Romania vazuta de americani (2014)

MINI-TURUL ROMÂNIEI ÎNTR-O SĂPTĂMÂNĂ (9-15 iunie)

Cu ceva timp în urmă, verişoara mea, Lavinia, care locuieşte de ani buni în New York, ne anunţă planul de vacanţă pentru această vară. După vreo două săptămâni pe care le vor petrece prin Grecia, vor veni în România, ea şi prietenul ei, Brian, pentru circa o săptămână şi jumătate. Brian este american şi urma să ajungă pentru prima dată în estul Europei. În primul weekend, al Rusaliilor, doresc să stea cu familia şi câţiva prieteni şi să viziteze Bucureştiul. Merg la Muzeul de Istorie, Casa Poporului, Muzeul Satului, se plimbă prin Centrul Vechi şi pe Calea Victoriei. Însă începând de luni dimineaţă, timp de o săptămână, doresc să cutreiere prin România. Aşa că, înainte de plecarea lor spre Atena, aştern pe hârtie câteva dintre cele mai frumoase locuri ale României. Dintre propunerile mele Lavinia alege câteva obiective, ţinând cont de timpul scurt avut la dispoziţie. Apoi detaliez pe zile programul preliminar. Este momentul în care îmi încolţeşte gândul să-i însoţim pe traseu. Să mergem cu maşina noastră şi să le fim ghizi. Astfel, scăpaţi de stresul condusului prin România şi de urmăritul hărţii, GPS-ului şi indicatoarelor rutiere, se vor bucura de peisaje şi de o sticlă de vin la masa de prânz sau în cursul după-amiezii sau vor aţipi pe bancheta din spate, între două obiective, în zilele cu program mai plin când ne vom trezi devreme. După ce ne asigurăm că şi ei sunt de acord cu planul nostru, rezolvăm cu cazările în weekendul dinaintea plecării, iar luni dimineaţă pornim.

Platoul Bucegi

Prima destinaţie vizată este Valea Prahovei. Planul meu iniţial fusese să ajungem acolo via Transfăgărăşan. Cei de la Administraţia Drumurilor ne spun că drumul este oficial închis până la 1 iulie, însă se poate merge pe cea mai mare parte din el. Mai ales că în acel weekend (cel cu Rusaliile) tocmai se desfăşurau acolo, dacă am înţeles bine, serbările estivale ale zăpezii. Totuşi nu înţelegem prea clar până unde se poate ajunge. Ne este teamă ca nu cumva tunelul să fie închis şi să nu putem traversa dinspre Curtea de Argeş spre Făgăraş. Aşa că ne hotărâm să parcurgem doar jumătatea de nord a traseului, mai spectaculoasă după părerea mea, venind dinspre Valea Prahovei prin Făgăraş, undeva în cursul zilei de marţi. Aşadar, luni dimineaţă ajungem la Sinaia pe trasul clasic, prin Ploieşti, şi ne oprim direct în parcarea de la Castelul Peleş. Ştiam că lunea este închis, însă speram să se facă o excepţie datorită weekendului prelungit de Rusalii. Nu a fost aşa. Ba mai mult, pe bannerul de deasupra casei de bilete scria că Peleşul se deschide abia miercuri la 11. Cum în România este întotdeauna recomandat să verifici de două ori, dau bineţe paznicilor care îmi spun că muzeul se redeschide totuşi a doua zi, marţi dimineaţă. Ne întrebăm retoric cât de greu o fi să scrii pe o hârtie programul actualizat de vizitare şi să o lipeşti la vedere pe ghereta de la capătul drumului ce urcă spre Castel. Pornim spre Buşteni, cu gândul să urcăm cu telecabina până la Babele şi să mergem pe jos până la Crucea de pe Caraiman. Nu nimerim din prima drumul spre telecabină, căci nu vedem pe stradă niciun indicator în acest sens. Noroc cu nişte turişti amabili care ne spun că drumul pe care o luaserăm ducea spre pârtie şi ne explică cum să ajungem la telecabina din spatele Hotelului Silva. Nu coborâm bine din maşină când un localnic, care ne indicase unde să parcăm spunând că mai aproape de telecabină nu mai sunt locuri, ne abordează cu două subiecte. Primul, că trebuie să plătim “colegului” său taxa de parcare. Acesta apare imediat şi ne cere 10 lei cu bon sau 5 lei fără bon. Ştiam că este posibil ca taxa să fie doar o escrocherie, însă am preferat să le dam 5 lei şi să ne lase în pace. Nu a fost aşa, căci subiectul al doilea al discuţiei noastre a fost reprezentat de însuşi motivul prezenţei lor acolo: să ne vândă o excursie cu maşini de teren pe Platoul Bucegi, până la Cabana Babele. Când am văzut cât costă biletul la telecabina (70 lei până la cabană şi înapoi), am înţeles că băieţii au ceva şanse să prindă clienţi, oferindu-le în aceiaşi bani o excursie mai lungă în care văd mai multe obiective. În toată parcarea, ba chiar şi în faţa clădirii telecabinei, mai mulţi indivizi tot încearcă să ne vândă excursiile astea. Totuşi, panorama pe care o ai din telecabina ce urcă pe deasupra Jepilor Mici (cu condiţia să fii mai curajos decât mine şi să priveşti pe geam) face toţi banii şi nu ţi-o poate oferi niciun jeep. Doamna de la casa de bilete afirmă că nu putem merge de la Babele pe Caraiman căci este zăpadă mare, însă domnul care ne verifică biletele la bariera de acces spre telecabină ne spune că se poate ajunge fără probleme – exact ce spuneam, să verifici de două ori! Însă trebuie să ne întoarcem la Babele până la ultima telecabină, la 15:45, adică peste vreo două ore, ne spune el în timp ce lasă să treacă dincolo de barieră, fără bilete, în frumoasa tradiţie românească, un cuplu de tineri trimis să întrebe de el de către cine ştie ce prieten sau şef al omului. Dar dacă grăbim pasul, ne mai zice el fără nicio tresărire pentru mica ilegalitate comisă sub privirile noastre, în loc de o oră am putea face 40 de minute de la Babele până la Crucea Eroilor Neamului, construită în perioada 1926-1928 pe Muntele Caraiman în memoria soldaţilor căzuţi în timpul Primului Război Mondial. Noi, de bună credinţă, ne hotărâm să nu riscăm să pierdem ultima telecabină. Aşa că ne mulţumim doar cu admirarea Babelor, Sfinxului şi a superbei panorame. Pe platou, câteva petice de zăpadă şi foarte mulţi turişti care se bucură de ultimele ore ale weekendului prelungit. De la circa 2.300 m altitudine, avem o perspectiva largă spre cabanele Piatra Arsă şi Caraiman, spre Hotelul Peştera din apropierea Peşterii Ialomiţei şi spre Lacul Bolboci. Lavinia îşi aminteşte de numeroasele cantonamente desfăşurate pe Platoul Bucegi cu ceva timp în urmă, în anii de liceu, pe vremea când făcea canotaj la Dinamo. Ne întâlnim pe platou cu Andreea, o bună prietenă a Laviniei – ce mică-i lumea, nu-i aşa? Împreună cu doi camarazi, Andreea urcase pe Jepii Mari şi se îndrepta spre Crucea de pe Caraiman, ei nefiind condiţionaţi de programul de funcţionare a telecabinei. Ne decidem să nu coborâm chiar cu ultima telecabină, la care bănuim că va fi mare îmbulzeală, aşa că ne întoarcem în clădire pe la 15:20. Mult prea târziu, căci aici se formase deja o coadă impresionantă. Evident că ultima telecabină nu a fost la 15:45, ci abia atunci când au reuşit să coboare toţi turiştii. Am stat la coadă aproape o oră şi jumătate, înaintând câţiva metri la fiecare 10-15 minute, când una din cele două telecabine lua câte circa 20 de persoane din cele aflate în faţa noastră. Dacă ar exista interes şi respect pentru turişti, cred totuşi că s-ar putea găsi o soluţie pentru a se evita astfel de cozi, la cât de scump este biletul. În ultima zi din weekend poate ar trebui prelungit programul de funcţionare, astfel încât oamenii să coboare atunci când doresc. Mă gândesc că oricum aceştia se grăbesc să se întoarcă spre casă şi nu intenţionează nimeni să stea pe munte până se întunecă. Iar lucrătorii de la telecabină oricum stau până târziu, mult peste teoreticul 15:45.

De la telecabină am mers în Poiana Ţapului, cartier al localităţii Buşteni. Ne cazăm la Pensiunea Izvorul cu Păstrăvi (www.izvorulcupastravi.ro), deţinută de patronii unei firme de construcţii din Bucureşti. Doamna Doina, administratorul pensiunii, ne primeşte cu căldură. Şi ceilalţi membri ai personalului au fost foarte amabili de-a lungul şederii noastre. În ambele nopţi petrecute acolo am fost singurii lor oaspeţi, spre bucuria noastră. Pensiunea este curată, îngrijită, o parte din camere având vedere spre munte, spre Crucea de pe Caraiman. Unul dintre numeroasele cuiburi de rândunică se află chiar în balconul nostru, aşa că vedem de aproape cum mama îşi hrăneşte puii. În fiecare seară, băiatul „bun la toate” de la pensiune ne aştepta să ne întoarcem din plimbările noastre şi închidea poarta pentru a evita problemele cu urşii care coboară uneori în zonă. După cina de la pensiune, luată pe terasa în aer liber, am mers în Sinaia şi am urcat la Cota 1400. La lumina lunii, bem vin şi mâncăm portocale, alune, migdale şi nuci pe terasa cu panoramă a pensiunii-restaurant La Sami. Suntem singurii turişti rătăciţi luni seara printre câinii fioroşi, însă paşnici cu turiştii, care leneveau osteniţi după un weekend prelungit, însă cu urechile ciulite la orice posibil musafir nepoftit, căci am auzit că şi pe aici ar veni urşii. Era prea târziu pentru a încerca şi o incursiune până la stânca Franz Josef, punctul de belvedere de la Stâna Regală, unde ne duseseră finii noştri, Cătălina şi Radu, cu ceva timp în urmă.

Castelul Peleş şi Transfăgărăşan

Marţi, după ce luăm micul dejun la pensiune, în aer liber, ne grăbim spre Castelul Peleş (www.peles.ro) – reşedinţa de vară a regelui Carol I, construit între 1873-1914 şi inaugurat în 1883. Ajungem la 11 fix. Am ceva emoţii că poate trebuie să aşteptăm până se formează primul grup. Mă înşel amarnic, căci locul este deja plin de turişti. Se pare că este cel mai vizitat muzeu din România, pragul său fiind trecut anual de circa trei sute de mii de persoane. Lavinia şi Brian intră imediat şi fac turul complet (inclusiv etajul). Noi ne plimbăm agale pe la Pelişor, reşedinţa de vară a cuplului regal Ferdinand şi Maria şi decorat de însăşi Regina Maria, care se deschidea abia miercuri, apoi prin faţa Hotelului Economat (cam pustiu pe acolo) şi a complexului turistic La Tunuri, din imediata vecinătate. Ne întoarcem la castel şi ne aşezăm pe o bancă, la umbră. Prin faţa noastră se perindă numeroase grupuri de turişti străini – ruşi, italieni, asiatici etc. Nu lipseşte nici tradiţionalul cuplu de miri, plus naşii aferenţi, veniţi pentru şedinţa foto. Timp de mulţi ani, noi ne-am petrecut concediile încercând să vedem cât mai multe dintre obiectivele avute pe agendă, cu rare momente de respiro. Însă de data aceasta vom profita din plin de timpul cât Lavinia şi Brian vizitează diversele obiective pe care noi deja le-am văzut şi, în timp ce-i aşteptăm pe ei, admirăm în tihnă oamenii, natura, păsările. Peleşul îi impresionează foarte multe pe oaspeţii noştri, Brian punându-l pe primul loc în topul obiectivelor văzute în această vacanţă.

După Peleş, ne îndreptăm spre Transfăgărăşan. Între Zărneşti şi Şercaia drumul este pitoresc, însă prost, parcă suntem la rodeo. Brian ia primul contact cu „cealaltă Românie”, cea rurală, diferită de cea a capitalei şi a marilor oraşe. Vedem o mulţime de berze, foarte prezente în întreaga Transilvanie. Pe Transfăgărăşan, după curba din dreptul drumului ce porneşte spre Cascada Bâlea, ocolim pe contrasens blocul de piatră care bloca parţial şoseaua anunţând că Transfăgărăşanul este închis dincolo de acel punct până la 1 iulie. Însă în timp ce urcăm întâlnim mulţi turişti străini, în maşini, pe motociclete sau biciclete. Pe ultimele serpentine, aflăm noutăţi în materie de fotografii de nuntă: uşor înfriguraţi, mirii zâmbeau către aparat având ca fundal ultimele “ziduri” de zăpadă rămase pe marginea drumului de când utilajele au curăţat şoseaua. La Lacul Bâlea, băiatul care ne vinde brânză afumată ne spune că tunelul fusese deschis cu doar câteva zile în urmă. Dacă am fi ştiut, am fi parcurs Transfăgărăşanul în prima zi şi am fi urcat la Babele marţi, evitând coada interminabilă de la telecabină. Astfel, am fi ajuns la Crucea de pe Caraiman. Şi, urcând spre Bâlea dinspre Argeş, am fi văzut şi Lacul Vidraru, poate şi Cetatea Poienari – rezidenţă a lui Vlad Ţepeş. Mâncăm brânză şi bem vin cocoţaţi pe o culme deasupra Lacului Bâlea, parţial îngheţat. Este cel mai mare lac glaciar din Munţii Făgăraş, cu o adâncime de circa 13 m. Alunec puţin pe zăpadă, pe care o simt rece în sandale. Brian ne citeşte de pe net despre Transfăgărăşan, drumul de circa 90 km ce leagă Muntenia şi Transilvania, traversând Munţii Făgăraş la peste 2.000 m altitudine. Construit în perioada 1970-1974 (lucrările continuând neoficial până în 1980), printre cele mai înalte două vârfuri din România, cu preţul pierderii multor vieţi omeneşti, drumul a fost declarat „the best road in the world” de către realizatorii emisiunii britanice Top Gear. Vremea este frumoasă, cerul este senin, aşa că avem în faţă o superbă panoramă a Podişului Transilvaniei. Străbatem tunelul cât să aruncăm o privire spre partea sudică a muntelui, în Muntenia. La coborâre, facem câţiva paşi pe drumul ce merge spre Cascada Bâlea. Ajunşi la baza muntelui, înainte să intrăm în Cârţişoara, facem dreapta în dreptul unui panou publicitar pe o scurtătură. Drumul forestier, de vreo 2-3 km, ne duce direct la Complexul Turistic Păstrăvăria Albota din apropierea localităţii Arpaşu de Sus (www.albota.sobis.ro). Ne aşezăm pe terasă la o masă cu vedere spre bazinele cu păstrăvi, cu măreţii munţi ai Făgăraşului ca fundal. În ciuda acrobaţiilor noastre de a ne adăposti cât mai bine masa şi băncuţele sub umbrele, într-un final suntem nevoiţi să ne mutăm în interiorul restaurantului din cauza ploii torenţiale ce se revarsă din norii adunaţi în zonă în timp record, imediat după ce am coborât de pe munte. Mâncarea este bună (iedul a fost poate un pic cam tare), preţurile sunt corecte, chelnerii sunt foarte amabili, iar ambianţa este deosebită. A fost unul din locurile preferate de Lavinia şi Brian. Odată cu lăsarea întunericului ne întoarcem cu toată viteza spre pensiunea din Buşteni. De această dată, aleg drumul un pic mai lung însă mai bine întreţinut şi deci mai sigur, prin Braşov, căci nu vreau să străbatem pe întuneric şi ploaie drumul intre Şercaia şi Zărneşti. Din păcate, nu avem timp să vizităm Cetatea Făgăraşului din oraşul cu acelaşi nume (oricum era închisă la acea oră), unul dintre cele mai mari şi bine conservate castele feudale din Europa de Est. Construcţia ansamblului medieval fortificat a început la sfârşitul secolului 14, pe locul fostei cetăţi din lemn şi pământ ridicată în secolele 12-13 şi incendiată în 1241 în timpul marii invazii tătare care a pustiit zona. A fost menţionat recent într-un top al celor mai frumoase castele şi cetăţi din întreaga lume realizat de Huffington Post. Traversăm rapid Braşovul, atestat documentar din 1234 şi supranumit Salzburgul României, apoi intrăm în coloana interminabilă de tiruri ce ia cu asalt Valea Prahovei în fiecare seară după ora 22. Ajungem la pensiune cu puţin înainte de miezul nopţii. Contramandăm pentru a doua zi dimineaţă papanaşii pe care bucătăreasa era dispusă să ni pregătească chiar şi la acea oră, venind de acasă special pentru noi. Cu o zi în urmă, imediat ce ajunseserăm la pensiune, Cami o întrebase pe doamna Doina dacă putem mânca vestiţii papanaşi despre care citise pe net. Doamna ne spune că încearcă să promoveze şi alte deserturi la fel de bune, făcute în casă. Însă, dacă insistăm, ne poate face papanaşi a doua zi. Noi am „insistat”, iar doamna i-a comandat la bucătărie. De unde era să ştim că ne vom întoarce marţi seara aşa târziu.

