A TREIA DRUMEŢIE PRIN TRANSILVANIA ÎN ULTIMUL AN ŞI JUMĂTATE (5-7 decembrie)
Moş Nicolae ne-a adus în dar a doua excursie prin România
din acest an cu noi în calitate de „ghizi turistici amatori”. În mare, am urmat
o parte din traseul parcurs prin ţară la începutul verii împreună cu verişoara
mea Lavinia şi prietenul ei newyorkez Brian. De această dată, „clienţi” ne-au
fost: Liana – prietena noastră proaspăt întoarsă în ţară după 9 luni petrecute în
China, Phil – amicul ei britanic venit pentru prima oară în Romania (şi aflat la
finalul şederii sale de două săptămâni pe meleaguri mioritice) şi Gabi – sora Lianei.
Vineri dimineaţă, am lăsat în urmă un Bucureşti mohorât
şi ploios, care nu mai văzuse soarele de mai mult de o lună de zile. Am ajuns
în Sinaia, unde am oprit să ne dezmorţim niţel. Ne-am plimbat vreo oră prin
„curtea” acoperită de zăpadă a Castelului Peleş
(www.peles.ro) – reşedinţa de vară a regelui Carol I,
construit între 1873-1914 şi inaugurat în 1883, probabil cel mai vizitat muzeu
din România. Din cauza programului de vizitare (mai scurt pe perioada iernii) de
la biserica săsească fortificată din Prejmer (până la ora 15) şi de la Castelul
Bran (ultima intrare la 16) – cele două obiective de pe agenda zilei –, oaspeţii
noştri decid să amâne vizitarea
Peleşului pentru viitoarea excursie a lui Phil în România. Care va avea loc probabil
vara, dacă ne gândim de câte ori a auzit Phil refrenul „să vezi vara cum arată
aici” sau „dacă ai fi venit pe timpul verii…”. Un pic mai încolo de castel,
printre crengile desfrunzite şi ninse ale copacilor, se iţeşte silueta
Pelişorului, reşedinţa de vară a cuplului regal Ferdinand şi Maria şi decorat
de însăşi Regina Maria. Din cauza norilor groşi şi joşi, nu vedem niciun pic din
munţii ce străjuiesc Valea Prahovei.
Dincolo de Predeal, apariţia soarelui ne înseninează ziua
şi ne fac şi mai veseli decât eram. Ne grăbim spre biserica evanghelică din
Prejmer, la care ajungem pe la 14:30. Evident, suntem singurii turişti la ora
aceea, cu 30 de minute înainte de finalul programului de vizitare. În opinia
mea, la Prejmer se găseşte unul dintre cele mai frumoase trei ansambluri
săseşti fortificate din Transilvania, celelalte două care îmi plac foarte mult
fiind la Viscri şi Biertan, toate trei incluse
în patrimoniul universal UNESCO.
Înainte de a spune câteva cuvinte despre
biserica săsească din Prejmer, voi face o paranteză şi voi relua puţin din ceea
ce scriam în povestirile mele anterioare (scuze celor care le-au citit deja) –
cea despre concediul nostru din 2013, în care am descoperit Transilvania
rurală, şi cea prilejuită de mini-turul României din această vară, cu Lavinia
şi Brian. Zonă de confluenţă a multor
culturi şi civilizaţii, Transilvania este un loc de convieţuire a diferitelor
grupuri etnice (români, maghiari, rromi, saşi, sârbi), care păstrează multe
vestigii medievale bine conservate. Coloniştii saşi au ajuns în sud-estul
Transilvaniei în secolele 12-13, în zona actualelor judeţe Braşov, Sibiu şi o
parte din Mureş. Au fost invitaţi să se stabilească aici de către regii
Ungariei pentru a apăra graniţele estice ale Europei creştine împotriva
invadatorilor tătari şi otomani. Aşezămintele săseşti au fost ridicate începând
din secolul 12, incluzând aici şi cele şapte cetăţi medievale principale:
Braşov, Sibiu, Sighişoara, Cluj-Napoca, Bistriţa, Sebeş şi Mediaş – construite
în scopul protejării locuitorilor contra deselor asedii ale tătarilor şi
turcilor din Evul Mediu. Comunitatea
saşilor a reuşit să supravieţuiască şi să prospere pe aceste meleaguri timp de peste
800 de ani. Cele mai importante oraşe au fost fortificate, iar în comunităţile
mai mici s-au ridicat ziduri de apărare în jurul bisericii. Ansamblurile
fortificate au o dublă utilizare, sacră şi de apărare, biserica reprezentând
centrul spiritual şi defensiv al fiecărui sat. În timpul asediilor, saşii se
retrag (uneori cu tot cu animale) în interiorul incintei. În zidurile
fortificate sunt construite magazii de grâne şi alimente, utilizate şi pe timp
de pace. Din cele circa 300 de biserici fortificate construite între secolele
12-16, au rezistat trecerii timpului circa 150, cu o mare varietate de stiluri
arhitecturale. Fortificarea
bisericilor, ca metodă de apărare a satelor săseşti, este o formulă
arhitecturală care acum este considerată unică în Europa. Deşi saşii au
utilizat tehnici similare în cetăţile medievale de pe întregul continent,
bisericile ţărăneşti fortificate în stil specific săsesc care au rezistat
timpului în Transilvania sunt total diferite de celelalte. Se pare că nicăieri nu se mai găsesc
atâtea biserici fortificate într-un areal atât de restrâns. Ele constituie o
realizare arhitecturală excepţională, datorită diversităţii lor şi a folosirii
mai multor tipare defensive din faza târzie a Evului Mediu european.
