14-18 aprilie
Pe la începutului primăverii, finii noștri,
Cătălina și Radu, precum și copilașii lor – Alexandra (7 ani) și Dănuț (5 ani),
și-au exprimat dorința ca anul acesta să sărbătorim Paștele împreună. Fără să stăm
prea mult pe gânduri le-am propus Pensiunea Dacica (www.dacica.ro), situată la poalele dealului pe vârful
căruia se află cetatea dacică Piatra Roșie, în vestul Munților Șureanu.
Traseul ne este arhicunoscut. Părăsim autostrada la
ieșirea spre Simeria, iar din Călan mergem pe drumul județean 668A circa 12 km până
la Boșorod, apoi încă vreo 4-5 km pană în Luncani Vale, unde se termină
asfaltul. Drumul de pământ trece pe malul stâng al văii Luncanilor și după vreo
alți 3 km traversăm satul Luncani. La mică distanță de sat, drumul se ramifică.
Noi urmăm ramura din stânga, continuând pe 668A, pe valea pârâului Stângu, și
după vreo 3 km ajungem la pensiunea situată la intrarea în satul Alun, situat
pe malul pârâului cu același nume. O altă variantă de acces presupune ieșirea
de pe autostradă un pic mai devreme, la Orăștie, de unde se continuă pe drumul
județean 705A până la Ludeștii de Jos. Aici se face la dreapta, pe 705J, care
trece prin Ocolișu Mic și iese la drumul urmat de noi, 668A, undeva între
Chițid și Boșorod. Legat de această variantă de acces, este bine să menționez
că unele GPS-uri (și cred că și Waze) propun continuarea pe 705A dincolo de
Ludeștii de Jos până în satul următor, Costești. Aici se traversează spre
dreapta râul Orăștie și se urmează drumul asfaltat care urcă la Târsa – capătul
lui 668A (Călan – Luncani – Alun – Prihodiște – Târsa). Problema este că,
dincolo de Târsa, asfaltul continuă doar până la Prihodiște, iar coborârea de
aici până în Alun este dificilă chiar și pentru un autoturism de teren.
Ne întâlnim cu finii noștri, cu gazdele (Aurora Pețan,
Marian Norman Coman și echipa lor), precum și cu restul grupului de turiști
(încă vreo 8 familii) vineri seară, la cină, noi ajungând ultimii, după lăsarea
întunericului. Savurăm felurite bucate și băuturi dacice – mazăre, brânză,
praz, mei și alte delicatese (din păcate am ratat prezentarea meniului, făcută
de doamna Aurora). Încercăm un nou sortiment de mied – Plăcinta Cneazului Pavel
(www.mied-dacic.ro) și stăm la
povești până târziu. De-a lungul întregii noastre șederi, băutura a fost la
discreție: țuică, palincă, vin de țară, bere, siropuri de fructe, sucuri, apă
minerală, cafea, ceaiuri.
Sâmbătă dimineață, după micul dejun, începe
seria povestirilor despre daci și civilizația lor odată cu descrierea cetății
Piatra Roșie (www.piatra-rosie.ro), puțin cercetată din păcate, pe care urma
să o vizităm imediat după prezentarea susținută de doamna Aurora. Copiii sunt
tare încântați de prietenoasele pisici ale pensiunii, pe care le urmăresc peste
tot (inclusiv pe sub mașini), le iau în brațe și le mângâie. Pisicilor mai că
le place, mai că nu mai vor. Tot alergând după una din ele, Dănuț reușește
să-și rupă brațul. Cum nu-i place să stea prea mult în trambulina în care o
urcase Dănuț, pisica prinde ocazia și se strecoară prin plasa care nu fusese prea
bine închisă, sărind afară. Dănuț încearcă să o imite, aruncându-se și el din
trambulină, cam de la un metru înălțime, în loc să coboare pe buturugile puse
acolo în acest scop. Cumva se dezechilibrează și cade pe brațul drept. Radu îl
duce repede în cameră și, împreuna cu Cătălina, îi acordă primul ajutor,
imobilizându-i brațul și încercând să-l liniștească. Întrebat cum s-a întâmplat
accidentul, Dănuț răspunde printre suspine ”N-ai să înțelegi niciodată!”. La
insistențele părinților de a le încerca totuși puterea de înțelegere, Dănuț
răspunde într-un final ”Am sărit după pisică”. ”Păi și de ce nu ai coborât pe
buturugi?” vine întrebarea firească a părinților. ”Ca să o prind mai repede”.
”Și ai prins-o?”. ”Nuuuu!” exclamă cu ciudă Dănuț, izbucnind și mai tare în
plâns.
