A DOUA EXCURSIE CU AMERICANII PRIN ROMÂNIA (27 iunie – 2 iulie)
După excursia din vara trecută, când îi
plimbaserăm prin centrul țării, arătându-le câte ceva din frumusețile
Transilvaniei, Apusenilor și din nordul Olteniei, Lavinia și Brian revin în
România și vor să viziteze noi obiective turistice din minunata noastră țară.
Înainte de sosirea lor discutaserăm despre traseu și Lavinia alesese, dintre
propunerile făcute de noi, să ne îndreptăm de această dată spre ținuturile care
au reprezentat odinioară inima vechii Dacii. Iar piesele de rezistență ale periplului
nostru să fie reprezentate de Defileul Dunării și Țara Hațegului. Însă anul
acesta avem câteva constrângeri în ceea ce privește alegerea obiectivelor pe
care urmează să le vizităm: avem la dispoziție doar patru zile pline, iar Brian
are o problemă la genunchi (ca urmare a unei accidentări recente) și nu poate
merge pe teren denivelat. În plus, înainte să ajungă în România, Lavinia și
Brian petrecuseră prima parte a vacanței lor în Elveția. Și nu este prea ușor
să concurezi cu peisajele și obiectivele turistice din țara cantoanelor. Anul
trecut plimbarea prin România venise imediat după excursia lor în capitala Greciei
și prin câteva insule învecinate. Așa că după marea grecească cei doi turiști
americani au fost mai ușor de impresionat de peisajele montane din România, mai
ales că Brian venea pentru prima oară în țara noastră. Și se pare că atunci am ridicat
ștacheta destul de sus, astfel încât așteptările lor pentru a doua călătorie
prin țara noastră să fie destul de mari.
Sâmbătă dimineață, în jur de
11, plecăm din București. Facem prima oprire la Târgu Jiu, în parcul ce
găzduiește Coloana Infinitului (sau Coloana Recunoștinței Fără Sfârșit), opera
marelui Constantin Brâncuși ridicată în onoarea eroilor români căzuți în primul
război mondial. Ne mutăm apoi în parcul municipal de pe malul Jiului, ce poartă
numele marelui sculptor. Aici admirăm celelalte două componente ale ansamblului
muzeal, Poarta Sărutului și Masa Tăcerii. Petrecem câteva minute pe faleza
Jiului, apoi mergem să mâncăm în apropierea parcului, la restaurantul pensiunii
Casa Vera (www.pensiuneacasavera.ro). Suntem plăcut surprinși să
vedem că pe meniu se menționează alergenii din felurile de mâncare. Dintre noi
patru, doar eu îmi pot alege orice vreau din meniu, căci Lavinia este
vegetariană, Brian are probleme cu bila, iar Cami urmează un tratament
homeopat. Așa că ne ia ceva timp până să comandăm, însă ne place ce mâncăm – ciorbă
de rață, tochitură moldovenească, ”garniță”, tocăniță de legume și salată de
ardei copți.
La câțiva kilometri după Târgu
Jiu, mergând spre Baia de Aramă, ne abatem puțin spre nord, pentru o scurtă plimbare
pe Cheile Sohodolului. Pe traseu admirăm două forme inedite: ”inelul de piatră”
(o gaură circulară în vârful unei stânci calcaroase de vreo 700 m înălțime) și ”nările”
(două ieșiri alăturate ale unei peșteri prin care curge apa râului).
Ne grăbim apoi spre Baia de
Aramă. Ajunși aici ne abatem din nou, spre sud-vest, să vedem Podul lui Dumnezeu
din satul Ponoarele. Amabili, localnicii așezați la mesele din fața birtului din
imediata apropiere ne dau indicațiile necesare. Admirăm podul natural de pe
poteca ce coboară spre una din gurile Peșterii Ponoarele. Se spune că este cel
mai mare pod natural din țară și unul dintre primele ca mărime din Europa,
singurul deschis traficului rutier. Din păcate, nu avem timp să urcăm pe
platoul de deasupra peșterii să vedem și Câmpul de Lapiezuri și nici să mergem
la vechea biserică de lemn a satului. Pe drumul de întoarcere spre Baia de
Aramă, ne oprim puțin să admirăm podul și din partea cealaltă, dinspre noua
biserică din Ponoarele. Însă nu dibuim poteca ce coboară în valea de sub pod,
de unde sătenii ne spuseseră că acesta se poate vedea cel mai bine.
