar datorită răcirii rapide a lavei vulcanice. În funcţie de lumina soarelui, uneori au nuanţe roz-portocalii, mai ales la apus. Rocile vulcanice mai mici, de diferite culori, sunt aşezate ca nişte solzi la extremităţile coloanelor. Am fost norocoşi, reuşind să vedem pe lumină toate cele trei obiective ale complexului de la Racoş. Dacă nu am fi fost grăbiţi de lăsarea întunericului, ordinea în care le-am fi arătat prietenilor noştri ar fi fost inversă, însă neştiind exact cât timp avem la dispoziţie am preferat să încep cu cel mai impresionant dintre ele, vulcanul stins.

Bucuroşi de atingerea obiectivelor din acea zi, ne întoarcem în Sighişoara pentru cină. Nu prea nimerim noi intrarea în restaurantul Central Park (recomandat tot de gazda noastră), sau nu prea suntem convinşi că este ceea ce ne dorim în acea seară, hotelul de care cred că aparţinea fiind mult prea luxos pentru bocancii noştri plini de noroiul de la coloanele de bazalt. Aşa că decidem să mâncăm şi în seara aceea tot la Alte Post. După o cină copioasă şi foarte veselă, facem o plimbare de seară prin cetatea medievală. Urcăm cele circa 150 de trepte ale scării acoperite (Scara Şcolarilor, construită în 1642) până la şcoala, cimitirul şi biserica din deal. Întorşi la Casa Richter, o cunoaştem şi pe proprietara pensiunii. Încheiem seara cu o partida de rummy care îmi aminteşte de copilărie, când jucam cu bunicii mei, care, văzându-mă supărat că pierd, mă mai lăsau uneori să câştig, spre marea mea satisfacţie. Ciudat, în acea seară am câştigat.

Duminică nu mai avem parte de soarele care ne bucurase în ultimele două zile. La micul dejun mâncăm „doggy bag” de la Alte Post cu ce nu reuşiserăm să finalizăm la cina din seara anterioară. Pe o ploaie uşoară, vizităm cetatea Sighişoarei (www.sighisoara-traditiesilegenda.ro) şi la lumina zilei. Sighişoara a fost locuită pe rând de daci, romani, secui şi saşi, zona oraşului fiind populată de circa 4.000 de ani. În prezent, este una dintre puţinele cetăţi medievale locuite din Europa (unii afirmă că ar fi singura), aici existând în prezent aproximativ 140 de case. Într-una dintre ele a locuit voievodul Vlad al II-lea Dracul care a domnit între 1431-1435, fiul lui Mircea cel Bătrân. Aici s-ar fi născut în 1431 fiul  acestuia, Vlad Ţepeş. Spre deosebire de vara anului trecut când era plină de turişti, cetatea medievală este acum aproape pustie. Urcând scările Turnului cu Ceas admirăm interesantele exponate din încăperile Muzeului de Istorie, amenajate pe câteva dintre cele şase nivele ale acestuia. Turnul de deasupra porţii principale a cetăţii are 64 m înălţime, cele circa 110 trepte conducând turiştii spre balconul de unde se poate observa întreaga cetate şi o bună parte a oraşului. Acoperişul baroc a fost realizat în 1677, după ce un incendiu a distrus o parte din cetate. Orologiul datează din 1648, este realizat după moda Europei Centrale şi are 2 cadrane de 2,4 m diametru şi mai multe statui din lemn de tei, de 80 cm înălţime, instalate în nişe, în stil baroc rustic. După fotografiile din balconul turnului, ne plimbăm agale pe străduţele înguste, udate de ploaia uşoară. Tot la sugestia gazdei noastre, intrăm la Fronius Residence, să vedem o veche fântână, probabil singura păstrată dintre fântânile cetăţii. Vizităm Biserica Mănăstirii de lângă Turnul cu Ceas şi apoi Biserica din Deal. La ambele avem parte de câteva explicaţii din partea ghizilor. Aflăm astfel că Biserica din Deal găzduieşte câteva altare recuperate din bisericile unor sate învecinate, lăsate în paragină, din păcate. Ghidul ne spune că altare din alte astfel de biserici au fost furate şi o parte dintre ele au luat, probabil, drumul străinătăţii. Facem câţiva paşi prin cimitirul din deal, apoi ne întoarcem la Casa Richter pentru bagaje şi pentru a ne lua rămas bun de la gazda noastră.

S-au finalizat reparaţiile la drumul dintre Sighişoara şi Sibiu, aşa că, şerpuind aproape de malul Târnavei Mari, ajungem rapid în Mediaş, unul dintre cele mai vechi oraşe din România, atestat documentar în 1267 şi întemeiat pe un vechi castru roman (Media). Nu avem timp să oprim, aşa că doar le povestim prietenilor noştri despre fostul burg medieval, puternic fortificat, în timp ce vedem, din mers, o mică parte din ansamblul de ziduri, turnuri şi bastioane. Din centrul întregului complex de fortificaţii, răsare semeţ vârful turnului înclinat al bisericii evanghelice din Mediaş, Biserica Sf. Margareta, atestată documentar din 1447, unul dintre cele mai interesante edificii gotice din Transilvania. Din păcate, pe timpul iernii, este închisă sâmbăta şi duminica. Sub greutatea noilor etaje adăugate, Turnul Trompeţilor, simbolul cetăţii, de circa 70 m înălţime, s-a aplecat, având o deviaţie de la verticală de circa 2,28 m, fiind unul dintre primele 10 turnuri înclinate din lume. Numele său vine de la muzicanţii care supravegheau zona pentru a vesti cu trompetele lor focarele de incendii, apropierea inamicilor sau pentru a saluta oaspeţii importanţi. Începând din secolul 15, biserica a fost înconjurată de trei rânduri de ziduri de apărare, înalte de peste 7 m, cu trei porţi principale şi patru secundare de acces în vechea cetate, precum şi cu 19 bastioane şi turnuri de apărare. Ieşim din oraş şi continuăm pe unul dintre cele mai vechi drumuri medievale transilvane, care leagă două dintre cele şapte cetăţi fortificate: Mediaşul şi Sibiul. În cazul în care invadatorii reuşeau să treacă de fortificaţia puternică a Sibiului, spre nord îi aştepta o „surpriză”: Slimnic sau Stolzenburg („castelul mândru”), un fost oraş medieval construit special pentru apărarea drumului comercial ce lega Sibiul de Mediaş, Sighişoara sau Bistriţa. Pe www.biserici-fortificate.com am citit că pe dealul cel mai înalt şi cel mai apropiat de drum, saşii au construit în secolele 13-14 fortificaţia cu turn de poartă, bastion, capelă şi contraforturi. Din maşină, noi întrezărim doar zidurile exterioare. Interiorul este transformat în muzeu şi gospodărie sătească. În jurul anului 1450 s-a început construirea unei biserici-hală gotice de-a latul cetăţii. Biserica nu a fost niciodată terminată căci, în loc să continue ridicarea ei, sătenii au întărit zidurile de împrejmuire. Turnul incintei de nord  avea ziduri foarte groase (3,5 m la primul nivel), lipsite însă de guri de aruncare, metereze sau drum de strajă. La sfârşitul anilor 1950 au fost restaurate clopotniţa, zidurile şi turnul de apărare din nord-vest. Se pare că văzut de pe dealul aflat la est de cetate, puţin mai înalt şi lipsit de vegetaţie înaltă, apusul de soare este încântător.

Parcăm maşina aproape de Piaţa Mare şi ne grăbim să vedem şi pe lumină centrul istoric al Sibiului, un veritabil muzeu în aer liber, cu case datând din secolul 14. Sibiul a fost fondat pe locul unei aşezări mai vechi, probabil slave, de către coloniştii saşi după mijlocul secolului 12. Două sute de ani mai târziu, el devine un important centru de comerţ (cu 19 bresle de meşteşugari în 1376) şi, timp de secole, reprezintă cea mai importantă cetate germana din Transilvania. Piaţa Mare, atestată documentar încă din 1411 ca piaţă de grâne, este una dintre cele mai mari din Transilvania. Pe laturile sale sunt vechi case nobiliare medievale. Trecem prin faţa unui alt simbol al oraşului – Palatul Bruckenthal, locul de început al promovării artei în această parte a Europei. Admirăm de la distanţă turlele Catedralei Ortodoxe Sfânta Treime şi aruncăm un ochi spre Oraşul de Jos. În Piaţa Mică, traversăm Podul Minciunilor, construit în 1859, primul pod din Romania şi al doilea din Europa confecţionat din fontă turnată,cu decoraţiuni prin traforare şi având la capete două cercuri mari decorate cu stema Sibiului. Legenda spune că podul, care lega cetatea de Oraşul de Jos, scârţâia la fiecare minciună spusă de trecători. La ideea minunată a Lianei, urcăm în turnul Catedralei Evanghelice Sfânta Maria, pe ultima sută de metri, prin amabilitatea doamnei de la intrare care iniţial ne spusese că, fiind aproape de înserare, nu mai este permis să urcăm pe întunecoasele scări. Iar dacă tot am reuşit să o convingem pe doamna de la intrare să ne lase în turn, trec peste proverbiala mea „frică de pericole”, iar Phil peste senzaţia lui de rău de înălţime şi urcăm pe îngusta scară spiralată din piatră şi apoi pe succesiunea interminabilă de scări metalice care trepidează uşor sub bocancii noştri. Iată-ne pe toţi cinci ajunşi sus, în frunte cu fetele. Turnul pe 7 niveluri, cu o înălţime de peste 70 m, este cel mai înalt din Transilvania. Priveliştea Sibiului şi a împrejurimilor este superbă, păcat că nu avem timp decât pentru câteva poze de la ferestrele celor patru turnuleţe din colţurile turnului. Coborâm şi mai zăbovim puţin în impresionanta biserică, recent renovată (astă vară era încă închisă) – clasificat ca monument de importanţă naţională. Construcția ei a fost începută în a doua jumătate a secolului 14 pe locul unei vechi biserici. Foarte valoroasă este cristelnița, care se presupune că a fost turnată din bronzul tunurilor turcești capturate de către sibieni în 1437 și care are forma unui potir cu talpă, picior, nod și bazin, fiind decorat cu o serie de inscripţii gotice. Alături de cristelniță, foarte valoroase sunt picturile murale vechi, din 1445. Orga, realizată în stil baroc datează din 1671. În 1796 se interzic înhumările în biserică dar se va mai face o excepție în 1803, când trupul baronului Samuel von Brukenthal va fi depus în cripta amenajată lângă amvon.

La recomandarea unei prietene de-a Lianei, mâncăm la Weinkeller (www.weinkeller.ro). Mâncarea este bună, deosebită, servirea atentă. După cină, admirăm luminile de Crăciun din Piaţa Mare şi Piaţa Mică, frumos împodobite de sărbătoare (cu excepţia „maşinuţelor” din mijlocul Pieţei Mari). Vinul fiert de le Weinkeller, dar nu numai, a contribuit la bună-dispoziţia generală din maşină pe drumul de întoarcere. Am plecat pe la 7 din Sibiu. Surprinzător, drumul pe Valea Oltului a fost liber, însă între Vâlcea şi Piteşti a fost aglomeraţie mare, în ciuda orei târzii. În jur de 11 eram în Bucureşti, după 900 km parcurşi în trei zile. Ne luăm rămas bun de la Phil, mulţumind-i pentru încredere, şi plănuim cu Liana şi Gabi noi plimbări prin ţară. Cu toţii suntem un pic obosiţi fizic, dar tare bucuroşi de această frumoasă mini-excursie prin România.

Kefalonia (2014)

NEÎMBLÂNZITA KEFALONIA (20-28 septembrie)

Puteti citi varianta cu imagini a povestirii (în format pdf) accesând acest link.

