Un australian prin Transilvania (2015)

(23-26 ianuarie)

Puteti citi varianta cu imagini a povestirii (în format pdf) accesând acest link.

Spre sfârşitul lui ianuarie am petrecut al doilea weekend din această iarnă plimbându-ne prin Transilvania. De această dată, am mers împreună cu Liana şi Chris, logodnicul ei. Australian de origine, Chris a venit din China pentru o vacanţă de două săptămâni în România. Traseul este cel deja consacrat, pe unde i-am plimbat anul trecut pe ceilalţi doi străini cărora am avut onoarea să le fim ghizi: americanul Brian, în vară, și britanicul Phil, în decembrie. Aşa că nu o să mai reiau aici descrierea obiectivelor vizitate, făcută pe larg în povestirile anterioare.

Vineri dimineaţă facem cunoştinţă cu Chris şi pornim spre Sinaia. Ne oprim în parcarea Castelului Peleş. Acesta va ocupa primul loc între preferinţele lui Chris, dintre toate obiectivele pe care urma să le vadă în acele zile. I-a fost greu să facă un top, însă până la urmă a pus Peleşul pe locul întâi, la fel cum făcuse Brian cu jumătate de an în urmă. Cât timp Liana şi Chris au vizitat castelul, Cami şi cu mine ne-am relaxat în cafe-barul complexului turistic La Tunuri (http://www.caferegalpeles.ro), încălzindu-ne cu un ceai şi o bere. Din Sinaia, ne îndreptăm spre Prejmer, unde vizităm biserica evanghelică, unul dintre cele mai frumoase ansambluri fortificate săseşti din Transilvania, inclus în patrimoniul universal UNESCO. Probabil am fi zăbovit mai mult dacă nu ar fi fost mai frig în biserică decât afară. Apoi mergem la Bran. Castelul nu-l impresionează foarte mult pe Chris şi nici expoziţia instrumentelor de tortură. Abia ne aşezaserăm la una din mesele restaurantului Galeria Bran, când ne trezim că cei doi au şi terminat de vizitat, aşa că savurăm cafeaua împreună. Pe drumul spre Sighişoara, străbătând Pădurea Bogăţii, suntem atenţi şi nu mai ratăm, ca data trecută, restaurantul Casa Păstrăvarului. Mâncăm bine, ba luăm şi la pachet. Ajunşi în Sighişoara, ne cazăm din nou la Casa Richter (130 lei/noapte), proprietatea familiei Ramona şi Neluţu Moldovan. De această dată, gazdă ne este domnul Moldovan. Suntem obosiţi, însă mai rămânem puţin la un pahar de vorbă (şi nu numai) în fosta pivniţă a casei, transformată acum în bucătărie, loc de luat micul dejun şi de socializare.

Sâmbătă luăm micul dejun la restaurantul Hotelului Sighişoara (http://sighisoarahotels.ro). Meniul promitea destul de mult şi ne gândeam să-l luăm în considerare pentru cina din acea seară. Însă după ce am observat mici diferenţe între preţurile din meniu şi cele de pe nota de plată, eu mi-am schimbat părerea. De la înălţimea cetăţii, privim cu admiraţie cum în centrul oraşului o mână de oameni, unii îmbrăcaţi în port popular, cântă şi joacă Hora Unirii, în onoarea zilei de 24 Ianuarie 1859 – unirea Ţării Româneşti cu Moldova (sau Mica Unire). Coincidenţă sau nu, în spatele lor, statuia lupoaicei care-i alăptează pe Remus şi Romulus, pe strada 1 Decembrie 1918. Asta le va inspira pe fete să cânte şi ele în maşină, în timp ce ne îndreptam spre Viscri, toate strofele cântecului, citind versurile pe Internet. Pe drumul pitoresc dintre Buneşti şi Viscri, oprim câteva minute. Liana îi arată lui Chris cum este cu obiceiul sărutatului sub vâsc. Cel din pom, nu cel de acasă agăţat de lustră.

Gazda noastră la biserica fortificată din Viscri, inclusă din 1999 în patrimoniul UNESCO împreună cu întregul sat, este doamna Sara, cea pe care Cami şi cu mine am cunoscut-o când am venit prima dată la Viscri, în vara lui 2013. Cu ocazia următoarelor noastre vizite, în 2014, i-am cunoscut pe rând fiicele: doamna Caroline Fernolend (coordonatoarea unor programe de dezvoltare rurală prin conservarea patrimoniului cultural în mai multe localităţi din Transilvania şi vicepreşedinta Fundaţiei Mihai Eminescu Trust, aflată sub patronajul spiritual al Prinţului Charles) şi doamna Gerhild Gross. Mama lor, doamna Sara, este o bună povestitoare şi aflăm o mulţime de lucruri interesante cât timp Liana şi Chris vizitează muzeul ţărănesc din incinta fortificată. Ne spune, de exemplu, că se îmbrăţişează şi discută cu Prinţul Charles de fiecare dată când acesta vine în Viscri, însă tot mai drag îi este Regele Mihai. Pe care şi-ar dori să-l întâlnească şi să-i vorbească, căci a păstrat din tinereţea ei o figurină din cretă, o văcuţă, primită în dar de la el. Din bradul de Crăciun care încă mai împodobeşte biserica nu se scutură nici măcar un ac, deşi stă acolo de cel puţin o lună. 