La ceas de seară, oaspeții
noștri sunt foarte încântați de peisajele de pe Valea Cernei. Ar fi vrut să
vadă, însă din păcate nu am avut timp să oprim, izvoarele termale de pe malul
râului, din zona Băile Herculane. Ajungem în Orșova pe la zece seara, după ce străbătuserăm
în acea zi vreo 450 km. Ne cazăm la Pensiunea Damiro (www.pensiuneadamiro.ro), găsită de Cami pe net, situată chiar pe malul Dunării. Camerele
sunt curate și dispun de balcon, aer condiționat și plasă de țânțari (plus spray
împotriva insectelor). Luăm o cină frugală pe terasa deschisă de sub camerele noastre,
cu vedere spre fluviu și spre bazinul larg al Orșovei, format la vărsarea
râului Cerna în Dunăre.
Duminică la micul dejun nu
prea înțelegem în ce constă prețul special pentru cei cazați în pensiune (15
lei) atât timp cât suma prețurilor individuale pentru ceea ce primim în
farfurie (omletă cu o roșie, pâine și cafea sau ceai) este mai mică. Pentru
plimbarea cu barca pe Dunăre apelăm, la recomandarea gazdelor, la serviciile
domnului Martin Iancu, marinar de profesie. Ne costă 50 lei de persoană, pe
traseul Orșova – Cazanele Mici – Cazanele Mari și retur, circa 40 km. După vreo
jumătate de oră de întârziere față de ora estimată inițial de domnul Iancu (oarecum
de înțeles, fiindcă grupul cu care era pe traseu atunci când l-am sunat a
zăbovit mai mult decât estima el la una din opririle de pe traseu), ne suim în
barca acostată la micul ponton al pensiunii, ne punem vestele de salvare și
așteptăm câteva minute să sosească familia cu care urmează să călătorim.
Traseul pe care-l parcurgem constituie
ultima parte a Clisurii Dunării, zonă cuprinsă între Baziaș, locul de intrare
al fluviului în țară, și ieșirea din cazane. Între confluențele cu râurile Ieșelnița
și Mraconia, admirăm Tabula Traiana, o placă memorială antică, tăiată în piatră
pe malul sârbesc. Are vreo 4 m lungime și circa 1,75 m înălțime. Se pare că
este ultima rămasă din cele 10 tabule dăltuite în defileu de oamenii împăratului
Traian. În desenele și stampele din secolele 18-19 se pot vedea patru astfel de
plăci. Micul golf format la vărsarea Mraconiei este vegheat de chipul lui
Decebal. Se pare că statuia de circa 55 m înălțime și 25 m lățime este cea mai înaltă
sculptură în stâncă din Europa. Realizată între 1994-2004 de o echipă de 12
sculptori alpiniști și finanțată de Iosif Constantin Drăgan. Imediat lângă, pe
locul îngust dintre șosea și fluviu, la ieșirea Dunării din Cazanele Mici, se
află mănăstirea Mraconia (Mracuna), ridicată inițial în 1523. Cazanele Mici,
lungi de circa 3,6 km, sunt flancate de două masive calcaroase, Ciucaru Mic
(313 m înălțime) și vecinul său de pe malul sârbesc, Mali Strbac (612 m).
Cazanele Mici și Cazanele Mari, reprezentând cea mai îngustă și mai spectaculoasă
zonă din Defileul Dunării, sunt despărțite de bazinetul Dubovei, un golf semicircular.
Se pare că în Cazanele Mari, cu o lungime de aproximativ 3,8 km, există zone în
care fluviul ar avea cea mai mică lățime (doar 140 m) și totodată cea mai mare
adâncime (100-120 m) de pe întregul său parcurs. Cele două abrupturi calcaroase
între care ”fierbe” Dunărea sunt, de această dată, Ciucaru Mare (316 m) și
respectiv Veliki Strbac (768 m). În peretele dinspre Dunăre al Ciucarului, cu înălțimi
de peste 200 m, se deschid mai multe guri de peșteră, cele mai cunoscute fiind Ponicova,
Grota Veterani și Piscabara. Prima dintre ele reprezintă punctul cel mai
îndepărtat al plimbării noastre. Dacă am fi continuat în amonte de Cazanele
Mari, am fi intrat în bazinetul Svinița, cu o lățime de până la circa 2 km.