Printre materialele informative despre Kefalonia primite de la Ioana și Bogdan înainte de concediu s-a numărat și cartea „Mandolina Căpitanului Corelli” de Louis de Bernieres, a cărei acțiune se petrece pe insulă. Recunosc că am deschis-o cu reticență, crezând că este o carte de memorii, însă m-a captivat de la primele pagini. Am terminat-o cu puțin înainte de a pleca în concediu. Cartea mi-a plăcut mai mult decât filmul, pe care l-am văzut mai târziu și care scurtează și schimbă semnificativ firul narațiunii, mai ales ultima parte a acesteia. Se spune că povestea ar fi inspirată din fapte reale petrecute în satul Farsa de pe coasta de vest. Asemenea Pelagiei, personajul central al cărții, Kefalonia mi s-a părut o insulă cu ”personalitate” puternică. Dacă ar fi să o descriu printr-un singur cuvânt, i-aș spune „neîmblânzită”. Am simțit-o așa din primul până în ultimul moment al șederii noastre acolo. La figurat, desigur.

Încă înainte de a-i călca pământul ne-a trimis un prim „semnal”, sâmbătă dimineață, atunci când Cami a fost nevoită să urce mașina cu spatele pe micul feribot care ne-a adus din Vasiliki, stațiunea din sudul Lefkadei. Captain Aristides se numește feribotul cu cala deschisă și cu o singură intrare-ieșire. După cum se laudă în abțibildul pe care ni l-au lipit pe luneta mașinii fără să ne ceară permisiunea, este cea mai scurtă, rapidă și ieftină rută între cele două insule. Dar nu și cea mai sigură, după cum se va vedea spre finalul acestei povestiri. Odată ajunși în micul port Fiskardo, în nordul Kefaloniei, coborâm de pe feribot și parcăm în vârful dealului pe panta căruia așteptau să se îmbarce mașinile care mergeau în Lefkada. Evident, aici se urcă pe feribot tot cu spatele, locul de manevră de la baza dealului fiind parcă și mai înghesuit decât în Vasiliki. După ce se risipește coada de la chioșcul de bilete, rezervăm locuri pentru întoarcerea de sâmbăta viitoare. Domnul ne notează pe un caiet și ne spune să ne prezentăm în timp util în ziua cu pricina. Părăsim liniștiți Fiskardo.

Deși Corfu este cea mai cunoscută dintre Insulele Ionice și centrul administrativ al acestora, Kefalonia (http://www.vrkefalonia.com/kefalonia-virtual-tour/index.html) este cea mai mare dintre cele șapte insule (Heptanesa) ce formează arhipelagul de la intrarea în Golful Patras, la circa 30 km de țărmul vestic al Peloponezului. Conform mitologiei grecești, primii locuitori ai insulei s-ar fi numit Taphioi (sau Teleboes) după regele lor, Taphios, fiul lui Poseidon. Numele insulei ar putea proveni de la Cephalus (Kefalos), care ar fi primit insula în dar de la Amphitryon, regele Thebei, pentru ajutorul oferit în războiul împotriva regelui Pterelaos, fiul lui Taphios și urmașul acestuia la tronul Kefaloniei și insulelor din jur. Alte surse vorbesc despre un popor vechi numit Kephallanes. De asemenea, se consideră că numele s-ar putea datora faptului că cea mai mare insulă din Marea Ionică reprezintă Kephali, sau „capul” Arhipelagului Ionic. Kefalos a devenit rege și a avut patru fii (Kranios, Paleus, Pronnesos și Samos), care ar fi dat numele celor patru mari orașe-stat ale insulei – Krani, Pall (Pale), Pronni și Samos (Same). De-a lungul istoriei, Kefalonia s-a aflat sub dominație romană, bizantină, normandă, venețiană (sub care insula a cunoscut o puternică dezvoltare, economică și culturală), turcească, franțuzească, rusească, britanică, abia în 1864 devenind parte din Grecia.

Kefalonia este una dintre cele mai verzi insule ale Greciei. În mare parte este acoperită cu păduri luxuriante (multe de conifere), iar pantele mai domoale sunt acoperite de chiparoși, smochini, plantații de măslini, livezi de lămâi și alți pomi fructiferi, viță de vie și grădini cu legume. Iernile sunt blânde, iar verile nu foarte fierbinți, însă cu mult soare.

Două peninsule mari, Lixouri sau Paliki (la vest) și Erisos (în nord), se desprind din corpul principal al Kefaloniei, astfel încât forma insulei îmi evocă parcă un dragon cu aripile deschise, gata de atac. Cea mai muntoasă dintre Insulele Ionice, Kefalonia are o mare varietate de peisaje și o coastă puternic franjurată care măsoară circa 250 km. Câteva zone mai joase își fac loc printre lanțurile muntoase: Fiskardo în nord, Pilaros (în zona localității Agia Efimia) și Sami în est, Pronni în sud-est (în zona localității Poros), Krania (în zona capitalei Argostoli) și Livathos în sud-vest, precum și Lixouri în vest. Jumătatea nordică pare mai sălbatică, cu mai puține localități. În nord-vest, stânci abrupte se înalță deasupra mării turcoaz și plajelor cu pietriș alb. Ca și în cazul insulelor învecinate, Zakynthos și Lefkada, nuanțele de smarald ale apelor din Kefalonia se datorează calcarelor de un alb strălucitor aflate sub suprafața mării. Dacă țărmul vestic este stâncos și precipitat, cel dinspre răsărit este în general mai domol. Partea sudică este mai populată, cu stațiuni mai mari și mai animate, dezvoltate în jurul plajelor lungi, destul de late, aerisite și nisipoase. Cele mai multe dintre plajele amenajate au atât o zonă cu șezlonguri, cât și o parte unde se poate sta gratis, „cu prosopul”. În general, recomand purtarea încălțămintei de apă. Se pare că țestoasa verde de mare (caretta-caretta), specia protejată despre care aflaserăm în excursia noastră în Zakynthos, cuibărește și pe plajele nisipoase ale Kefaloniei (de exemplu, în zona Katelios).

Insula are drumuri bune, spectaculoase, însă nu periculoase. Poate este doar o impresie, însă drumurile de aici mi s-au părut parcă un pic mai largi, mai generoase, decât cele din Lefkada. Este adevărat că unele dintre ele, mai ales cele spre plaje, sunt înguste, pline de curbe, uneori în pantă mare. Adesea, șoselele sunt tăiate curajos în munte, la mare înălțime, deasupra mării, oferind priveliști vaste, incredibil de frumoase.

Insula este renumită, printre altele, pentru pinul kefalonian, vinul de Robola și mierea de cimbrișor. Din câte am înțeles din ce am citit, lista de specialități culinare ar include gustoasa plăcintă kefaloniană din carne de oaie și orez (kreatopita), bakaliaropita (plăcintă cu cod), aliadha (o pastă de usturoi cu cartofi), mandole (nuga cu migdale și caramel), pastokydono (pastă de gutui). Lor li se adaugă o gamă largă de brânzeturi și lactate. Creșterea animalelor este bine dezvoltată în Kefalonia, specifică insulei fiind o specie de ovine numită kokkino (roșu).

Poate mai mult decât în cazul insulelor învecinate, Kefalonia a suferit mari distrugeri în urma teribilului cutremur (de peste 7 grade) care a zguduit arhipelagul în august 1953. Părți însemnate din insulă, inclusiv capitala Argostoli, au fost serios avariate sau chiar distruse. Puține case tradiționale și biserici vechi au rezistat seismului. Multe comunități au fost ulterior reconstruite. O simbolică încercare de ”reconstituire” a atmosferei Kefaloniei de dinainte de cutremur a avut loc în vara anului 2000, cu ocazia filmărilor pentru pelicula „Mandolina Căpitanului Corelli”.

Mai puțin comercială decât suratele ei din Marea Ionică, Zakynthos și Lefkada, și parcă mai puțin promovată și cu o infrastructură turistică nu foarte generoasă în raport cu suprafața ei, Kefalonia pare ca și cum grecii ar fi dorit, în limita posibilităților desigur, să o protejeze cumva de valurile de turiști și să o păstreze doar pentru ei.

Assos, Skala; plajele Mounda, Kaminia, Katelios

Pornim pe coasta vestică, pe șoseaua ce leagă Fiskardo de capitala Argostoli. Imediat ce trecem de drumul secundar ce o ia la dreapta și coboară spre vest până în micuțul sat Assos, vedem că șoseaua este închisă pentru reparații. În mod normal, drumul de coastă ajunge în Divarata (aproape de vestita plajă Myrtos) și continuă apoi spre Argostoli. Numai că un cutremur de la începutul anului avariase o porțiune de drum, undeva pe segmentul (nu foarte lung) dintre  Assos și Divarata. Încă din Vasilikiades, localitatea unde se bifurcă drumurile spre sudul insulei, unul pe coasta de vest și celălalt spre cea de est, văzusem niște indicatoare de drum deviat, însă nu le-am dat atenție. Dacă am fi știut despre ce este vorba am fi urmat drumul pe coasta de est, prin Karia, ieșind apoi direct la Agia Efimia. Din locul în care începe devierea, panorama spre mare este incredibilă. Ne gândim să profităm de ocazie și să vizităm, dacă tot suntem atât de aproape de el, satul Assos – aflat la vreo 36 km de Argostoli, izolat și romantic, dominat de coasta muntelui, cu stânci albe și păduri de pini și chiparoși. Drumul care coboară spre micuța localitate este spectaculos, foarte bun, dar în pantă mare și cu serpentine. Se termină imediat după scurtul istm (o fâșie îngustă de pământ, de vreo 50 m lungime) care leagă Assosul de peninsula pe care se găsesc ruinele unui fort venețian. Citadela a fost construită în secolul 16, la circa 170 m altitudine, prin fortificarea vârfului stâncos al dealului care ocupă întreaga Peninsulă Assos. În capătul drumului, la poalele dealului, micuța parcare ce deservește citadela este plină ochi. Bogdan reușește totuși să găsească un loc, însă noi ne întoarcem și parcăm pe o străduță îngustă ce dă spre piațeta centrală, unde se află câteva taverne (una din ele, Platanos, are recomandări bune). Facem câțiva pași și ajungem imediat la minuscula plajă pietroasă din Assos, aproape de micul port în care acostează bărci pescărești și câteva iahturi. Drăguț și idilic, cochet și liniștit, orășelul are multe căsuțe colorate, cu arhitectură aparte, pline de flori, construite inclusiv pe istmul îngust, de o parte și de alta a străzii. Cât despre citadelă, am citit că a fost grav avariată de cutremure, doar zidurile fortificate, cu o lungime de vreo 2 km, rămânând cât de cât întregi. Se pare că mai interesantă decât ruinele din curtea fortului (două porți, bastioane, o biserică catolică de pe la 1600 și o închisoare) ar fi priveliștea asupra orașului, golfurilor ce-l înconjoară și coastei vestice a Peninsulei Erisos. Așa că poate merită efortul de a urca cei circa 2 km de drum pietonal, pietruit, frumos amenajat prin pădure, cu bănci pe traseu, ba chiar și cu o bisericuță (cred că este vorba de Profitis Ilias, datând de prin 1889, cu iconostasul sculptat în lemn). În trecut, fortul avea rolul de a proteja zona din jurul Peninsulei Assos, din nord-vestul Kefaloniei.

