30 aprilie – 3 mai
Am plecat din București încă de joi, dornici
de o (re)întâlnire spirituală cu dacii, în zona cetăților ridicate de aceștia
în arealul Hațeg–Orăștie–Petroșani. Pe drum facem o scurtă oprire la Mănăstirea
Cozia. Aproape de ieșirea din Defileul Oltului, așa cum se întâmplă adesea, pietrele
căzute pe șosea ne fac să așteptăm în coada de mașini preț de vreo jumătate de
oră. Până la destinație ne mai oprim o dată, vreun sfert de oră, din cauza unor
lucrări de asfaltare la ieșirea din Hațeg, pe drumul îngust către Silvaşu de
Jos. Vizităm Mănăstirea Prislop la ceas de seară, când este mai puțină lume și
putem ajunge cu mașina până în parcarea amenajată lângă mănăstire – adesea neîncăpătoare,
mai ales în week-end sau la sărbători, când șirul de mașini parcate pe marginea
drumului se întinde pe kilometri întregi. Avem noroc căci rândul format la
mormântul părintelui Arsenie Boca, sfântul necanonizat al Ardealului, este scurt
și găsim deschisă biserica mică și veche, cu a sa icoană făcătoare de minuni. Dacă
am reținut corect, biserica a fost ridicată, la circa 600 m altitudine, de
către Cuviosul Nicodim în jurul anului 1400, cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân.
Ne întoarcem la Călan de unde urmăm, pentru
ultimii 22 km, indicatoarele spre cetățile dacice, pe drumul 668A. La bifurcația
de după Chiţid, continuăm pe drumul din dreapta, urmărind indicatorul către
Cetatea Piatra Roșie. La circa 20 de minute de Călan ajungem în satul Luncani,
comuna hunedoreană Boșorod, de unde începe drumul forestier. La ultima bifurcație
(după circa 4 km de drum forestier), ne despărțim de traseul ce continuă spre
Cetatea Piatra Roșie și facem stânga urmând indicatorul spre Pensiunea Dacica (www.dacica.ro). După vreo alți 3 km ajungem, pe întuneric,
la pensiune. Ziua pe lumină, cei 7 km de drum forestier se străbat în vreo 15
minute. Dacica a început ca editură, alăturându-i-se mai apoi o fundație, un centru
de studii dacice și, într-un final, o pensiune. Suntem la intrarea în satul
Alun, într-un capăt de lume, în inima pădurii, în mijlocul ținuturilor dacice
din Munții Orăștiei-Șureanu, în Parcul Natural Grădiștea Muncelului - Cioclovina.
Aer curat și multă vegetație de un verde crud, doar pârâul de dincolo de drumul
din fața porții și păsările fiind surse de gălăgie. Este genul de loc care îți
place indiferent de starea vremii. Situat la doar 35 km (și vreo 45 de minute)
de autostrada Sibiu-Deva. Găsită de Cami pe Internet, pensiunea era complet ocupată
în weekendul de la începutul lui septembrie 2014 când am ajuns prima dată în
zonă. Ne cazaserăm atunci în apropiere, la Piatra Roșie – pensiunea cu
păstrăvărie de pe drumul din Luncani spre Cetatea Piatra Roșie și spre
complexul carstic Ponorici-Cioclovina, la mică distanță dincolo de bifurcația
unde noi am luat-o la stânga de data asta, spre Dacica. Atunci, în drumul de
întoarcere spre București, ne abătuserăm puțin să vizităm Pensiunea Dacica. Nu
era nimeni în curte, poarta era descuiată, așa că am intrat, în speranța că
poate ne aude cineva din casă. Nici țipenie însă; nici măcar câinii nu s-au
arătat – și bine au făcut. Ne-am învârtit puțin prin curtea imensă și am
admirat de afară pensiunea. Ne-a plăcut mult locul și ne-am propus să revenim.