Castelul Bran, Cetatea Râşnov, biserica fortificată din Prejmer, Sighişoara

Aşadar miercuri la prima oră mâncăm papanaşii, pe post de mic dejun. Porţia de doi papanaşi, mari şi gustoşi, bine făcuţi, costă 11,5 lei. În general, papanaşii sunt în topul preferinţelor culinare ale Laviniei şi îi mănâncă de fiecare dată când vine în România. Mulţumim pentru ospitalitate amabilelor gazde, cărora le cer scuze pentru paharul spart şi care refuză să ne ia bani pentru el. Camera ne-a costat 110 lei pe noapte. Alimentăm la una dintre cele două benzinării (Lukoil şi Petrom) de la intrarea în Buşteni venind dinspre Sinaia, cu preţuri mai mici cu cel puţin 10 bani decât în Bucureşti. Mergem apoi la Castelul Bran (www.bran-castle.com sau www.castelul-bran.com), construit în anii 1380 pe o stâncă de 60 m înălţime şi folosit ca cetate de apărare şi ca punct de vamă. Este cunoscut mai puţin pentru arcadele sale, portalurile gotice masive, încăperile boltite şi scările săpate în piatră, şi mai mult datorită legendei vampirului Dracula. Conform statisticilor, se pare că este cel mai vizitat obiectiv turistic din România. Miturile spun că a fost casa conducătorului Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş. Între 1920-1957, castelul a fost reşedinţă regală, un dar din partea braşovenilor pentru Regina Maria a României. În muzeul castelului pot fi admirate opere de artă şi piese de mobilier colecţionate de regină: mobile vechi, covoare şi ţesături, perdele groase, vase de ceramică, candelabre şi servicii de masă din porţelan şi faianţă, sticlărie, icoane vechi, statuete în stil baroc, tablouri şi cărţi. Noi i-am aşteptat pe Lavinia şi Brian la umbră, la intrarea în Muzeul Etnografic, din imediata vecinătate a porţii de acces a castelului, după ce am trecut în revistă produsele numeroaselor tarabe “cu de toate” din mica piaţetă din faţa intrării în castel.

Grupurile de copii gălăgioşi care invadează încăperile castelului Bran îi însoţesc pe Lavinia şi Brian şi la Cetatea Râşnov (www.cetatea-taraneasca-rasnov.ro). Nu se mai poate urca până la zidurile cetăţii cu maşina, căci din parcarea amenajată la baza dealului trebuie să te sui în vagonetul pentru turişti tras de un tractor zgomotos. Sau să mergi pe jos câteva sute de metri, cum am făcut noi, la umbra copacilor deşi. Marea invazie a tătarilor din 1241 şi altele care au urmat au determinat locuitorii să-şi construiască un sistem de apărare. Construită pe locul unei bazilici romanice, cetatea nu are un stil arhitectural recunoscut, fiind ridicată cu scopul de a fi foarte greu de cucerit. Este un muzeu de locuinţe, cu labirinturi de camere legate prin scări de lemn şi pasaje secrete. Pereţii au formă neregulată şi măsoară până la 5 m înălţime şi 1,5 m lăţime.

După Râşnov, planul iniţial includea Biserica Neagră din Braşov, cea mai mare biserică gotică din sud-estul Europei, construită în jurul anului 1380, precum şi Muzeul Primei Şcoli Româneşti, ridicată înainte de 1400 şi având tiparniţă proprie, în Scheii Braşovului, cel mai vechi cartier al oraşului. Orele sunt deja înaintate aşa că decidem cu mare părere de rău să nu mai intrăm în Braşov. Îl ocolim pe centura de nord şi ajungem la biserica fortificată din Prejmer.  Cea care ne plăcuse atât de mult şi unde ascultaserăm, în ultima zi a concediului nostru prin Transilvania din vara trecută, un concert de muzică religioasă veche. Scriam în povestirea dedicată acelui concediu că ansamblul de la Prejmer, inclus în patrimoniul universal UNESCO, ar reprezenta cea mai mare biserică fortificată din sud-estul Europei. Fiindcă Prejmerul era prima localitate care primea numeroasele lovituri ale tătarilor şi turcilor veniţi prin Pasul Buzău, după ce Sigismund de Luxemburg, împărat german şi rege al Ungariei, a permis la sfârşitul secolului 14 construirea sistemelor de apărare din piatră, începe fortificarea bisericii prin ridicarea unei incinte înalte înconjurată de un şanţ lat cu apă. Având la bază o grosime de până la 5 metri, zidurile de centură urcă în înălţime până la 12-14 m, urmând un traseu circular. Cetatea are două incinte, prima fiind construită în jurul bisericii, iar a doua, mai mică, alipită gangului boltit al porţii de intrare prevăzut cu hersă. Există mai multe opinii în ceea ce priveşte originea planului în cruce greacă al bisericii, unic în Transilvania. Piesa cea mai valoroasă este altarul poliptic care datează de prin anul 1450, fiind cel mai vechi din Transilvania. Este format dintr-un triptic cu panou central şi aripi laterale pictate pe ambele feţe. După ce ne bucurăm de liniştea şi răcoarea bisericii, admirăm exponatele din cele câteva încăperi care găzduiesc expoziţia muzeală, situate pe partea interioară a zidului de incintă al fortificaţiei. Hoinărim apoi pe o bună porţiune a întunecoasei galerii de apărare din zidurile de centură ce înconjoară biserica. De data aceasta, găsim fereastra în care se află fixată scândura care pe vremuri reprezenta suportul pentru „orga morţii”, unică printre saşi, pentru care este renumită fortificaţia: mai multe arme fixate de o parte şi de alta ale unei scânduri de stejar, care se rotea în jurul unui ax de fier pentru ca armele să fie încărcate rapid şi să tragă aproape continuu. Mă caţăr din nou pe câteva din scările de lemn care formează interesanta reţea de acces la cele peste 270 de locuinţe tip fagure, aşezate pe 3-4 nivele în curtea interioară. Fiecare familie avea desemnată o astfel de cameră. Numerele lor corespundeau cu cele ale caselor din sat, camerele moştenindu-se peste generaţii şi având dublu rol: în timpul asediilor serveau ca adăpost pentru comunitate şi provizii, iar pe timp de pace erau folosite ca spaţii de depozitare. La plecare, doamna căreia îi plătiserăm intrarea (8 lei de persoană) şi care ne povestise puţin despre biserică este foarte amabilă şi ne dă numele şi telefonul persoanei de la biserica din Viscri, unde intenţionam să ajungem spre finalul zilei.

Ca o paranteză, pentru Lavinia şi Brian voi relua puţin din ceea ce scriam anul trecut despre Transilvania – zona de confluenţă a multor culturi şi civilizaţii, loc de convieţuire a diferitelor grupuri etnice (români, maghiari, rromi, saşi, sârbi), care păstrează multe vestigii medievale bine conservate. Aşezămintele săseşti au fost ridicate începând din secolul 12, incluzând aici şi cele şapte cetăţi medievale principale: Braşov, Sibiu, Sighişoara, Cluj-Napoca, Bistriţa, Sebeş şi Mediaş – construite în scopul protejării locuitorilor contra deselor asedii ale tătarilor şi turcilor din Evul Mediu. Coloniştii saşi au ajuns în sud-estul Transilvaniei în secolele 12-13, în zona actualelor judeţe Braşov, Sibiu şi o parte din Mureş. Au fost invitaţi să se stabilească aici de către regii Ungariei pentru a apăra graniţele estice ale Europei creştine împotriva invadatorilor tătari şi otomani. Comunitatea saşilor a reuşit să supravieţuiască şi să prospere timp de peste 800 de ani. Cele mai importante oraşe au fost fortificate, iar în comunităţile mai mici s-au ridicat ziduri de apărare în jurul bisericii. Ansamblurile fortificate au o dublă utilizare, sacră şi de apărare, biserica reprezentând centrul spiritual şi defensiv al fiecărui sat. În timpul asediilor, saşii se retrag (uneori cu tot cu animale) în interiorul incintei. În zidurile fortificate sunt construite magazii de grâne şi alimente, utilizate şi pe timp de pace – caz în care se stabilea o anumita zi a săptămânii în care sătenii aveau acces la provizii. Din cele circa 300 de biserici fortificate construite între secolele 12-16, au rezistat circa 150, cu o mare varietate de stiluri arhitecturale. Fortificarea bisericilor, ca metodă de apărare a satelor săseşti, este o formulă arhitecturală care acum este considerată unică în Europa. Deşi saşii au utilizat tehnici similare în cetăţile medievale de pe întregul continent, bisericile ţărăneşti fortificate în stil specific săsesc care au rezistat timpului în Transilvania sunt total diferite de celelalte. Se pare că nicăieri nu se mai găsesc atâtea biserici fortificate într-un areal atât de restrâns. Ele constituie o realizare arhitecturală excepţională, datorită diversităţii lor şi a folosirii mai multor tipare defensive din faza târzie a Evului Mediu european. Ansamblurile fortificate reiau, transformă şi adaptează în anumite condiţii monumente mai vechi, de la scundele bazilici romanice până la bisericile din goticul târziu. Satele săseşti au un aspect tipic – reţele regulate de străzi, grupate în jurul bisericii – rămânând relativ neschimbate în structură şi mărime timp de mai multe secole. Casele au fost construite în stilul vest-european specific perioadei. Au faţade compacte (decorate adesea cu motive locale), ziduri înalte şi porţi de lemn, suficient de late pentru a primi un car cu fân. Curtea ascunsă privirii trecătorilor este de obicei pietruită. La stradă se află casa, de regulă de o parte a porţii (mai rar pe ambele părţi), iar spre spatele curţii sunt grajdurile şi hambarele. Dincolo de ele, o grădină de legume şi o livadă de pomi fructiferi. Gospodăria tradiţională este delimitată uneori de o linie de nuci, dincolo de care urmează păşunile şi terenurile arabile ale satului. Comunitatea săsească şi-a pierdut în perioada comunistă şi în cea postdecembristă spiritul de coeziune şi solidaritate care a definit-o timp de mai multe secole. După 1945, mulţi saşi au fost deportaţi în Siberia iar în sate au fost aşezate forţat familii de rromi. Am auzit poveşti dureroase despre rromii care au ocupat casele bune, de la stradă, în timp ce saşii, proprietarii gospodăriilor transmise din generaţie în generaţie, au fost nevoiţi să se înghesuie în magaziile, şoproanele şi grajdurile din spatele curţilor. Până în 1990, localităţile săseşti au fost abandonate de foştii locatari, care emigrează în mai multe valuri. Statul comunist primea sume de bani de la guvernul federal pentru fiecare sas pe care îl lăsa să plece în Germania. Astăzi moştenirea culturală a saşilor se găseşte într-un mediu cumva străin, căci populaţia românească şi minoritatea rromilor nu au legătură istorică şi nu se identifică cu tezaurul spiritual al satelor săseşti.

După vizita la Prejmer, ne întoarcem în drumul ce leagă Braşovul de Sighişoara şi ne oprim să mâncăm la restaurantul pescăresc descoperit de noi vara trecută - Casa Păstrăvarului Doripesco (www.casa-pastravarului.ro; www.doripesco.ro). Este vorba de al doilea restaurant Doripesco pe care-l întâlnim venind dinspre Braşov, cel situat pe partea stângă a drumului, undeva în mijlocul Pădurii Bogăţii – una dintre cele mai importante păduri de foioase din ţară, formată în special din făgete, rezervaţie forestieră în Munţii Perşani. Când am ajuns noi, cele două mese de pe pontonul aflat pe malul râului erau ocupate, la fel şi cea din foişorul de lângă parcare. În restaurant se fumează, aşa că ne aşezăm la o masă din terasa închisă, pentru nefumători, aflată tot pe malul râului, aproape de bazinele cu păstrăvi. Mâncarea este bună (borş de peşte, medalion de sturion, platou cald etc.), preţurile sunt ok, iar domnişoara de etnie maghiară care ne serveşte este atentă şi drăguţă. După masa care a ţinut loc de prânz şi cină, continuăm pe drumul spre Sighişoara, grăbindu-ne să prindem deschis la Cetatea Rupea. Aşa că nu ne mai abatem până la complexul geologic de la Racoş, şi el inclus în planul nostru iniţial. Ajungem la Rupea cu 10 minute înaintea orei 20, când se încheie programul de vizitare, turiştii putând intra până pe la 19:30. Dăm telefon la Viscri, însă doamna de acolo ne spune că în biserică nu există curent electric aşa că ne aşteaptă a doua zi dimineaţă. Plănuim să vedem ambele obiective în ziua următoare. Ne cazăm la Pensiunea Cartref din Saschiz (www.pensiunea-cartref.ro), care ne găzduise o săptămână întreagă în concediul nostru din vara trecută. Ne întâmpină Doamna Raluca Păluşan, administratorul pensiunii, care ne recunoaşte după aproape un an. Ne arată noul şopron-muzeu, construit lângă cel vechi (şopronul lui Rether), în spatele curţii, la poalele dealului împădurit. Noi stăm tot în „Camera Dorotheei”, iar Lavinia şi Brian aleg camera vecină. Ambele sunt la parter, la stradă, cu vederea spre biserica fortificată inclusă în patrimoniul universal UNESCO şi spre cetatea ţărănească de pe deal. Brian, care este foarte înalt, urma să aibă ceva probleme cu picioarele din cauza tăbliei de la pat. În afară de noi, în pensiune mai este un singur cuplu, doi bucureşteni liniştiţi şi amabili.