Plecăm din Assos și ajungem înapoi în punctul în care bariera blochează șoseaua Fiskardo - Divarata. De aici, începem să urcăm spre est, pe câteva serpentine strânse, de unde avem o excepțională panoramă a Assosului și a citadelei de pe deal. Odată ajunși în satul Karia am fi putut, așa cum spuneam, dacă am fi știut insula mai bine, să continuăm spre sud-est, pe drumul mai bun și mai scurt pentru noi ce leagă Vasilikiades de Agia Efimia. În schimb, ne luăm după indicatoarele de la intrarea în sat, puse probabil pentru cei ce doresc să ajungă la Argostoli sau la Plaja Myrtos, și ne întoarcem spre sud-vest, intrând pe un drum neasfaltat și plin de praf, pe culmea muntelui. Măcar avem parte de o superbă coborâre prin nord-vestul Muntelui Kalo (circa 900 înălțime), până la Divarata. De aici, ne îndreptăm în sfârșit spre sud-estul insulei și ajungem rapid la Agia Efimia, situată pe coasta estică a Kefaloniei, insula fiind mult mai îngustă în jumătatea ei nordică decât în sud. Continuăm vreo 10 km pe malul mării până la Sami, trecând pe lângă micuța plajă Agia Paraskevis, situată cam la jumătatea distanței dintre cele două localități. Dincolo de Sami, mergem prin văile dintre culmile muntoase până la Poros, unde regăsim marea. De aici până la Skala șoseaua șerpuiește aproape de țărm. Între Poros și Capul Kapri, cel mai estic punct din Kefalonia, sunt două mici plaje: Limenia și Kako Langadi. Înainte să intrăm în oraș, pe partea dreaptă, găsim ușor locul nostru de cazare: Porto Skala Hotel - Village (http://portoskala.com/home.htm). Însă nu la fel de ușor ne este să dibuim parcarea. Mă gândesc că aceasta ar trebui să fie tot pe partea dreaptă a șoselei, așa că încercăm să ocolim complexul și să ajungem, pe un drum foarte îngust, undeva pe dealul de deasupra acestuia. Acolo se află însă altă pensiune, așa că întoarcem bucurându-ne că avem unde să facem manevra și că nu ne întâlnim cu altă mașină venind din sens opus. Ieșim din nou la șosea și lăsăm mașina în stradă, chiar în fața intrării în complex. Pornim luminile de avarie și mergem să facem formalitățile de cazare, luând cu noi o parte din bagaje. Bineînțeles că între timp văzuserăm și parcarea încăpătoare, câțiva metri mai încolo de intrare, pe partea stângă, între șosea și mare. Prețul obținut de Maxi Tourism pentru 7 nopți a fost de 252 euro pe cameră, ce-i drept cu rezervare făcută cam cu un an înainte. Și pentru extrasezon. Complexul de căsuțe, vopsite în culori vii, imită un sat tradițional grecesc.

Din București până la Porto Skala sunt circa 1.200 km. Ca să pot calcula un timp estimativ, ar trebui să pornesc de la cele 14 ore care ne-au fost necesare să ajungem la Nikiana, stațiunea de pe coasta de est a Lefkadei aflată la 1.080 km de capitala României. Adaug circa o oră cât am făcut din Nikiana până în Vasiliki (vreo 50 km) și încă două pentru a străbate Kefalonia din Fiskardo până la Porto Skala (circa 70 km). Rezultă astfel vreo 17 ore, însă în care nu sunt cuprinși timpii de așteptare și de transport cu feribotul.

Pe la ora patru, suntem cam singurii clienți pentru un prânz întârziat (așa cum vor fi toate de-a lungul săptămânii) la taverna Mi Abeli, pe strada principală din Skala. Localul este bogat decorat cu obiecte de anticariat. După supă (3 euro), testăm vestita plăcintă kefaloniană plină de arome minunate (7,5 euro) și mielul kleftiko (9 euro). Mâncare gustoasă, îndelung pregătită. Discutăm cu chelnerul, de profesie designer, și aflăm câte ceva despre insulă, inclusiv cum să ajungem pe un drum normal, asfaltat, în partea de nord a acesteia. Nu primim nimic din partea casei; totuși Bogdan susține că desertul comandat de el nu ar fi apărut pe nota de plată. În general, în Kefalonia nu vom întâlni acea ospitalitate din Zakynthos sau Thassos, unde mai mereu primeam câte ceva din partea casei. Adesea, chiar dacă nu o comanzi, pâinea apare pe masă și se adaugă la notă. Care în cele mai multe cazuri este scrisă de mână, în grecește, astfel încât abia înțelegi cifrele, căci despre cuvinte inteligibile nu prea se pune problema.

Situată în sud-estul extrem al insulei, Skala este una din cele mai frumoase stațiuni din Kefalonia, cea mai mare din partea de sud, aflată la vreo 35 km de Argostoli. Noua localitate a fost reconstruită la mijlocul anilor 50, după ce marele cutremur din 1953 a distrus-o aproape integral pe cea veche. Se pare că în fosta vatră a orașului (situată la nord-vest de așezarea actuală) mai pot fi văzute ruinele caselor construite pe terasele dealului asemenea treptelor unei scări – de unde numele localității. Plaja (care se bucură de distincția ”Blue Flag”) este frumoasă, lungă de vreo 3 km și suficient de lată, foarte aproape de șosea, cu nisip și pietriș și intrare lină în apa limpede. Este una din cele mai amenajate și organizate plaje din Kefalonia (se pare că are inclusiv salvamar). Pe strada principală, în afară de Mi Abeli, mai sunt câteva taverne drăguțe (Makis fiind una din cele recomandate de turiști), mai multe magazine cu suveniruri și niște supermarketuri. Din ce am citit, ruinele unei vile romane (intrarea liberă) ce datează din secolul 3 conservă foarte bine niște mozaicuri interesante. Iar la vreo 3 km de Skala, spre Poros, aproape de complexul unde suntem cazați, se află bisericuța Agios Giorgios și ruinele templului lui Apollo, conținând părți din fundație și fragmente de coloane dorice. Tot între Poros și Skala sunt și câteva plaje mici, pietroase și mai greu de identificat (”semnalizate” doar de poteci ce coboară spre mare), în foste guri de peșteri prăbușite. Două dintre aceste plaje se află chiar peste stradă de complexul nostru, una lângă parcare iar cealaltă în dreptul intrării.

Spre seară, ne suim în mașină și mergem să vedem micuțele plaje din apropiere de Skala: Mounda, Kaminia și Katelios. Întreaga zonă din sud-estul Kefaloniei poartă numele de Eleios. La doar 1-2 km de oraș, aproape de Capul Mounda (cel mai sudic punct al Kefaloniei), găsim plaja cu același nume, lungă, cu nisip fin și intrare lină în apa puțin adâncă. Se continuă spre vest, în aria localității Ratzakli, cu Plaja Kaminia, la fel de lungă și tot cu nisip, cu spațiu de parcare în imediata apropiere. Ambele plaje sunt sumar amenajate și, se pare, vizitate de țestoase. Mergând spre vest, dincolo de micuța plajă Potamakia (situată în continuarea Kaminiei), ne oprim în următoarea localitate – Kato Katelios, un cochet sat pescăresc, situat la poalele dealului cu același nume. Ne plimbăm pe strada principală, paralelă cu plaja, plină de taverne cu specific pescăresc. Ne gândim să le încercăm într-una din zile. Micuța plajă de nisip este amenajată cu șezlonguri și umbrele și are multiple posibilități de parcare. Seara, bem prima sticlă de vin pe marginea piscinei din cadrul complexului unde suntem cazați. Sunt mulți turiști britanici aici (cel puțin în perioada când am fost noi), o bună parte dintre ei fiind  trecuți de prima tinerețe. Vorba chelnerului de la Mi Abeli: din Kefalonia zbori mai ieftin la Londra decât la Atena.

Lacul Karavomylos, Peștera Melissani, Plaja Antisamos, Peștera Drongarati

Duminică, la micul dejun, destul de generos, o doamnă drăguță din cadrul personalului ne învață să ne facem singuri cafea la nisip și frappe. Destinația zilei: golfurile Sami și Antisamos, din estul Kefaloniei. Pornim așadar spre nord și trecem din nou, fără să oprim, prin Poros – stațiune mică, cu o plajă (Ragia, în nordul localității) îngustă și cam pietroasă, din ce am citit. Portul său, vestit printre proprietarii de yachturi, este tranzitat de feriboturile care leagă Kefalonia de Zakynthos și de portul Killini din nord-vestul Peloponezului. Din ce văd pe hartă, drumul de coastă continuă dincolo de Plaja Ragia, prin estul Muntelui Atros (circa 900 m), spre nord, până la plajele Lazarou și Xilomata (pe o hartă am văzut încă o plajă micuță, Makria Petra, la sud de Lazarou). Imediat după Poros, noi continuăm pe șoseaua care străbate cheile cu același nume. Un drum secundar urcă spre dreapta până la Mănăstirea Theotokou / Panayia tis Atrou, cea mai veche de pe insulă, cocoțată pe vârful unui deal, în sudul Muntelui Atros, la 500 m deasupra mării, cu o frumoasă panoramă. Înainte de localitatea Agh. Nikolaos, un alt drum urcă tot spre dreapta, la o altă mănăstire, Mirtidiotisis, la vest de Muntele Atros. Iar în nordul aceleiași localități, un alt drum, tot spre dreapta, merge la primul dintre cele două lacuri Avythos, numit și Akoli. Al doilea se află puțin mai la nord, între localitățile Kastri și Koulourata. Noi continuăm pe drumul parcurs cu o zi în urmă și ne oprim dincolo de Sami, în satul următor, Karavomylos, să admirăm lacul cu același nume și prima moară de apă realizată de englezi în Kefalonia (mă gândesc că cea pe care o vedem acum este probabil reconstruită în locul celei originale). Ne plimbăm puțin prin grădina tavernei din imediata apropiere, frumos amenajată pe malul mării (numită tot Karavomylos), cu multe rațe și arbori de eucalipt.

În capătul nord-vestic al satului mergem să vizităm lacul din Peștera Melissani, situată la vreo 3 km de Sami. Obiectivul este bine semnalizat și foarte accesibil, cu o parcare largă și un magazin cu suveniruri și cu câte ceva de mâncare. Se vizitează din 1963, când s-a deschis tunelul de acces până la baza lacului. Plătim câte 7 euro de persoană la care se adaugă bacșișul barcagiului care ne plimbă vreo 10 minute pe frumosul lac din peștera cu tavanul parțial prăbușit. Cântă sau fluieră pentru a scoate în evidență acustica locului și face fotografii turiștilor. Apa foarte limpede are culoarea cernelii. Razele soarelui îi schimbă nuanța de la un moment la altul. Se pare că cel mai intens albastru este vizibil la orele prânzului, atunci când razele ce pătrund prin gaura din tavan cad aproape perpendicular pe suprafața lacului. Peștera are aproximativ 150 m lungime, iar adâncimea apei ajunge la circa 35 m. Fundul lacului este vizibil mai ales în zona unde s-a prăbușit tavanul, apa având acolo o adâncime mai mică. Lacul are o în centru o mică insulă de pământ, în zona acoperită a peșterii, pe care se află o movilă de pământ, de vreo 8-9 m înălțime, acoperită cu vegetație. Stalactitele de pe pereții peșterii au circa 16-20 mii de ani. Pentru a pătrunde cu barca prin canalul foarte îngust dintre peretele peșterii și malul insulei, barcagiul se ajută de un cablu fixat de perete. Lacul Melissani este o combinație între apa sărată a mării și cea dulce a izvoarelor de munte. Printr-un fenomen neobișnuit apa de mare se infiltrează pe sub pământ la Katavothres, un loc în apropiere de capitala Argostoli pe care urma să-l vizităm, traversează insula de la vest la est prin tuneluri naturale și alimentează lacul prin izvoare subterane. Cunoscută de mult timp însă cercetată abia în 1951, se pare că peștera a fost în antichitate un sanctuar închinat zeului Pan. Se mai numește și Peștera Nimfelor, căci în timpul excavațiilor au fost găsite obiecte datând din secolele 3-4 î.Hr. care înfățișează chipuri de femei, faimoasele nimfe. Se vehiculează mai multe variante privind originea numelui peșterii. Acesta ar fi putea fi legat de albinele sălbatice care ar fi trăit aici. Unele legende vorbesc despre păstorul Mellisanthi, care ar fi căzut în lac în timp ce căuta o oaie rătăcita. Alte surse o aduc în discuție pe nimfa Mellisanthi, care s-ar fi înecat în lac atunci când Pan i-a respins iubirea. Întorcându-ne mai aproape de zilele noastre, se pare că la un moment dat, probabil înainte de a se deschide tunelul de acces în peșteră, lacul putea fi admirat de la înălțime, de pe marginea cu vegetație densă a găurii din tavan, pe unde în prezent se coboară și se ridică bărcile. Însă acum dealul de deasupra peșterii este încercuit cu gard, pentru a se evita accidentele.