Când s-a construit barajul de la Porțile de Fier, satul cu același nume a fost strămutat
pe coasta muntelui, la fel ca multe alte localități din zonă. Se pare că aici ar
putea fi văzute ieșind din apă turnurile Cetății Tricule, ridicată în secolul
17. Intrarea dinspre Dunăre a Peșterii Ponicova, parțial inundată după construirea
barajului, este prea strâmtă pentru bărci. Rezervație speologică, în care s-au
găsit resturi de fosile de urs de peșteră, fragmente de ceramică foarte veche și
câteva specii endemice, peștera are numeroase galerii ascunse prin măruntaiele
muntelui, cu o lungime totală de peste 1.600 m. Marinarul întoarce barca și,
după vreo 500 m în aval, o oprește în fața intrării în Grota Veterani. Plătim 6
lei ghidului, angajat al Romsilva - Parcul Național Porțile de Fier, de la care
aflăm că peștera se află la circa 73 m altitudine, are 173 m lungime și 28 m
lățime. Cunoscută de pe vremea dacilor și folosită de-a lungul secolelor drept fortăreață,
vamă, punct de observație și control al navigației. Fereastra naturală situată
la vreo 11 m înălțime luminează parțial sala în care se adăpostesc fluturi și
lilieci.
Plimbarea noastră ia sfârșit
după aproape două ore la debarcaderul din imediata apropiere a Pensiunii
Damiro. Ne suim în mașină și mergem să vizităm Muzeul Hidrocentralei Porțile de
Fier, de la intrarea în Drobeta Turnu Severin. Fiind duminică, avem emoții că
vom găsi închis. Însă în fața intrării, acestea se risipesc la vederea a două
grupuri de școlari și a unuia de călugărițe. După vreo 15 minute de așteptare,
intrăm cu toții. Lavinia și Brian sunt încântați de hidrocentrală și de expoziția
de la intrare. În ceea ce mă privește, deși sala turbinelor impresionează
într-adevăr prin dimensiuni, nu pot spune că am fost dat pe spate. În primul
rând fiindcă o mai văzusem cu vreo 30 de ani în urmă, elev fiind, iar în al
doilea rând pentru că între timp am avut ocazia să vizitez mult mai în detaliu
(coborând în măruntaiele ei) a doua cea mai mare hidrocentrală din România, cea
subterană de la Ciunget, în județul Vâlcea. De pe biletul de intrare (4 lei)
aflăm informații despre un alt muzeu interesant din zonă, Muzeul Regiunii Porților
de Fier, înființat în 1912 și având peste 100.000 de piese grupate în colecții
de arheologie, istorie, etnografie, artă, științele naturii, acvariu. Clădirea
cu pavilioanele expoziționale este amplasată într-un parc arheologic ce
cuprinde ruinele podului lui Traian, construit după planurile arhitectului
Apolodor din Damasc, ruinele castrului și termelor romane de la Drobeta,
monumente funerare, elemente de arhitectură romană și medievală.
Între hidrocentrală și
intrarea în oraș, ne oprim să mâncăm la restaurantul ”La vapor”. Lavinia și
Brian se minunează la vederea wc-ului turcesc de pe vaporul ”pensionat” la
malul fluviului. Restaurantul este vestit pentru ciorba de pește și saramură (care
aici este tot un fel de ciorbă), fiecare costând 13 lei. Însă, în afară de acestea
și de priveliște, nu prea mai are altceva de oferit, deși ocupă un loc fruntaș în
segmentul său pe Trip Advisor. Mai încercăm și un file de șalău (23 lei), un
păstrăv (21 lei) și o ”ciuleandră” (19 lei).