Ajungem în Sighişoara (www.sighisoara-traditiesilegenda.ro) odată cu lăsarea serii. Spre deosebire de anul trecut, când era plină de turişti, cetatea medievală este acum aproape pustie căci perioada vacanţelor şi a concediilor nu a început încă. Preţ de câteva minute chiar am avut ceva emoţii că, nefiind mulţi turişti, nu vor da drumul iluminatului public în cetate. Admirăm Turnul cu Ceas, deasupra porţii principale a cetăţii, înalt de 64 m, cele circa 110 trepte conducând turiştii spre cele 6 nivele ale sale şi spre balconul de unde se poate observa întreaga cetate şi o bună parte a oraşului. Acoperişul baroc a fost realizat în 1677, după ce un incendiu a distrus o parte din cetate. Orologiul datează din 1648, este realizat după moda Europei Centrale şi are 2 cadrane de 2,4 m diametru şi mai multe statui din lemn de tei, de 80 cm înălţime, instalate în nişe, în stil baroc rustic. Ne plimbăm agale pe străduţele înguste şi urcăm cele circa 150 de trepte ale scării acoperite (Scara Şcolarilor, construită în 1642) până la şcoala, cimitirul şi biserica din deal. Sighişoara a fost locuită pe rând de daci, romani, secui şi saşi, zona oraşului fiind populată de circa 4.000 de ani. În prezent, este una dintre puţinele cetăţi medievale locuite din Europa (unii afirmă că ar fi singura), aici existând în prezent aproximativ 140 de case. Într-una dintre ele a locuit voievodul Vlad al II-lea Dracul care a domnit între 1431-1435. Aici s-ar fi născut în 1431 fiul  acestuia, Vlad Ţepeş. La finalul plimbării noastre, ne oprim pe o bancă aproape de zidul cetăţii, între Turnul cu Ceas şi Biserica Mănăstirii. Conform bunului obicei din acest concediu, ziua nu se poate încheia fără o sticlă de vin pe care o bem în timp ce admirăm oraşul sub clar de lună.

Viscri, Cetatea Rupea, pădurea de stejari seculari din Sighişoara, Mediaş

Joi după micul dejun, plătim camera (110 lei) şi micul dejun (15 lei de persoană) şi ne luăm rămas bun de la doamna Păluşan, mulţumindu-i pentru ospitalitate. Ne întoarcem puţin spre Braşov să vedem cele două obiective rămase din ziua anterioară. Aşa cum ştiam din vara trecută, drumul asfaltat de 7 km către Viscri (www.viscri-info.ro) este prost. A fost reparat „româneşte”, de mântuială, fără fundaţie, în mare grabă, în campania pentru alegerile din 2008. Lavinia şi Brian remarcă, aşa cum făceam şi noi în urmă cu un an, că zona în care se află Viscri nu iese în evidenţă cu ceva anume. Peisajul este cuminte, formele de relief sunt domoale, dar poate că tocmai simplitatea şi autenticitatea locului l-au atras aici pe Prinţul Charles. La biserica fortificată din Viscri, una dintre cele mai vechi aşezări ale coloniştilor din Transilvania, o întâlnim pe doamna Caroline Fernolend. Ne povesteşte, la început doar nouă însă mai apoi şi unui grup mai mare de turişti din diverse ţări, despre biserica inclusă în patrimoniul universal UNESCO împreună cu întregul sat şi despre istoria mai veche şi mai recentă a saşilor. Doamna Fernolend coordonează programe de dezvoltare rurală prin conservarea patrimoniului cultural în mai multe localităţi din Transilvania. Am citit ulterior pe net că este vicepreşedinta Fundaţiei Mihai Eminescu Trust (www.mihaieminescutrust.org sau www.mihaieminescutrust.ro), înfiinţată de baroneasa Jessica Douglas-Home în 1987 la Londra “în încercarea de a salva de la pieire cele peste 8.000 de sate din România pe care Ceauşescu le hărăzise sistematizării”. Filiala din România a fundaţiei a fost înfiinţată în 2000 pentru a coordona proiectele de conservare a patrimoniului şi revitalizarea satelor din Ardeal şi este condusă de doamna Fernolend. Baroneasa este cea care l-a convins în 1998 pe Prinţul Charles să viziteze Viscri şi să ia fundaţia sub înaltul său patronaj spiritual. Modestă şi amabilă, distinsă şi foarte sociabilă, cu un arbore genealogic ce se pierde în negura timpului undeva în jurul anului 1700 (căci la acea vreme existau multe familii purtând acest nume), Caroline Fernolend ne spune că străbunii ei sunt de fapt luxemburghezi şi nu germani, aşa cum se poate crede din cauza asemănării limbilor. Şi-a dedicat mare parte din viaţă comunităţii din care face parte. Ne spune că, deşi a avut numeroase ocazii să plece din ţară, a ales să rămână aici şi să contribuie la păstrarea patrimoniului cultural şi spiritual de peste 800 de ani primit de la strămoşii ei. În doar un deceniu, dintr-un sat anonim cu 500 locuitori (167 familii) Viscri s-a transformat într-unul dintre cele mai vestite obiective turistice, vizitat anual de mii de turişti (circa 15.000 in 2013), veniţi din toate colţurile lumii. Iar acest lucru se datorează în mare măsură lui Caroline Fernolend, care încearcă să realizeze acest lucru şi în alte localităţi. Deşi drumurile din sat nu sunt asfaltate, casele din Viscri beneficiază de un sistem de canalizare ecologic, realizat cu sprijinul Prinţului Charles. Turiştii, care au la dispoziţie circa 100 de locuri de cazare la cele 15 familii din sat care au case de oaspeţi, pot face plimbări cu căruţa la cărămidărie, la stână sau în satul vecin, Meşendorf.

Tot pentru Lavinia şi Brian reiau ce spuneam anul trecut şi anume faptul că localitatea Viscri este atestată încă de la începutul secolului 14. Se pare că înainte de venirea saşilor, care au fost colonizaţi de regele Ungariei Geza al II-lea în perioada 1141-1162 şi au primit pământ şi privilegii speciale, secuii care trăiau aici construiseră o capelă romanică, datată din jurul anului 1100. Mica biserică de tip sală din zilele noastre a integrat capela. Fortificaţia ovală din jurul bisericii a fost construită din piatră de râu (la bază) şi din lemn (în partea superioară).

Văzut din exterior, ansamblul fortificat este foarte impunător. Taxa de intrare la una dintre cele mai spectaculoase biserici fortificate săseşti este absolut modică (4 lei). După ce ascultăm fermecaţi poveştile doamnei Fernolend, strânşi în jurul ei în curtea interioară atent îngrijită, cu multă vegetaţie, vizitam pe îndelete superbul muzeu ţărănesc, amenajat în câteva dintre încăperile din incinta zidurilor fortificaţiei. Intrăm apoi în micuţa biserică, care mie îmi place foarte mult, şi admirăm stranele şi băncile vechi, pictate, altarul şi orga. Ne căţărăm în turn, mai întâi pe scara de piatră, îngustă şi întunecoasă. Pe la jumătatea ei suntem nevoiţi să ne strecurăm într-o încăpere laterală pentru a face loc să coboare unui grup gălăgios de spanioli. Continuăm apoi pe succesiunea de scări de lemn, până la „balconul” din vârful turnului. Totul este verde în jurul nostru, sunt multe flori, dovadă că în ţară este o primăvară târzie, vara lăsându-se aşteptată mai mult anul acesta.

La plecare, schimbăm câteva cuvinte şi cu mama doamnei Caroline Fernolend. În ciuda vârstei înaintate, ea este cea care are de fapt grijă de biserică, fiica ei suplinind-o uneori. Îi urăm sănătate şi ne luăm rămas bun. În sat, ne oprim în faţa porţilor sau intrăm în curţile sătenilor care vând produse artizanale realizate de Asociaţia Femeilor din Viscri: şosete, mănuşi, căciuli, pulovere din lână şi papuci din pâslă. Câştigul este folosit pentru a asigura copiilor săraci o pregătire profesională. Se pare că pe la sfârşitul anilor `90, în absenţa altor ocupaţii în afară de agricultură dar şi din cauza izolării satului, a apărut proiectul „şosete din lână naturală din Viscri”. La început, şosetele erau croşetate de femeile din sat din vechi pulovere de lână şi erau oferite în schimbul alimentelor. În timp, peste 100 de femei din sat au ajuns să participe la acest proiect, astfel încât astăzi mii de perechi iau drumul străinătăţii. În timp ce Brian îşi cumpără “pâslari”, Cami probează o pălărie şi bea un pahar cu socată. Oprim apoi în faţa gospodăriei săseşti a Prinţului Charles. Veche de peste 150 de ani, la strada mare, având două corpuri de clădire (cu faţada vopsită în albastru), acareturi şi o curte spaţioasă. Aici era găzduit prinţul la fiecare vizită în Viscri. Fundaţia intenţiona să i-o dăruiască după ce o restaurase în detaliu. Prinţul a refuzat donaţia, preferând să cumpere în 2006 gospodăria "la preţul pieţei”. Locuită de proprietar doar câteva  nopţi pe an, casa este la dispoziţia turiştilor, care, pe timpul verii, pot dormi în „aşternuturile” moştenitorului tronului Marii Britanii. Proprietăţile acestuia din Transilvania sunt administrate de Contele Kalnoky, un bun prieten din România al Prinţului Charles.

După Viscri, mergem să vizităm şi celălalt obiectiv nebifat în ziua anterioară – Cetatea Rupea. Părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte reabilitarea şi modernizarea cetăţii, proiect finalizat anul trecut. Acum este frumos luminată noaptea, are acces direct din drumul european, bine semnalizat, parcare spaţioasă şi este dotată cu bănci şi panouri explicative, iar angajaţii sunt amabili. Mai au de lucrat la capitolul curăţenie în toaletele ecologice şi la audioguide-ul pentru limba engleză, care arată ca o telecomandă de televizor, nu are căşti şi nici secţiuni separate pentru diferitele părţi ale cetăţii, ci doar o povestire dintr-o singură bucată care se tot reia. Din nou, paranteza de rigoare pentru Lavinia şi Brian. Cetatea Rupea datează de mai bine de 2.000 de ani. Numele ei vine de la latinescul rupes (con de stâncă), care se datorează stâncii cuaternare din roca bazaltică (monument al naturii) pe care a fost ridicată. Rupea a fost o aşezare dacică (Rumidava), iar legenda spune că aici s-ar fi sinucis Decebal. Cetatea este unul dintre cele mai vechi vestigii arheologice de pe teritoriul României, primele semne de aşezări omeneşti datând din paleolitic şi neoliticul timpuriu (5.500-3.500 î.d.H.). Este poziţionată strategic, la răscrucea drumurilor transilvănene cu cele care vin din Moldova şi Ţara Românească, şi făcea parte din sistemul de semnalizare a invaziilor, contribuind la protejarea Sighişoarei. Cetatea are forma unei spirale ascendente, sistemul de fortificaţie fiind format din 3 incinte: cetatea de sus, de mijloc şi inferioară. Din loc în loc, zidurile de fortificaţie cu creneluri sunt întărite cu turnuri poligonale (reprezentând o particularitate a cetăţii), iar circulaţia era controlată de mai multe porţi interioare care compartimentau ansamblul fortificat. Documente din secolul 15 o menţionează ca fiind un important centru comercial şi meşteşugăresc. Din cel mai înalt punct al cetăţii sub formă de cochilie de melc se pot admira împrejurimile şi liniştita localitate Rupea, de la poalele dealului.

Ne întoarcem la Sighişoara. Ieşim din oraş şi, mergând spre Mediaş, la mică distanţă după sensul giratoriu unde se desparte spre dreapta drumul către Târgu Mureş cotim la stânga pe un drum forestier, îngust şi nesemnalizat. Urcăm vreo 2 km până pe platoul unde se află rezervaţia de stejari seculari de la Breite (www.breite.ro), situată în mijlocul pădurii Sighişoara - Stejărenii. Cu formă alungită, platoul are o lungime de circa 4 km, la o altitudine de circa 500 m. Vârsta stejarilor de aici ajunge şi până la 800 de ani, circumferinţa lor poate atinge 5-6 m, iar în înălţime ei urcă până la 35 m. Dincolo de particularităţile arhitectonice şi de ambient ale aşezărilor şi bisericilor fortificate, perenitatea urmelor lăsate de populaţia săsească în Transilvania se manifestă şi prin mai puţin cunoscuta amprentă a pajiştilor cu arbori seculari, un tip particular de habitat seminatural în aria saxonă a Transilvaniei, cu multiple conotaţii – economică, istorică, culturală, ecologică, estetică. O interesantă descriere a acestora este realizată de către profesorul Ioan Coroiu în revista Sinteza, din care îmi permit să spicuiesc. Pajiştile sunt presărate cu stejari şi goruni, situaţi la distanţe definite între ei, astfel încât în dezvoltarea lor să-şi manifeste plenar coronamentul şi să producă o cantitate cât mai mare de ghindă. Se ştiu puţine lucruri despre originea, vârsta şi rolul celor peste 250 de pajişti cu stejari seculari. Se situează în intervalul de altitudine 400-700 m, în etajul stejarului. Se crede că aceste “culturi” de stejari provin din păduri compacte defrişate treptat astfel încât să rămână aşa numiţii seminceri ca sursă de ghindă. Astfel, multe pajişti sunt situate la marginea unor păduri sau între corpuri de pădure. Ocupă terenuri în pantă, uneori degradate, improprii agriculturii. De multe ori, aria defrişată este situată la graniţa mai multor comunităţi, astfel încât ghindăria să fie exploatată în comun. Ca vârstă, ele au între 200-800 de ani, fiind o sursă de informaţii asupra perioadei de colonizare a unor zone, a dezvoltării în timp a comunităţilor săseşti, deci a creşterii presiunii asupra pădurilor naturale din zonă. Într-un Ev Mediu cu resurse limitate (porumb, cartof etc.), ghinda a fost o sursă de hrană pentru oameni şi animale. Transformată în făină, era o rezervă în cazul invaziilor sau în anii nefavorabili din punct de vedere agricol. La începutul iernii, porcii erau aduşi aici pentru a se îngrăşa cu ghindă înainte de Crăciun. Defrişările pentru formarea lor au furnizat lemn pentru construcţii şi foc. Este posibil ca unele din celebrele tălpi de biserică, numite “urşi”, caracteristice bisericilor de lemn din Transilvania, să provină din astfel de stejari (unele au lăţimea de peste 1 m). Probabil importanţa economică a acestui agrosistem a fost mare din moment ce practica s-a extins şi în afara zonei saxone. Pajiştile adăpostesc o biodiversitate excepţională. Există arbori foarte mari, cu diametrul de peste 2 m, însă nu se poate face o corelaţie strictă între vârstă şi grosime. Cel mai mare arbore din acest tip de peisaj este un stejar din Mercheaşa, un sat lângă Rupea, cu diametru de 2,96 m şi circumferinţă de 9,3 m. Pajiştile sunt o reverberaţie medievală ajunsă în zilele noastre. Această practică a fost utilizată şi în Peninsula Iberică, Franţa, insulele britanice, unele landuri germanice şi a fost adusă în Transilvania de saşii colonizaţi aici. Astăzi s-au mai păstrat foarte puţine astfel de pajişti în vestul continentului. Emigrarea în masă a populaţiei săseşti din anii 70 a lăsat un hiatus ocupat de comunităţile de rromi (dependenţi de fostele comunităţi săseşti), care din cauza pauperităţii defrişează ghindăriile. Platoul Breite de lângă Sighişoara este probabil cea mai cunoscută pajişte cu stejari seculari din România. Guvernul comunist propune platoul fie ca locaţie pentru un viitor aeroport, fie ca exploataţie agricolă. Mai mulţi stejari de aici au fost tăiaţi şi transportaţi în Uniunea Sovietică, iar alţii au fost aruncaţi în aer pentru crearea unor plantaţii de cereale. La începutul anilor 1980 s-a organizat un depozit de armament. Iar în 2001 platoul a fost propus ca amplasament pentru proiectul Dracula Park, dar la intervenţia UNESCO locaţia parcului a fost schimbată (Dracula Park nu a mai fost realizat niciodată). Nu mai este nimeni pe platou în afară de noi şi vreo doi ciobani, dotaţi cu un spray special cu care mai vindecă din când în când câte o rană a oilor din dotare. Găsim o masă cu două bănci din lemn, la umbră. Sub masă, un câine ciobănesc dormita fără să ne bage în seamă. Facem picnic din nou, cu vin şi brânză. Doi câini mai mici aleargă spre masa noastră, sperând la ceva de mâncat. Reuşesc să-l trezească şi să-l irite pe leneşul ciobănesc care mârâie convingător către ei. Aşa că cei doi căţei ies de sub masă şi vin la noi, cerşind insistenţi atenţie şi mâncare. Nu mai ţin minte dacă au mâncat sau nu coaja de brânză pe care le-am dat-o, cert este că au continuat să se învârtă printre picioarele noastre. Asta până când Brian s-a uitat la ei cu o privire ameninţătoare şi a lătrat puternic. O singură dată, însă suficient pentru ca cei doi câini să-l privească uimiţi, să se liniştească şi apoi să-şi vadă de drum.