Iată că ne-am ținut de promisiune, jumătate de an mai târziu. Ne întâmpină unul
dintre proprietari, Domnul Marian Coman, zis Norman. Porecla o are din armată
(parcă), în urma unei combinații făcute în grabă de un camarad între numele de
familie și cuvântul „normă”, referindu-se la norma de mere culese (dacă îmi
amintesc bine) pe care o aveau de realizat soldații. Gazdă amabilă și atentă la
detalii, Domnul Coman (de profesie arhitect) este la dispoziția turiștilor de
la prima oră a dimineții până târziu în noapte. Ne luăm în primire camera de la
etajul cabanei de lemn. Curățenie desăvârșită, iar în loc de televizor avem
plăcuta surpriză să găsim în camere cărți interesante despre civilizația
dacică. Nu este semnal de telefonie mobilă în zonă, însă pensiunea oferă Internet
wireless gratuit. Numerosul nostru grup ocupă șase din cele opt camere ale
pensiunii, plus încă două camere de serviciu. În celelalte două camere urmau să
ajungă o zi mai târziu patru tinere, pentru ”o petrecere a burlăcițelor” – dacă
am înțeles bine. La cină mâncăm o minunată supă de leurdă, plus sarmale cu
mămăligă. Pe durata întregului sejur mâncarea a fost mai mult decât suficientă,
sănătoasă, deosebită și foarte delicioasă – felicitări Doamnei Ioana și
ajutoarelor dânsei. Țuica, apa de izvor și cea minerală sunt din partea casei. Pensiunea
se implică în viața comunității în mijlocul căreia s-a stabilit, susținând-o
activ. Angajații sunt din satele învecinate, iar mare parte din ingredientele
naturale sunt cumpărate de la localnici.
După masă, nu cu mult înainte de miezul
nopții, Cami și cu mine ne suim în mașină și pornim în căutarea prietenilor
noștri dragi, Doamna Luminița și Domnul Gică – gazdele de la Pensiunea Luminița
din Ciunget. Încă nu ajunseseră și eram aproape siguri că au rătăcit drumul. Ne
întâlnim cu ei în Luncani și ne spun că traseul sugerat de un site obscur consultat
de Domnul Gică i-a dus (negăsind satul Alun) tocmai pe o stradă din orașul Hunedoara.
Bucuroși de revedere, ne întoarcem spre pensiune. Întâlnim pe drum o familie cu
doi copii lângă o Dacie veche rămasă fără benzină. Le ducem acasă cu mașina
noastră pe mamă și pe fetiță, în timp ce băiețelul decide să rămână alături de
tatăl său și să meargă împreună în sat să facă rost de puțină benzină pentru a-și
duce mașina acasă. Admirăm din mers biserica de lemn din sat, frumos luminată într-un
luminiș, puțin mai sus de drum.
Vineri dimineață, mâncăm micul dejun după preferință:
afară sub vița de vie „seculară” sau în casa veche de vreo sută de ani, frumos
reamenajată, care găzduiește acum bucătăria și camera de luat masa. Micul dejun
este variat și consistent, cu legume din gradina proprie, gemuri și dulcețuri naturale,
lapte, brânză și ouă de țară, slănină și salamuri de casă, fructe și suc, etc. După
masă, facem cunoștință cu Doamna Aurora Peţan – și dânsa proprietar al
pensiunii. Are amabilitatea să ne facă o prezentare avizată a cetăților din împrejurimi,
oferită gratuit sub egida Centrului de Studii al Fundației Dacica. Doamna Peţan
și Domnul Coman ne spun multe lucruri interesante despre daci și răspund cu
răbdare întrebărilor noastre. Îi ascultăm fascinați, cu mic cu mare. Aflăm o mulțime
de lucruri noi, care reprezintă o minusculă parte din cunoștințele și expertiza
dânșilor. Printre multe altele, aflăm că cetatea dacică de la Căpâlna, de lângă
Sebeș, este foarte frumoasă. Și cea de la Tilișca merită vizitată. Că aproape
de Sarmizegetusa Regia, ruinele câtorva mii de locuințe dacice, dispuse pe
terasele Dealului Muncelului, așteaptă cuminți sub pământ să fie descoperite de
către urmașii urmașilor noștri, atunci când noi, românii, vom avea înțelepciunea
să le respectăm și să le păstrăm așa cum se cuvine, meritând să le admirăm și
să ne bucurăm de ele. Mai aflăm și că înălțimea diferită la care au fost
reconstituite elemente similare în interiorul Sarmizegetusa Regia semnifică
faptul că nu se cunoaște cu exactitate înălțimea reală pe care acestea o aveau
acum două mii de ani. Și că nobilii daci, cu cât erau mai înstăriți, cu atât
își construiau cetățile mai sus, pe vârful dealurilor. După o astfel de prezentare,
urma să vedem cetățile cu alți ochi. Să mai spunem că centrul de studii pune la
dispoziția turiștilor și a celor interesați o impresionantă bibliotecă. Și că Doamna
Peţan este doctor în filologie (Academia Română, București) și doctorand în
istorie veche și arheologie (Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca). Director
al editurii și al centrului de studii, președinte al fundației, Doamna Peţan
are un CV impresionant (http://cercetare.dacica.ro/sites/all/themes/dacicacercetare/altele/Aurora%20Petan%20CV.pdf).