După ce o lăsăm pe doamna Sara în faţa casei sale din centrul satului, nerăbdătoare să urmărească o nouă ediţie a emisiunii preferate „Ora regelui” pe TVR, traseul nostru continuă prin satul Dacia până la Cetatea Rupea. În ciuda frigului pătrunzător, Liana şi Chris se bucură de cetate şi de priveliştea din jur. Este încă lumină când se întorc la maşină, aşa că mai avem timp să mergem la Complexul Geologic Racoş – surpriza zilei pentru Chris. Odată ajunşi în faţa vulcanului stins din cariera de scorie bazaltică Hegheş, fascinat de măreţia peisajului, Chris ne face şi el o mică surpriză. Fără să ne informeze asupra intenţiilor sale, se îndepărtează uşor. O vreme credem că-şi caută un unghi mai bun pentru fotografii, însă curând ne dăm seama că noi nu-l mai vedem iar el nu ne mai aude. Pornim în direcţia în care dispăruse, Liana strigându-l uşor îngrijorată. Îl găsim într-un final, coborât până aproape de baza excavaţiei pentru a explora zona, crezând că are la dispoziţie cât timp vrea. Ce-i drept, nici noi nu-i spuseserăm că suntem contra cronometru în încercarea de a ajunge şi la lacul de smarald din cariera Brazi şi la coloanele de bazalt, căci doream să-i dezvăluim surpriza bucată cu bucată, în funcţie de cât ne mai permitea lumina zilei, care devenea tot mai slabă. Reuşim totuşi să vedem toate obiectivele, deşi se cam întunecase când am ajuns la coloanele de bazalt. Aşa că promitem să ne întoarcem la vară când peisajul este mai frumos şi vom avea timp să le vedem pe-ndelete. După o zi plină, merităm o cină copioasă la restaurantul pensiunii Alte Post din Sighişoara, unde ne simţiserăm atât de bine în cele două seri ale şederii noastre în oraş, prilejuită de excursia cu Phil şi Gabi (sora Lianei) din decembrie. Stăm la aceeaşi masă, iar chelneriţa ne recunoaşte, după o lună şi jumătate. Plecăm şi de aici cu „doggie bag”. Ajunşi la pensiune, stăm din nou la taclale până târziu.

Duminică, după micul dejun, ne plimbăm prin Sighişoara. Liana şi Chris urcă în Turnul cu Ceas şi vizitează Muzeul de Istorie, amenajat pe câteva dintre cele şase nivele ale turnului. În acest timp, Cami şi cu mine discutăm cu vânzătorul de suveniruri hand-made de lângă turn despre sezonalitatea vânzărilor în cetatea Sighişoarei. Apoi dăm o fugă până la Turnul Cojocarilor, situat într-una din extremităţile cetăţii. Ne reîntâlnim cu Liana şi Chris şi urcăm împreună scara acoperită (Scara Şcolarilor). Cât timp ei vizitează biserica din deal şi cimitirul, noi admirăm de la înălţime o parte din oraş, printre crengile desfrunzite ale copacilor în mijloc de iarnă. Coborâm pe aceeaşi scară şi vizităm vechiul puţ de apă din curtea interioară a pensiunii Fronius Residence (www.fronius-residence.ro), probabil singura dintre fântânile cetăţii care s-a păstrat până acum. Pe peretele de lângă puţ, sunt agăţate nişte foale imense. Ieşim de la Fronius şi ne îndreptăm spre pensiune, căci se cam făcuse ora la care promiseserăm gazdei noastre că ne întoarcem să luăm bagajele. După câţiva paşi, un domn ieşind dintr-o curte din apropiere ne invită la el să vizităm o cramă. Aşadar, intrăm în curtea pensiunii De la Teo (www.delateo.ro). Până să ajungă persoana care îi aduce cheia de la pivniţă, domnul Teo, proprietarul (căci el ne oprise pe drum), ne povesteşte cum a cumpărat unul câte unul apartamentele care alcătuiesc pensiunea şi cum s-a luptat cu apa infiltrată în subsolul clădirii, din cauza pânzei freatice foarte aproape de suprafaţă, deşi Cetatea Sighişoarei se află cocoţată pe un deal. Când în sfârşit intră în posesia cheii cu care deschide crama, degustăm câte un păhărel de palincă, la alegere, din sortimentele produse de el, după o reţetă secretă. În timp ce savurăm delicioasele lichide, apar şi niște mușterii care cumpără câteva sticle. Mulţumim domnului Teo pentru amabilitate şi trataţie, iar peste câteva minute ne luam rămas bun de la gazda noastră de la Casa Richter, scuzându-ne pentru întârziere.