Pentru cină, opriserăm iniţial la complexul Dracul din Daneş (primul sat după Sighişoara), însă locul li se pare Laviniei şi lui Brian prea turistic, comercial. De-a lungul întregii localităţi admirăm mulţimea de flori multicolore de pe marginea drumului, din faţa caselor. Ajungem în Mediaş, unul dintre cele mai vechi oraşe din România, atestat documentar în 1267 şi întemeiat pe un vechi castru roman, numit Media. Pentru a economisi timp intenţionăm să intrăm cu maşina în centrul vechi al oraşului însă nimerim la poarta din partea de est a cetăţii unde accesul este permis doar riveranilor. Aşa că mergem pe jos câteva sute de metri până la Terasa Negy’s situată în curtea interioară a pensiunii Casa Honterus (www.pensiune-medias.ro), situată pe strada Johannes Honterus, numită după un mare umanist german, aproape de frumoasa biserică din centrul Mediaşului. Ne întâmpină patronul pensiunii, foarte amabil. Povestim tuturor cum ajunseserăm noi aici în urmă cu un an când, făcând câţiva paşi pe frumoasa stradă după ce vizitaserăm biserica, am fost atraşi de mirosul de mâncare ce răzbătea pe ferestrele deschise spre stradă ale bucătăriei. Meniul nu este scris şi în engleză (cu acest aspect confruntându-ne în mai multe locuri de-a lungul drumeţiei noastre), însă gazdele se oferă să ne explice în limba lui Shakespeare felurile de mâncare. Ca şi anul trecut, ambianţa este deosebită, servirea promptă şi amabilă, mâncarea consistentă şi delicioasă, porţiile generoase, iar preţurile decente. Brian şi cu mine alegem “pişcăcioasa de vită”. Fac eforturi mari să termin tot ce am comandat. Laviniei şi lui Brian le place foarte mult locul, care seamănă cu „beer gardens” din ţara lor. După masă, gazdele noastre ne prezintă “crama” de la subsol, un fel de restaurant al pensiunii pentru situaţiile în care nu se poate lua masa pe terasă din cauza vremii nefavorabile. Facem rapid câteva fotografii turnului înclinat al bisericii evanghelice din Mediaş, numit Turnul Trompeţilor, simbolul cetăţii. Sub greutatea noilor etaje adăugate, turnul de circa 70 m înălţime s-a aplecat, având o deviaţie de la verticală de circa 2,28 m, fiind unul dintre primele 10 turnuri înclinate din lume. Se pare că Vlad Ţepeş a fost ţinut în captivitate aici în 1476 în urma unui conflict cu Matei Corvin, regele Ungariei.

Părăsim Mediaşul şi ne îndreptăm cât putem de repede spre Arieşeni, în inima Munţilor Apuseni. Străbatem şi câţiva kilometri din cei 50 ai faimoasei autostrăzi Transilvania, pentru care românii au plătit către concernul american Bechtel circa 1 miliard de euro. Dincolo de Turda intrăm pe Valea Arieşului. Drumul şerpuieşte printre munţi paralel cu râul. Valea Arieşului este pitorească însă drumul este vechi, prost, cu multe gropi şi denivelări. Întunericul îl face şi mai dificil, însă măcar este liber, din cauza orei târzii. Cu vreo 30 de minute înainte de miezul nopţii ajungem la Bubeşti, un sat al comunei Arieşeni, la Pensiunea Cota 1000 (www.cota1000-arieseni.ro). Parcăm maşina şi traversăm un pârâu pe podeţul ce ne duce la cabana din lemn. Aici ne aşteaptă domnul Eugen Bălănescu, proprietarul pensiunii. Original din Galaţi, însă purtat de valurile vieţii ajunge să trăiască în Arieşeni. Încă nu s-a plimbat prea mult prin zonă, dar are hărţi şi ştie să îndrume turiştii către obiective. Ne place camera numărul patru, cu balcon, care ne va găzdui în următoarele două nopţi şi pentru care plătim 80 de lei pe noapte. În timp ce bem o sticlă de vin roşu pe balconul comun de deasupra terasei din faţa pensiunii, punem la congelator sticla de şampanie. Este cadoul nostru din partea Laviniei şi a lui Brian. Cami şi cu mine sărbătorim douăzeci de ani împreună. Întâmplarea face că suntem într-una din zonele mele preferate din România, în compania unor oameni la care ţinem foarte mult, făcând ceea ce cred în acest moment că aş vrea să fac tot restul vieţii – sa arăt oamenilor frumuseţile României.

Munţii Apuseni: Gheţarul de la Scărişoara, Izbucul Tăuz, Peştera Urşilor, Groapa Ruginoasă

Vineri dimineaţă la ora 9 ne prezentăm în sala de mese de la parterul pensiunii. Domnul Eugen este ocupat cu un grup de turişti din Galaţi care se pregătesc de plecare. Şi cu un domn fotograf despre care bănuim noi că îi face nişte fotografii profesionale pentru site-ul pensiunii. Astfel, micul nostru dejun se cam lasă aşteptat. Omleta este bună, însă nu prea mare, la fel şi porţia de unt pe care am cerut-o. Ne întoarcem în Gârda de Sus. Ajunşi în centru, o luăm la stânga, spre satul Casa de Piatra. După vreo trei kilometri, cotim la dreapta şi intrăm pe drumul îngust însă asfaltat care urcă susţinut pană aproape de Peştera Scărişoara. Cred că nu este prea relaxant să parcurgi acest drum când este aglomerat, mai ales dacă nimereşti şi nişte autocare prin preajmă. Dincolo de casa de bilete şi de bariera de acces se coboară pe scări metalice într-un impresionant aven cu diametrul de 60 m şi adâncimea de 48 m. Pe fundul lui se păstrează în tot timpul anului un strat gros de zăpadă. Peștera constă într-o încăpere unică cu o dezvoltare totală de 700 m. Se pătrunde în Sala Mare printr-un portal măsurând 24 m lățime și 17 m înălțime. În mijlocul acesteia se află cel mai mare gheţar subteran din România, cu un volum de 80.000 metri cubi şi cu o vechime de vreo 3.500-4.000 de ani. Fața superioară a imensului bloc de gheaţă (circa 3.000 metri pătraţi) formează podeaua Sălii Mari şi se prelungeşte sub forma unor limbi de gheaţă în mai multe săli. Spre margine, în zona denumită Biserica, există câteva formațiuni stalagmitice de gheață. Aceasta este zona turistică, restul peşterii fiind rezervație științifică. Cu toate că îi avertizasem să nu se aştepte să vadă în faţa ochilor blocuri grandioase de gheaţă, Lavinia şi Brian sunt dezamăgiţi. Fiind singuri în peşteră (ghidul nu mai însoţeşte decât grupuri mai mari) şi crezând că poate l-au ratat, Lavinia şi Brian mai fac o dată turul sectorului deschis turiştilor în căutarea gheţarului care, de fapt, se afla sub picioarele lor. A fost greşeala mea că nu i-am însoţit în peşteră şi că nu le-am dat explicaţiile necesare. Noi am văzut Scărişoara cu ceva timp în urmă, aşa că am rămas sus şi am intrat în vorbă cu paznicul. Ne sugerează să vizităm Peştera Farcu, recent amenajată. Doar dacă ne grăbim, căci domnul Tudorică (care poate fi găsit la telefonul 0746-659.102) aşteaptă turiştii doar până la ora 18. După discuţia cu paznicul, vorbim puţin cu o româncă stabilită de multa vreme în Israel şi căsătorită cu un persan, venită în concediu în ţara natală împreună cu fiica ei şi alţi apropiaţi.

Coborâm de la Scărişoara şi continuăm câţiva kilometri în direcţia cătunului Casa de Piatră, până la Izbucul Tăuz. De la un anumit punct se termină asfaltul. Parcăm maşina în dreptul săgeţii indicatoare şi coborâm spre stânga, pe poteca care ne duce la izbucul aflat la baza unei stânci semeţe – Piatra Tăuzului. Uitasem că înainte cu doar câţiva metri de izbuc trebuie să  traversăm pârâul ce vine din direcţia satului Casa de Piatră - numit astfel din cauza abrupturilor stâncoase care îl înconjoară. Pentru un moment mă gândesc să ne întoarcem şi să renunţăm la a mai vedea izbucul, neştiind dacă oaspeţii noştri gustă o astfel de experienţă şi cât de dispuşi sunt să rişte să se ude traversând pârâul. Lavinia şi Cami se descalţă numaidecât, iar Brian păşeşte încet, cu atenţie, din piatră în piatră, trecând pe celălalt mal fără să-şi ude nici măcar bocancii. Şi procedează fix la fel şi la întoarcere, spre marea mea admiraţie. Eu îmi scot doar şosetele şi intru în apă în adidaşi. Iată-ne lângă izbucul cu apă limpede, verde-albăstruie, de vreo 5 metri în diametru, ce ascunde în adâncuri un întreg univers subacvatic răsfirat în rocile de calcar. În prezent este cel mai adânc sifon cunoscut din România, cu o lungime totală de 424 m şi adâncimea maximă de circa 85 m. La doar câţiva metri de ochiul de apă, aparent încremenit, râul năvalnic care porneşte din el formează mici cascade ce trădează forţa şi debitul cu care apa iese de sub munte în Izbucul Tăuz. Brian se caţără pieptiş câţiva metri pentru a fotografia izbucul de la înălţime. Ne odihnim puţin lângă apa rece. Distanţa în linie dreaptă între ponorul Coiba Mică, peştera în care râul dispare sub munte, şi Izbucul Tăuz, acolo unde apa vede din nou lumina zilei, este de doar 4 km. Însă între aceste două puncte apa străbate un traseu sinuos prin măruntaiele muntelui timp de circa 26 de ore. O tăbliţă prinsă pe stâncă aminteşte turiştilor de accidentul speologului polonez care s-a înecat la vreo 80 m adâncime încercând să exploreze izbucul. Ne despărţim cu greu de acest colţ de rai. Lavinia şi Brian trec podeţul de lemn improvizat peste râul abia ieşit din izbuc şi fac câţiva paşi prin pădure. Din lipsă de timp, suntem nevoiţi să renunţăm la vizitarea peşterilor Vârtop, Coiba Mare şi Coiba Mică din satul Casa de Piatră. Străbaterea a încă 4 km pe drumul forestier ne-ar fi luat ceva vreme, iar la Vârtop riscam să aşteptăm ceva vreme până s-ar fi format un grup cu care ghidul să intre în peşteră. Iar Brian, din cauza înălţimii sale, cred că ar fi avut ceva dificultăţi încercând să se strecoare prin cotloanele uneia dintre cele mai frumoase peşteri pe care le-am văzut până acum, în care aproape fiecare centimetru pătrat este acoperit cu concreţiuni incredibile, frumos colorate, formate de-a lungul a 40 de milioane de ani.

Aşadar, facem cale întoarsă până în Gârda de Sus şi apoi Arieşeni, urcăm Pasul Vârtop, trecem prin Ştei, iar în Sudrigiu o luăm la dreapta spre Chişcău, să vizităm Peştera Urşilor (www.pesteraursilor.net) – una dintre cele mai renumite din România. Descoperită accidental în 1975 în urma dinamitării unei cariere, numele ei se datorează fosilelor de urşi de cavernă descoperiţi aici. Probabil din cauza blocării ieşirii din peşteră, circa 140 de urşi au rămas blocaţi în interior cu circa 15.000 de ani în urmă. Peştera are o lungime de circa 1,5 km din care numai o parte este deschisă vizitării sau cercetării ştiinţifice. Nivelul superior, cu numeroase formaţiuni carstice, este deschis turiştilor, iar cel inferior, greu accesibil, este rezervaţie ştiinţifică. În peşteră se află un schelet complet expus în poziţia în care ursul a murit, precum şi fosilele altor animale dispărute de multă vreme: o specie de capră neagră, leul şi hiena de peşteră. În galeriile şi sălile peşterii se găsesc numeroase stalagmite şi stalactite care au dat naştere unor formaţiuni de basm – domul, mastodontul, draperiile, lumânările, portalul, pagodele, candelabrele, cascadele, lacul cu nuferi etc. Peştera, a cărei vizitare durează circa 45 minute, place mult oaspeţilor noştri, Brian punând-o pe locul al doilea în topul preferinţelor sale. În aşteptarea lor, noi cumpărăm plăcinte de la o tanti simpatică şi darnică aşezată la una din numeroasele tarabe ce mărginesc drumul de acces dintre parcare şi peşteră. Lavinia şi Brian achiziţionează o sticlă de pălincă şi un set de păhărele din onix pentru ţuică.