Ne întoarcem în Sami, al doilea port al insulei, situat la vreo 22 km de Argostoli, și urcăm dealul ce înaintează în mare, în nord-estul liniștitului orășel. Lăsăm în urmă cele două drumuri secundare care se desprind, unul la stânga spre Plaja Dichalia (sau Palioras), iar altul spre dreapta, către Mănăstirea Theotokou / Panayia Agrilion, ridicată în secolul 15, sus pe deal, printre măslini, cu o frumoasă panoramă spre Golful Sami și spre sud-vestul Insulei Ithaca. Coborâm apoi versantul împădurit spre frumoasa plajă Antisamos, nu înainte de a opri puțin pe marginea drumului pentru a o admira de la înălțime, dintr-un excelent punct de belvedere. Se pare că o parte din filmările pentru pelicula realizată în 2000-2001 după cartea ”Mandolina Căpitanului Corelli”, avându-i în rolurile principale pe Nicolas Cage și Penelope Cruz, au fost realizate în Sami și pe Plaja Antisamos. Accesul este facil și rapid, iar drumul este bun și foarte pitoresc. Beneficiind de o largă parcare gratuită, plaja cu pietricele mici, albe, este bine amenajată, cu șezlonguri și umbrele pentru care nu plătim nimic (poate pentru că este sfârșit de sezon), plus loc de schimbat și grupuri sanitare la cele două baruri situate între plajă și parcare. Facem prima baie a sejurului nostru în Kefalonia. Apa este foarte limpede, fără valuri, cu mulți pești colorați în jurul nostru, chiar aproape de mal. Prin ochelarii de snorkelling observ cu oarecare teamă abisul ce se deschide sub noi, la doar câțiva metri de plajă. Ne îndrăgostim la prima vedere de cea care urma să devină plaja noastră favorită. O navă privată de lux, dotată cu barcă cu motor și elicopter, oprește în largul liniștitului golf înconjurat de dealuri înverzite. Întrucât de la cele două baruri nu prea avem ce să cumpărăm de mâncare, mergem să luăm prânzul la Taverna Karavomylos, de a cărei ambianță fuseserăm încântați în cursul dimineții – multă umbră și verdeață, mesele așezate pe malul apei și câteva capete de pește spadă agățate spectaculos prin copaci. Prețurile sunt normale (un burger 8,3 euro, peștele vreo 7,5 euro), însă mâncarea și servirea nu excelează. Nu primim nimic din partea casei.

La vreo 3-4 km sud-vest de Sami, pe drumul spre Argostoli, mergem să vizităm Peștera Drongarati, înainte de intrarea în localitatea Haliotata. Numele său ar veni, spun legendele, de la un dragon care ar fi trăit aici. Deși cunoscută de mult timp de către localnici, peștera a fost deschisă publicului abia în 1963. Plătim 5 euro de persoană și o vizităm ușor și rapid. Deschisă zilnic între orele 9-20, cu o temperatură de 18 grade Celsius, mica peșteră este luminată și bine amenajată (se merge pe o alee de beton, cam udă). Unii spun că stalactitele și stalagmitele distruse ar fi opera nemților din timpul celui de-al doilea război mondial. Deși se pare că este una din cele mai frumoase peșteri din Grecia, Drongarati nu-l va impresiona pe turistul care a mai vizitat astfel de locuri în România sau în alte părți ale lumii. Partea deschisă publicului constă într-o sală lungă de circa 100 m. Aceasta este divizată în două zone. Prima este reprezentată de o platformă naturală, numită ”balconul regal” și formată din blocuri masive de piatră, desprinse din tavan. Sub ea se află a doua zonă, numită ”camera Apotheosis”, semicirculară, de vreo 65 m lungime, 45 m lățime și 20 m înălțime. Având o acustică foarte bună, peștera găzduiește uneori concerte pentru audiențe de până la circa 500 de persoane. La ieșire, câteva magazine cu suveniruri și taverne, din care una este dotată, din ce am citit, cu piscină gratuită pentru clienți.

Am citit și despre existența mai multor peșteri interesante în jurul orașului Sami. La nord de Drongarati, în apropierea drumului de la Sami spre satul Poulata se află Peștera Angalaki, cu o intrare misterioasă, galerii și lacuri. Ca o paranteză, în satul Poulata există și o interesantă biserică bizantină (Ayios Spyridon) cu un iconostas sculptat în lemn și elemente de artă barocă. Deși nu le-am găsit pe hartă, am citit că mai spre nord s-ar afla Peștera Ayioi Theodoroi, iar spre vest o altă formațiune carstică, Ayia Eleousa. Aproape de satul Nea Vlachata, Peștera Zervati ar avea lacuri cu apă limpede.

Întorși în Skala continuăm seria explorărilor ”de seară” a plajelor din sudul insulei, mergând din nou spre vest, pe drumul spre  Argostoli. De această dată ne ”aventurăm” dincolo de Katelios și ajungem pe micuța plajă Koroni, undeva între localitățile Atsoupades și Platies. De-a lungul întregii noastre șederi vom încerca să surprindem apusul în Kefalonia, însă în fiecare seară lumina soarelui devine albicioasă și difuză și nu prea înțelegem de ce. Ne relaxăm pe șezlongurile piscinei din complexul nostru savurând încă o sticlă de vin, apoi mergem la culcare.

Peninsula Lixouri (Paliki) – plajele Atheras, Petani, Xi; plajele Agios Thomas (Karavados), Lourdas

După traseul relativ scurt de duminică, luni mergem să vizităm Peninsula Lixouri (Paliki) din vestul Kefaloniei. Numele său ar veni de la anticul Pale, unul dintre cele patru foste orașe-stat ale insulei, despre ale cărui ruine am citit că s-ar mai putea vedea în Palaiokastro, la mică distanță de orașul Lixouri. Dincolo de capitala Argostoli șoseaua șerpuiește spectaculos, adesea la înălțime, de-a lungul coastei estice a Golfului Argostoli. Aceasta are câteva plaje mici: Agios Konstandinos, Limnioni, Ligia și Lithos (între care se află Mănăstirea Agh. Spiridonas), Sotira și Koumaria. În dreptul localităților Kardakata și Katochori părăsim drumul principal ce continuă spre Divarata și nordul insulei și o luăm la stânga, spre Lixouri. Șoseaua urmează țărmul nordic, în formă de semicerc, al Golfului Argostoli. Peninsula este verde și sălbatică, cu peisaje superbe. În partea de sud se află Valea Katoyi, despre care se spune că ar fi cea mai fertilă zonă a Kefaloniei, în timp ce nordul, Anoyi, este mai muntos. De asemenea, coasta de vest a peninsulei este stâncoasă și abruptă, oferind apusuri superbe, în timp ce estul și sudul au țărmuri mai domoale, cu plaje mai accesibile.

Ne începem periplul în nordul extrem al peninsulei cu cochetul sat Atheras. Mașina se strecoară pe îngustele străduțe apoi coboară până pe plaja cu același nume, la intrarea în golful din nordul peninsulei. Găsim o plajă frumoasă, cu nisip fin și pietriș. Apa limpede are adâncime mică până departe în larg. Spre nord peisajul este superb, cu Insula Atheronissi, mică și verde, aruncată în mijlocul golfului și mica biserică Ayios Spyridonas pe malul vestic al acestuia, nu departe de plajă. Există și o mică tavernă aici, cu câteva mese; am citit că mâncarea este bună, însă nu tocmai ieftină. Din păcate însă, nu există umbrele și șezlonguri – criteriu esențial pentru Bogdan în alegerea unei plaje. Să mai spunem că din drumul ce coboară dinspre sat spre plajă se desprinde spre stânga un drum secundar ce merge până la Plaja Agni din nord-vestul peninsulei.

Ne întoarcem și, cu puțin înainte de a reintra pe șoseaua care leagă Argostoli de Lixouri, o luăm la dreapta spre Plaja Petani. Oprim pe drumul care coboară în serpentine spre plaja din vestul peninsulei, căci priveliștea este fantastică. Străjuită de pereți înalți de stâncă, Petani este spectaculoasă, comparată de unii cu vestita Myrthos, cea mai celebră din Kefalonia. Plaja are nisip alb, iar la intrarea în mare este pietriș. Sunt valuri, iar apa limpede, turcoaz, se adâncește brusc. Este probabil un loc excelent pentru a admira apusul. Dacă îmi amintesc bine, pe plajă există vreo două taverne, însă parcarea este destul de neîncăpătoare, așa că decidem să mergem mai departe. Nu înainte de a adăuga că la nord de Petani, o plajă mică și cred că mai greu accesibilă este Halkes. Iar la vest de aceeași Petani, se află micuța plajă Aghia Elenis, accesibilă probabil din localitatea Damoulianata. Dincolo de această plajă și de Capul Mitakas se află grupul numit 12 Insule. 

De la Plaja Petani am fi putut să ne îndreptăm spre sudul peninsulei pe drumul ce trece prin satele Vilatoria și Chavdata (cea mai importantă localitate din interiorul peninsulei, cu vechea sa biserică Ayioi Apostoloi). Însă neștiind cum se prezintă șoseaua pe coasta de vest, mai stâncoasă, am preferat varianta mai sigură, pe țărmul de est al peninsulei. Așa că ne întoarcem la drumul principal Argostoli – Lixouri și, după ce trecem prin satul Livadi și prin vecinătatea vechii mănăstiri Kechrionos (cu icoane vechi și iconostas sculptat în lemn), iată-ne ajunși în capitala peninsulei. Admirăm din mașină al doilea cel mai mare oraș al Kefaloniei, dotat cu port și situat la circa 31 km de capitală, de cealaltă parte a Golfului Argostoli. Orașul și-a pierdut aspectul pitoresc la marele cutremur din 1953, care se pare că ar fi avut epicentrul aici, în ciuda faptului că o parte din clădirile publice au fost reconstruite. Turiștii pasionați pot vizita aici muzeul colecțiilor arheologice precum și biblioteca publică, găzduită într-un conac restaurat și deținând 7.000 de volume (inclusiv o ediție rară, din 1595, a operelor complete ale lui Hippocrates), colecții valoroase de icoane bizantine, manuscrise, veșminte și obiecte bisericești. Plus câteva biserici: Ayia Triada, Ayios Nikolaos ton Xenon, Ayios Nikolaos Miniaton etc. Școala Filarmonică Pali de aici este una din cele mai vechi și mai importante din Grecia. La vest de Lixouri se află Mănăstirea Koronatou, iar la sud satul Michalitsata oferă o vedere panoramică spre oraș și spre Golful Argostoli. Dincolo de sat se află Plaja Lepeda, cu nisip roșiatic, apoi plajele Kounoupas, Agh. Ioannis și Agh. Georgios. În Kondoyenada, la vreo 12 km nord-vest de Lixouri, au fost descoperite morminte miceniene iar în bisericile satului pot fi admirate interesante icoane post-bizantine.

Ieșim din Lixouri și ne îndreptăm spre sud-vest. Din satul Mantzavinata un drum secundar spre sud ne duce la Plaja Xi, considerată una dintre cele mai frumoase ale peninsulei. Parcăm în fața unei taverne. Lungă și nu foarte lată, cu nisip de culoarea zgurii (un portocaliu-roșiatic), amenajată și îngrijită, Plaja Xi este mărginită de pereți din argilă albă. Foarte bună pentru piele, argila este dizolvată în apă de turiștii care își acoperă corpul cu ”nămolul” astfel rezultat. A testat-o și Cami pe propria-i piele, ba chiar a luat și acasă niște bulgări. Probabil din cauza argilei apa este opacă, neclară. În schimb intrarea în mare este extrem de lină. În fața noastră, spre sud, se află Insula Vardianoi. Ne place aici, așa că facem baie apoi mâncăm de prânz la micuța tavernă Siora Mary, în imediata apropiere a șezlongurilor noastre. Pe timpul mesei suntem acompaniați de câteva pisici jucăușe. Plăcinta cu carne (7 euro) este foarte bună, la fel și dorada (care cred că se numește tipuri / tipura și care costă 12 euro). Primim din partea casei fructe cu miere. Mai lungă decât Xi și situată la est de aceasta, Plaja Megas Lakos se întinde până aproape de capul sud-estic al peninsulei, Agh. Georgios.