Ansamblurile fortificate reiau, transformă şi adaptează în anumite condiţii
monumente mai vechi, de la scundele bazilici romanice până la bisericile din
goticul târziu. Satele săseşti au un aspect tipic – reţele regulate de străzi,
grupate în jurul bisericii – rămânând relativ neschimbate în structură şi
mărime timp de mai multe secole. Casele au fost construite în stilul
vest-european specific perioadei. Au faţade compacte (decorate adesea cu motive
locale), ziduri înalte şi porţi de lemn, suficient de late pentru a primi un
car cu fân. Curtea ascunsă privirii trecătorilor este de obicei pietruită. La
stradă se află casa, de regulă de o parte a porţii (mai rar pe ambele părţi),
iar spre spatele curţii sunt grajdurile şi hambarele. Comunitatea săsească şi-a
pierdut în perioada comunistă şi după 1990 spiritul de coeziune şi
solidaritate care a definit-o timp de mai multe secole. După 1945, mulţi saşi
au fost deportaţi în Siberia iar în sate au fost aşezate forţat familii de
rromi. Am auzit poveşti dureroase despre rromii care au ocupat casele bune, de
la stradă, în timp ce saşii, proprietarii gospodăriilor transmise din generaţie
în generaţie, au fost nevoiţi să se înghesuie în magaziile, şoproanele şi
grajdurile din spatele curţilor. Până în 1990, localităţile săseşti au fost
abandonate de foştii locatari, care emigrează în mai multe valuri. Statul
comunist primea sume de bani de la guvernul federal pentru fiecare sas pe care
îl lăsa să plece în Germania. Astăzi moştenirea culturală a saşilor se găseşte
într-un mediu cumva străin, căci populaţia românească şi minoritatea rromilor
nu au legătură istorică şi nu se identifică cu tezaurul spiritual al satelor
săseşti.
Să ne întoarcem însă la biserica
fortificată din Prejmer, cea mai mare din sud-estul Europei. Fiindcă Prejmerul era prima localitate care
primea numeroasele lovituri ale tătarilor şi turcilor veniţi prin Pasul Buzău,
după ce Sigismund de Luxemburg, împărat german şi rege al Ungariei, a permis la
sfârşitul secolului 14 construirea sistemelor de apărare din piatră, începe fortificarea
bisericii prin ridicarea unei incinte înalte înconjurată de un şanţ lat cu apă.
Având la bază o grosime de până la 5 metri, zidurile de centură urcă în
înălţime până la 12-14 m, urmând un traseu circular. Cetatea are două incinte,
prima fiind construită în jurul bisericii, iar a doua, mai mică, alipită
gangului boltit al porţii de intrare prevăzut cu hersă. Admirăm interesanta
reţea de scări din lemn, din curtea interioară, care asigură accesul la cele peste 270 de „locuinţe” tip fagure,
aşezate pe 3-4 nivele în zidul de centură care înconjoară biserica. Fiecare
familie avea desemnată o astfel de cameră. Numerele lor corespundeau cu cele
ale caselor din sat, camerele moştenindu-se peste generaţii şi având dublu rol:
în timpul asediilor serveau ca adăpost pentru comunitate şi provizii, iar pe
timp de pace erau folosite ca spaţii de depozitare. Intrăm în biserica
impunătoare. Există mai multe opinii în
ceea ce priveşte originea planului în cruce greacă al bisericii, unic în
Transilvania. Piesa cea mai valoroasă este altarul poliptic care datează de
prin anul 1450, fiind cel mai vechi din Transilvania. Este format dintr-un
triptic cu panou central şi aripi laterale pictate pe ambele feţe. După ce
ieşim din biserică, străbatem în mare grabă o porţiune a întunecoasei galerii
de apărare din zidul de centură ce înconjoară biserica. Ne oprim puţin în faţa
ferestrei unde se află fixată scândura care pe vremuri reprezenta suportul
pentru „orga morţii”, unică printre saşi,
pentru care este renumită fortificaţia: mai multe arme fixate de o parte şi de
alta ale unei scânduri de stejar, care se rotea în jurul unui ax de fier pentru
ca armele să fie încărcate rapid şi să tragă aproape continuu. Înainte să
părăsim curtea interioară, admirăm exponatele din cele câteva încăperi din
zidul de incintă al fortificaţiei, care găzduiesc expoziţia muzeală ce încearcă
să reînvie un crâmpei din viaţa de odinioară a saşilor de pe aceste meleaguri. Mulţumim doamnei de la intrare pentru răbdare şi
înţelegere, căci, cu toata graba noastră, depăşiserăm cu vreo 10 minute ora de
închidere. Mă gândesc, în timp ce părăsim satul, că biserica din Prejmer este foarte frumoasă şi primitoare şi pe perioada
iernii şi mă bucur nespus că oaspeţii noştri au avut ocazia să o vadă, fie şi doar
pentru câteva zeci de minute.
Cu un soare orbitor în faţa ochilor, ne grăbim spre Bran.
„Ajutaţi” de cele două benzi pe sens ale centurii de nord a Braşovului, ajungem
la castel (www.bran-castle.com sau www.castelul-bran.com) cu
câteva minute înainte de ora 16, până la care se permite accesul turiştilor în
sezonul hibernal. Castelul Bran, construit în anii 1380 pe o stâncă de 60 m înălţime şi
folosit ca cetate de apărare şi ca punct de vamă, este cunoscut mai puţin
pentru arcadele sale, portalurile gotice masive, încăperile boltite şi scările
săpate în piatră, şi mai mult datorită legendei vampirului Dracula. Conform
statisticilor, se pare că este cel mai vizitat obiectiv turistic din România.
Miturile spun că a fost casa conducătorului Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş. Între
1920-1957, castelul a fost reşedinţă regală, un dar din partea braşovenilor
pentru Regina Maria a României.