Ajunşi în Sibiu, GPS-ul ne duce până în faţa imobilului în care se află apartamentele Heim, la câteva zeci de metri de Piața Mare. Parcăm peste drum de poarta care străjuieşte curtea interioară a vechii clădiri. Ne întâlnim cu doamna care se ocupă de cele două apartamente şi care locuieşte în acelaşi imobil. Apartamentele (110 lei/noapte; proprietatea doamnei Daniela Heim) sunt de fapt nişte studiouri, spaţioase, curate, frumos amenajate. Doamna ne dă şi un tichet de parcare (2 lei/zi) pe care să-l punem în parbriz pentru a doua zi. Ieşim la plimbare în centru şi ne ducem întins la Catedrala Evanghelică Sfânta Maria cu gândul să urcăm în turn. Doamna de la intrare nu ne lasă, motivând că la ora aceea pe scări este deja întuneric. Degeaba îi spunem că am mai urcat o dată cam pe la aceeaşi oră şi că avem lanterne. Foarte politicos, ne invită să revenim a doua zi dimineaţă. Tot răul spre bine, căci astfel avem mai mult timp pentru Muzeul Naţional Brukenthal (www.brukenthalmuseum.ro) din Piața Mare, aproape de finalul programului de vizitare din acea zi. O oră şi jumătate reprezintă un interval de timp total insuficient pentru a vizita aşa cum se cuvine galeria de artă europeană și galeria de artă românească (32 lei/persoană). Ar mai fi de vizitat, în diferite clădiri răspândite prin centrul Sibiului, muzeul de istorie naturală, muzeul de vânătoare, muzeul de istorie a farmaciei, galeria de artă contemporană etc. Poate într-o viitoare vizită în oraş, când am vrea să ajungem şi la Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale Astra (www.muzeulastra.ro) din Parcul Natural Dumbrava Sibiului. Ieşim de la Brukenthal, la ora şase fix, cam împinşi de la spate de personalul muzeului. Plouă uşor, dar asta nu ne împiedică să dăm o fugă până în centrul nou al oraşului, în Piaţa Unirii. Ne întoarcem apoi în zona Pieţei Mari şi cinăm la restaurantul Hermania (www.hermania.sobis.ro). Celelalte alternative pe care le aveam în vedere erau Sibiul Vechi și Crama Sibiană, acesta din urmă recomandat de doamna de la apartamentele Heim. La Hermania ne place atmosfera liniștită, muzica bună, focul de lemne din șemineu, ospătărița drăguţă de origine maghiară, îmbrăcată în rochie săsească. Mâncarea este excelentă, un adevărat festin. În drum spre casă, prin Piaţa Mare, aproape pustie la acea oră, Chris o cară pe Liana în spate. Iar ea îl alintă cu expresii pe care el le va pricepe abia după ce va petrece ceva vreme în România – "ce e, mă, în capul tău" sau "mă, nu eşti zdravăn". Ne reunim într-unul din apartamente să mai bem câte ceva şi să mai vorbim. Unul din subiecte, simplitatea înjurăturilor din engleză versus bogăţia inepuizabilă de variante disponibile în română.

Luni la micul dejun avem în meniu şaorma, de la un fast-food din centru. Urcăm în turnul Catedralei Evanghelice Sfânta Maria, unde găsim ferestrele blocate (probabil fuseseră lăsate deschise de către turiştii neglijenţi), apoi admirăm pentru câteva minute frumoasa biserică. Ne întoarcem în viteză la apartamente, să ne luăm bagajele, căci doamna trebuia să le pregătească pentru următorii oaspeţi. Foarte probabil să ne fi spus cu o seară înainte că trebuie să eliberăm camerele la ora 11, însă noi am uitat. Ea ne muştruluieşte, noi ne cerem scuze, ne mai povesteşte una-alta şi totul se termină cu bine.