Din păcate, nu am avut timp să vedem și alte locuri din lista destul de bogată de obiective interesante ale peninsulei. Încep enumerarea lor cu Plaja Platia Ammos, situată pe coasta de vest, la vreo 10 km de Lixouri, la vest de localitatea Kaminarata. O plajă interesantă, comparată de unii cu Myrtos, din cauza culorii apei și a stâncilor impresionante ce o înconjoară, însă mai greu accesibilă și mai sălbatică. Coborârea spectaculoasă se făcea pe niște trepte ancorate pe stânci. Spun se făcea fiindcă se pare că scările au fost avariate (și) de cutremurul din ianuarie 2014 și nu cred că au fost refăcute. Din câte am citit, accesul turiștilor pe plajă nu prea era permis nici înainte de acest moment din cauza riscului prăbușirii de pietre de pe versant. La sud de aceasta se află Plaja Kipouria și Mănăstirea Kipoureon, cu icoane post-bizantine interesante, ridicată pe marginea unei stânci, deasupra mării, de unde se pot admira superbe apusuri. Spre est, la mică distanță, Mănăstirea Ayia Paraskevi Taphion (al cărei nume de origine miceniană amintește de vechii locuitori ai Kefaloniei) și, din ce am citit, o peșteră, Drakospilia. La sud de Mănăstirea Kipoureon și de Capul Schiza (probabil cel mai vestic punct al Kefaloniei) se află Plaja Gialiskari, mică și nu știu cât de accesibilă. Mai la sud, se află farul de pe promontoriul Yeros Yombos (Gerogombos) și, la mică distanță, frumoasa plajă Langadakia. La est de promontoriu, spre interiorul peninsulei, satul Chavriata oferă o panoramă superbă, fiind supranumit ”balconul de deasupra Mării Ionice”. La sud de Chavriata, în zona localității Vatsa (Batsi), se află un vechi templu al lui Poseidon, cu mozaicuri superbe, iar lângă el este Biserica Sf. Nicolae și Plaja Agh. Nikolaos. Am citit și despre Kounopetra (Piatra Mișcătoare), fenomen geologic interesant situat în apropiere de plaja cu același nume, în zona Capului Akrotiri, cel mai sudic punct al peninsulei: în largul mării, o stâncă s-a balansat continuu până la cutremurul din 1953. Se pare că acesta ar fi remodelat relieful mării, oferind o bază mai stabilă și oprind mișcarea stâncii, motiv pentru care în prezent aceasta nu își mai merită numele.

Înainte să părăsim peninsula, în zona Plajei Livadi din nord-vestul Golfului Argostoli, observăm în apă, la o oarecare distanță de țărm, câteva șezlonguri și umbrele de plajă care ne amintesc de mareele văzute în Bretania cu câțiva ani în urmă.

Spre seară, pe drumul de întoarcere spre Skala, explorăm alte două plaje din sudul Kefaloniei: Agios Thomas și Lourdas din Golful Lourdata. Prima dintre ele, numită și Karavados, la fel ca localitatea în apropierea căreia se află, este mică și stâncoasă. Există acolo un soi de platformă betonată, cu o scară metalică ce facilitează intrarea în apa limpede. Câteva tufe imense de aloe (sau ce soi de cactuși or fi ăia) sunt suspendate deasupra stâncilor, parcă gata să cadă în mare. Peisajul este întregit de două-trei taverne aproape de plajă, cu câteva locuri de parcare. În schimb, Plaja Lourdas din localitatea Lourdata este bine amenajată, foarte accesibilă, cu asfalt până în imediata ei vecinătate și spațiu de parcare pe strada paralelă cu țărmul. Plaja este lungă și îngustă, cu nisip alb și pietriș. Intrarea în mare este lină, iar valurile sunt mici. Vegetație abundentă și multe magazine și taverne (dintre care Spiros are recomandări bune). Pe fundal se înalță semeț stâncile golașe ale Muntelui Ainos. Ne place Plaja Lourdas și decidem să revenim într-una din zilele următoare.

Nu departe de sat se află micuța capelă Ayia Paraskevi cu picturi din secolul 14. Între Agios Thomas și Lourdas se găsește Plaja Trapezaki, bine semnalizată, însă pe care nu mai avem timp să o vizităm. Din ce am citit, Trapezaki nu este mare și nici foarte bine amenajată, însă dispune de parcare. Cu nisip și intrare lină în apă, plaja este împărțită în două zone de un mic port, lângă care se află o tavernă. Între Trapezaki și Lourdas, ar mai fi încă două plaje mici, Kanali și Lithero. Prima este accesibilă doar pe jos: din locul în care se lasă mașina se coboară pe potecă vreo 10 minute. Este lungă dar nu foarte lată, complet neamenajată, cu nisip și intrare lină în apă. La intrarea în localitatea Trapezaki venind dinspre Karavados, zărim Taverna Enastron, cu recomandări bune din partea turiștilor. Să mai spunem că la sud-vest de Agios Thomas ar mai fi și Plaja Pessada, în apropiere de satul cu același nume (cu o interesantă biserică, Panayia Evangelistria) și de micul port de unde se poate traversa cu feribotul în Zakynthos. Frumoasă din câte se spune, Plaja Pessada este puțin cunoscută, ascunsă într-un golf. Coborând spre port, se face dreapta pe ultima străduță (urmărind indicatorul spre vila Mandalay) până într-un loc unde încap câteva mașini. O scară coboară printr-o tăietură în faleză. După primul rând de trepte se urmează o potecă la dreapta, până la malul mării, iar peste câțiva metri începe mica plajă cu nisip, total neamenajată, decupată în stânca falezei. În apropiere de sat, am observat pe hartă și Mănăstirea Estavromenou. Iar la sud-vest de Pessada, Plaja Spartia, care se laudă cu o îndelungată tradiție nautică, este accesibilă din localitatea cu același nume.

Ne întoarcem la Porto Skala și coborâm la micuța plajă din spatele parcării (Agios Giorgios, din ce am văzut pe o hartă) să admirăm cerul înstelat, apoi bem deja tradiționalul vin pe marginea piscinei.

Plajele Avithos, Ammes, Gialos; Katavothres, Mănăstirea Agios Gerasimos, crama Robola, Castelul Agios Giorgios

Marți pornim tot spre vest și facem prima oprire pe Plaja Avithos, situată în zona Livathos aproape de localitatea Metaxata, în care Lord Byron ar fi petrecut o scurtă perioadă de timp în 1823. Parcarea nu este foarte mare. Mărginită de stânci, Plaja Avithos (”Blue Flag”) este lungă, însă îngustă. Are nisip și intrare lină în apa mică, fiind recomandată familiilor cu copii. Se pare că și pe aici ajung țestoasele. Dincolo de partea amenajată cu șezlonguri și umbrele, se întinde o lungă porțiune sălbatică. În zare se vede bine nordul Insulei Zakynthos. Ne place plaja aceasta și ne gândim să revenim spre finalul zilei. Între plajele Spatia și Avithos, Capul Liakas este un loc deosebit pe care aș vrea să-l văd într-o viitoare vacanță în Kefalonia, precum și micuțele plaje Nipsias și Paliolinos. Continuăm spre vest și decidem să sărim peste plajele Ligia și Ai Helis (Porto Heli). Din ce am citit, ultima nu este foarte mare și nu prea are spații de parcare. Este amenajată cu șezlonguri și umbrele, are nisip dar și câteva pietre pe fundul apei. Dincolo de ea ajungem la Plaja Ammes, în zona localității Svoronata. Nu ne încântă prea tare plaja situată în imediata vecinătate a aeroportului internațional care deservește capitala Argostoli și întreaga insulă. Spațiul de parcare este suficient, plaja are nisip fin și intrare lină în apă, șezlonguri și umbrele. În schimb, Ammes nu este foarte mare și nu are taverne și toalete prin preajmă, sau poate nu le-am observat noi. La celălalt capăt al pistei aeroportului, o altă plajă mică, Minia. Ultima plajă pe care ajungem în acea dimineață este Makris Gialos. Este mare, cu nisip fin și intrare lină în apa limpede, bine amenajată, cu facilități pentru sporturile de apă, însă mult prea comercială și înghesuită, după părerea noastră, iar muzica răsună în difuzoare. De fapt, se pare că există două plaje Gialos, despărțite de o mică platformă de beton ce înaintează în mare, pe care s-a amenajat o terasă: la nord-vest, Makris Gialos, iar la sud-est, mai mică, Platis Gialos, situată chiar în fața complexului hotelier White Rocks. Din imensa curte a acestuia, de la înălțimea falezei, admirăm o bună parte din ambele. La sud de Platis Gialos, observăm o plajă interesantă – am citit că s-ar numi Tourkopodara. Îngustă și nu foarte lungă, se prelungește în mare spre o stâncă. În unele fotografii mai vechi, am văzut că mai demult fâșia de plajă ajungea chiar până la stânca respectivă, însă acum capătul dinspre aceasta este acoperit de apă. Cred că deservește doar clienții hotelului, căci nu văd cum se poate ajunge la ea din exteriorul complexului - însă nu sunt foarte sigur, trebuie să verificăm cu proxima ocazie. Continuăm pe drumul spre Argostoli și trecem prin Lassi, cea mai mare stațiune din Kefalonia (gen Mamaia), cu o serie de plaje micuțe, amenajate, cea mai însemnată dintre ele fiind Paliostafida. Mulți turiști cutreieră printre numeroasele taverne și magazine cu mărfurile scoase pe trotuar. De-a lungul coastei înverzite se înșiră hoteluri și restaurante, zona fiind cunoscută pentru viața de noapte. Situată în apropiere de aeroport și de capitală (în care se poate ajunge pe jos), Lassi este recomandată mai ales familiilor cu copii.

Am încercat să evităm centrul orașului Argostoli ocolindu-l prin vest. Însă voi povesti totuși câteva lucruri despre el. În 1757, când conducătorii venețieni au decis să-și transfere aici reședința, Argostoli a devenit capitala insulei, deși Lixouri era la acel moment un oraș mai vechi și mai bine dezvoltat. De atunci, Argostoli și-a început ascensiunea, ambele localități fiind azi cele mai mari din Kefalonia. Curse regulate de feribot traversează golful care desparte cele două orașe cosmopolite, cu clădiri frumoase și străzi largi. Situată în partea de vest a Kefaloniei, capitala se află pe mica Peninsulă Lassi, adăpostită în liniștitul Golf Argostoli. Astfel, orașul dispune de unul dintre cele mai sigure porturi naturale din Mediterană, cel mai mare al insulei. Înconjurat de o zonă cu vegetație bogată, Argostoli este mare, terasat, cu o frumoasă zonă de promenadă, străjuită de palmieri. Atmosfera este animată, cu multe taverne, magazine și piețe largi, decorate cu statui. Orașul a fost reconstruit aproape în întregime după cutremur, când a pierdut majoritatea frumoaselor sale clădiri. Construcțiile noi au încercat să păstreze pe cât posibil modelul clădirilor vechi, care mai există doar în amintirile bătrânilor și în fotografiile din arhiva orașului. Micul golf format în estul Peninsulei Lassi este traversat de Podul Drapano, exclusiv pietonal, lung de circa 650 m și construit în 1813, inițial din lemn, în perioada când insula era condusă de englezi. Acum însă este închis, sau cel puțin așa era când am fost noi acolo. În sudul podului, care a rezistat cutremurului, se află Laguna Koutavos. Am citit că pentru cei pasionați Argostoli are câteva puncte de atracție: piața centrală unde se află și primăria, Biserica Ayios Spyridon de pe strada Lithostrotos –principala arteră comercială a orașului, Teatrul Kephalos, catedrala, Dealul Pharaoh care oferă o vedere panoramică. Câteva muzee păstrează amintiri din trecutul bogat al insulei: Muzeul de Arheologie (cu colecții de artă miceniană și sculpturi elenistice), Biblioteca Koryalenios cu o colecție de 45.000 de cărți  (multe din ele rare) și care găzduiește Arhivele Kefaloniei și Muzeul de Artă Populară (muzeul de istorie și folclor, cu o colecție de fotografii de dinaintea cutremurului), precum și Muzeul de Istorie Naturală din satul Davgata, la vreo 6 km nord de oraș. Tot în apropiere de Argostoli, nu departe de Laguna Koutavos, se ridică dealul pe care se află ruinele zidurilor vechiului Krani, cu câteva vestigii ale templului doric al lui Demeter și ale unui apeduct.