După vizitarea castelului, pornim spre Sighişoara, unde
urmează să ne cazăm, căci Pensiunea Cartref din Saschiz, la care ne gândiserăm
iniţial, este închisă peste iarnă. În drum, ar fi trebuit să oprim la
restaurantul pescăresc Casa Păstrăvarului –
Doripesco, situat undeva pe partea stângă a drumului, înainte de serpentinele ce
urcă prin Pădurea Bogăţii, una dintre cele mai importante păduri de foioase din
ţară. Nu ştiu de ce ţineam eu minte că restaurantul ar fi undeva mai departe,
abia după ce urcam câteva dintre serpentine. Aşa că îl ratez cu succes şi mă
simt groaznic faţă de oaspeţii noştri, înfometaţi încă din Bran. În căutarea
unei alternative, Cami susţine că Hanul Cetăţii din Saschiz are
referinţe bune pe Internet. În vara lui 2013,
zăboviserăm la o bere şi o cafea în ambianţa deosebită a terasei de vară din
curtea interioară a pensiunii, foarte frumos decorată cu obiecte vechi din
gospodăriile ţărăneşti săseşti de odinioară. Îmi aminteam că meniul nu mă
impresionase prea tare, dar am zis să le mai dăm o şansă. Oprim, intrăm
şi ni se spune sec că nu putem să mâncăm la ei. Nu am mai insistat să aflu de
ce. Nici în vara anului trecut nu au fost prea prietenoşi. Din pură curiozitate, am întrebat-o atunci pe
domnişoara care ne servea dacă au camere libere, căci pensiunea fusese la un
moment dat pe lista noastră cu posibile locaţii de cazare şi ne gândeam să
vedem cum arăta pe interior. „Şefa” ne-a transmis prin intermediul domnişoarei
o carte de vizită şi răspunsul că toate camerele sunt ocupate. Fără să se
intereseze măcar când şi câte nopţi doream să petrecem la ei. Dar poate că am
eu pretenţii prea mari...
Aşadar, fiindcă nu ne-am mai oprit pe drum să mâncam,
ajungem mai devreme la Casa Richter (www.pensiuneacasarichter.ro), unde urma să petrecem următoarele două nopţi. Situată
chiar în cetatea medievală a Sighişoarei, pensiunea este o casă tradiţională
săsească din 1716, excelent renovată şi transformată, dată în folosinţă în vara
anului trecut. Doamna Alina Coman, administratorul pensiunii, ne întâmpină cu
căldura, ne prezintă camerele, iar apoi, la rugămintea noastră, ne recomandă să
cinăm la restaurantul pensiunii Alte Post (www.gasthaus-altepost.ro), de lângă parcul central, proaspăt împodobit pentru
sărbătorile de iarnă. Alte Post a fost o
recomandare excelentă, căci am avut parte de linişte, o servire atentă, meniu
variat, mâncare deosebită, bună şi multă. Cina a fost încheiată, cum altfel, cu
nişte delicioşi papanaşi. Rugaţi să facă un top al locurilor văzute în acea zi,
am avut bucuria să constat că prietenii noştri au fost mai încântaţi de
biserica fortificată de la Prejmer decât de castelul din Bran.
Ca o paranteză, apropos de cazare, am avut parte de o
întâmplare cel puţin ciudată. La recomandarea unei colege, aleseserăm iniţial
să stăm la Casa Cositorarului, situată tot în cetate. Cu câteva zile înainte de
excursia noastră, duminică 30 noiembrie, facem rezervare pe Booking.com. Deşi
primim prin email confirmarea rezervării, vrem să fim siguri că totul este în
ordine, aşa că sunăm luni dimineaţă la pensiune. Doamna de la recepţie ne
confirmă rezervarea şi preţul. Îi spunem că vom ajunge seara, o rugăm să separe
paturile din camera twin, ba chiar discutăm despre locul de parcare şi modul în
care ajungem la el. Toate bune şi frumoase, considerăm cazarea rezolvată. Asta
până miercuri, deci cu doar două zile înainte să ne înfiinţăm la uşa lor, când
Liana sună să-i întrebe dacă este posibil să suplimenteze cu un pat camera
twin. Ocazie cu care aflăm cu stupoare că nu avem nicio rezervare, căci la
măreaţa pensiune, în weekendul cu pricina, este nu-ştiu-ce paranghelie, de la
care cu siguranţă pensiunea câştigă mai mult decât ar fi primit de la noi pentru
două camere şi nişte mic-dejunuri. Doamna care administrează pensiunea (poate e
chiar proprietara, nu îmi este prea clar), foarte senină, ne spune că este
greşeala Booking.com, care nu ar fi trebuit să permită rezervări pentru acel week-end
(deşi am aflat ulterior de la Booking că pensiunea administrează pagina sa de
pe portal). Perfect de acord până aici, pentru că oricine, chiar şi
Booking.com, nu-i aşa, poate face greşeli. Dar de ce nu ni s-a spus asta luni
când am sunat să confirmăm rezervarea? Doamna nu înţelege nici în ruptul
capului că poate ar fi fost de datoria ei să ne anunţe şi pe noi de această
„greşeală”, ideal înainte de a ajunge la faţa locului şi a constata, seara
târziu, că nu avem cazare. Probabil a fost mult prea greu (sau poate total
inutil, în opinia doamnei) să ne dea un telefon sau un simplu email în acest
sens. Doamna recunoaşte că a auzit când colega ei ne-a confirmat rezervarea,
fiind prin preajmă, însă nu a dat atenţie conversaţiei telefonice, ocupată până
peste cap cu alte treburi mult mai importante decât o discuţie cu nişte clienţi
care intenţionau să-i calce pragul. Câteva replici ale doamnei ne-au lăsat cu
gura căscată şi ne-au făcut să înţelegem cu cine avem de-a face: „ce vă supăraţi
aşa, alţi clienţi în situaţia asta au fost înţelegători şi au acceptat să fie relocaţi
în alte pensiuni”, „aveţi destul timp până vineri să găsiţi altă cazare, căci Sighişoara
este goală” sau „ce vreţi acum, să vă returnez comisionul de la Booking”. Dacă
doamna respectivă este proprietara, mă bucur nespus că nu i-am băgat în buzunar
nişte bani nemeritaţi, iar dacă este doar administrator, sunt foarte curios dacă
proprietarii au idee despre calitatea personalului pensiunii şi ce părere au
aceştia despre astfel de practici. Este a doua experienţă tristă pe care o avem
la Casa Cositorarului, după ce în vara lui 2013 veniserăm la „pomul lăudat”, încercând să mâncăm ceva într-o seară.