Din Turda până în Ştei nu găsiserăm nicio benzinărie cunoscută. Aşa că, înainte de a ne întoarce spre Ştei, ne abatem puţin până la Beiuş, veche aşezare menţionată în documente încă din anul 1096. Drumul dintre Stei şi Beiuş, şi în continuare spre Oradea, este în construcţie. Doar pe acest tronson există patru porţiuni mari unde se circulă pe un singur sens (şi cine ştie câte or mai fi până la Oradea), iar coloanele de camioane formate la semafoare sunt dezarmante. De vreo două ori am mers împreună cu şirul lung de maşini din faţa şi din spatele nostru chiar dacă semaforul se făcea roşu când treceam prin dreptul lui. Din păcate, este târziu şi nu mai reuşim să ajungem la Meziad (www.pestera-meziad.ro) şi nici la Farcu, cele doua peşteri din Munţii Pădurea Craiului (www.padureacraiului.ro), în apropiere de Beiuş. Ca o paranteză, din satul Roşia se ajunge la Peştera cu Cristale din Mina Farcu, descoperită în 1987 şi plină de cristale strălucitoare de calcit. Deşi a suferit distrugeri în urma unor acte de vandalism, după cum ne-a povestit paznicul de la Scărişoara, mai are totuşi lucruri interesante de arătat. În apropierea peşterii, se pare că există şi un punct de belvedere deasupra Văii Lazurilor. Rămâne cu siguranţă pe lista noastră de obiective pentru anii următori. 

Ne întoarcem spre Arieşeni. Pe la şapte şi jumătate ajungem la baza versantului pe care vom urca până la Groapa Ruginoasă. Pe plăcuţa indicatoare scrie (dacă am văzut bine) că facem 50 minute până sus. Nu mai ţineam minte care este durata reală a traseului, aşa că grăbim pasul. După circa 25 de minute de urcat susţinut (la început mai puternic prin stâncărie, apoi mai domol prin pădure), am ajuns în marea poiană care este fapt buza gropii. În faţa noastră, având ca fundal cerul albastru, siluetele întunecate ale unui grup numeroşi de turişti care, aşezaţi în linie, fotografiază imensa ravenă scăldată de lumina asfințitului. Admirăm cea mai impresionantă formă de ravinare din România, săpată în pieptul Muntelui Ţapu până în creasta culmii care închide spre sud Valea Seacă. Şi cum altfel dacă nu cu vin, brânză şi plăcintă, pe post de aperitiv înainte de cină. În formă de potcoavă, Groapa Ruginoasă are 1.000 m lungime, 600 m în diametru şi o adâncime de peste 100 m, cu pereţii puternic înclinaţi. Pe toată suprafaţa ei, procesul de eroziune foarte activ a scos la lumină straturile de cuarţite, gresii şi argile, care conferă zonei aspectul unei răni deschise în trupul muntelui. Eroziunea continuă, săpând regresiv şi mărind rapid dimensiunile gropii. Cea mai mică ploaie pune în mişcare totul, erodând şi rostogolind sfărâmăturile la vale. Cea mai bună dovadă în acest sens pentru noi o reprezintă bradul aflat în urmă cu 7 ani la câţiva metri de margine, sub ale cărui falnice crengi ne ascunseserăm de o ploaie de vară. Din el a rămas acum doar o mică parte din rădăcina uscată, suspendată deasupra hăului. Prăpăstiile abrupte cu muchii ascuţite sunt orientate către centrul gropii, acolo unde râul Valea Seacă îşi are izvoarele, împărţind enorma excavaţie naturală în mai multe sectoare. În aval de Groapa Ruginoasă, Valea Seacă a săpat un canion greu de străbătut datorită deselor cascade. După ce terminăm sticla de vin, coborâm domol, în vreo 20 de minute. Din nou, timpul insuficient ne determină să renunţăm la vizita la Cascada Vârciorog, înaltă de 15 m, situată în apropiere, la o altitudine de 1090 m, în mijlocul unei păduri de molizi şi brazi. Evident, despre priveliştile minunate din drumul spre cătunul Pătrăhăiţesti nici nu mai poate fi vorba la acea oră.

La recomandarea prietenului nostru Emil Comşa, de la ANTREC Alba, cinăm la restaurantul pensiunii Casa Danciu din Gârda de Sus (www.pensiuneadanciu.blogspot.com), chiar la intrarea pe drumul ce merge spre Peştera Scărişoara. Noi mai fuseserăm aici în 2007, împreună cu Emil, la puţin timp după deschidere, pe vremea aceea restaurantul numindu-se Biharia. Doamna Danciu ne aşteaptă în curte şi ne conduce la etajul restaurantului. Afinata este din partea casei. Eu şi Brian alegem specialitatea casei - “traista ciobanului”. Tradiţionala plăcintă cu brânză pe lespede este delicioasă. Cam mult fum de ţigară în restaurant, noroc că putem deschide fereastra de lângă masă. Ne-a plăcut la Casa Danciu. A doua recomandare a lui Emil pentru acea seară fusese Casa Vank din Arieşeni. Poate o vom încerca data viitoare. Înainte de a merge la culcare, mai bem un vin în balconul de la Pensiunea Cota 1000.

Salina Turda, centrul Sibiului
Sâmbătă luăm micul dejun tot la Casa Danciu, pe terasa în aer liber de pe malul Gârdei Seci la vărsarea în Arieş, înconjuraţi de verdeaţă şi adăpostiţi de soare în spatele unor perdele drăguţe. Pe mesele de lemn, câteva glastre cu flori frumoase. Străbatem drumul pitoresc însă plin de curbe dintre Arieşeni şi Turda, de această dată pe lumină. Înainte cu vreo 6 km de Turda vedem în depărtare conturul inconfundabil al stâncilor ce străjuiesc Cheile Turzii, cu cei mai înalţi pereţi verticali din Munţii Apuseni. Rezervaţie naturală, cu o lungime de circa 1,3 km, Cheile Turzii adăpostesc circa 60 de peşteri şi o serie de colţuri stâncoase, un loc deosebit fiind catedrala de piatră Colţul Cocoşului. Din nou, din cauza timpului insuficient, renunţăm la vizitarea lor. Parcam maşina la câţiva metri de casa de bilete a Salinei din Turda (www.salinaturda.eu). În schimbul a 20 lei de persoană (nu se percepe taxă pentru fotografiat sau filmat) intrăm în cea mai spectaculoasă salină din România. Indubitabil, merită văzută o dată în viaţă. Zăcământul de sare de la Turda s-a format cu circa 18 milioane de ani în urmă. Salina a fost exploatată încă din perioada ocupaţiei romane şi a fost folosită de populaţia oraşului şi ca adăpost antiaerian în al doilea război mondial. Coborâm cu liftul panoramic în imensa sală centrală - Mina Rudolf. În partea stângă, privim de la balcon lacul din Mina Terezia care se deschide sub noi. Coborâm cu liftul până la lacul aflat la 90 sub pământ. Fetele ar dori să se plimbe cu barca pe lac, însă Brian şi cu mine nu prea agreăm ideea. Întorşi în sala mare, nu mai stăm la coada  pentru liftul panoramic ci urcăm cele 13 etaje pe scările de lemn care ne duc înapoi la balconul de deasupra Minei Rudolf. Lavinia este impresionată de mină şi o plasează pe locul al doilea în topul celor mai frumoase obiective văzute în această vacanţă, după Platoul Bucegi.

În Alba Iulia, facem un mic ocol prin centru pentru a admira măcar puţin, din mersul maşinii, cetatea din centrul oraşului. Istoria ei începe mult înaintea erei noastre, odată cu aşezările preistorice existente aici acum 5.000 de ani. După cucerirea Daciei, fortificaţia dacică a fost extinsă, ruinele zidului şi porţii fiind bine conservate. În 1600, Alba Iulia devine prima capitală a celor trei ţări româneşti (Ţara Românească, Transilvania şi Moldova), unite sub sceptrul lui Mihai Viteazu. Cetatea bastionară de tip Vauban, Alba Carolina, construită aici ulterior, în perioada 1715-1738, este una dintre cele mai mari şi mai impresionante cetăţi din ţara noastră, fiind una dintre cele mai bine conservate fortificaţii de acest fel din Europa. Aici se află  Catedrala Reîntregirii Neamului (Catedrala Încoronării) ce reprezintă simbolul reîntregirii României şi al Unirii de la 1918. Aici au fost încoronaţi în 1922 Regele Ferdinand I şi Regina Maria în calitate de suverani ai României Mari. Ne bucurăm apoi văzând că, în sfârşit, Sebeşul are centură ocolitoare şi că frumosul oraş medieval nu mai este cotropit zilnic de hoarde de tiruri, camioane şi autoturisme. Este de fapt capătul segmentului dat în funcţiune din autostrada ce va uni, peste ani (nimeni nu ştie exact câţi anume), Sibiul şi Deva. Aşadar nu mergem prea mult pe autostradă, căci aceasta se termină brusc şi reintrăm pe drumul european, foarte aglomerat.

În Sibiu, avem noroc şi găsim liber unul dintre cele câteva locuri rezervate pentru clienţii magazinului Billa de lângă Turnul Sfatului. Este forfotă mare căci suntem în plin Festival Internaţional de Teatru. După câteva mici cumpărături în magazinul mai sus amintit, batem în lung şi-n lat Piaţa Mare şi Piaţa Mică din centrul istoric al oraşului. Sibiul a fost fondat pe locul unei aşezări mai vechi, probabil slave, de către coloniştii saşi după mijlocul secolului 12. Două sute de ani mai târziu devine un important centru de comerţ (cu 19 bresle de meşteşugari în 1376) şi, timp de secole, reprezintă cea mai importantă cetate germana din Transilvania. Este un veritabil muzeu în aer liber, cu case datând din secolul 14. Piaţa Mare, atestată documentar încă din 1411 ca piaţă de grâne, este una dintre cele mai mari din Transilvania. Pe laturile sale sunt vechi case nobiliare medievale. Trecem prin faţa unui alt simbol al oraşului – Palatul Bruckenthal, locul de început al promovării artei în această parte a Europei. Admirăm de la distanţă turlele Catedralei Ortodoxe Sfânta Treime şi aruncăm un ochi spre Oraşul de Jos. Trecem pe lângă Catedrala Evanghelică Sfânta Maria, aflată în renovare, ce datează din secolul 14. Turnul său pe 7 niveluri, cu o înălţime de peste 70 m, este unul dintre cele mai înalte din Transilvania. În Piaţa Mică, traversăm Podul Minciunilor, construit în 1859, primul pod din Romania şi al doilea din Europa confecţionat din fontă turnată, cu decoraţiuni prin traforare şi având la capete două cercuri mari decorate cu stema Sibiului. Legenda spune că podul, care lega cetatea de Oraşul de Jos, scârţâia la fiecare minciună spusă de trecători. Zăbovim puţin la târgul de carte organizat în acele zile în Piaţa Mică. Revenim în Piaţa Mare, în căutarea unui magazin de artizanat despre care aflaserăm că ar putea avea ceea ce căutaserăm mai toată săptămâna prin întreaga ţară: sticle de ţuică sau rachiu cu fruct în interior (preferabil pară). Lavinia şi Brian doresc să cumpere câteva pentru a le face cadou la întoarcerea lor în America. Întrebăm în stânga şi în dreapta, folosim şi varianta ajutătoare sună un prieten, însă nimeni nu pare să ştie exact unde este respectivul magazin. În colţul Muzeului de Istorie Casa Altemberger, un echipaj de poliţie dintr-o maşină ne vede dezorientaţi. Le povestim şi lor ce căutăm. Sunt amabili şi ne explică cum să ajungem la magazinul de artizanat despre care presupun ei că ar putea fi vorba. Într-adevăr, la indicaţiile poliţiştilor, îl găsim aproape de Piaţa Mare, la câţiva metri dincolo de Hotelul Împăratul Romanilor, pe aceeaşi parte cu acesta, la parterul unei frumoase case cu etaj, lângă o librărie Humanitas pe care poliţiştii ne-o dăduseră ca punct de reper. Evident, sâmbătă seara magazinul este închis. Ne uităm pe geam şi vedem în interior mult căutatele sticle cu pară în interior. Sau cel puţin ni se pare că le vedem acolo. Lipit de micul magazin este un alt spaţiu comercial, la fel de mic, unde un domn vinde crenvurşti / hot-dog. Îl întreb, aşa într-o doară, dacă ştie cumva cum putem să contactăm pe cineva de la magazinul de artizanat care să ne vândă sticlele ce conţin rachiu şi pere. Domnul, foarte amabil, îmi spune că proprietara magazinului locuieşte chiar în casa la parterul căreia se aflau cele două spaţii comerciale. Doar că acum este la nunta fiului său, găzduită de hotelul pe lângă care trecuserăm cu câteva minute mai devreme. Lasă prăvălia nesupravegheată şi intră prin gangul alăturat în curtea interioară a casei, să vorbească cu un vecin al proprietarei care ştie numărul de telefon al acesteia. După câteva minute se întoarce şi îmi spune ca vecinul încearcă să o sune pe doamnă, să-i spună de noi. Peste puţin timp, apare vecinul împreună cu soţia. Ne spun ca doamna nu răspunde la telefon, probabil din cauza gălăgiei de la nuntă. Omul îşi cere scuze că nu are curaj să meargă la hotel să o scoată din nuntă pe soacra mare (aşa cum îi sugera soţia lui) şi ne spune să mai aşteptăm că poate doamna va răspunde la un moment dat, când va auzi telefonul. Le mulţumim tuturor din suflet pentru amabilitate şi eforturi şi le spunem că nu mai putem sta, oricât de mult ne-am dori acele sticle, căci suntem în criză de timp. Trebuia să ne întâlnim în seara aceea cu Oli (fratele Laviniei şi vărul meu) şi cu Dana (logodnica lui), cu care urma să ne petrecem restul weekendului. Şi mai aveam ceva de mers până la locul de întâlnire. Le urăm sibienilor drăguţi toate cele bune şi plecăm, în ciuda insistenţelor lor. Regretau sincer că oaspeţii noştri vor pleca fără sticle în America şi că vecina lor ratează o aşa vânzare şi tot încercau să găsească soluţii, sugerându-ne de exemplu să ne întoarcem luni dimineaţă în Sibiu. Am fost aşa de uimit de bunătatea total dezinteresată a oamenilor, încât am uitat să cumpăr măcar un hot-dog de la respectivul domn. Însă cu siguranţă o voi face data viitoare când vom ajunge în Sibiu. Ne întoarcem spre Piaţa Mare în mijlocul unei parade – un alai de dansatori şi cântăreţi dădeau probabil startul spectacolelor festivalului din acea seară. Ajungem la Împăratul Romanilor şi observ că printre nuntaşii ieşiţi în faţa hotelului, atraşi de zgomotul şi agitaţia din stradă, sunt şi câteva distinse doamne. Pot pune pariu că una dintre ele este soacra mare. Însă nu am curajul să le întreb care este proprietara magazinului de artizanat şi să o rog pe femeie să ia o pauză de la nuntă ca să ne vândă nouă sticlele cu rachiu. Ajungem la maşină şi nu ne putem decide dacă să mai mergem în Parcul Natural Dumbrava Sibiului, situat la marginea oraşului, sau sa ne îndreptăm cu toată viteza spre Ciungetu, satul din judeţul Vâlcea, în apropiere de Voineasa, unde urma să ne cazăm în acea seară după ce ne vom fi întâlnit pe drum cu Dana şi Oli. Alegem a doua variantă, forţaţi pentru a câta oară în acest concediu de lipsa de timp, deşi tuturor ne-ar fi plăcut o mică drumeţie prin parcul natural. Cu siguranţă, am fi mâncat brânză şi am fi băut vin, conform „tradiţiei”. Şi poate am fi găsit pe acolo şi vânzători ambulanţi cu sticle de rachiu cu pere înăuntru.