Ajungem la Katavothres, la vreo 2-3 km nord de Argostoli, în extremitatea nordică a Peninsulei Lassi. Există aici o terasă cu mesele așezate printre stâncile de pe malul mării. Decorul interesant include și o micuță moară de apă. Printre crăpăturile stâncilor apa mării ajunge la sorburile calcaroase prin care se pierde sub pământ. Cercetările privind acest fenomen geologic rar au demonstrat că apa sărată de aici, de densitate mai mare, se combină pe traseu cu apa dulce din pânza freatică și "curge", traversând insula pe dedesubt (circa 17 km în linie dreaptă) și revenind la suprafață după 14 zile pe coasta estică a Kefaloniei, mai întâi în lacul din Peștera Melissani și apoi în Lacul Karavomylos. Părăsim Katavothres, trecem pe lângă Plaja Farou și ajungem rapid lângă Farul Fanari sau Agios Theodoros, în nord-vestul Peninsulei Lassi. Ridicat de britanici prin anii 1820, farul a fost distrus de cutremur și reconstruit în 1960, respectându-se originalul – o clădire mică, flancată de 20 de coloane dorice albe, cu o priveliște superbă de jur-împrejur.

Ne întoarcem la Argostoli, ocolim laguna și continuăm spre est, urcând spre interiorul insulei. Dincolo de localitatea Razata ieșim spre dreapta din drumul care merge la Sami, luând-o spre sud-est, și ajungem (după vreo 10 km din Argostoli) la vestita mănăstire Agios Gerasimos. Suntem în mijlocul frumosului Platou Omala, la poalele Muntelui Ainos. Am citit că patru din satele de aici, Frangata, Valsamata, Michata și Epanochori, ar fi fost construite după cutremur. La intrarea în mănăstire, o impozantă clopotniță în stilul arhitectural specific Insulelor Ionice. Între orele 13:00-15:30 este pauză, așa că nu reușim să vizităm decât catedrala cea nouă, mare și plină de picturi în culori vii. Trebuie să revenim în altă zi pentru a putea intra în biserica veche care adăpostește racla din argint cu moaștele Sf. Gherasim, patronul spiritual al insulei și vindecătorul bolilor psihice – sărbătorit de două ori pe an, pe 16 august și 20 octombrie. Ocolim mănăstirea și parcăm în curtea largă a renumitei Crame Robola (www.robola.gr), bine semnalizată. Aici îl întâlnim pe constănțeanul Nikos, ghid turistic în Kefalonia pe perioada verii, pe care îl mai descos cu privire la starea drumurilor către obiectivele care ne interesează. După ce facem un tur al fabricii și admirăm cazanele uriașe din inox, degustăm o parte din vinurile produse aici, care ajung în numeroase țări. Soiurile de struguri sunt cultivate în zonele mai înalte ale dealurilor calcaroase din împrejurimi. Majoritatea vinurilor comercializate sunt seci (alb, roșu și roze), dar au și unul foarte dulce, roșu. De asemenea, produc și un sortiment bio, mai scump. Noi am cumpărat vinul roze, care ne-a plăcut foarte mult. An de an, aici are loc Festivalul Robola, în primul week-end după sărbătoarea Sf. Gherasim. 

Ne continuăm periplul spre sud-vest, pe drumul ce șerpuiește printr-un pitoresc peisaj deluros, trecem prin localitatea Troianata și urcăm la ruinele Castelului Agios Giorgios, situat deasupra localității Peratata, la circa 5 km de Argostoli. În Kefalonia, castelele au fost construite în Evul Mediu, atunci când locuitorii încercau să se apere de atacurile piraților și altor dușmani. Primul dintre ele, Castelul Agios Giorgios se află pe vârful dealului din satul Kastro, la vreo 300 m altitudine. Dealul ar fi fost fortificat inițial de către bizantini, primele referiri datând din secolul 12. Castelul ar fi fost ridicat în jurul anului 1300 de familia Orsini (conducătorii venețieni ai insulei la acel moment) și extins ulterior, iar forma actuală datează din secolul 16, când au fost adăugate bastioanele. În perioada dominației venețiene, fortăreața a constituit capitala insulei, castelul adăpostind în interiorul său și în împrejurimi (Exoburgo) circa 15.000 de persoane. Când capitala Kefaloniei a fost mutată la Argostoli, castelul a intrat în declin. Accesul este liber, însă cea mai mare parte a curții interioare era închisă, probabil pentru renovare. Se pare că în interiorul zidurilor, cu un perimetru de circa 600 m, mai pot fi văzute în prezent doar câteva ruine: poarta de acces, punctele de observație, un pod ce unea fortificațiile, reședința guvernatorului venețian, o biserică, niște încăperi de depozitare și un pasaj subteran folosit în caz de atac. Vedem multă vegetație în curțile caselor bine îngrijite din vecinătatea castelului. Vreo două taverne beneficiază de superba panoramă spre satele de la baza dealului și spre mare. Iar nordul insulei Zakynthos se vede și mai bine de la înălțime.

Coborâm dealul și mergem să mâncăm la Taverna To Enetiko de pe Plaja Avithos, prima din cele vizitate de noi în cursul dimineții. Pereții sunt interesant decorați cu câteva machete de vapoare. Atât friptura de iepure cât și cea de miel costă în jur de 9 euro și sunt la fel de delicioase. Gazdele – familia Dimitris, care se ocupă de tavernă de vreo 17 ani – ne oferă din partea casei pâine cu unt și pastă de măsline ca aperitiv, apoi pepene și struguri. În timp ce savurăm minunatele preparate, cel mai mic membru al familiei își face temele la o masă alăturată, atent supravegheat de mama lui. Ne simțim foarte bine aici. După masă, mergem pe plaja aflată la câțiva metri de tavernă. Deși este finalul zilei (în jurul orei șase), grecul care ”administrează” plaja ne ia bani pe șezlonguri și umbrelă, vreo 7 euro parcă. Nu îmi mai amintesc dacă ne-a făcut vreun discount la prețul pentru o zi întreagă, deși mai era puțin până se însera și mai toată lumea se pregătea de plecare. Nu mai știu dacă am făcut baie sau doar am intrat cu picioarele în apă, ținând cont de orele înaintate. La întoarcere ne oprim în Skala să ne plimbăm puțin prin centru și să facem mici cumpărături.

Plajele Myrtos și Alaties

Miercuri dimineață reluăm în mare măsură prima parte a traseului nostru din ziua anterioară. Trecem pe lângă Argostoli și continuăm spre nordul insulei, în direcția Divarata. Din satul Angonas un drum secundar coboară spre stânga către Plaja Agios Kiriaki, din apropierea localității Zola. Văzută de sus, de la înălțimea drumului de coastă, se deschide o impresionantă panoramă spre plaja despre care am citit că ar cam avea pietre la intrarea în apă. La vest de Agios Kiriaki, o plajă micuță, Vouti, iar dincolo de Capul Agianniou, o plajă mai lungă, Fteri. Pe măsură ce ne apropiem de Divarata, în fața noastră se vede din ce în ce mai bine micuțul Assos și drumul dintre cele două localități, tăiat în stâncă, la înălțime – deteriorat de cutremur și, așa cum constataserăm la sosirea noastră pe insulă, închis pentru reparații. Privită de sus, din locul special amenajat de pe șosea, Plaja Myrtos, unul dintre simbolurile Kefaloniei, este într-adevăr mirifică. În acea zi, probabil din cauza valurilor mari, marea nu este limpede ci are o culoare lăptoasă, așa cum o văzuserăm și cu câțiva ani în urmă la Navagio, plaja cea mai vestită din Zakynthos. În satul Divarata, din șoseaua principală urmăm drumul ce se desprinde spre stânga. Coboară vreo 2,5 km, cu câteva serpentine spre final, până în parcarea de lângă plaja considerată cea mai frumoasă de pe insulă. Cutremurul de la începutul lui 2014 afectase și acest drum, rămas închis până prin august și redeschis așadar cu puțin timp înainte să ajungem noi. Plaja din Golful Myrtos, situat între două formațiuni muntoase (Kalo spre est și Agia Dinati spre sud), este străjuită de stânci înalte al căror alb strălucitor se combină spectaculos cu turcoazul mării. Apa se adâncește destul de aproape de mal și, atunci când nu sunt valuri, se pare că peisajul subacvatic este foarte frumos. Se spune că de aici se pot admira apusuri superbe. Având o formă semicirculară, Plaja Myrtos este lungă și destul de lată, cu un amestec de nisip și pietricele rotunde. Jumătate din ea este bine amenajată (cealaltă parte fiind mai sălbatică), cu șezlonguri și umbrele, dușuri, cabine pentru schimbat, toalete și un bar cu terasă. Noi ne așezăm pe izoprene la umbra stâncii, în zona neamenajată. Ioana și Bogdan încearcă fără succes să intre în mare. Doar câțiva temerari reușiseră să treacă de valurile mari de la mal, urmărind atent periodicitatea lor și alergând spre larg la momentul potrivit. Spre stânga, în capătul sudic al plajei, dinspre Capul Kiriakis, există o mică peșteră, despre care am citit că ar ieși în mare, dincolo de stâncă. Departe, tot spre stânga, se profilează stâncile albe, impozante, din nord-estul Peninsulei Lixouri.

Pe drumul de vreo 9 km care leagă Plaja Myrtos de Agia Efimia, spre sud-est, admirăm siluetele grațioase ale numeroaselor mori de vânt cocoțate pe vârful golaș ale Muntelui Agia Dinati, vizibile din mai multe puncte de pe insulă. Din Agia Efimia urcăm pe drumul ce șerpuiește pe coasta de est, mergând spre nordul insulei. Sunt vreo trei porțiuni în care drumul este foarte îngust, nu prea încap două mașini în același timp. La primul semafor așteptăm destul de mult schimbarea culorii fără ca din sens opus să vină vreo mașină. Văzând că localnicii trec pe roșu ne întrebăm dacă nu cumva semafoarele sunt defecte. Până la plecarea de pe insulă nu am elucidat acest aspect, nevăzând culoarea verde la niciunul dintre ele. În prima parte a drumului de coastă, cred că până spre localitatea Komitata, admirăm de la înălțime peisajul pitoresc al Insulei Ithaca, aflată la mică distanță spre est. În satul Karia continuăm spre nord, trecem de Vasilikiades și ne îndreptăm spre Plaja Alaties, din nord-vestul Kefaloniei, în apropierea micului sat Tzamarelata. Parcăm mașina lângă Taverna Acqua, singura din zonă, interesant pictată la exterior. Luăm prânzul pe terasa cu vedere la mare. Atmosfera este deosebită, peisajul foarte pitoresc, mâncarea este bună. Însă meniul nu este variat, prețurile sunt mari (dorada 15 euro, file de porc 10 euro), iar porțiile sunt mici. Și evident, nimic din partea casei. Doar câteva pisici foarte îndrăznețe, una din ele ”atacând-o” pe Cami pentru a obține o bucată de pește. După masă Bogdan doarme în hamacul agățat între doi copaci, iar noi facem baie în micul golf care adăpostește minuscula plajă. Pietre rotunde pe plajă, iar în apă nisip alb și câțiva bolovani aproape de mal. Pe latura de vest, spre mare, golful este protejat de o stâncă destul de întinsă, în neregularitățile căreia se formează ochiuri de apă mai mari sau mai mici – așa numita piscină cu sare. Se pare că atunci când este foarte cald, stânca este albă, de la sarea rămasă în urma apei evaporate. Din păcate nu am reușit să ajungem și la Plaja Agios Ieroussalim, la mică distanță de mers cu mașina, la sud de Tzamarelata și Chalikeri. Frumoasă și ea din câte am citit, plaja este deservită de Taverna Odiseas, deținută probabil de aceiași patroni care au și Acqua. Mai la sud, o altă plajă micuță, pitită într-un golf și probabil mai greu accesibilă, Avlaki. Ne întoarcem la Skala pe drumul de acum bine-cunoscut ce șerpuiește pe pantele Muntelui Kalo: Vasilikiades – Mesovounia (un sat frumos, în care încă predomină arhitectura specifică insulei dinainte de cutremur) – Karia – Komitata – Agia Efimia, drum pe care ar fi trebuit să-l urmăm și în prima zi a șederii noastre în Kefalonia, atunci când am debarcat în portul Fiskardo.