După vreun sfert de oră de aşteptare, singura domnişoară care servea la
celelalte mese îşi dă seama că noi nici măcar meniu nu am primit. După alte
minute bune ne aduce câteva foi rupte dintr-un fost meniu şi promite că revine
să ne ia comanda. Avem ghinion, căci foile primite conţin doar micul dejun şi
salate. Le studiem cu atenţie şi nu înţelegem dacă ăla este tot meniul sau
putem comanda şi ceva mai consistent de pe paginile care poate lipseau din
meniul nostru. Dar nici nu avem pe cine să întrebăm, căci domnişoara nu mai
apare până în momentul în care ne decidem să căutam altceva. Probabil a respirat
uşurată când s-a întors şi a văzut că am plecat – doi clienţi în minus însemnau
mai puţină bătaie de cap la sfârşitul unei zile grele de muncă. Asta dacă ne-a
observat cumva lipsa. Deşi comentariile pe Internet sunt în general favorabile
la adresa pensiunii, căci casa în sine este într-adevăr deosebită, după
episodul cu overbooking-ul am căutat din nou şi am observat că nu suntem
singurii turişti cu experienţe „memorabile” datorate personalului de aici. Evident,
fiecare turist, pe baza experienţei avute, îşi face o părere proprie, care
poate fi total diferită de opinia exprimată de noi aici. Se pare însă că noi nu
am avut noroc, sau cei de la Casa Cositorarului nu prea ne plac, aşa că promitem
să nu-i mai deranjăm.
Tot răul spre bine, căci la Casa Richter am găsit o casă
minunată din toate punctele de vedere, în care ne-am simţit bine din prima până
în ultima clipă. Zugrăvită pe exterior în culoarea tradiţională a saşilor, acel
albastru devenit atât de drag nouă. Camere frumoase, curate, mobilier nou,
decoraţiuni de Crăciun. Bun gust şi calitate. Povestindu-le cum am ajuns la ei,
oamenii de aici ne-au spus că ne primesc cu drag şi că ne oferă camera triplă
la preţul celei duble – „ca să fie bine”. Iar vineri pe la amiază, ne-au sunat
să ne întrebe pe unde suntem şi când ajungem, ca să ne aştepte. Mici detalii care
pentru noi fac diferenţa.
Sâmbătă, Liana se trezeşte dis-de-dimineaţă şi ne pregăteşte
cafeaua în fosta pivniţă a casei, transformată acum în bucătărie, loc de luat
micul dejun şi de socializare. La sugestia doamnei Coman, mâncăm micul dejun la
restaurantul pensiunii Casa cu Cerb, la câteva zeci de metri de Casa Richter.
Decor frumos, servire promptă, omleta bună. După masă, zăbovim câteva minute
lângă zidul cetăţii, între Turnul cu Ceas şi
Biserica Mănăstirii, să facem fotografii oraşului inundat de lumina uşor
difuză a soarelui călduţ şi timid, de început de decembrie. Încă nu ninsese în
Sighişoara în această iarnă. În drum spre Viscri, primul obiectiv al zilei, oprim
câteva minute în centrul Saschizului, sat atestat documentar din 1309, populat
de secui până la sfârşitul secolului 13 când a devenit localitate preponderent
săsească. Fotografiem pe dinafară biserica fortificata luterană (aflată şi ea
pe lista celor şapte biserici fortificate din Transilvania incluse în
patrimoniul UNESCO). Biserica
evanghelica Sf. Ştefan a fost ridicată între 1493-1525 pe ruinele unei biserici
construite în stil roman şi a uneia în stil gotic cistercian. În 1677, după
ridicarea Turnului cu Ceas din Sighişoara, turnul de apărare înalt de 10 m de lângă
biserica din Saschiz a fost transformat în clopotniţă. Privirile ni se îndreaptă inevitabil şi spre cetatea ţărănească
de apărare din vârful Dealului Cetăţii. Înconjurată din
trei părţi de râpe, cetatea a fost ridicată probabil în secolul 14, pe ruinele
unei fortificaţii romane. Avea o poziţie strategică – păzea drumul roman ce
lega Rupea de Sighişoara. La construcţia cetăţii au participat locuitorii a şapte comune
din zonă care şi-au câştigat astfel dreptul să se adăpostească aici în caz de
nevoie. Curtea interioară adăpostea odinioară două heleşteie cu peşti şi o fântână
de 60 m adâncime, din care pornea un gang subteran spre comună. Existenţa unei
cetăţi atât de puternice explică faptul că abia în 1493 (anul unei cumplite
invazii turceşti în Scaunul Sibiului) s-a început construirea bisericii
fortificate.