Părăsim Sibiul şi urcăm la Bâlea Cascadă, unde găsim multă zăpadă. Aici urma să înceapă surpriza pregătită în acea zi pentru Chris. Şi anume să urcăm cu telefericul până la Bâlea Lac pentru a vizita hotelul şi biserica de gheaţă. Staţia de teleferic este pustie. Ştiam de la început că este posibil ca telecabina să nu urce din cauza vremii nefavorabile. Frica mea de teleferic mă face să mă împac mai uşor cu gândul că planul nostru a căzut şi mă pregătesc să le propun prietenilor noştri variantele de rezervă – biserica cisterciană de la Cârţa, Cetatea Făgăraşului, Peştera Valea Cetăţii şi eventual Herghelia Sâmbăta de Jos. Însă Cami începe să dea telefoane la numerele pe care le găsim afişate în staţia de teleferic şi pe net. Astfel, într-un final aflăm că telefericul circulă, însă oamenii fuseseră în pauza de masă. Dar trebuie să fim cel puţin zece persoane care să urce. Între timp, în staţie mai apar câţiva turişti care ne spun că un alt grup mai numeros este pe drum. Peste câteva minute, urcăm cu telecabina plină (50 lei/persoana), prin norii groşi, pe deasupra Transfăgărăşanului. Sub noi este totul alb, nori şi zăpadă. Abia zărim, din când în când, vârfurile brazilor. Ne mai oprim din când în când, din cauza unor scurte pene de curent. Noroc că nu bate deloc vântul. La Bâlea Lac, la 2.000 m altitudine, vizităm hotelul și biserica de gheaţă (http://hotelofice.ro; 10 lei/persoană), unice în Europa de Est. Tema de anul acesta, al zecelea de existenţă, este zodiacul, aşa că fiecare din cele 12 camere ale hotelului, cu decor diferit, este dedicată câte unui semn zodiacal. Un trandafir proaspăt înveseleşte fiecare cameră. Lângă hotel şi biserică, pentru cei care doresc mai multă intimitate, mai există o construcţie ce reuneşte trei iglu-uri, având un hol comun. Începând din 2005, în fiecare iarnă, hotelul şi biserica se construiesc din blocuri imense de gheaţă, tăiate şi scoase din Lacul Bâlea. Zăpada adunată de pe versantul montan este folosită pentru fixarea cărămizilor de gheaţă şi finisarea zidurilor. Hotelul, biserica şi iglu-urile dispun de energie electrică. Temperatura medie în hotel variază între -2 şi +2 grade Celsius. Terminăm de vizitat ingenioasele construcţii şi apoi ne plimbăm pe platou. Totul în jurul nostru este acoperit de zăpadă. Avem parte de o superbă „mare alpină” – un strat gros de nori aflat mai jos de noi. Plus unul la fel de dens deasupra noastră. Între ele, departe în zare, o îngustă fâşie de cer albastru. Facem multe poze, iar Liana are parte de câteva trânte amicale în zăpadă. În jurul nostru, turiştii se bucură de câteva dintre facilităţile oferite de „winter park” (precum datul cu săniuţa, schi, patinaj, snowboard, snowmobil şi altele). Nu ne dăm seama de unde până unde se întinde Lacul Bâlea, pe suprafaţa căruia ne aflăm, complet acoperit de un strat gros de gheaţă şi zăpadă. La coborâre, suntem singuri cu „însoţitorul” telecabinei. Nu vedem nimic pe geam, aşa că stăm de vorbă cu el. Ne spune că telefericul este cel mai sigur mijloc de transport şi că el nu ştie să fi căzut vreunul în România. Ne povesteşte de cursurile pe care le-a făcut, de protocoalele de salvare şi evacuare la cerere, de experienţele pe care le-a avut cu diverşi turişti.

În Braşov parcăm aproape de centrul vechi, iar Liana plăteşte locul de parcare prin sms. Luăm ultima cină la restaurantul Festival 39 (www.festival39.com). Atmosferă deosebită, mâncare bună, o cină specială pentru noi. După masă, ne plimbăm pe strada pietonală până în Piața Sfatului. Centrul Braşovului este aproape gol, cândva între orele nouă şi zece seara. Înconjurăm Biserica Neagră, luminată de reflectoare. Liana cumpără găluşte cu prune de la o tonetă.

Ajungem în Bucureşti la miezul nopții, după 950 km străbătuţi în cele patru zile petrecute împreună. La ora la care scriu aceste rânduri, lucrez deja la o schiţă a traseului pe care verişoara mea Lavinia mi-a cerut să-l fac pentru cea de-a doua vacanţă pe care o va petrece în România împreună cu prietenul ei Brian. Iar Liana are gânduri mari de călătorie cu Chris şi cu noi pentru a doua jumătate a anului.

Bucureşti, aprilie 2015