Ne întoarcem la Orșova și
continuăm spre Dubova, urmând (pe șosea de această dată) traseul parcurs de
dimineață cu barca. Oprim din nou în fața chipului sculptat în stâncă al
regelui dac, lângă podul peste râul Mraconia. Aici, mai mulți întreprinzători încearcă
să vândă excursii cu barca în cazane, oferind pliante informative. Din acest
punct plimbarea costă 25 de lei de persoană. Poate ar fi fost o idee bună ca
dimineață să fi venit până aici cu mașina. Astfel plimbarea cu barca ar fi fost
mai scurtă și la jumătate de preț. Mă gândesc că, dacă tot ajungem la Dubova,
în demersul nostru de a admira Dunărea și de pe șosea, să încercăm să găsim,
pentru data viitoare, locul de unde începe traseul ce urcă spre Ciucaru Mare. Spun
pentru data viitoare căci, știind de problema lui Brian cu genunchiul, nu aveam
neapărat în plan să urcăm în acea zi. Însă nu am reușit să-mi exprim foarte
clar intențiile. Astfel, ajungem în mica localitate Ponicova (dincolo de
Dubova). După circa 100 m de la clădirea primăriei (cred) din centru, oprim mașina
pe marginea drumului, lângă un teren de fotbal, în dreptul indicatorului spre
poteca de pe partea stângă a șoselei ce continuă spre Moldova Veche. Mă declar
mulțumit că am găsit locul cu pricina și le spun celorlalți că acum ne putem
întoarce spre Orșova. Dorind probabil să nu renunțăm din cauza lui la planurile
de a urca la punctul de belvedere, Brian pornește hotărât pe potecă, deși știe
că durerile din genunchi nu vor fi ușor de suportat. Încercările mele de a-i
explica că nu ținem morțiș să urcăm, că noi mai putem veni și altă dată aici,
sunt tardive. Traseul marcat cu triunghi galben durează circa 40 de minute. Mă
gândesc că dacă vârful are puțin peste 300 m înălțime, diferența de nivel din sat
până sus nu poate fi chiar așa mare. Totuși, în prima parte a traseului, poteca
urcă susținut prin pădure, iar Brian se resimte, chiar dacă se sprijină într-un
toiag improvizat. Dar nu renunță. Suntem atenți la vipere (asupra cărora ne
atenționaseră unii dintre localnicii pe care îi întrebasem despre drumul spre
vârf), dar nu vedem decât o vacă prin desișuri, care însă reușește să o sperie
pe Lavinia. Ajungem pe platou și continuăm pe potecă până la punctul de
belvedere din vârful versantului stâncos, care se înalță aproape vertical deasupra
Cazanelor Mari. Este probabil unul dintre ele, căci poteca (nemarcată cred)
continuă în stânga, spre Golful Dubova, unde se găsesc eventual și alte puncte
de belvedere. Stăm pe stânci și admirăm Dunărea sub noi, iar în față, dincolo
de ea, impozantul Veliki Strbac de pe malul sârbesc, de două ori mai înalt
decât Ciucaru nostru. Facem poze și ne bucurăm, pentru prima dată în această
vacanță, de sticla de vin ”băută pe traseu” – obicei cu care Lavinia și Brian
ne familiarizaseră în concediul din vara precedentă. Le-am cerut scuze (și le
reiterez și cu această ocazie) că l-am supus pe Brian unui astfel de efort.
Totuși, recunoaștem cu toții că priveliștea de care avem parte a meritat toată
strădania. Se pare că în zonă mai există și un alt traseu, din ce am citit,
marcat cu triunghi albastru, care s-ar bifurca la un moment dat, o ramură
urcând pe platou, iar alta coborând până la nivelul Dunării. Pentru cei care au
mai mult timp la dispoziție, o altă drumeție interesantă ar fi pe traseul
marcat cu triunghi roșu care urcă pe Ciucaru Mic, de unde se deschide o
frumoasă panoramă deasupra Cazanelor Mici. Traseul ar începe undeva la intrarea
în Golful Dubova, venind dinspre Orșova, pe dreapta, în apropierea unei parcări.
Poate îl vom urma când vom ajunge data viitoare în zonă. Coborâm încet până la
mașină, Brian suportând eroic durerile din genunchi.
După mica noastră aventură
luăm o cină binemeritată pe terasa restaurantului Pensiunii Septembrie (www.pensiunea-septembrie.ro) de la intrarea în comuna Eșelnița.
Mesele sunt așezate în aer liber, la mică distanță de apele fluviului abia
ieșit din cazane. Pensiunea este frumoasă (atât cât am putut vedea din ea),
atmosfera este deosebită, iar mâncarea este bună și deloc scumpă. Cami a fost
încântată de crema de zahăr ars (10 lei). În concluzie, ne place mult Pensiunea
Septembrie și poate ar fi fost o idee mai bună să ne cazăm aici decât la Damiro.
Ne întoarcem în Orșova pe înserat, așa că nu mai avem timp să îndeplinim
dorința Laviniei de a face o plimbare pe jos în partea de sud a orașului, pe
malul Dunării. Ne mulțumim așadar cu amintirile depănate de ea, în jurul unei sticle
de vin savurate pe pontonul pensiunii, de pe vremea când, făcând canotaj, venea
în cantonament în orașul de pe Dunăre. În Orșova, ar fi interesant de vizitat Mănăstirea
Sf. Ana și biserica catolică din centru, monument de arhitectură.
Luni la micul dejun aflăm că,
prin cine știe ce concurs de împrejurări, plasa de țânțari de la ușa balconului
din camera prietenilor noștri s-a deschis. Nefolosind sprayul de țânțari din
cameră, Lavinia și Brian s-au războit mai toată noaptea cu insectele înfometate.