Ne grupăm pe mașini și mergem cu toții să
vizităm Sarmizegetusa Regia. După Boșorod, facem dreapta pe drumul 705J, urcăm
spre Ocolișu Mic și apoi coborâm în Ludești, unde facem din nou dreapta, spre Costești,
intrând pe drumul 705A, cel care leagă Orăștie de Sarmizegetusa Regia. In Costești
găsim niște indicatoare, în stare bună, exacte și foarte utile: înainte 18 km
până la Sarmizegetusa Regia, iar la dreapta cele doua cetăți dacice din Costești
(Blidaru și Cetățuia), la circa 40-60 minute de mers pe jos. Imediat după
indicatoare asfaltul de pe drumul în cauză se termină și începe anevoiosul drum
forestier spre Sarmizegetusa Regia. Ca o paranteză, în vara lui 2015 a început
asfaltarea lui, făcută cam de mântuială, pe porțiuni, fără parapeţi etc. Cert
este că va mai trece ceva timp până când drumul va putea fi utilizat în
întregime și în siguranță. După ce trecem de Grădiștea de Munte, un indicator
ne arată în stânga o potecă ce urcă prin pădure circa 40 de minute spre o altă
cetate dacică interesantă, Fețele Albe. Cu vreun kilometru înainte de intrarea
în cetate, în curba la 180 de grade, în urcare, marea înghesuială de mașini
parcate ne determină să continuăm pe jos. Despre Sarmizegetusa Regia există o mulțime
de informații, așa că nu voi detalia aici. Voi spune doar că, dacă am înțeles
corect, datează din vremea lui Burebista. Nu se știe exact de ce a fost
construită acolo, pe un platou înconjurat de dealuri, la circa 1.000 m
altitudine, căci poziția sa nu este una strategică. Unele presupuneri se
îndreaptă spre existența unui posibil centru energetic sau a unuia spiritual, în
care ar fi avut loc revelații religioase. La întoarcere, identificând o problemă
tehnică la microbuz, Piti decide sa meargă direct la pensiune – până la urmă se
dovedește a fi vorba despre niște prezoane care nu sunt bine strânse. Așa că,
din tot grupul, numai noi, împreună cu Doamna Luminița și Domnul Gică, mergem să
vedem Cetatea Costești-Cetățuia, cu ruinele locuințelor fortificate. Imediat
după ce trecem podul peste apa Orăștiei, o luăm la dreapta și facem un arc de
cerc în jurul dealului pe care se află cetatea. Înainte ca drumul de pământ sa înceapă
urcarea spre cetate, parcăm mașina în fața unor case și continuam câteva sute
de metri pe jos. Cetatea este interesantă, cu o frumoasă panoramă spre dealurile
din împrejurimi și mult mai puțin frecventată de turiști, Din păcate, nu mai avem
timp să ajungem și la cealaltă cetate dacică din zonă, Costești-Blidaru. Gazdele
ne spuseseră că de la pod am fi avut de urcat pe o potecă spre stânga preț de vreo
40 de minute.
Întorși la pensiune, observăm că în curte fusese
montată o trambulină încăpătoare, nou-nouță, spre bucuria copiilor care
continuă să țopăie în ea multă vreme după lăsarea întunericului. Mâncăm afară –
ciorbă de burtă și mici la grătar, ca doar este 1 Mai. Sorin ne cântă la chitara
lui făurită la vechea fabrica din Reghin. Piti și David își încearcă și ei,
timid, talentul la chitară. Noi ceilalți cântăm anemic din voce, amintindu-ne doar
câteva versuri, iar despre note… Dumnezeu cu mila. Singurul cântec la care
facem față cât de cât este „În căsuța din pădure, aveau casă doi pitici”. Încheiem
seara vizionând documentarul „Decoding Dacia”.
Sâmbătă a tot plouat, mai ales în cursul dimineții.
O parte din grup merge la Castelul Corvinilor din Hunedoara, unde este în plină
desfășurare Festivalul Castelelor. Noi ceilalți mai zăbovim la pensiune, apoi
mergem să vizităm rezervația de zimbri de la Hațeg, în zona Geoparcului
Dinozaurilor Țara Hațegului – parc natural cu rezervații naturale
paleontologice. Mă gândesc că Romsilva, în calitate de proprietar, ar putea să lățească
drumul de acces cu cei 6 lei ceruți fiecărui vizitator (4 lei pentru copii). Vreo
șase-șapte zimbri, importați din Polonia (căci cei autohtoni se pare că ar fi
dispărut complet), își fac siesta imperturbabili, tolăniți unul lângă altul.