Aşa cum ştiam din 2013, drumul de 7 km din
Buneşti spre Viscri, una dintre cele mai vechi aşezări ale coloniştilor din
Transilvania (www.viscri-info.ro), este foarte pitoresc însă asfaltul este prost, cu
multe gropi. Aflăm că ar exista şanse să intre în reparaţii la un moment dat. Localitatea
Viscri este atestată încă de la începutul secolului 14. Numele ar veni de la rostirea
în română a „weisskirch” (biserica albă, în limba saşilor). Se pare că înainte de venirea saşilor pe
aceste meleaguri, care au fost colonizaţi de regele Ungariei Geza al II-lea în
perioada 1141-1162 şi au primit pământ şi privilegii speciale, secuii care
trăiau aici construiseră o capelă romanică, datată din jurul anului 1100. Mica
biserică de tip sală din zilele noastre a integrat capela. Văzut din exterior,
ansamblul fortificat ce cuprinde două centuri de ziduri de apărare şi patru
turnuri, este foarte impunător. Fortificaţia ovală din jurul bisericii a fost
construită din piatră de râu (la bază) şi din lemn (în partea superioară). În mod normal, biserica săsească din Viscri, neîncălzită
şi fără electricitate, este închisă iarna. Însă prin amabilitatea doamnei
Gerhild Gross, avem şansa să (re)vedem superbul ansamblu fortificat. Ne-am
bucurat că au mai venit şi alţi turişti în acea dimineaţă târzie de început de
decembrie şi că doamna Gross nu şi-a răpit din timp doar pentru noi. Este sora
doamnei Caroline Fernolend (pe care noi am cunoscut-o astă vară),
coordonatoarea unor programe de dezvoltare rurală prin conservarea patrimoniului
cultural în mai multe localităţi din Transilvania şi vicepreşedinta Fundaţiei
Mihai Eminescu Trust (www.mihaieminescutrust.org sau www.mihaieminescutrust.ro), fondată de baroneasa Jessica Douglas-Home în 1987 la
Londra. Filiala din România a fundaţiei a
fost înfiinţată în 2000 pentru a coordona proiectele de conservare a
patrimoniului şi revitalizarea satelor din Ardeal şi este condusă de doamna
Fernolend. Baroneasa este cea care l-a convins în 1998 pe Prinţul Charles să
viziteze Viscri şi să ia fundaţia sub înaltul său patronaj spiritual.
Doamna Gross deretică prin curtea cu urme de zăpadă în timp ce noi intrăm în
biserica micuţă, care mie îmi place foarte mult, şi admirăm stranele şi băncile vechi, pictate, altarul şi
orga. Ne căţărăm în turn, mai întâi pe scara de piatră, îngustă şi întunecoasă.
Continuăm apoi pe succesiunea de scări de lemn, până la „balconul” din vârful
turnului. Priveliştea satului şi împrejurimilor este superbă. După ce coborâm
din turn, vizităm pe îndelete superbul muzeu ţărănesc, amenajat în câteva
dintre încăperile din incinta zidurilor fortificaţiei, care rememorează o parte
din tradiţiile de zi cu zi şi viaţa rurală a saşilor din Transilvania. Ajunşi
la ultimul nivel al muzeului, amenajat într-unul dintre turnuri, mai facem încă
un rând de fotografii cu plaiurile scăldate de soarele blând al începutului de
iarnă. Biserica şi întregul sat fac parte din patrimoniul universal UNESCO,
fapt ce creează localnicilor avantaje dar şi obligaţii. Astfel, deşi drumurile
din sat nu sunt asfaltate, casele din Viscri beneficiază de un sistem de
canalizare ecologic, realizat cu sprijinul Prinţului Charles. În ziua în care
am ajuns noi, în centrul satului, sătenii îşi luau în primire vitele primite
cadou din Irlanda în cadrul cine-ştie cărui proiect. Însă pe de altă parte,
există reguli foarte stricte în ceea ce priveşte modul în care casele pot fi
renovate sau modernizate. După ce îi mulţumim pentru disponibilitate şi ne luăm
rămas bun de la doamna Gross, ne îndreptăm spre curtea lui tanti Mariana,
dincolo de uliţa în care se află cealaltă intrare în curtea bisericii
fortificate. În gospodăria oamenilor, numită „International Cafe”, există o
mică prăvălie care pe timpul iernii ar reprezenta singurul loc unde am putea să
le arătăm prietenilor noştri o mică parte din produsele artizanale realizate de
Asociaţia Femeilor din Viscri: şosete, mănuşi, căciuli, pulovere din lână şi
papuci din pâslă. Vara, aceste produse se vând în faţa porţilor sau în curţile
mai multor case din Viscri, însă iarna porţile caselor sunt închise. Câştigurile
sunt folosite pentru dezvoltarea comunităţii şi ajutorarea persoanelor defavorizate.
Se pare că pe la sfârşitul anilor `90, în
absenţa altor ocupaţii în afară de agricultură dar şi din cauza izolării
satului, a apărut proiectul „şosete din lână naturală din Viscri”. La început, şosetele
erau croşetate de femeile din sat din vechi pulovere de lână şi erau oferite în
schimbul alimentelor. În timp, peste 100 de femei din sat au ajuns să participe
la acest proiect, astfel încât astăzi mii de perechi iau drumul străinătăţii.
Poarta fiind deschisă, intrăm în curte la tanti Mariana însă, negăsind pe
nimeni pe acolo, hotărâm să plecăm. Oprim apoi în faţa gospodăriei săseşti a
Prinţului Charles, veche de peste 150 de ani, la strada mare, având două
corpuri de clădire (cu faţada vopsită în albastru), acareturi şi o curte
spaţioasă. Aici era găzduit prinţul la
fiecare vizită în Viscri. Fundaţia intenţiona să i-o dăruiască după ce o
restaurase în detaliu. Prinţul a refuzat donaţia, preferând să cumpere gospodăria
în 2006 "la preţul pieţei”. Locuită de proprietar doar câteva nopţi pe an,
casa este la dispoziţia turiştilor, care, pe timpul verii, pot dormi în
„aşternuturile”moştenitorului tronului Marii Britanii.
La sfatul doamnei Gross, nu ne mai întoarcem pe acelaşi
drum, ci mergem spre Rupea prin Dacia, pe drum de pământ. Oprim puţin pe culmea
dealului cel mai apropiat de localitate, pentru a încerca să surprindem cu
camera foto câte ceva din pitorescul satului. Chiar la intrarea în Dacia facem
stânga şi intrăm pe un drum cu asfalt la fel de prost ca cel de la Buneşti la Viscri.