Iar urmările se văd mai ales la Brian, pe frunte și nu numai. Ne despărțim de
Dunăre și pornim spre Țara Hațegului, unde vom petrece a doua parte a scurtei
noastre vacanțe. Primul obiectiv de pe traseul nostru din ziua de tranzit este
reprezentat de morile de apă ce alcătuiesc Parcul Mulinologic Rudăria, situate
între Cheile Rudăriei, în amonte, și localitatea Eftimie Murgu, în aval. După
spusele unora, ar fi cel mai mare complex de acest gen din sud-estul Europei. Niște
săteni ne povestesc că, din cauza inundațiilor din anul anterior, o bună parte
din mori au fost distruse. Și că nu toate morile rămase sunt funcționale, căci înainte
de a le da drumul trebuie refăcută albia râului. Ne dau câteva indicații cu
privire la localizarea morilor, în completarea hărții de pe panoul informativ
din centrul satului. În trecut, ar fi existat aici circa 40 de mori, așezate ca
o salbă de-a lungul râului, pe o lungime de vreo 3 km, în sat și în amonte de
acesta. Unul dintre săteni ne spune că ne-ar fi însoțit cu plăcere pe traseu
însă așteaptă o mare delegație de la Cluj, condusă de un politician al cărui
nume nu-mi evocă nimic. Nu îmi amintesc bine dacă pe undeva prin sat există sau
nu un punct de informare turistică. Pe net sunt suficiente informații despre
morile de la Eftimie Murgu așa că nu voi detalia. Spun doar că ne-am oprit des
să facem poze din drum, ba chiar am coborât pe potecă până lângă apă, să vedem
mai bine câteva dintre ele. Pe ultima, Moara cu Tunel, o ratăm la dus, însă mă
încăpățânez să o găsesc la înapoiere, într-un cot al râului, după ce întoarcem
mașina într-o zonă mai largă, un spațiu de parcare în care încap și autocare.
Din Eftimie Murgu facem cale
întoarsă până la șosea și peste puțin timp ajungem la vestita cascadă Bigăr. Nici
acum nu îmi vine să cred cum, în urmă cu vreo 15 ani, într-una din primele
noastre vacanțe prin țară, am reușit să nu observăm cascada, situată chiar
lângă drum. Deși sunt sigur că am oprit mașina în apropierea ei, în dreptul
construcției metalice care anunță că pe acolo trece paralela 45, și ne-am
plimbat puțin pe acolo. Sau poate am nimerit noi într-o perioadă secetoasă, în
care nu prea aveam ce să vedem la ea, plus că pe vremea aceea nu era așa
celebră. Cascada în formă de ciupercă, după cum observă Lavinia, se poate
admira de pe marginea șoselei, de pe podul peste Nera sau din zona foișorului
amenajat în lateral, dincolo de râu, pe același mal cu cascada. Însă turiștii temerari
au dibuit mai multe moduri de a coborî malul abrupt, până la baza ei, pentru a
o fotografia din față, peste râu. Din zona foișorului, Cami găsește și ea o
cale, mai puțin periculoasă, de a ajunge aproape de baza cascadei, coborând și
mergând paralel cu albia Nerei, și o pozează din lateral. Ne place Cascada
Bigăr, așa că desfacem o sticlă de vin și ronțăim câte ceva.