Din nou Mănăstirea Agios Gerasimos, crama Robola și Plaja Lourdas; Muntele Ainos

Joi mergem din nou la Mănăstirea Agios Gerasimos. Citisem undeva că la ora 12 se dezvelesc moaștele Sf. Gherasim și se face o mică slujbă. Întrucât știu că este dificilă o astfel de sincronizare, sunt mulțumit și doar dacă găsim biserica deschisă și văd racla sfântului. Avem însă noroc de această dată, sfântul apreciind probabil revenirea noastră: deși este doar 11 fără ceva, un turist vine la mine din proprie inițiativă și îmi spune în engleză că în vreo 10 minute se va deschide racla. În interiorul bisericii, o scară îngustă coboară în micuța chilie în care sfântul și-a petrecut o parte din viață. Curtea bisericii este plină de vegetație – câteva magnolii uriașe și vreo doi platani plantați din câte se spune chiar de către Sf. Gherasim (1506-1579). Deși provenea dintr-o familie bogată, sfântul a renunțat la avere și a trăit prin diverse mănăstiri (Ierusalim, Athos). În 1555 ajunge în Kefalonia. În primii 5 ani trăiește într-o peșteră la sud de Lassi și Argostoli (lângă peșteră se află acum Mănăstirea Agh. Gerasimou), apoi întemeiază biserica Noul Ierusalim. A fost deshumat de două ori în 1581-1582, fiind declarat sfânt în 1622 de Patriarhia de la Constantinopol. De la mănăstire, noi continuăm spre Valsamata și intrăm pe drumul ce vine de la Argostoli, urmându-l spre Sami. Nu după mult timp facem dreapta în direcția Pirgi - Digaleto, localitatea situată cam la mijlocul distanței dintre Sami și Poros. Lăsăm în stânga Muntele Roudi, iar după câteva minute o luăm din nou la dreapta, spre Agios Eleftherios, în dreptul unui indicator către Parcul Național Ainos (Enos). Pe măsură ce urcăm muntele cu același nume, pe drumul asfaltat aflat în stare foarte bună ne împresoară tot mai mulți nori groși. De pe marginea lui, o turmă de capre simpatice ne privește cu curiozitate. Ajunși la capătul drumului asfaltat ce urcă până nu foarte departe de vârf ne dăm seama că nu vom vedea nimic în jur din cauza stratului de nori. Așa că facem cale întoarsă. Mergem din nou la Crama Robola, unde avem parte de o prezentare făcută de personalul cramei și de o nouă degustare. Mai cumpărăm niște vin roze. De această dată ne oprim și la crama vecină, din sensul giratoriu de pe la jumătatea drumului dintre mănăstire și Valsamata. Degustăm și aici niște vinuri și cumpăram niște dulciuri pentru acasă. Urcăm din nou la Castelul Agios Giorgios cu intenția de a lua prânzul la Taverna Kastro Café. Plouă slab când ajungem în vârful dealului. Nu găsim locuri la tavernă și nici ospătarii nu par prea dornici să coopereze, deși se eliberează o masă chiar în timp ce noi stăm în fața localului și deliberăm încotro să o luăm. Coborâm dealul și mâncăm de prânz la Taverna Lourdas Mare (http://lourdasmare.blogspot.gr), de pe Plaja Lourdas, situată în golful cu același nume. Ploaia se întețește. Comandăm un burger (7 euro), un pește sabie (9 euro) și apoi o baclava (4 euro). Decorul este frumos, însă nu primim nimic din partea casei. În timp ce așteptăm să se mai domolească ploaia torențială intră în vorbă cu noi un chelner român care venise să-l schimbe, pentru tura de seară, pe grecul care ne servise pe noi. Norii și marea se confundă, având aceeași culoare cenușie. În acea seară nu avem parte nici măcar de soarele albicios de la asfințit, iar vinul care încheie ziua este băut în holul de la recepția complexului.

Din nou plajele Antisamos, Katelios și Muntele Ainos

Vineri, după o furtună scurtă la micul dejun, cerul începe să se lumineze încet dar sigur. Ioana și Bogdan sunt drăguți și acceptă să mergem din nou la plaja noastră de suflet, Antisamos, unde facem ultima baie din acest concediu. Ne luăm rămas bun de la peștii la care ne vom gândi adesea în anii următori. Stau ca în cadă în marea calmă și limpede, fără urmă de valuri, admirând vapoarele care ancorează în largul golfului.

Ioana și Bogdan ne lasă tot pe noi să alegem destinația pentru ceea ce trebuia să reprezinte ultima după-amiază petrecută pe insulă. Le propun să vizităm din nou înălțimile Muntelui Ainos. Devenit parc național al Greciei în 1962, Muntele Ainos este format din calcar și dolomite și măsoară vreo 10 km lungime. Cea mai mare parte a sa este acoperită de păduri bogate de brad indigen – pinul kefalonian (abies cephallonica). Cu milioane de ani în urmă, se pare că întreaga zonă era acoperită de Marea Tethys, ce despărțea continentul de nord, Laurasia, de cel sudic, Godwana. Din locul în care se termină asfaltul (sunt acolo niște antene de telecomunicații parcă), continuăm spre sud-est pe drumul forestier ce coboară spre localitatea Arginia și, mai departe, spre celelalte sate din sud-estul insulei, înșirate pe drumul ce leagă Argostoli de Poros. Mergem așadar prin cea mai întinsă pădure de pin kefalonian, specie endemică, și ne oprim la un punct de belvedere amenajat cu băncuțe, aproape de vârf. Citisem că pentru a ajunge chiar în vârf (Soros, 1628 m, cel mai înalt din Kefalonia și din întregul Arhipelagul Ionic) ar fi trebui să mai continuăm puțin pe drumul forestier până după o curbă la dreapta, unde am fi întâlnit un indicator. De aici se mai urcă puțin prin pădure. Cred totuși că priveliștea de pe vârful pe care-l intuim undeva pe stâncile golașe din stânga noastră nu diferă cu mult față de cea care ne bucură privirea în timp ce ne odihnim pe băncuță. În această zi sunt mai puțini nori și vedem mai mult din superba panoramă. Admirăm sudul și centrul Kefaloniei și marea superbă. Iar în larg, spre sud, revedem silueta frumoasei insule Zakynthos. Nikos, constănțeanul întâlnit la Crama Robola cu câteva zile în urmă, ne spusese că atunci când cerul este senin, mai ales în zilele geroase de iarnă, de pe vârful muntelui se vede la mulți kilometri depărtare, privitorii bucurându-se de priveliști impresionante spre Zakynthos, Itaca, Lefkada, ba chiar și Corfu. Spre linia orizontului marea se confundă cu cerul în nuanțe apropiate de albastru. La coborâre mai oprim în câteva puncte de belvedere, amenajate sau nu, și fotografiem peisajul din vestul insulei. Nu avem norocul să vedem frumoșii cai din Ainos (specie pe cale de dispariție), mici, puternici și foarte rezistenți, făcând parte din familia cailor de Pindos. Din ce am citit, caii din Ainos ar hoinări în zona mănăstirii Zoodochos Pigi (lângă Arginia), aproape de singura sursă de apă din munte. O extensie spre nord-vest a Muntelui Ainos este Muntele Roudi (cu al său vârf Gioupari, 1124 m). Însă al doilea vârf al insulei ca înălțime este Ayia Dinati (1131 m) – în apropierea căruia s-au instalat frumoasele mori de vânt, situat la nord-vest de Ainos și Roudi, dincolo de șoseaua Argostoli – Sami. Munții Ayia Dinati sunt străbătuți de numeroase drumuri pitorești ce șerpuiesc printre vârfuri de 700-1000 m, ca de exemplu cele care unesc localitățile Haliotata (în sud-est), Karavomilos (est), Dilinata (sud-vest) și Makriotika (nord). O parte din acestea deservesc parcul eolian. Cu siguranță, aș vrea să le încercăm dacă vom mai ajunge în Kefalonia. Spre est de Ainos și Roudi, munții sunt mai scunzi: Kokkini Rachi (la vest de Pirgi) și, dincolo de șoseaua Poros-Sami, Atros (la nord-vest de Poros), Imerovigli și Kastri (la nord de localitatea Agh. Nikolaos).

Mergem să mâncăm în Katelios la Taverna Captain Jerry, cu o ofertă generoasă de pește proaspăt. Stăm pe terasa de lângă plajă. Ne aduc din proprie inițiativă pâine și unt (2 euro), iar noi comandăm supă minestrone (3,5 euro) și un platou pentru două persoane constând dintr-un biban de mare imens, cu cartofi și legume, salată grecească și jumătate de litru de vin, totul la 29 euro. Nu primim nimic din partea casei, însă ne dau 10% discount la nota de plată. Curat, îngrijit, personal atent, atmosferă plăcută. Spre seară facem ultimele cumpărături în Skala și bem cea din urmă sticlă de vin din acest concediu, evident tot pe malul piscinei. În cele șase zile pline (de duminică până vineri) petrecute în Kefalonia ne-am plimbat aproape 600 km cu mașina noastră, la care se adaugă kilometrii parcurși cu mașina Ioanei și a lui Bogdan.

Fiskardo, Agia Efimia, Sami

Întrucât trebuie să străbatem repejor întreaga insulă (circa 70 km, în vreo două ore) pentru a prinde feribotul de 10:30 din Fiskardo, sâmbătă dimineață beneficiem de posibilitatea oferită de complex de a lua o formă mai ”subțire” a micului dejun mult mai devreme decât în mod obișnuit. În timp ce ne ducem bagajele la mașini privim finalul răsăritului pe mare. Admirăm pentru ultima dată în acest concediu frumoasele peisaje montane dintre Poros și Sami. Evident, mergem pe drumul asfaltat însă cu semafoare îndoielnice: Agia Efimia – Komitata – Karia – Mesovounia -  Vasilikiades. În Fiskardo, constatăm că suntem cam singuri pe panta dealului unde se formează de obicei coada de mașini pentru urcarea pe feribot. Nici nu apucăm să oprim motorul când un turist de culoare ne abordează spunându-ne că nu circulă feribotul. Se pare că nici în ultimele zile nu avusese curse și nu intenționa să le facă nici în următoarele. Turistul ne roagă să-l luăm până la Sami de unde ar urma să ne îmbarcăm pe un alt feribot în cursul după-amiezii. Nu prea știm ce să credem din toată povestea asta. Într-adevăr, casa de bilete este închisă. Parcă era lipit acolo un afiș care anunța că din cauza condițiilor meteorologice cursele din Fiskardo care fac legătura cu Lefkada sunt anulate. Bogdan sună la un număr de telefon despre care nu mai știu sigur dacă era scris pe afișul cu pricina sau îl aveam de pe cartea de vizită primită cu o săptămână în urmă de la vânzătorul de bilete din gheretă la care făcuserăm rezervarea. Ni se spune să mergem la o agenție de turism din apropiere, pe artera comercială principală situată pe faleza din Fiskardo. Persoana de la agenția de turism Nautilus Travel ne spune că, din cauza valurilor mari, micul feribot cu cală deschisă Captain Aristides nu poate circula și că singura soluție pentru a ajunge in Lefkada este un alt feribot, mai mare și cu cala închisă, care pleacă din Sami la ora patru după-amiază. Cumpărăm biletele și observăm că, deși distanța pe care o vom parcurge cu feribotul este mai lungă, prețul (40,7 euro pentru mașină și 9,2 euro de persoană) nu este cu mult mai mare decât cel plătit la venire. Mergem spre capătul falezei, dincolo de micul port, să bem o cafea la terasa Tavernei Panormos de pe malul mării. Ne delectăm cu o minunată priveliște și ne gândim ce implică pentru noi schimbarea de program. Primul meu impuls a fost să cred că, din cauza faptului că nu au avut suficienți clienți în acea zi, proprietarii Captain Aristides invocă scuza neobținerii permisiunii de a naviga din partea autorităților portuare pe motiv de vreme rea. Însă în acea după-amiază urma să înțeleg că bănuiala mea era nefondată. Profităm de ocazie și vizităm puțin micul centru al cochetului orășel, plimbându-ne pe străduțele înguste din imediata apropiere a falezei. Așezarea, situată la vreo 50 km de Argostoli, și-ar datora numele baronului Robert Guiscard, care a debarcat aici în 1085, cucerind ulterior întreaga insulă. Se pare că Fiskardo, fost sat pescăresc, ar fi cam singura localitate din Kefalonia care nu a fost afectată de cutremurul din 1953. Astfel, aici se mai poate admira o parte din arhitectura originală, de inspirație venețiană. Atmosfera este tipic mediteraneeană: un oraș viu colorat, cu multe taverne, cafenele și magazine, o biserică bizantină, vile și case vechi (datând din secolul 18), frumos decorate și având balcoanele pline de flori, adunate în zona portului liniștit și pitoresc, situat într-o lagună mică, fără valuri. Am citit că dincolo de oraș, spre est, ar fi un far, iar lângă el un mic turn de observație, ușor dărăpănat, care oferă o frumoasă panoramă. În zonă există mai multe plaje, ascunse în golfuri: Emblissi (în nordul orașului, bună pentru snorkelling, cu pietriș și spațiu de parcare) și, continuând spre vest, Kimilia și Dafnoudi – despărțite de Capul Vliotis (cel mai nordic punct al Kefaloniei). La nord de localitățile Markandonata și Andipata, Plaja Dafnoudi, mică și liniștită, este accesibilă pe poteca care începe la capătul drumului asfaltat și coboară prin pădure. Mai la est, tot într-un mic golf, frumoasa plajă Kimilia este accesibilă din localitatea Germenata (din dreptul unui indicator se merge pe un drum neasfaltat prin pădure, apoi pe cărare). Iar la sud de Fiskardo, micuța plajă Foki, accesibilă pe drumul ce urmează linia țărmului (cu pietricele, apă limpede, măslini și o tavernă unde s-ar mânca bine).