Doar atâția au mai rămas după ce a fost adus în rezervație un exemplar cu boala
limbii albastre, care ar fi cauzat decesul a jumătate din efectiv. Liniștea
zimbrilor ia sfârșit, întreaga cireadă ridicându-se brusc în picioare, atunci
când echipa de copii a grupului nostru, întorși de la castel cu săbii și alte
efecte militare artizanale, începe să-și manifeste bucuria prilejuită de reîntâlnirea
neplanificată cu noi. După ce părăsim rezervația, spre încântarea zimbrilor,
copiii și adulții însoțitori care fuseseră la castel se întorc la pensiune să-și
testeze săbiile și să uzeze trambulina. Noi, împreună cu Doamna Luminița,
Domnul Gică și Sorin, mergem la Biserica Densuș, la marginea satului cu același
nume. Drumul asfaltat este bun și marcat cu suficiente indicatoare. Într-o oază
de liniște la poalele Munților Poiana Ruscă, găsim o biserică de piatră, înconjurată
de un mic cimitir și o grădiniță verde. Când este senin se văd în zare vârfurile
Retezatului. Datând de mai mult de o mie de ani, construita cu pietre aduse de
la Sarmizegetusa Ulpia Traiana și având o arhitectură interesantă, se pare că
Densușul ar fi cea mai veche biserică ortodoxă din țară și cea mai veche
biserică ortodoxă de piatră din lume în care se mai oficiază slujbe. Pe locul
acesta, o biserică datând din secolul patru fusese construită peste un fost
templu roman ridicat în secolul întâi. Îl rog pe bătrânul preot, foarte
mucalit, să ne povestească puțin despre biserică. Aflasem de la Domnul Coman că
femeile din corul bisericii ar cânta o muzică interesantă, pe care m-aș bucura
să o ascult într-o bună zi, la slujba de duminică dimineață. De-a lungul istoriei,
biserica a fost vandalizata de turci și de alte neamuri de diverse religii, așa
că doar printr-o minune s-au mai păstrat câteva picturi, fresce și icoane
vechi, de lemn. Se pare că la doar câțiva kilometri, în satul vecin, Peșteana, ar
mai fi o biserică interesantă, datând de prin secolul 13 și având hramul Sf.
Ilie.
După Densuș, îi ducem pe Doamna Luminița și
Domnul Gică să vadă pentru prima dată Mănăstirea Prislop. Sorin mai fusese
aici, însă se bucură să o revadă. Din nou avem noroc să găsim loc în parcare și
lume puțină la mormântul Părintelui Arsenie. Dincolo de mormânt, urcăm pe șaua
dealului, apoi coborâm destul de hotărât pe poteca îngustă amenajată pe
marginea râpei adânci până la chilia săpată în stanca de către Sfântul Cuvios
Ioan Sihastrul de la Prislop, în care Părintele Arsenie se retrăgea uneori
pentru post și rugăciune. Datorită muncii Părintelui, Mănăstirea Prislop este
una dintre cele mai frumoase și armonioase din punct de vedere arhitectonic și
peisagistic. Dar iată că ar putea veni vremuri grele și pentru această
ctitorie, căci se aude că Gigi Becali, care se afla în incinta mănăstirii la
ora vizitei noastre (poate că de-aia era plin de polițiști și jandarmi, plus
oamenii lui de la o companie privată de pază), ar avea de gând să construiască
o biserică mare la intrarea în complexul monahal.
La cină, prin amabilitatea gazdelor, bem
pentru prima dată mied dacic – vin făcut din miere, polen și apă de izvor (www.mied-dacic.ro). Ciorbă de perișoare la discreție și un păstrăv delicios
cu cartofi natur. Pe durata mesei aflăm despre pățania copiilor din acea
după-amiază, care se gândiseră că este mai ușor să șteargă apa de ploaie de pe
trambulină cu prosoapele albe din camere, decât să ceară Domnului Coman niște
cârpe. Aflăm și despre joaca cu săbiile care s-a finalizat cu o accidentare la
ochi, ușoară din fericire, a micuțului Teo. Reîncepe ploaia, așa că după cină ne
retragem în bibliotecă la un pahar de vin și mult mai multe de vorbă, în
compania Domnului Coman. Atmosfera se destinde cu multe povești despre daci și
nu numai. La vreo două ore după miezul nopții, Doamna Luminița, care din vorbă
în vorbă se alesese cu porecla ”releu Zamolxian”, știe că a venit momentul
să-și reîmprospăteze rujul. Iar pe la trei jumătate suntem aproape morți de
somn, însă nu ne vine să ne mai oprim din vizionarea unei interesante prelegeri
mai vechi a Doamnei Pețan despre tăblițele de la Sinaia.