După câţiva kilometri, în faţa noastră se profilează semeaţă Cetatea Rupea, spectaculos luminată pe timpul nopţii. Remarcăm
cu bucurie că, de la ultima noastră vizită, de astă vară, au făcut un grup
sanitar nou şi curat. Cetatea Rupea datează
de mai bine de 2.000 de ani. Numele ei vine din latinescul rupes (con de
stâncă) şi se datorează stâncii cuaternare din roca bazaltică (monument al
naturii) pe care a fost ridicată. Rupea a fost o aşezare dacică (Rumidava), iar
legenda spune că aici s-ar fi sinucis Decebal. Cetatea este unul dintre cele
mai vechi vestigii arheologice de pe teritoriul României, primele semne de
aşezări omeneşti datând din paleolitic şi neoliticul timpuriu (5.500-3.500
î.d.H.). Poziţionată strategic, făcea parte din sistemul de semnalizare a
invaziilor, contribuind la protejarea Sighişoarei. Cetatea are forma unei
spirale ascendente, sistemul de fortificaţie fiind format din trei incinte:
cetatea de sus, de mijloc şi inferioară. Din loc în loc, zidurile de
fortificaţie cu creneluri sunt întărite cu turnuri poligonale (reprezentând o
particularitate a cetăţii), iar circulaţia era controlată de mai multe porţi
interioare care compartimentau ansamblul fortificat. Documente din secolul 15 o
menţionează ca fiind un important centru comercial şi meşteşugăresc. Din
cel mai înalt punct al cetăţii sub formă de cochilie de melc, prietenii noştri admiră
liniştita localitate Rupea, de la poalele dealului, şi împrejurimile acesteia.
Fiindcă s-au întors în timp util din cetate, adică
înainte de apusul soarelui, oaspeţii noşti au primit o binemeritată surpriză.
I-am dus într-o vizită fulger la Complexul Geologic de la Racoş. Deşi circulat
de camioane, drumul spre Racoş este bun, aşa cum
îl ştiam de anul trecut, iar la ora aceea este şi liber, deci ajungem repede în
sat. Cu ajutorul unor hărţi printate de
pe Google Maps şi Wikimapia şi al GPS-ului pe care înregistrasem aproximativ
locul în care se află obiectivele la care ne condusese o localnică cu un an în
urmă, reuşim să ajungem aproape de locul în care se află vulcanul stins
din cariera de scorie bazaltică Hegheş. Nu mai nimerim să oprim maşina exact lângă punctul
cu priveliştea cea mai frumoasă (situat lângă un releu înalt de telecomunicaţii).
Chiar şi aşa, „wow”-ul aproape simultan exclamat de Liana şi Gabi la prima
vedere a vulcanului este de nepreţuit. Deşi vârful acestuia este vizibil încă
din sat (fără însă să-ţi dai seama ce anume reprezintă), simţi măreţia locului
abia după ce urci pe muchia imensei râpe unde se „odihneşte” cel mai recent
vulcan de pe teritoriul României. Nici măcar cu câţiva metri înainte
să ajungi pe margine nu poţi să intuieşti minunăţia peisajului, care pe mine mă
duce cumva cu gândul la Marele Canion. După ce „consumăm” efectul primei
impresii, ne deplasăm puţin spre est, ţinând aproape de buza marii excavaţii, să-l
vedem dintr-un unghi mai bun şi să-l fotografiem. Pe arhivadegeografie.wordpress.com am
găsit o interesantă descriere din care preiau câteva informaţii. “Vulcanul a
erupt ultima dată în urmă cu aproximativ 650 de mii de ani, formând cele mai
noi roci din Carpaţii româneşti. Industria extractivă a „construit”,
involuntar, cel mai educativ sit geologic din România. În perimetrul Dealului
Hegheş au existat până în anii ’90 trei exploatări de scorie vulcanică şi
bazalt, care au scos la iveală etapele celor două faze ale activităţii
vulcanice: faza în care lavele bazaltice curgeau (în absenţa unei explozii) şi
se depuneau mai întâi în coloane prismatice, apoi în bancuri orizontale, şi
faza în care s-a format conul vulcanic, prin erupţie. Prin răcirea cenuşilor
provenite din erupţie au luat naştere scoriile vulcanice (zgura). Exploatarea
industrială s-a desfăşurat în jurul conului vulcanic, ridicat la peste 100 de
metri faţă de fundul canionului rezultat.” Nu avem prea mult timp la dispoziţie
aşa că ne suim în maşină şi ne îndreptăm rapid spre superbul lac din cariera Brazi (lacul de smarald), aflat
la baza unui impresionant perete vertical înalt ce înconjoară o bună parte a
lacului adânc de 10 m şi lung de vreo 100 m. Abia la bifurcaţia drumurilor spre lacul de smarald
şi spre coloanele de bazalt există un indicator turistic, amplasat recent. Ar
fi fost utile mai multe, plasate încă din centrul satului, inclusiv spre
vulcan. Culoarea lacului este impresionantă chiar şi iarna, aproape
de lăsarea întunericului. Citez din aceeaşi sursă: „exploatarea de bazalt (lavă
răcită) de la Brazi este cea mai adâncă. S-a săpat atât de adânc încât
excavatoarele au atins pânza freatică, din care se alimentează astăzi lacul de
pe fundul carierei, în care se oglindeşte atât de frumos aflorimentul geologic”.
După ce admirăm lacul şi facem câteva poze şi aici, mutăm maşina câteva zeci de
metri mai încolo să vedem cea mai veche exploatare de bazalt din perimetrul
comunei Racoş, totodată cea mai importantă din punct de vedere ştiinţific. „La
circa 300 m sud faţă de cariera Brazi, respectiv 500 m sud-est de cariera de
zgură, putem admira clasicul afloriment de lavă bazică depusă gravitaţional în
scoarţa terestră, în forme prismatice hexagonale”. Aflată în perimetrul fostei cariere de exploatare a bazaltului, la
peste 500 m altitudine, pe dreapta Văii Oltului, la ieşirea din defileul tăiat
prin Munţii Perşani, rezervaţia cuprinde o suprafaţă de 2,5 ha. Coloanele de
bazalt marchează arealul încheierii erupţiilor vulcanice din Carpaţii
Orientali. Cu înălţimi de 10-15 m, coloanele s-au format aşadar datorită răcirii
rapide a lavei vulcanice. În funcţie de lumina soarelui, uneori au nuanţe
roz-portocalii, mai ales la apus. Rocile vulcanice mai mici, de diferite
culori, sunt aşezate ca nişte solzi la extremităţile coloanelor. Am fost
norocoşi, reuşind să vedem pe lumină toate cele trei obiective ale complexului
de la Racoş. Dacă nu am fi fost grăbiţi de lăsarea întunericului, ordinea în
care le-am fi arătat prietenilor noştri ar fi fost inversă, însă neştiind exact
cât timp avem la dispoziţie am preferat să încep cu cel mai impresionant dintre
ele, vulcanul stins.