Ne întoarcem așadar spre Sami și oprim în Agia Efimia, o localitate pescărească liniștită, la circa 30 km de Argostoli, cu un mic port, o stradă principală cu magazine și taverne cu aer boem (una din ele se numește Captain Corelli) și o promenadă pe malul mării. Ne plimbăm pe faleză și evaluăm din mers tavernele unde am putea mânca de prânz. Ne oprim în final la Taverna To Perasma, aproape de malul mării, în zona portului. Luăm iepure și kebab de miel (8,5 euro fiecare) și primim pepene galben din partea casei. După masă, în drum spre locul unde am parcat mașina, intrăm într-o cofetărie de pe strada principală (paralelă cu plaja) ce merge spre Sami. Savurăm câte o înghețată, iar Ioana și Bogdan cumpără dulciuri pentru acasă. Să mai spunem doar că Agia Efimia are doar câteva fâșii înguste de plajă – una cu nisip aproape de port, între șosea și mare, și încă vreo două sălbatice și pietroase, în nord, chiar sub parapetul drumului de acces spre câteva din casele de pe deal.

Ajungem în Sami și parcăm mașinile în port, nu înainte de a întreba mai mulți localnici care este locul în care urmează să sosească feribotul pentru Lefkada. În timpul rămas ne plimbăm prin centru, străbătând în sus și în jos strada cu taverne și magazine din imediata vecinătate a portului. Încercăm să aflăm dacă statuia din piațetă îl înfățișează, așa cum se spune, pe Căpitanul Corelli din cartea lui de Bernieres, însă nu ne dumirim. Nu am identificat biserica din Sami, despre care se spune că ar fi foarte frumoasă. Se pare că vechiul Same, unul dintre cele patru mari orașe antice ale insulei, se afla pe dealul Ayioi Phanentes (la est de actualul Sami), acolo unde se găsesc în prezent mai multe ruine și situri arheologice. Feribotul trebuia să a ajungă parcă pe la patru și un sfert, însă întârzie puțin. În acest timp dormităm în mașină, pândindu-l să apară „de după colț”, și încercăm să estimăm ora târzie la care vom ajunge la hotelul unde vom înnopta, lângă granița cu Bulgaria. Ne îmbarcăm în sfârșit pe feribot și pornim prin apele liniștite ale culoarului îngust dintre Kefalonia și Ithaca. De-a lungul coastei puternic franjurate dintre Agia Efimia și Fiskardo vedem mai multe plaje mici și idilice, ascunse în golfuri pitorești: Yagana (accesibilă din Neohori), Horgota și Agia Sofia (din Komitata), Kalo Limani, Kakongilos (din Playa), Kamini și Doliha. Probabil localnicii le cunosc foarte bine și știu care dintre ele beneficiază de drum de acces și intrare ușoară în apă (fără pietre și arici de mare). Imediat după ce trecem de Fiskardo și ieșim în largul mării, în zona deschisă dintre Kefalonia și Lefkada, începem să simțim cum valurile mari mișcă destul de serios masivul feribot. Abia acum înțeleg de ce autoritățile portuare nu au permis celor de la Captain Aristides să iasă în larg. Din cauza vântului tăios, cei mai mulți pasageri se adăpostesc în interior. Eu rămân pe puntea superioară, fascinat de forța valurilor care lovesc cu putere nava, încetinindu-i probabil înaintarea.

Drumul cu feribotul durează puțin peste două ore. Am suficient timp să mă gândesc ce obiective interesante din Kefalonia nu am reușit să vedem de-a lungul vacanței noastre. Specialiștii spun despre insulă că este un vast muzeu ecleziastic. Lăcașurile de cult sunt în general construite în stilul numit ”Heptanesian basilica”. Au icoane și fresce pictate de artiști ai Școlii Cretane. Aș începe lista cu bisericile din Markopoulo și Pastra, cele două sate din sud-estul insulei, de la poalele Muntelui Ainos, nu foarte departe de Skala. Se spune că Postul Sfintei Marii prilejuiește în fiecare an două minuni în bisericile situate la câțiva kilometri una de alta. Împrejurimile și interiorul bisericii Sf. Maria din Markopoulo sunt invadate de șerpi timp de vreo 10 zile, până pe 15 august când se retrag în pământ. Se pare că șerpii, inofensivi, își fac apariția lângă biserică de prin 1705, lipsa lor fiind asociată de localnici cu necazuri (războaie, cutremure). Și biserica Sf. Maria din celălalt sat, Pastra, are o poveste interesantă: se spune că există acolo o specie de crini albi care sunt culeși în luna mai de către femeile din sat și așezați la icoana Maicii Domnului, găsită în 1720 în locul pe care s-a construit ulterior biserica. Crinii înfloriți se usucă ușor-ușor, însă cu câteva zile înainte de 15 august crinii încep să înverzească, iar în ziua Sfintei Marii sunt din nou înfloriți în vazele din fața icoanei. La mică distanță, în sudul localității Peratata, Mănăstirea Sf. Andrei a fost întemeiată în timpul erei bizantine și readusă la viață în 1579, când trei maici ar fi pus bazele unei comunități monastice. Are multe icoane valoroase, picturi bizantine și relicve ale sfântului, cea mai importantă fiind talpa Sf. Andrei, cu urmele cuielor cu care a fost pironit pe cruce. Altă mănăstire pe care o aduc în discuție este Panayia Sissia (Sision), situată între Platies și Lourdata (la vreo 3 km sud de Simotata) și datând de prin secolul 13, al cărei nume se leagă de Sf. Francisc de Assisi, care ar fi poposit la un moment dat pe insulă. Biserica a fost distrusă de cutremurul din 1953 și reconstruită în apropiere de vechile ruine. Am mai citit și despre alte biserici interesante: Schimbarea la față în Travliata, Maica Domnului (Panayia) în Domata, Sotiros în Ferendinata (cu o clopotniță impresionantă de 33 m înălțime), Ayia Marina din satul Sourades (în Peninsula Paliki). Și mai sunt și altele, pe care le-am văzut pe hărți. Dincolo de toate acestea, cu siguranță există numeroase alte locuri interesante de explorat într-o viitoare vacanță pe insulă.

Și un ultim amănunt legat de Kefalonia: la începutul șederii noastre am cumpărat din Skala o hartă a insulei (1:70.000), ”marca” Reithron, din 2013, pe care am folosit-o intens. Însă spre finalul săptămânii am descoperit o hartă mai bună și l-am convins pe Bogdan să scoată din buzunar 5,5 euro și să o cumpere. Deși este o ediție 2009, harta Road (www.road.gr), 1:70.000, mi s-a părut mai clară și mai detaliată decât a mea. De exemplu, pe harta lui Bogdan figurează drumul Karia-Divarata, însă pe a mea nu. Și la capitolul plaje harta Road stă mai bine.    

Ajungem în Vassiliki cu puțin înainte de ora șapte seara și traversăm cât putem de repede Lefkada, de la sud la nord. Oprim pe insulă doar pentru a alimenta cu motorină. Apropos de combustibil, cel mai bun preț l-am văzut pe continent, în apropierea Aeroportului Aktio de lângă Preveza, dincolo de tunelul subacvatic. Străbatem circa 500 km și ajungem după miezul nopții, aproape de ora unu, la Sidirokastro, localitatea aflată la vreo 20 km de granița cu Bulgaria, în apropierea Parcului Național Lacul Kerkini, în care ne-ar fi plăcut să ne plimbăm puțin, desigur dacă am fi avut timp. Încă de dimineață, Bogdan sunase la Hotelul Olympic (www.hotelolympic.gr; 39euro) să anunțe că vom întârzia destul de mult.

Duminică, la micul dejun, am o senzație stranie – mă simt de parcă aș fi deja în Bulgaria, nu la un hotel din Grecia. La graniță, oprim la duty-free și mai luăm niște ulei de măsline. Până la Sofia sunt multe porțiuni de drum în construcție, prima dintre ele fiind imediat după vamă, acolo unde drumul este deviat spre vest, prin satul Petrich. Chestia asta ne sperie asta un pic căci realizăm că nu mai avem cum să ajungem la benzinăria Shell de la intrarea în Bulgaria, de unde plănuiam să luăm vinietă. Rezolvăm problema în primul Lukoil care ne iese în cale, plătind cu cardul. Ne bucurăm de existența celor circa 50 km de autostradă (la acel moment) la sud de capitala Bulgariei. Deși pe centura Sofiei se lucrează de zor, reușim să străbatem cei 27 km în circa 25 de minute. GPS-ul ne spune că porțiunea de vreo 80 km ai autostrăzii de la Sofia spre Ruse urcă la circa 800 m altitudine, ocazie cu care ne amintim că o invidiaserăm și pe cea a grecilor, care ajunge pe la vreo 1.100 m. Reușim să traversăm cei circa 500 km ai Bulgariei în vreo 6 ore și 45 minute. Ca o paranteză, când am venit în Grecia, la începutul concediului, drumul prin Bulgaria pe varianta Makaza însumase doar 370 km, parcurși în 5 ore și 20 de minute. În schimb, merseserăm mai mult prin Grecia, și anume 640 km în vreo 7 ore. Dar ținând cont că din aceștia 480 km au fost pe autostradă (4 ore și jumătate, între Komotini și Ioannina), pot spune că varianta pe Makaza mă încântă mai mult. În Grecia, singura porțiune mai anevoioasă a fost reprezentată de cei 130 km între Ioannina și Nikiana, pe care am parcurs-o în 2 ore și vreo 20 de minute. În final, ajungem în București după 9 ore de la plecarea noastră din Sidirokastro (cu tot cu ”popasul” de la duty-free), timp în care am parcurs vreo 600 km. Și iată cum am străbătut în acest concediu 3.000 km.

Și dacă mai era nevoie să spun asta, Kefalonia va rămâne probabil pentru mult timp unul din locurile mele preferate din Grecia.