De la cascadă, poteca duce
turiștii către Izbucul Bigăr, aflat în apropiere. Însă noi ne grăbim să ajungem
în Anina, de unde Lavinia și Brian vor face o plimbare cu trenul care merge până
la Oravița pe vestita cale ferată montană (www.oravita-anina.eu), prima din România,
inaugurată în 1863. Trenul are două vagoane, din care unul este recondiționat
(și prezentat ca fiind de clasa I), trase nu de o locomotivă cu aburi, așa cum
ar fi fost frumos, ci de una diesel. Vagoanele sunt necompartimentate, cu bănci
de lemn, și au la mijloc o mică încăpere în care se află soba. Mobilierul datează
de prin 1930. Dacă îmi amintesc bine, biletul costă 10 lei de persoană, pentru
traseul Oravița (plecare 11:15) – Anina (sosire 13:05) și retur Anina (13:30) –
Oravița (15:20). Planul nostru inițial era să lăsăm mașina în Oravița și să parcurgem
cu toții traseul dus-întors cu trenul. Însă ne-am dat seama că nu vom ajunge la
timp în Oravița, așa că am decis să-i ducem pe Lavinia și Brian la Anina, iar
noi să-i așteptăm cu mașina în Oravița, la finalul călătoriei lor feroviare. Și
poate a fost mai bine așa, fiindcă la sfârșit de iunie vegetația luxuriantă
crescută pe lângă calea ferată împiedică turiștii să admire peisajul în toată
măreția lui. Primăvara sau toamna sunt poate mai potrivite pentru această
călătorie, sugerează Brian. Cei doi au parte și de un controlor foarte vorbăreț
care stă pe capul lor cam pe toată durata călătoriei. Una este să le arate
fotografii și să le vorbească despre traseu și alta este să ajungă să
povestească de familie, politică, bârfe locale sau alte subiecte poate mai
puțin interesante pentru turiștii din afara țării. După plecarea trenului din
Anina, noi mai zăbovim puțin și intrăm în vorba cu șeful de gară de la care
aflăm câteva lucruri interesante despre zonă. Păcat că nu am fost inspirat
să-mi notez câte ceva din ce ne povestește. Totuși țin minte că ne sugerează
ca, la un moment dat, să urmăm pe jos calea ferată până la prima stație, la
vreo 8 km de Anina, pentru a admira peisajul. De-a lungul celor 34 km dintre
Anina și Oravița, trenul străbate, în aproape două ore, 14 tuneluri (cel mai
lung, Gârliște, are 660 m) și 10 viaducte și trece prin 7 gări. Diferența de
nivel este de circa 338 m (în urcare dinspre Oravița). Unul dintre viaducte,
Jitin, ar fi cel mai înalt din România (37 m). Ajungem în Oravița cu ceva timp înainte
de sosirea trenului, cu gândul să vizităm Teatrul Mihai Eminescu (sau teatrul
vechi, despre care auzisem cuvinte de laudă). Doar că îl găsim puțin închis. Sunăm
la sonerie, încercăm și la numărul de telefon afișat, mai așteptăm, mai
întrebăm trecătorii sau la secția de poliție din imediata apropiere. O localnică
se arată foarte mirată că nu este nimeni să ne deschidă, deși suntem în timpul
programului. Este clar, avem ghinion, va trebui să revenim altă dată.
Preluăm cei doi călători de la
tren, nu înainte însă de a finaliza discuția lor cu controlorul vorbăreț, și ne
grăbim spre Reșița. Parcăm la mică distanță de restaurantul Yaya. Chelnerul ne
asigură că acesta este noul nume al fostului Aristocrat, cel pe care-l căutam
noi, găsit de Cami tot pe Trip Advisor. Deși amenajat la parterul unui bloc,
restaurantul ne place: zona nu era foarte circulată, cel puțin în acea după-amiază
târzie de vară, vinul este servit din decantor, iar felurile de mâncare au denumiri
interesante: tăiței din Italia (23 lei), mușchiuleț de junincă (42 lei), pește
de munte (14 lei suta de grame), legumițe la grătar, salată de curcubeți. Cami
este foarte încântată de limonada cu ghimbir și lavandă (8 lei). Înainte de a
părăsi Reșița, oprim să vizităm muzeul locomotivelor în aer liber, situat la ieșirea
spre Timișoara. Încântat, Brian fotografiază masivele locomotive cu aburi. Dincolo
de Caransebeș, nu mai avem timp să căutăm ”tunelul iubirii”, format prin unirea
coroanelor copacilor deasupra căii ferate, undeva la marginea satului Obreja.
Ajungem pe înserat la Pensiunea Dacica (www.dacica.ro), din satul Alun, comuna Boșorod.
Cu doar două luni în urmă, Cami și cu mine petrecuserăm aici un minunat 1 Mai
dacic în compania mai multor prieteni. Ca de obicei, cina este delicioasă. Mâncăm
afară, sub vița de vie, și dăm gata două castroane mari cu ciorbă de fasole. Deși
suntem obosiți după o zi lungă (iar unii dintre noi și după o noapte cu
țânțari), îl rugăm pe domnul Norman, gazda noastră, să ne pună filmul „Decoding
Dacia”, pentru a intra în atmosferă.
Marți avem la micul dejun (copios)
salată de vinete și dovlecei pane, printre multe altele. Mai zăbovim la
discuții cu domnul Norman înainte de a porni spre cetatea dacică Sarmizegetusa Regia,
monument inclus în patrimoniul universal UNESCO și despre care am vorbit în
povestirea aferentă weekendului petrecut de noi la Dacica cu două luni în urmă.