Bucuroşi de atingerea obiectivelor din acea zi, ne
întoarcem în Sighişoara pentru cină. Nu prea nimerim noi intrarea în
restaurantul Central Park (recomandat tot de gazda noastră), sau nu prea suntem
convinşi că este ceea ce ne dorim în acea seară, hotelul de care cred că
aparţinea fiind mult prea luxos pentru bocancii noştri plini de noroiul de la
coloanele de bazalt. Aşa că decidem să mâncăm şi în seara aceea tot la Alte
Post. După o cină copioasă şi foarte veselă, facem o plimbare de seară prin cetatea
medievală. Urcăm cele circa 150 de trepte ale
scării acoperite (Scara Şcolarilor, construită în 1642) până la şcoala,
cimitirul şi biserica din deal. Întorşi la Casa Richter, o cunoaştem şi
pe proprietara pensiunii. Încheiem seara cu o partida de rummy care îmi
aminteşte de copilărie, când jucam cu bunicii mei, care, văzându-mă supărat că
pierd, mă mai lăsau uneori să câştig, spre marea mea satisfacţie. Ciudat, în
acea seară am câştigat.
Duminică nu mai avem parte de soarele care ne bucurase în
ultimele două zile. La micul dejun mâncăm „doggy bag” de la Alte Post cu ce nu
reuşiserăm să finalizăm la cina din seara anterioară. Pe o ploaie uşoară,
vizităm cetatea Sighişoarei (www.sighisoara-traditiesilegenda.ro) şi la lumina zilei. Sighişoara a fost locuită pe rând de daci,
romani, secui şi saşi, zona oraşului fiind populată de circa 4.000 de ani. În
prezent, este una dintre puţinele cetăţi medievale locuite din Europa (unii afirmă
că ar fi singura), aici existând în prezent aproximativ 140 de case. Într-una
dintre ele a locuit voievodul Vlad al II-lea Dracul care a domnit între
1431-1435, fiul lui Mircea cel Bătrân. Aici s-ar fi născut în 1431 fiul
acestuia, Vlad Ţepeş. Spre deosebire de vara anului trecut când era plină
de turişti, cetatea medievală este acum aproape pustie. Urcând scările Turnului cu Ceas admirăm interesantele exponate din încăperile
Muzeului de Istorie, amenajate pe câteva dintre cele şase nivele ale acestuia. Turnul de deasupra
porţii principale a cetăţii are 64 m înălţime, cele circa 110 trepte conducând
turiştii spre balconul de unde se poate observa întreaga cetate şi o bună parte
a oraşului. Acoperişul baroc a fost realizat în 1677, după ce un incendiu a
distrus o parte din cetate. Orologiul datează din 1648, este realizat după moda
Europei Centrale şi are 2 cadrane de 2,4 m diametru şi mai multe statui din
lemn de tei, de 80 cm înălţime, instalate în nişe, în stil baroc rustic. După fotografiile din balconul turnului, ne plimbăm
agale pe străduţele înguste, udate de ploaia uşoară. Tot la sugestia gazdei
noastre, intrăm la Fronius Residence, să vedem o veche fântână, probabil
singura păstrată dintre fântânile cetăţii. Vizităm Biserica Mănăstirii
de lângă Turnul cu Ceas şi apoi Biserica din Deal. La ambele avem parte de câteva
explicaţii din partea ghizilor. Aflăm astfel că Biserica din Deal găzduieşte
câteva altare recuperate din bisericile unor sate învecinate, lăsate în
paragină, din păcate. Ghidul ne spune că altare din alte astfel de biserici au
fost furate şi o parte dintre ele au luat, probabil, drumul străinătăţii. Facem
câţiva paşi prin cimitirul din deal, apoi ne întoarcem la Casa Richter pentru
bagaje şi pentru a ne lua rămas bun de la gazda noastră.
S-au finalizat reparaţiile la drumul dintre Sighişoara şi
Sibiu, aşa că, şerpuind aproape de malul Târnavei
Mari, ajungem rapid în Mediaş, unul dintre cele mai vechi oraşe din
România, atestat documentar în 1267 şi întemeiat pe un vechi castru roman
(Media). Nu avem timp să oprim, aşa că doar le povestim prietenilor noştri
despre fostul burg medieval, puternic fortificat, în timp ce vedem, din mers, o
mică parte din ansamblul de ziduri, turnuri şi bastioane. Din centrul întregului complex de fortificaţii, răsare semeţ vârful
turnului înclinat al bisericii evanghelice din Mediaş, Biserica Sf. Margareta,
atestată documentar din 1447, unul dintre cele mai interesante edificii gotice
din Transilvania. Din păcate, pe timpul iernii, este închisă sâmbăta şi
duminica. Sub greutatea noilor etaje
adăugate, Turnul Trompeţilor, simbolul cetăţii, de circa 70 m înălţime, s-a aplecat,
având o deviaţie de la verticală de circa 2,28 m, fiind unul dintre primele 10
turnuri înclinate din lume. Numele său vine de la muzicanţii care supravegheau
zona pentru a vesti cu trompetele lor focarele de incendii, apropierea
inamicilor sau pentru a saluta oaspeţii importanţi. Începând din secolul 15,
biserica a fost înconjurată de trei rânduri de ziduri de apărare, înalte de
peste 7 m, cu trei porţi principale şi patru secundare de acces în vechea
cetate, precum şi cu 19 bastioane şi turnuri de apărare. Ieşim din oraş şi
continuăm pe unul dintre cele mai vechi drumuri medievale transilvane, care
leagă două dintre cele şapte cetăţi fortificate: Mediaşul şi Sibiul. În cazul
în care invadatorii reuşeau să treacă de fortificaţia puternică a Sibiului, spre
nord îi aştepta o „surpriză”: Slimnic sau Stolzenburg („castelul mândru”), un
fost oraş medieval construit special pentru apărarea drumului comercial ce lega
Sibiul de Mediaş, Sighişoara sau Bistriţa. Pe www.biserici-fortificate.com am citit că pe dealul cel mai înalt şi cel mai apropiat de
drum, saşii au construit în secolele 13-14 fortificaţia cu turn de poartă,
bastion, capelă şi contraforturi. Din maşină, noi întrezărim doar zidurile exterioare.