Duminică după micul dejun urcăm cu mic cu
mare la Cetatea Piatra Roșie – inclusă și ea în Patrimoniul Universal UNESCO. Noroiul
abundent de pe poteca ce urcă pe Dâlma lui Afinei (parcă așa se numește dealul
din fața pensiunii) nu ne strică elanul și voia buna. Deși nu se mai vede prea
mult din ea, cetatea are încă multe taine, iar priveliștea de la punctul de
belvedere este spectaculoasă: undeva în fața noastră satul Ursici, situat la
vreo 1.000 m altitudine, fără curent electric, și vârfurile acoperite cu zăpadă
ale Munților Retezat. Ne odihnim pe iarba de pe platoul pe care se află ruinele
cetății, îmbrățișam copacii, ne relaxăm și ne bucurăm de vremea însorită.
Ajunși înapoi la pensiune, Domnul Coman organizează
un mini-atelier de inițiere în arheologie pentru copii, foarte interesant și
pentru adulți. Foamea își spune cuvântul, așa că imediat după ce copiii găsesc
toate artefactele și se declară închis șantierul, ne grăbim cu toții spre
ciorba de afumătură, balmoș și clătite. Și astfel partea a doua a atelierului, în
care copiii vor pune cap la cap ce au găsit ”pe teren” se amână pentru data viitoare.
Tot pentru atunci reportăm și sesiunea de “paleogastronomie” în care vom găti mâncăruri
dacice, eventual și romane și grecești. Din păcate, nici focul de tabără
planificat pentru sâmbătă seara nu ne-a ieșit de această dată, căci lemnele
erau udate bine de ploaie. Mai sunt multe obiective interesante in zonă – peștera
cu apă de la Cioclovina și priveliștile pitorești de la Fundătura Ponorului
fiind doar două exemple. Deși era pentru a treia oară când Cami și cu mine
ajungeam în zonă, realizăm că lista obiectivelor pe care ni le propunem să le
vedem pe aici, departe de a se scurta, se lungește. Aflăm că, la cerere, pensiunea
organizează pentru turiști excursii cu ghid. Cu siguranță, data viitoare vom vrea
și noi.
La capitolul ”nota de plată”, fiecare familie
a primit o foaie cu calculația detaliată și bon fiscal. Cazarea a fost 100-120
lei, pentru nopțile dinainte și respectiv după 1 mai, când se intra în sezon.
Masa principală a zilei, în cazul nostru prânzul întârziat, cu două feluri de
mâncare și desert a costat 30 lei, iar micul dejun 15 lei. Cina (un fel
principal la care se adaugă un aperitiv sau un desert) costă 20 lei. Copiii sub
10 ani au gratuitate la masă, dar și la cazare dacă dorm în pat cu părinții (30
lei patul suplimentar). Noi ne cumpărăm niște cărți, dar și vreo două sticle de
mied dacic (28 lei sticla, una cu mied sec și cealaltă cu mied cu cireșe), proprietarii
pensiunii fiind și distribuitori ai savuroasei licori.
Cu greu ne vine să plecăm spre casă, abia pe
la cinci jumătate după-amiaza reușind să ieșim din curtea pensiunii. Despre
drumul de întoarcere voi spune doar că am mers foarte bine pe Valea Oltului și
pe Dealul Negru. Însă cu vreo 23 km înainte de Pitești pierdem vreo 45 de
minute mergând cu viteza melcului o dată cu interminabila coadă formată, foarte
probabil, din cauza mașinilor care, așteptând să intre în sensul giratoriu de
la intrarea în oraș, blocau intrarea în pasajul subteran care merge spre
autostradă. Așa se întâmplă pe la noi la finalul weekendurilor prelungite de
sărbători, căci poliția are cu totul alte treburi atunci când este cu adevărat
nevoie de ea pe șosele, de exemplul pentru a fluidiza traficul pe un drum
european. Și uite așa facem noi 6 ore pe un drum de 400 km, din care mai mult
de jumătate pe autostradă.
Exceptând acest ultim aspect, cred că nu mai
este nevoie să spun că a fost un weekend în care ne-am distrat și am învățat
lucruri interesante, ne-am relaxat și ne-am plimbat în locuri pline de energie
pozitivă și istorie. Dacica este una dintre pensiunile din România unde ne-am
simțit foarte bine din primul până în ultimul moment. Și sper că și prietenii
care ne-au însoțit cred la fel. Un loc unde ne vom întoarce cu plăcere, nu doar
o dată, și pe care îl recomandăm.