După vreo oră și jumătate în care străbatem cei 45 km de la pensiune și după ce
plătim câte 5 lei (sub forma biletului de intrare) către Administrația
Monumentului Sarmizegetusa Regia, aparținând Consiliului Județean Hunedoara, ne
bucurăm de liniștea ce domnește în interiorul cetății. Căci suntem singuri pe
aici, doar noi și un jandarm discret. Prietenilor noștri le place mult cetatea
emblemă a regatului dac.
Următorul obiectiv al zilei
este vechea biserică din Densuș, acolo unde Brian este uimit la vederea mulțimii
de pelerini care mănâncă sau se odihnesc la umbră, probabil în pauza de prânz
sau așteptând să-i preia vreun autocar, așezați printre morminte în micul
cimitir de la intrarea în curtea lăcașului de cult. Intrăm în biserică și îl
rog pe preot să ne povestească puțin despre aceasta. Vorbește rar, pentru ca Lavinia
să poată traduce. Pelerinii părăsesc curtea bisericii și se face liniște. Bucuros
probabil că se apropie finalul zilei de lucru, preotul devine foarte vorbăreț.
Ne povestește diverse lucruri și ne dăm seama că are un mod de gândire foarte sănătos.
Cu greu reușim să ne despărțim de el, mulțumindu-i pentru ospitalitate și
timpul petrecut cu noi.
Întrucât Cami și cu mine vizitaserăm
Sarmizegetusa Ulpia Traiana cu câțiva ani în urmă, plănuim să așteptăm afară
cât timp Lavinia și Brian se vor plimba printre ruinele castrului roman. Însă
domnul de la casa de bilete, auzind discuția noastră, este foarte amabil și ne invită
să ne însoțim prietenii fără ca noi doi să mai plătim cei 10 lei de persoană.
Nu-l putem refuza, așa că-i mulțumim pentru invitație și intrăm. La finalul
vizitei, oaspeții noștri ne spun că le-a plăcut mai mult Sarmizegetusa Regia
(cetatea dacică vizitată dimineață) decât Ulpia Traiana.
Ultimul obiectiv al zilei este
barajul de pe lacul de acumulare Gura Apelor, de la poalele Munților Retezat. Pe
ultima porțiune a drumului, cea care urcă pe baraj, în exces de zel GPS-ul nostru
găsește o scurtătură, iar eu îl ascult și o urmăm. Pe un drum îngust de abia
încăpea mașina, flancat de vegetație bogată. Îmi era din ce în ce mai clar că
nu merseserăm pe un astfel de drum atunci când veniserăm prima dată aici, dar
deja era prea târziu să mai dăm înapoi. Noroc că scurtătura cu pricina se
dovedește a fi chiar scurtă și ieșim repede înapoi în drumul normal, căci
altfel nu prea știu cum am fi întors mașina pe loc. De bucurie, bem o sticlă de
vin pe baraj, privind lacul înconjurat de munți, în compania unor căței, foarte
bucuroși de apariția turiștilor neașteptați la ceas de seară. Lavinia ne
propune să continuăm vreo 6 km pe drumul forestier (cel care ajunge în final în
Poiana Pelegii) să vizităm Cabana Rotunda, construită la începutul anilor 70 ca
locuință de protocol a familiei Ceaușescu, pentru faimoasele partide de
vânătoare. Lavinia are amintiri frumoase despre cabană, din vacanța petrecută
aici cu vreo 15 ani în urmă, cam pe la sfârșitul anilor 90. I-am fi îndeplinit
cu mare plăcere dorința, însă este deja foarte târziu, suntem la vreo 80 km de
Pensiunea Dacica, unde gazdele ne așteaptă cu cina. Reușim să-i anunțăm de
întârzierea noastră abia când avem semnal la telefon, pe drumul național,
aproape de Hațeg.