Nereuşita de la magazinul din centrul oraşului nu îmi dă pace multă vreme. Abia pe Valea Oltului îmi mai trece supărarea. La Brezoi facem dreapta şi intrăm pe Valea Lotrului. Urcăm pe barajul Lotrişor şi oprim pe malul lacului de acumulare, pentru picnicul din acea zi. Savurăm vinul şi brânza, apoi îi întâmpinăm pe Dana şi Oli cu pălincă de Bihor în păhărelele de onix cumpărate de la Peştera Urşilor. Urcăm cu toţii la Pensiunea Luminiţa (www.pensiunemunte.ro) din Ciungetu, locul nostru de suflet, în Munţii Latoriţei. Luăm cina afară, pe prispa casei, pe noile băncuţe de lemn. Avem noroc, suntem singurii turişti şi ne bucurăm de compania gazdelor atât de dragi nouă, doamna Luminiţa şi domnul Gică. Weekendul următor se împlineau fix 6 ani de când veniserăm prima dată la ei. Lavinia şi Brian primesc în dar o lingură mare din lemn pe care o iau cu ei în America. În unele părţi ale ţării, le explică Dana, aceasta simbolizează începutul unei relaţii, de pe vremea când “totul pornea de la o singură lingură”. După o zi lungă şi o masă copioasă, stropită din belşug cu pălincă şi vin, nu mai avem energie să zăbovim prea mult la taclale pe canapeaua confortabilă din holul de pe etajul unde aveam camerele. Aşa că mergem cu toţii la culcare. Succesiunea vin-pălincă-vin-palincă din acea seară a fost un pic prea complexă pentru ficatul meu, aşa încât a trebuit să merg la baie pentru o operaţiune pe care uneori, în astfel de situaţii, trebuie să o execut înainte de a putea dormi liniştit.

Ciungetu şi Transalpina

Duminică este ultima zi a periplului nostru prin ţară. Vom petrece cea mai mare parte a ei în Vâlcea, judeţul a cărui capitală, Râmnicu Vâlcea, este oraşul în care Lavinia, Oli şi cu mine ne-am născut. Luăm micul dejun în foişorul din curtea pensiunii, cu o superbă privelişte, la circa 1.200 m altitudine. Lavinia, ajutată de doamna Luminiţa, Dana şi Cami, pregăteşte o omletă americană, cea pe care Brian o căutase la toate pensiunile şi restaurantele pe unde mâncaserăm. Omleta din 20 de ouă pentru 6 persoane, plus roşii, ardei şi altele, trebuie neapărat îndoită pe jumătate, cu brânză la mijloc. Între timp, pentru Brian în mod special, domnul Gică porneşte la manivelă IMS-ul vechi de 40 de ani, încă funcţional. După micul dejun, gustos şi consistent ca de obicei, împreună cu domnul Gică şi o selecţie din câinii de la pensiune urcăm pe jos câteva sute de metri până la turnul de apă de sub Vârful Vânăta (1.467 m). Încerc să-i explic lui Brian, doar teoretic şi atât cât mă pricep, câte ceva despre cea mai complexă amenajare hidroenergetică din România. Ea deserveşte hidrocentrala subterană de la Ciungetu, care are cea mai mare putere instalată dintre hidrocentralele de pe râurile interioare, depăşită doar de cea de la Porţile de Fier, realizată pe Dunăre. S-au construit în zona Ciungetu-Voineasa-Vidra patru lacuri de acumulare care captează apele ce se scurg pe versanţii din împrejurimi şi le trimite, prin cădere liberă (din lacul Galbenu) sau prin pompare prin conducte imense îngropate în munte (din lacurile Balindru, Petrimanu şi Jidoaia) până în lacul de acumulare Vidra. De aici, printr-o conductă subterană impresionantă, apa ajunge prin cădere liberă în hidrocentrala subterană din Ciungetu. Dacă am înţeles bine de la Dan, prietenul meu cu care am cutreierat de atâtea ori prin aceste locuri şi care ne-a învăţat multe lucruri despre ele, turnul de apă lângă care ne aflam reprezintă un fel de preaplin sau o evacuare de urgenţă pentru conducta ce alimentează hidrocentrala subterană cu apă din Lacul Vidra. Sper ca în viitor Lavinia şi Brian să aibă ocazia să viziteze zona mai amănunţit. Culegem zmeură, admirăm florile şi mugurii tineri de brad. Încercăm (cine se pricepe) să recunoaştem plantele şi arborii. Peste tot în jurul nostru natura este încă verde. Cu greu ne despărţim de gazdele noastre. Aici timpul trece întotdeauna parcă nedrept de repede. Plătim, fiecare familie, câte 100 lei pentru cazare şi 50 lei pentru cină şi mic dejun. Dacă în fiecare colţ al României am cunoaşte câte o astfel de pensiune, cred că am cutreiera prin ţară în fiecare weekend.

Oprim câteva minute pe marginea Lacului Vidra, pentru o fotografie. De aici ajungem rapid la Obârşia Lotrului. Chiar la intrarea pe Transalpina, şoseaua este ocupată în întregime de o turmă de oi, urmată de o cireadă de vaci şi, în încheiere, nişte măgăruşi curioşi care mai că-şi bagă botul în maşină prin geamul deschis de Brian. Animalele vin din sens opus, ne împresoară şi se scurg alene pe ambele laturi ale maşinii. Pentru prima data în acest concediu, Brian are suficient timp să le fotografieze în voie. Căci toată săptămâna se chinuise să facă poze, din goana maşinii, câte unei vaci solitare ce mergea regulamentar pe marginea drumului. Vedem cum se strâng pe cer tot mai mulţi nori, din care urma să plouă în următoarele zile în mare parte din ţară. Noi însă urcăm neînfricaţi (calificativul nu se referă şi la mine) serpentinele de pe Transalpina şi ne oprim deasupra Lacurilor Muntinu. Sunt pline ochi de această dată, de la precipitaţiile abundente din ultimele luni. Pe munţii din jurul nostru se văd încă multe pete de zăpadă, semn că iarna nu a plecat de aici de prea multă vreme. Cumpărăm brânză în scoarţă de brad şi colac unguresc (kurtos kalacs) de la cele câteva tarabe care sunt deschise înainte de începerea sezonului de vară, atunci când parcarea improvizată pe platou devine ticsită de turişti şi maşini. Norii cenuşii sunt tot mulţi şi din ce în ce mai joşi. Un şofer venind din sens opus ne avertizează amabil că urmează o porţiune de ceaţă deasă (nu este ceaţă, ci sunt nori, însă ce mai contează) şi că pe alocuri se merge pe o singură bandă din cauza căderilor de pietre. Mergem cu grijă şi ajungem pe Pasul Urdele, la cea mai mare altitudine atinsă de o şosea din România (aproape 2150 m). Afară sunt 8 grade Celsius şi plouă mărunt. Vizibilitatea este foarte redusă, caci mergem realmente prin nori. Gheaţă să nu fie, căci în rest ne descurcăm noi. Aşa cum ştiam din anii trecuţi, drumul nu are încă parapeturi. Şi nici nu va primi prea curând căci şoseaua, oficial închisă, face subiectul unui litigiu între autorităţi şi constructor şi nu va fi deschisă circulaţiei în viitorul apropiat. Se spune că Transalpina a fost construită de armatele romane în drumul lor spre Sarmizegetusa, pavată apoi cu piatră de către Regele Carol al II-lea după 1930 şi reabilitată de nemţi în timpul celui de-al doilea război mondial, după care a fost dat uitării de autorităţile române. Când coborâm în Rânca, aproape pustie în acea zi, ploaia se înteţeşte. Pe serpentinele spre Novaci, găsim un loc cu panoramă largă spre dealurile Olteniei. Aici nu plouă, ba chiar apar şi câteva raze de soare. Este varianta de rezervă a picnicului nostru din acea zi, cu vin, brânză şi colac unguresc. Planul iniţial fusese să ne oprim undeva sus, aproape de Urdele sau de Vârful Păpuşa, de unde am fi avut o spectaculoasă panoramă a Munţilor Parâng. Dar norii deşi, care acopereau totul în jurul nostru şi care nu dădeau semne ca se vor risipi curând, ne-au stricat planurile.

Oprim în Horezu, unul dintre cele mai importante centre de ceramică populară din România. Târgul „Cocoşul de Hurez” se desfăşoară aici în primul weekend al lunii iunie reunind artişti în meşteşugul olăritului din toată ţara. Intrăm în câteva din multele magazine înşirate de o parte şi de alta a şoselei. Din păcate, lângă vasele autentice din renumita ceramică de Horezu, aici se găsesc multe imitaţii chinezeşti la jumătate de preţ, precum şi din ce în ce mai multe kitschuri.

Ultimele obiective din această excursie la care nu mai avem timp să ajungem sunt Mănăstirea Hurezi - înscrisă în Patrimoniul Universal UNESCO, cea mai reprezentativă construcţie în stil brâncovenesc şi unul dintre cele mai vaste ansambluri de arhitectură medievale păstrate în România, Mănăstirea Bistriţa - construită în jurul anului 1440 şi care  adăposteşte moaştele Sf. Grigorie Decapolitul aduse în 1497 de la Constantinopol, precum şi Muzeul Trovanţilor de la Costeşti. Iar ultima vizită o facem la bunica noastră din Râmnicu Vâlcea, oraş locuit de pe vremea dacilor, atestat documentar din 1388 şi care păstrează o mică parte din ruinele curţii domneşti a lui Mircea cel Bătrân.

Aproape de miezul nopţii, săptămâna noastră de drumeţii prin România se încheie acolo unde a început – la casa cea nouă a Danei şi a lui Oli, în nordul Bucureştiului. Am străbătut 2.100 km în 7 zile, cu un consum de motorină de 5,74 litri la suta de kilometri. Ceea ce este ok dacă ne gândim că am fost patru persoane, plus bagajele noastre pentru o săptămână. Şi că am mers pe Transfăgărăşan şi Transalpina, pe drumuri forestiere, pe şosele pline de curbe şi gropi, sau că am aşteptat minute în şir la semafoare pe porţiunile în construcţie. Cred că a fost o experienţă interesantă pentru Lavinia şi Brian şi în ceea ce priveşte mersul pe şoselele patriei, cu căruţe şi animale pe drumuri europene, automobile care merg pe contrasens şi pe trotuar, cu cartoane, lemne şi pietre care zboară în parbriz. Sper din tot sufletul că le-a plăcut excursia prin România. Cea mai buna dovadă în acest sens ar fi, din punctul meu de vedere, revenirea lor în vara viitoare. Mai avem să le arătăm Delta, Maramureşul, Retezatul, Cheile Nerei, nordul Moldovei. Şi din nou Apusenii, fără îndoială. Pentru noi a fost o experienţă minunată, un test, primul de acest fel, pe care sper că l-am trecut cu bine. Ne-a plăcut foarte mult să le fim ghizi şi le mulţumim pentru încredere şi oportunitate. Şi, cine ştie, poate că în viitor vom mai avea şansa sa repetăm experienţa împreună cu alţi turişti, dornici sa vadă frumuseţile României. Deocamdată suntem pregătiţi doar pentru grupuri foarte mici, de doua-trei persoane. Cei interesaţi pot apela cu încredere.

Închei cu o vorbă a lui Brian care mi-a plăcut mult. În România, observa el, oamenii fac garduri în jurul caselor în timp ce animalele merg libere pe străzi. În schimb, în SUA casele nu au garduri, acestea fiind folosite doar pentru a îngrădi animalele.

Bucureşti, iulie 2014

Thassos (2014)

DE 1 MAI IN THASSOS (1-4 mai)

În weekendul prelungit de 1 Mai am vrut să aruncăm o privire sumară pe Thassos, cea mai nordică din cele circa 2.000 de insule ale Greciei (doar vreo 200 se pare că ar fi locuite), a doisprezecea ca suprafaţă şi cea mai apropiată de România, supranumită insula de smarald. Suntem cu Vio (sora lui Cami) şi Petrică şi cu cei doi copii ai lor, Ana şi Matei, precum şi cu Ioana şi Bogdan, de la Maxi Tourism, cei care ne-au aranjat cazarea în Potos, mica staţiune în sudul insulei din Marea Egee.

Destinaţie turistică la modă, Thassos se adresează cu predilecţie familiilor cu copii, vara fiind probabil destul de aglomerat pe aici. Apreciez că într-o săptămână se pot vedea cele mai importante obiective turistice ale insulei, frecventată preponderent de români şi bulgari datorită distanţei scurte până la ea. Insula de formă circulară are o lungime de circa 22 km de la est la vest şi vreo 27 km de la nord la sud, cu o circumferinţă de circa 100 km. Un drum de coastă face înconjurul insulei. În centrul ei se află Muntele Ipsarion, înconjurat în toate părţile de dealuri acoperite cu păduri bogate de pini, brazi, castani sălbatici, platani uriaşi şi grădini de măslini. Rămâne una dintre cele mai verzi insule din Grecia, deşi pădurile sale au fost grav afectate de incendiile devastatoare din anii ’80-90. De jur-împrejurul insulei sunt multe fâşii de plajă, mai scurte sau mai lungi, mai late sau mai înguste, iar printre stânci sunt ascunse numeroase plaje mici şi pitoreşti. Există benzinării la tot pasul (cu preţuri bune, mai mici decât în România) şi supermarketuri. Infrastructura turistică este relativ bine dezvoltată. Se pot face scufundări, parasailing şi croaziere în jurul insulei. În fiecare dintre cele două zile de plimbări pe insulă am parcurs câte 100 km.

Vremea la început de mai a fost foarte bună, cu două excepţii în zilele în care am fost pe drum: joi după-amiază avem parte de o ploaie torenţială pe autostrada din Grecia, iar duminică după-masă, în Bulgaria, prindem ploaie în apropierea lacului de acumulare Zhrebchevo, apoi grindină la intrarea în Veliko Tirnovo. Pe insulă a fost cald, multă lume la plajă şi destui temerari care făceau baie în mare.

Una dintre cele două linii de ferryboat care face legătura cu continentul pleacă din Keramoti şi ajunge în nordul insulei, în capitala acesteia, oraşul Thassos (cunoscut şi ca Limenas sau Limin). Potos, localitatea în care stăm noi, se află diametral opus, în sudul insulei. Fost sat pescăresc, situat la circa 45 km de Limenas, staţiunea Potos este populară şi animată, probabil foarte aglomerată vara, cu o plajă nisipoasă destul de lungă, o mare puţin adâncă şi o superbă panoramă spre Muntele Athos. Joi după-amiază coborâm de pe ferryboat, părăsim Limenasul şi urmăm drumul pe coasta de vest, în sens invers acelor de ceas. La vreo 2 km dincolo de Limenaria, al doilea oraş ca mărime al insulei, chiar la intrarea în Potos dăm de complexul Alexandra Beach (www.alexandrabeach.gr). Formalităţile de cazare a familiei Vio & co. durează destul de mult, căci grecii de la recepţie nu au niciun motiv de grabă. Iar nenea cu „maşinuţa” care cară bagajele turiştilor prin interiorul complexului, din parcare în cameră, se lasă şi el aşteptat. Familia îşi ia în primire camera şi rămâne să se acomodeze, iar noi mergem până în celălalt capăt al micuţei localităţi, unde se află hotelul boutique Astir Notos (www.astirnotos.gr). La circa 250 m de plajă şi incomparabil mai mic (doar vreo 20 de camere) decât resortul Alexandra Beach. Parcăm maşinile în livada de măslini din faţa hotelului şi urcăm în camere. Luăm cina la parterul hotelului, plin pentru moment aproape numai cu români. Mare parte din ei pleacă sâmbătă dimineaţă, la capătul unei şederi de o săptămână, înlocuiţi fiind de greci veniţi pe insulă peste weekend. Pe seară mergem pe jos, traversând întreaga localitate, până la Alexandra Beach, unde ne întâlnim cu Vio, Petrică şi copiii. Petrecem seara pe şezlongurile de pe plaja hotelului, în jurul unei sticle de ţuică şi a uneia de vin.