Interiorul este transformat în muzeu şi gospodărie sătească. În jurul anului
1450 s-a început construirea unei biserici-hală gotice de-a latul cetăţii.
Biserica nu a fost niciodată terminată căci, în loc să continue ridicarea ei, sătenii
au întărit zidurile de împrejmuire. Turnul incintei de nord avea ziduri foarte groase (3,5 m la primul
nivel), lipsite însă de guri de aruncare, metereze sau drum de strajă. La sfârşitul
anilor 1950 au fost restaurate clopotniţa, zidurile şi turnul de apărare din
nord-vest. Se pare că văzut de pe dealul aflat la est de cetate, puţin mai
înalt şi lipsit de vegetaţie înaltă, apusul de soare este încântător.
Parcăm maşina aproape de Piaţa Mare şi ne grăbim să vedem
şi pe lumină centrul istoric al Sibiului, un veritabil
muzeu în aer liber, cu case datând din secolul 14. Sibiul a fost fondat pe locul unei aşezări mai vechi, probabil slave,
de către coloniştii saşi după mijlocul secolului 12. Două sute de ani mai
târziu, el devine un important centru de comerţ (cu 19 bresle de meşteşugari în
1376) şi, timp de secole, reprezintă cea mai importantă cetate germana din
Transilvania. Piaţa Mare, atestată documentar încă din 1411 ca piaţă de grâne,
este una dintre cele mai mari din Transilvania. Pe laturile sale sunt vechi
case nobiliare medievale. Trecem prin faţa unui alt simbol al oraşului –
Palatul Bruckenthal, locul de început al promovării artei în această parte a
Europei. Admirăm de la distanţă turlele Catedralei Ortodoxe Sfânta Treime şi
aruncăm un ochi spre Oraşul de Jos. În Piaţa Mică, traversăm Podul Minciunilor,
construit în 1859, primul pod din Romania
şi al doilea din Europa confecţionat din fontă turnată,cu decoraţiuni prin
traforare şi având la capete două cercuri mari decorate cu stema Sibiului.
Legenda spune că podul, care lega cetatea de Oraşul de Jos, scârţâia la fiecare
minciună spusă de trecători. La ideea
minunată a Lianei, urcăm în turnul Catedralei
Evanghelice Sfânta Maria, pe ultima sută de metri, prin amabilitatea
doamnei de la intrare care iniţial ne spusese că, fiind aproape de înserare, nu
mai este permis să urcăm pe întunecoasele scări. Iar dacă tot am reuşit să o
convingem pe doamna de la intrare să ne lase în turn, trec peste proverbiala
mea „frică de pericole”, iar Phil peste senzaţia lui de rău de înălţime şi urcăm
pe îngusta scară spiralată din piatră şi apoi pe succesiunea interminabilă de
scări metalice care trepidează uşor sub bocancii noştri. Iată-ne pe toţi cinci
ajunşi sus, în frunte cu fetele. Turnul pe 7
niveluri, cu o înălţime de peste 70 m, este cel mai înalt din
Transilvania. Priveliştea Sibiului şi a împrejurimilor este superbă, păcat că
nu avem timp decât pentru câteva poze de la ferestrele celor patru turnuleţe din
colţurile turnului. Coborâm şi mai zăbovim puţin în impresionanta biserică,
recent renovată (astă vară era încă închisă) – clasificat ca monument de
importanţă naţională. Construcția ei a fost începută în a doua jumătate a
secolului 14 pe locul unei vechi biserici. Foarte valoroasă este cristelnița,
care se presupune că a fost turnată din bronzul tunurilor turcești capturate de
către sibieni în 1437 și care are forma unui potir cu talpă, picior, nod și
bazin, fiind decorat cu o serie de inscripţii gotice. Alături de cristelniță,
foarte valoroase sunt picturile murale vechi, din 1445. Orga, realizată în stil
baroc datează din 1671. În 1796 se interzic
înhumările în biserică dar se va mai face o excepție în 1803, când trupul
baronului Samuel von Brukenthal va fi depus în cripta amenajată lângă amvon.
La recomandarea unei prietene de-a Lianei, mâncăm la
Weinkeller (www.weinkeller.ro). Mâncarea este bună, deosebită, servirea atentă. După
cină, admirăm luminile de Crăciun din Piaţa Mare şi Piaţa Mică, frumos
împodobite de sărbătoare (cu excepţia „maşinuţelor” din mijlocul Pieţei Mari). Vinul
fiert de le Weinkeller, dar nu numai, a contribuit la bună-dispoziţia generală
din maşină pe drumul de întoarcere. Am plecat pe la 7 din Sibiu. Surprinzător, drumul
pe Valea Oltului a fost liber, însă între Vâlcea şi Piteşti a fost aglomeraţie
mare, în ciuda orei târzii. În jur de 11 eram în Bucureşti, după 900 km parcurşi
în trei zile. Ne luăm rămas bun de la Phil, mulţumind-i pentru încredere, şi plănuim
cu Liana şi Gabi noi plimbări prin ţară. Cu toţii suntem un pic obosiţi fizic,
dar tare bucuroşi de această frumoasă mini-excursie prin România.