Miercuri, după micul dejun, mergem
vreo 100 km să vizităm cetatea Alba Carolina din Alba Iulia. Începem periplul
nostru cu Catedrala Romano-Catolică Sf. Mihail. În imediata apropiere, în
spatele statuii lui Mihai Viteazu, se află Palatul Principilor Ardealului despre
care am auzit că, în ciuda aspectului exterior nu foarte atrăgător, este foarte
frumos pe dinăuntru, cu săli bogat picate, inclusiv pe tavan. Este însă în renovare,
așa că ne îndreptăm pașii spre Sala Unirii, în care avem ocazia să admirăm o excepțională
expoziție itinerantă intitulată “Aurul și argintul antic al României”, cu
exponate din 31 de muzee din întreaga țară. Nu mai avem timp, din păcate, să
vizităm și Muzeul Național al Unirii. Dar impresionați de cele văzute și mândri
în același timp de trecutul nostru, nu rezistăm tentației și cumpărăm un interesant
volum având ca subiect însăși tema expoziției, de la ”magazinul de suveniruri”
din cadrul Sălii Unirii. Dar și o icoană pe sticlă, realizată de specialiștii
secției de restaurare din cadrul muzeului. Ne odihnim puțin în Piața Cetății,
apoi continuăm cu vizitarea Traseului Celor Trei Fortificații din cadrul Ansamblului
Arhitectural Hotel Medieval (intrarea costă 15 lei pentru adulți). Acesta
include poarta de sud a castrului roman, Bastionul Sașilor (găzduind acum o
încântătoare terasă a hotelului), camera de tortură și temnița, platforma de
artilerie, caponiera (tunelul de legătură în cadrul fortificațiilor) și
eșafodul, printre care ne plimbăm agale. Este foarte cald afară, atmosfera este
încinsă, căci se strâng nori grei de furtună. Camera Templierilor ne este prezentată
cu mult entuziasm de un tânăr profesor de istorie din Timișoara, venit probabil
într-un soi de practică pe perioada vacanței de vară. Finalizăm Traseul Celor
Trei Fortificații cu o scurtă oprire la centrul de echitație. După ce
fotografiem partea de est a orașului și împrejurimile acestuia de la înălțimea
platformei pe care se află obeliscul Horea, Cloșca și Crișan, ne întoarcem în
cetate prin Poarta a Treia și aruncăm o privire în interiorul Hotelului
Medieval, vizitând una dintre camere, foarte interesant amenajată. Am fi dorit
să și mâncăm pe terasa în aer liber a restaurantului din curtea interioară a hotelului,
însă începe să plouă. Neștiind cât anume din norii groși de ploaie urmează să
se reverse asupra cetății și fiind oarecum în întârziere, sunt nevoit să îi cam
zoresc pe oaspeții noștri spre următorul obiectiv planificat pentru acea zi, cu
promisiunea că vom bea totuși o sticlă de vin, însă nu la restaurantul din
cetate, așa cum am fi vrut, ci pe drum, în mașină. Lavinia și Brian au fost
foarte impresionați de cetate, cu toate că nu am reușit să vizităm și atracțiile
turistice din partea de nord a acesteia (Catedrala Reîntregirii și, din câte am
citit, o grădină japoneză, un parc roman și altele).
Pe drum către Mănăstirea Prislop,
le povestesc prietenilor noștri câte ceva despre viața și minunile Părintelui
Arsenie Boca. Este seară, în timpul săptămânii, așa că nu este foarte aglomerat
nici în parcare sau în curtea mânăstirii și nici la mormântul părintelui. Mergând
prin satele de pe drumul des frecventat de noi în acele zile, dintre satul Alun
și Călan, Brian este fascinat de vacile care știu să se întoarcă seara singure
acasă și care mugesc în fața porții dacă aceasta este închisă. Îl uimesc și berzele
din cuiburile cocoțate în vârful stâlpilor, căci se pare că nu prea vede așa
ceva în New Jersey. În ultima seară a șederii noastre la Pensiunea Dacica,
gazdele ne răsfață cu o cină în stil dacic. Mâncarea este făcută la focul de
lemne din curte. Stăm cu toții pe lângă foc și contribuim și noi puțin,
mestecând în ceaun sau învârtind bețele lungi de frigărui, sub atenta
supraveghere a minunatelor noastre gazde, domnul Norman și doamna Aurora Pețan.
După o binevenită și răcoritoare socată trecem pe tărie și reușim să dăm gata
excelenta palincă gălbuie din mere. Felurile de mâncare dacice se bazează,
printre altele, pe mazăre, miere și mămăligă din mei. La care merge de minune miedul
dacic, în variantele dulce și sec (ultima fiind cea mai apreciată de turiștii
americani și cea care, de altfel, s-a și terminat), oferit cu generozitate din
partea casei. În timpul mesei și mult timp după aceea, doamna Pețan și domnul Norman
ne povestesc lucruri interesante despre civilizația dacică. Nu ne mai vine să
ne ridicăm de la masa din curte, sub cerul înstelat al nopții răcoroase de vară.
Abia pe la ora două mergem la culcare, deși mai sunt multe de întrebat și de
aflat.