Vineri dimineaţă, după micul dejun, pornim din Potos spre Limenas pe coasta de est a insulei, în sens opus acelor de ceas. Drumul este foarte bun, destul de larg în cea mai mare parte a sa, cu ceva serpentine, deloc periculoase. Şerpuieşte adesea pe malul mării, aşa că priveliştea este deosebită.

Prima noastră oprire este la Peninsula Aliki. Din ce am citit pe net, istoria fostului cătun pescăresc începe tocmai din secolul 7 î.Hr., astfel că ruinele antice din situl arheologic de aici reprezintă una dintre atracţiile turistice. Există două golfuri foarte pitoreşti la Aliki, câte unul pe fiecare parte a peninsulei, ambele având o plajă mică şi cochetă. Noi ne plimbăm agale pe plaja cu nisip fin din golful de vest, unul dintre cele mai frumoase de pe insulă. Apa limpede şi calmă are nuanţe de albastru, verde şi turcoaz, iar panorama de aici este deosebită. De-a lungul plajei sunt înşirate câteva taverne. Dincolo de plaje, în extremitatea peninsulei, cele două golfuri străjuiesc o mică limbă de pământ care urcă către un pinten de munte din marmură ce înaintează în mare. Aici se află vestita carieră antică de marmură, scufundată parţial în apa mării, care a fost exploatată timp de vreo 14 secole. În capătul plajei, urmăm alene cărarea ce urcă pe un promontoriu şi admirăm la umbra pinilor puzderia de flori multicolore din jurul nostru, îndreptându-ne spre cariera abandonată de marmură de la Capul Aliki. Aruncăm un ochi în capela amenajată într-o mică grotă la câţiva metri sub potecă. În scurt timp, peisajul se schimbă şi din mijlocul pinilor ajungem într-un ţinut alb, de marmură. Blocuri gigantice ale fostei cariere stau abandonate pe mal. În extremitatea sudică, cu puţin curaj şi încălţări adecvate te poţi plimba prin apa mică ce acoperă porţiunea carierei aflată sub nivelul mării. Cărarea pe care veniserăm dă ocol capului stâncos. Însă străbate un peisaj mai bolovănos spre golful de pe partea de est a peninsulei, aşa că decidem să ne întoarcem pe acelaşi drum. Se pare că din spatele tavernelor pornesc scurtături prin pădure, pe care se poate ajunge rapid la carieră, la situl arheologic şi la plaja din estul peninsulei, fără să se mai ocolească pintenul stâncos.

Plecăm de la Aliki şi, cu vreo 10 km înainte de capitala Limenas, trecem pe lângă Potamia, un sat la poalele Muntelui Ipsarion. Ca o paranteză, din Potamia începe unul din traseele ce urcă pe vârful de 1.200 m înălţime. Am citit pe net că se merge cu maşina până dincolo de ieşirea din sat, apoi se continuă pe jos. Traseul este uşor şi lin, cu ocoluri mari, având doar un urcuş mai solicitant spre final. Nu prezintă un grad mare de dificultate şi nici pericolul prăpăstiilor sau al animalelor sălbatice. Este bine marcat, pitoresc, cu locuri de popas şi băncuţe aşezate la umbră, cu peisaje superbe pe măsură ce altitudinea creşte. Spre est se vede vestita plajă Golden Beach, iar pe partea vestică se poate observa şoseaua ce porneşte din Skala Maries, se transformă în drum forestier dincolo de satul Maries, trece pe lângă Lacul Maries (Genna) şi urcă până aproape de vârf, fiind accesibil doar maşinilor de teren pe ultima sa parte. Pe hartă am văzut mai multe drumuri forestiere care brăzdează muntele, folosite mai ales de localnici. Durata traseului ce urcă pe vârf variază de la două la trei ore şi jumătate, însă la coborâre se poate scoate un timp mai bun. De pe vârf priveliştea este senzaţională, aşa că va trebui să ajungem acolo în viitoarea noastră excursie pe insulă.

Din Potamia urcăm în Panagia, sat de munte tradiţional, mic şi pitoresc, situat la circa 300 m altitudine, la 7-8 km de capitala Limenas. Şoseaua ce dă ocol insulei trece chiar prin mijlocul satului cu străzi înguste, pline de flori. Găsim cu greu locuri libere în mica parcare din apropierea piaţetei centrale, care are în centru un platan uriaş, vechi de 500 de ani. Multe taverne şi magazine de suveniruri, satul fiind vestit, din câte am citit, pentru dulceţuri de nuci verzi, smochine şi dovlecei. La mică distanţă de piaţetă găsim vestita fabrică de ulei. Intrarea în magazinul unde se vând produsele acesteia este străjuită de-o scoarţă de măslin milenar (măslinii pot trăi şi 3.000 de ani). Găsim mare aglomeraţie în magazin, aşa că ne încercăm norocul în spatele acestuia, într-un soi de muzeu al micuţei fabrici despre care se spune că produce ulei în mod tradiţional, prin stoarcere. Admirăm şi fotografiem câteva dintre utilajele vechi care dau uleiul de măsline atât de renumit. Din păcate, nu avem timp să explorăm satul, să ne plimbăm pe străduţele pe care curg izvoare naturale frumos amenajate.

Dincolo de Panagia, chiar înainte de a intra în oraşul Thassos, admirăm din mersul maşinii o parte din impresionanta carieră de marmură. Apoi facem dreapta spre Makryammos Bungallow Resort. În interiorul complexului de patru sau cinci stele, coborâm cu maşina până aproape de frumoasa plajă, cu nisip alb fin. Intrarea în apă este lină, fără pietre. Străbatem plaja şi ajungem la stâncile mari de marmură din mini-parcul amenajat pe un mic promontoriu la malul mării. Tot în incinta complexului există o mică rezervaţie cu păuni şi căprioare. Nu mai avem timp să mergem şi la Marble Beach (Saliara). Chiar înainte de intrarea în resort se făcea la dreapta un drum forestier, pe care se merge drept circa 3-5 km (vreo 10 minute) şi se ajunge la o fâşie de plajă sălbatică, neamenajată, fără taverne, înconjurată de păduri de pin şi acoperită cu pietricele albe din marmură. Apa mării, cu o culoare ireal de frumoasă, creşte brusc în adâncime. Am citit că răsăritul dă apei şi marmurei de pe plajă o nuanţă roşiatică. Nu am mai intrat nici în Limenas, capitala insulei aflată cam la vreo 10 km de continent. Am fi putut vizita o parte din vestigiile sale istorice, împrăştiate pe tot cuprinsul oraşului. M-ar fi interesat mai ales cele de pe dealul ce-l mărgineşte în partea de est, aproape de Makryammos: castelul medieval genovez, precum şi teatrul antic, construit din marmură în secolele 5-3 î.Hr., cu o capacitate de două-trei mii de persoane şi cu o minunată panoramă, apreciat pentru acustica sa şi folosit şi în prezent, pe timpul verii.

De la complexul turistic Makryammos ne întoarcem spre Potos pe acelaşi drum, pe coasta de est. Înainte să intrăm în Panagia, o luăm la stânga, coborâm nişte serpentine şi ajungem în Skala Panagia. De aici şi până la Skala Potamia se întinde Golden Beach, una dintre cele mai populare plaje ale insulei şi probabil cea mai lungă, cu Steag Albastru, ideală pentru familiile cu copii. Este nisipoasa, frumos amenajată, iar intrarea în apa extrem de clară este lină. Dacă am înţeles bine, partea de nord a plajei se mai numeşte şi Chrysi Ammoudia. Noi mergem în capătul sudic, la Skala Potamia, plaja fiind aici mai largă şi cu nisip fin în cea mai mare parte. Sunt multe taverne la marginea plajei, însă puţine deschise la început de mai. Căutăm iniţial terasa Korali, despre care citiserăm pe net, însă renunţăm şi ne oprim la prima tavernă care ni se pare ok dintre cele deschise – Theagenis Sofia, în apropiere de clădirea Tarsana, construită în secolul 19 de către călugări de la Muntele Athos. Proprietarii tavernei vecine curăţă mica grădiniţă dintre terasă şi plajă, pregătind-o pentru sezonul estival. În această zonă a plajei, îngusta stradă asfaltată desparte tavernele de micile lor terase de la marginea plajei. După masă, ne oprim la Melistalakto, un magazin cu produse tradiţionale artizanale, lipit de taverna la a cărei terasă mâncaserăm. Cumpărăm ulei de măsline extravirgin thassian, halva handmade şi altele. Vânzătoarea, doamna Efi, este amabilă, vorbăreaţă, plăcută. Pare că ştie ce vinde, ne dă să gustăm o sumedenie de bunătăţi şi dăruieşte fiecărei familii câte un mic cadou. Oferta magazinului este foarte bogată: măsline, miere (de pin, portocal, castan, cimbru), fructe conservate în miere şi sirop, lichior de fructe, vinuri, ceai (de şofran), ierburi uscate şi mirodenii, oţet balsamic, fructe uscate şi confiate, rahat grecesc, tahini, nuci prăjite şi caramelizate, gemuri handmade, biscuiţi tradiţionali şi batoane de susan, ciocolată şi nuga handmade, alte dulciuri tradiţionale, uleiuri esenţiale. Săpunul natural, obţinut manual prin metode tradiţionale din ulei de măsline, are diverse arome, însă nu este exagerat de parfumat. Ne despărţim pentru moment de Vio, Petrică şi copii, care se retrag la hotelul lor din Potos pentru somnul de după-amiază sau pentru o baie în piscină. Rămânem cu Ioana şi Bogdan şi mai facem câţiva paşi pe îngusta stradă ce străjuieşte plaja, spre Skala Panagia. Avem în dreapta marea, iar în stânga se profilează silueta masivă a Muntelui Ipsarion. Găsim închis la terasa Korali, însă alături de ea taverna Krambousa este deschisă şi deja foarte animată.

Dincolo de Kinira, un sat liniştit la vreo 20 km de capitala Limenas, ar fi trebuit să căutăm drumul care coboară la Paradise Beach, una dintre cele mai frumoase plaje ale insulei. Situată la vreo 2 km de sat, la umbra pădurilor de pin, plaja largă şi sălbatică este înconjurată de stânci pline de vegetaţie. Nisipul este fin iar apa este mică pe zeci de metri spre larg. Am înţeles de pe net că s-ar putea coborî cu maşina pe un drum în serpentine, tăiat în stâncă, lung de vreo jumate de kilometru sau se poate lăsa maşina în parcarea de lângă şosea şi se merge pe jos. Nu ştim exact de unde începe drumul şi care este starea lui, aşa că renunţăm. În faţă se vede insula Kinira, nelocuită, proprietate privată din câte am citit. Undeva între Kinira şi Aliki, în sud-estul insulei, ar mai exista un loc deosebit, la care se coboară tot pe nişte serpentine: Golful Agios Ioanis - cu stânci, păduri de pin şi lespezi de marmură ce răsar din apă. Tot în zonă, în apropiere de Aliki, ar fi şi plaja Livadi, liniştită, amenajată printre stânci.

Trecem de Aliki şi oprim la Mănăstirea Arhanghelul Mihail. Aşezată semeţ pe vârful unei stânci deasupra mării, cea mai mare şi mai cunoscută mănăstire din Thassos are o privelişte superbă spre mare şi spre Muntele Athos. A fost construită în secolul 18 şi adăposteşte fragmente din cuiele cu care a fost crucificat Iisus Hristos. Nu are taxă de vizitare, însă ţinuta este obligatorie, femeile neavând voie în pantaloni. Văzuserăm lume multă în jurul prânzului, însă spre seară erau mult mai puţini vizitatori. Biserica este mică, însă se construieşte alta mult mai mare şi impunătoare. Se află într-o curte interioară, cu garduri înalte şi poarta încuiată, aşa că nu-i putem zări decât partea superioară, cu multiple cupole. Curtea mănăstirii este plină de vegetaţie şi flori frumoase.

Înainte să ajungem în Astris pândesc eventualele indicatoare spre piscina naturală Gyola. Din câte citisem, nu se ajunge foarte uşor aici, drumul fiind destul de rău. Se pare că accesul cu maşina, până la un anumit punct, se poate face pe două drumuri neasfaltate, care se unesc la un moment dat. Piscina s-a format probabil prin prăbuşirea plafonului unei mici peşteri şi este alimentată cu apă de valurile mării. Are circa 10 m în diametru, iar adâncimea apei este de 4-8 m. Piscina nu comunică direct cu marea, căci le despart vreo 50 cm de stâncă, astfel încât apa sa este mai caldă decât cea a mării. Adăugăm şi Gyola pe lista obiectivelor pe care vrem să le vedem cu ocazia următoarei noastre excursii în Thassos. Astris este recunoscut pentru numeroasele vestigii antice, la doar câţiva kilometri de sat aflându-se ruinele unui oraş antic descoperit de curând, despre care se crede că ar putea fi o dovadă a existenţei legendarei Atlantida. În apropierea localităţii se află numeroase plaje. Noi ne oprim pentru câteva minute, dincolo de Astris, la plaja Psili Ammos, mică şi izolată, imediat lângă şosea, sub un deal împădurit, cu nisip fin şi intrare lină în mare. La mică distanţă de Psili Ammos, cu puţin înainte de a intra în Potos, ne oprim din nou şi ne plimbăm agale prin complexul Royal Paradise Resort, cu plajă proprie, frumos amenajată.

După cina de la restaurantul hotelului (din cauza căreia ratăm apusul în toate cele trei seri petrecute pe insulă), ne plimbăm pe jos prin faţa numeroaselor magazine de suveniruri, patiserii şi taverne din apropierea plajei din Potos, până la celălalt capăt al staţiunii, cel nordic, spre Limenaria. Petrecem o nouă seară pe plaja de la Alexandra Beach, tot împreună cu Vio, Petrică şi copiii şi tot cu o sticlă de vin.

Sâmbătă dimineaţă pornim pe coasta vestică a insulei, mergând în sensul acelor de ceas. Prima oprire este la Skala Maries (Skala Marion), mic port pescăresc ce se întinde de-a lungul a trei golfuleţe cu plaje. Oprim câteva minute pe marginea şoselei deasupra plajei Atspas, renumită pentru apusurile ce se pot admira de aici. Dincolo de ea, pe o străduţă îngustă cât abia încape o maşină, în pantă mare, ne strecurăm rapid spre celelalte două golfuri. Plajele arată un pic cam deprimant, însă situaţia se schimbă probabil pe timpul verii. Părăsim Skala Marion şi mergem 15 km spre interiorul insulei, pe un drum asfaltat ce traversează preţ de câţiva kilometri o plantaţie de măslini, irigată cu apa coborâtă prin conducte din lacul pe care urmează să-l vizităm. După 15-20 de minute ajungem în Maries (Marion). Nu intrăm pe străduţele înguste ale vechiului sat, ci continuăm spre lac pe drumul forestier bine întreţinut. Pe marginea drumului, doi apicultori trebăluiesc pe lângă câţiva dintre miile de stupi care fac din Thassos un puternic producător apicol, renumit pentru mierea de pin. După vreo 3 km dincolo de sat ajungem la Lacul Maries (sau Genna), singurul lac din Thassos. Oprim pe marginea drumului în dreptul primul indicator spre lac, cu câţiva metri înainte de a ajunge la o parcare improvizată. Coborâm şi admirăm lacul din stânga noastră. Mergem pe mal până la capătul lui, în locul în care lacul „curge” la vale sub forma unui râu. O luăm la dreapta şi coborâm spre frumoasa cascadă la baza căreia facem un scurt popas. Din ce am citit pe net, se pare că ar mai exista şi o a doua cascadă, la care s-ar ajunge escaladând câteva stânci. Eu însă nu am găsit-o, deşi am coborât puţin în aval în căutarea ei. Ca o paranteză, pentru cei amatori de offroad, se pare că drumul forestier continuă dincolo de lac şi se bifurcă după vreo 3-4 km: la stânga se urcă spre Vf. Ipsarion, iar spre dreapta se ajunge în satul Kastro. Însă calea normală de acces spre Kastro, cel mai vechi sat de pe insulă, porneşte din Limenaria. Astfel, în circa 35 de minute se urcă la 450 m altitudine, în satul singuratic şi izolat de lume, înconjurat de munţi, cu ruine străvechi, case din piatră cu arhitectură autentica, peisaje pitoreşti şi vederi panoramice ale Marii Egee şi Muntelui Athos. Am citit că singura tavernă din sat are produse tradiţionale – iaurt din lapte de capră sau oaie, omletă grecească şi desert specific zonei – iaurt cu miere şi nuci.

Ne întoarcem în Skala Marion şi continuăm spre nord, cu intenţia de a parcurge cât mai mult din coasta vestică, până aproape de Limenas, şi de a ne opri la o tavernă pe malul mării, unde să mâncăm şi să ne petrecem după-amiaza. Ajungem la Skala Kallirachi, unde există mai multe plaje retrase şi câteva taverne cu peşte. Tavernele însă nu sunt vizibile de pe şosea, din goana maşinii, aşa cum credeam noi, aşa că mergem mai departe. Acelaşi lucru ni se întâmplă şi în Skala Sotiros, localitate pe care o străbatem rapid fără să vedem plaja cu nisip fin şi palmieri.

Locuită din vremuri preistorice, insula a fost o bogată sursă de aur, argint şi marmură albă. Din timpuri străvechi oamenii au înălţat localităţi la malul mării. Însă probabil din cauza năvălitorilor şi a piraţilor s-au refugiat adesea în munţi, unde au construit sătucuri pitoreşti. Astfel, în majoritatea localităţilor de pe coasta de vest, din şoseaua de coastă se desprind drumuri ce urcă spre interiorul insulei, străbătând dealurile şi ajungând până la satele cele mai îndepărtate şi mănăstirile ascunse. Din Skala Kallirachi se poate urca în satul Kallirachi, cu străzi înguste şi pitoreşti. La fel, din Skala Sotiros se urcă cam 4 km până în Sotiros (la circa 380 m altitudine), alt sat tradiţional.

Nu mai avem răbdare să căutăm plajele de pe coasta de vest, aşa că întoarcem maşina undeva între Skala Sotiros şi Prinos. Aşadar, nu mai ajungem în Skala Prinos, un port cu taverne şi cafenele, unde turiştii (cei care au timp, nu cei ca noi) pot asista la fabricarea ambarcaţiunilor de lemn. Tot în zonă se pare că există şi frumosul sătuc Dasilio Prinos, la marginea unui golf, cu o plajă retrasă, cu Steag Albastru, cu nisip fin şi apă puţin adâncă. Din Prinos, se urcă pe un drum asfaltat până la două pitoreşti sătucuri de munte: coloratele şi cochetele Mikros Kazaviti (sau Mikros Prinos) şi Megalos Kazaviti (sau Megalos Prinos). După unele păreri, cele două sate tradiţionale vechi sunt mai frumoase decât mediatizatul Theologos. Sus pe munte, între Mikros Prinos, Maries şi Sotiros, se află Mănăstirea Sf. Pantelimon, construită în 1843 din piatră de pe munte într-o zonă foarte pitorească. În spatele ei, o peşteră parţial îngheţată chiar şi pe timpul verii şi un bazin natural din piatră cu apă sfinţită. Dincolo de Skala Prinos, continuând pe drumul de coastă, ultima staţiune mai mare este Skala Rachoni, cu vreo 10 km înainte de a ajunge în Limenas. Pe raza micii localităţi sunt câteva plaje amenajate, presărate printre formaţiuni stâncoase. Şi din Skala Rachoni porneşte un drum spre interiorul insulei, ce ajunge după vreo 4 km în liniştitul sat de munte Rachoni, cu mulţi măslini ce bat mia de ani, măslinele şi renumitul ulei de aici reprezentând ocupaţia principală a celor câteva sute de locuitori. Dincolo de Skala Rachoni, am citit că ar mai fi câteva plaje deosebite: Pachis, La Scala, Glyfada, Papalimani etc. Mi-aş dori ca într-o excursie viitoare să explorăm mai pe-ndelete coasta de vest, căutându-i plajele ascunse şi urcând în satele cocoţate pe munte.

Ne întoarcem aşadar spre Potos şi avem de ales între plajele Tripiti (între Skala Marion şi Limenaria) şi Pefkari (între Limenaria şi Potos). O alegem pe cea din urmă, aşa că trecem în viteză prin Limenaria, fără să vizităm oraşul. Am citit că în zona portului, pe o stâncă, există un castel vechi, cu o privelişte frumoasă, în apropierea căruia se află ruinele unei vechi mine de zinc. Sunt mai multe plaje în zona localităţii, Metalia fiind una dintre cele mei cunoscute, în estul oraşului, la ieşirea spre Potos.

Ne oprim la plaja Pefkari, situată la intrarea în Potos dinspre Limenaria. Pefkari este despărţită de plaja de la Hotelul Alexandra Beach doar printr-un pinten stâncos ce intră în mare, pe care s-a amenajat un mic parc într-o pădurice de pini. Micuţa “staţiune” ce se întinde de-a lungul unui golf deschis are o plajă destul de mare, cu Steag Albastru pentru calitatea nisipului şi apei. Mâncăm de prânz la KA.PA.HI (www.beachotel-kapahi.gr), una dintre tavernele înşirate la marginea plajei, apoi ne relaxăm pe plajă: ne jucăm în nisip, ne plimbăm pe malul mării sau stăm la soare pe şezlonguri. Admirăm câţiva temerari care, după ce se antrenează în apă mică, ies în larg la bordul unei bărci cu motor pentru o şedinţă de scuba diving. La finalul şederii noastre pe plaja Pefkari facem o plimbare pe promontoriu şi coborâm pe stânci până lângă apă să vedem de aproape aricii de mare.

Din centrul localităţii Potos urcăm circa 10 km pe drumul asfaltat, larg, în pantă domoală, până în Theologos, un sat tradiţional macedonean, fostă capitală a insulei. Ca mai toate satele de munte din Thassos, vestitul Theologos are străzi înguste şi întortocheate, cu o singură bandă pe care se merge în ambele sensuri. Sunt trei străzi principale în Theologos, lungi şi aproape paralele, care se despart la întrarea în sat şi se unesc la ieşirea din acesta. Sunt legate unele de altele prin multe uliţe din piatră, în trepte, mare parte din ele pietonale. Ajungem fără să vrem cu maşinile până în „centrul” satului. Nu găsim loc de parcare aşa că ne întoarcem puţin să parcăm. Revenim pe jos. Suntem pe cea mai sudică dintre străzi, în partea de jos a satului. O străbatem până la capăt, la ieşirea din Theologos, apoi ne întoarcem pe cea din mijloc, situată un pic mai sus decât prima. Satul datează din 1287, iar la începutul anilor ’80 a primit titlul de capitală culturală a insulei şi aşezare tradiţională, datorită arhitecturii sale deosebite. Aproape toate construcţiile sunt din piatră, inclusiv ţiglele de pe acoperişuri. Piatra este furnizată de o imensă colină de stânci plate ce se desprind uşor, care mărgineşte satul. Aproape de centru, Taverna Stelios ne ispiteşte cu miel şi ied la proţap, una dintre specialităţile culinare ale satului. La câţiva paşi este Taverna Kleoniki, cu o frumoasă terasă. Ambele sunt o alternativă bună la arhi-mediatizata Taverna Augostos, situată la intrarea în sat, ale cărei pliante de prezentare le primiserăm încă de pe continent, în Keramoti, când stăteam la coada pentru îmbarcarea pe ferryboat. Ne plimbăm agale pe străduţele pitoreşti şi admirăm casele vechi, împodobite cu flori, apoi intrăm în vreo două magazine cu produse tradiţionale: miere, dulceţuri, mirodenii, săpunuri, lichioruri etc. Surprinzător pentru un sat turistic, preţurile la uleiul de măsline sunt destul de bune.

După cină, Vio şi Petrică, împreună cu copiii ne vizitează la hotel. Plecăm cu toţii pe jos până în centrul Potosului. Cumpărăm câteva suveniruri apoi ne plimbăm prin faţa tavernelor, unele dintre ele pline ochi de turişti. Mare parte dintre ei români. Noi ne aşezăm pe plajă, pe şezlonguri, şi savurăm încă o sticlă de vin, în ultima seară petrecută în Thassos. Ne gândim să revenim pe insulă la un moment dat, dar cu siguranţă o vom face în extrasezon.

În încheiere, câteva date tehnice ale călătoriei noastre: din Bucureşti până în Potos sunt 600 km care se pot străbate în circa 10 ore. Cea mai mare parte a drumului (370 km) este prin Bulgaria, pe care am parcurs-o în 5 ore şi jumătate, deci cu o medie de circa 70 km/h. În Grecia, între vama Makaza şi Keramoti, locul de unde am luat ferryboat-ul, sunt 115 km care se străbat într-o oră şi jumătate: cam 20 km din graniţă până la Komotini, 80 km pe autostradă şi alţi 15 km până la Keramoti. Astfel, între Ruse şi ferry sunt 485 km care se parcurg în 7 ore. La acestea, adăugăm circa 1 oră între Bucuresti şi Ruse (75 km), 1 oră pentru ferryboat (40 minute călătoria pe mare, plus vreo 20 minute operaţiunile de îmbarcare), şi încă 1 oră pe insulă, între capitala Thassos şi Potos (vreo 45 km).

Noi am plecat din Bucureşti joi dimineaţă pe la 5, în jur de 6:15 treceam podul către Ruse, iar la 11:40 eram în vamă la Makaza, mergând pe următoarea rută: Ruse - Biala - Veliko Tirnovo - Gurkovo (pentru a evita Pasul Shipka) - lacul de acumulare Zhrebchevo - Nova Zagora - A1 spre Sofia până în dreptul Stara Zagora - Dimitrovgrad - Haskovo (se traversează oraşul) - Kardzali (OMV cu preţuri bune, însă aglomerat când am trecut noi) - Balabanovo. Aici, în bifurcaţia de la ieşirea din localitate există un indicator spre Makaza / Grecia. Practic se merge înainte pe drumul din dreapta. Cel din stânga ajunge într-un final tot la Makaza, însă trece prin Momclilgrad şi Podkova. Este vechiul drum spre Makaza, despre care am înţeles că este mai lung şi mai prost. Drumul de la Balabanovo la Makaza este ireproşabil. Am aşteptat în vamă o oră şi 40 de minute, la o coadă lungă de 1 km. Acest lucru se întâmplă în UE, în anul 2014, într-un punct de vamă nou inaugurat, pe unde nu au voie să treacă tiruri şi camioane. Absolut jenant. Mă gândesc că vameşii (probabil cei bulgari) o fac intenţionat. La 13:20 reuşeam să intrăm în Grecia, iar la 14:50 eram la ferryboatul din Keramoti. Din vama Makaza, am mers pe drumul A23 până la capătul său, dincolo de localitatea Tichiro. Facem dreapta spre Komotini. După circa 1,2 km, la următoarea intersecţie, facem stânga şi avem imediat pe dreapta o benzinărie BP. După 400 m, într-o intersecţie în T, o luăm din nou către stânga intrând astfel pe centura de est a oraşului Komotini. Străbatem circa 4,8 km, până la finalul acesteia, apoi drumul o ia la dreapta, spre Komotini, mergând câteva sute de metri paralel cu drumul naţional 2, Komotini - Alexandropolis. Intrăm pe acesta făcând de două ori stânga (există semafor) şi mergem puţin înapoi, în direcţia Alexandropolis. După circa 700 m ieşim de pe drumul 2 spre dreapta şi apoi ţinem iarăşi dreapta pentru a intra pe autostrada 2 Egnatia Odos, în direcţia Salonic. Ruta pe drumul A23, centura Komotini şi drumul naţional 2 poate fi vizualizată pe www.wikimapia.org. Ne dăm jos de pe autostradă la ieşirea spre Chrisoupoli, apoi ajungem rapid în port la Keramoti, unde plătim pentru ferry 3 euro de adult şi 20 euro pentru maşină (pentru Logan preţul este mai mic, undeva pe la 16 sau 17 euro).

Părerea mea este că ruta prin vama Makaza este o alternativă bună de ajuns în Grecia, comparativ cu varianta prin Sofia, chiar şi atunci când se merge spre vestul Greciei, de exemplu în insulele din Marea Ionică. Asta dacă facem abstracţie de timpul de aşteptare în vamă. Am auzit că într-o după-amiază de sâmbătă în iunie 2014, imediat după începerea vacanţei, acelaşi kilometru de coadă la graniţă s-a parcurs în nu mai puţin de 3 ore.

Totuşi, la întoarcerea spre Bulgaria lucrurile în vamă par că se desfăşoară mai rapid. Duminică, la 9 dimineaţă, plecăm din Potos, luăm ferry-ul de ora 10, peste 40 de minute suntem la Keramoti, iar la 12:15 ajungem la Makaza. La vamă, sunt cinci maşini în faţa noastră. Când ne vine rândul, vameşii ne iau paşapoartele apoi pornesc în cabina lor o mare discuţie, preţ de vreo 5 minute bune. Ori făceau schimb de tură, ori aveau ceva foarte important de discutat. La 17:50 suntem în Ruse. Luăm cina la restaurantul tradiţional Chiflika din centrul vechi al oraşului. Chelnerii vorbesc româneşte. Mâncarea este bună, iar preţurile sunt mici, cu tot cu conversia valutară în lei, clar în favoarea lor.