În acest timp, noi ceilalți ne echipăm pentru
plimbare și, cu mic, cu mare, începem să urcăm pe potecă spre cetatea dacică (situată
la circa 823 m altitudine), monument UNESCO. Cătălina rămâne acasă cu Dănuț, noi
pornim la drum cu Alexandra, iar Radu aleargă în urma noastră și ne prinde în
câteva minute pe cărarea ce urcă prin pădurea înverzită. Cami și cu mine mai vizitaserăm
cetatea de câteva ori, dar este pentru prima dată când urcăm împreună cu
gazdele noastre. Acest lucru ne bucură foarte mult, căci Aurora și Norman ne
dau o sumedenie de detalii cu privire la cetate și ne răspund la întrebări. Cu
totul altfel se văd și se înțeleg lucrurile (și locurile) când ți le arată și
explică niște experți. Facem nelipsita ședință foto la punctul de belvedere.
Admirăm în fața noastră Vârful Țâfla (854 m), iar mai spre dreapta, la vest de
valea Luncanilor, casele cocoțate la mare înălțime ale satului Ursici (acolo
unde oamenii trăiesc fără curent electric), în care se ajunge pe un drum ce
pornește din Luncani Vale. Încercăm să distingem în depărtare, printre norii deși,
vârfurile înzăpezite ale Retezatului. Ne odihnim puțin pe iarba proaspătă de pe
platou, continuând discuțiile despre daci, apoi coborâm agale spre pensiune. După
prânz, domnul Onu, cel mai vechi membru al echipei de la Dacica și omul bun la
toate, o tunde pe oaia Zmeea, spre uimirea și îngrijorarea copiilor care au
mari emoții că acu-acu greșește ”wool-stylistul” (cum l-a denumit domnul
Norman) și îi taie gâtul sau vreun picior. Neliniștea lor crește pe măsură ce
oaia rămâne nemișcată în mâinile dibace – ”nu mai respiră” observă copiii. Într-un
final oaia scapă de foarfece și de ”haina de iarnă”, în aplauzele și uralele admiratorilor.
O compătimim însă, căci pare cam golașă, la fel ca și suratele ei, în ținuta lor
de vară ușor prematură pentru frigul parcă totuși prea aprig pentru această
perioadă a anului.
Cătălina și Radu pleacă cu Dănuț la spitalul
din Deva să consulte un doctor în privința brațului. Se vor întoarce peste vreo
3-4 ore cu diagnosticul de fractură incompletă de cot și cu o ”căsuță” în care
să se odihnească brațul lui Dănuț (acesta este „numele de cod” pentru atela
ghipsată). Noi rămânem acasă, cu misiunea să o adormim pe Alexandra, nu înainte
însă de a-i spune o poveste, evident despre o pisică. Se pare că și alți turiști
din grup preferă să doarmă înainte de Înviere, așa că doar câțiva doritori merg
să viziteze, împreună cu gazdele, unul dintre cele mai vechi edificii de cult
din țară – biserica din Streisângeorgiu, datând din secolul al XIV-lea. Când finii
se întorc de la spital cu Dănuț și se trezește și Alexandra, mergem cu toții să
ne dăm în hamacele din grădina pensiunii. Probabil ușor buimacă după somn, Alexandra
ratează prima încercare de a se urca și cade în cap, sub privirea îngrijorată a
Cătălinei, aflată la doi pași de ea.
Se face seară și copiii intră în sala de mese
pentru o gustare. Înainte de miezul nopții ne suim în mașini și mergem să luăm
parte la slujba de Înviere, la biserica de lemn din Luncani – monument istoric
de la începutul secolului al XIX-lea. Lume puțină (comparativ cu ce știm noi de
la bisericile din București) – doar grupul de turiști de la pensiune și câțiva
săteni – așa că este foarte multă liniște. Luăm lumină, ieșim din biserică, o
înconjurăm cu toții de trei ori, timp în care se trage clopotul și se bate
toaca, apoi ascultăm prima parte a slujbei, ținută în fața bisericii. Burează
nițel, însă nu suficient de tare încât să stingă lumânările. La pensiune ne așteaptă
cina pascală, cu ouă roșii, drob, cozonac, pască și multe alte bunătăți. Ne
întindem la discuții cu Cătălina, afară la aer curat, până când realizăm că s-a
făcut patru dimineață.
Duminică după micul dejun ne bem cafeaua
afară și povestim despre daci și nu numai, într-o totală relaxare. Un pițigoi
se lovește în zbor de cine știe ce obstacol de prin curte și cade în stare de
șoc lângă noi. Cami îl ridică și îl ține în căușul palmelor, încălzindu-l și
dându-i să bea apă dintr-o farfurioară. Ne bucurăm cu toții când, peste ceva
timp, mica pasăre se înviorează și își ia zborul. Pisica (despre Gălbenuș cred
că e vorba), care până atunci torsese nepăsătoare la mine în poală, la jumătate
de metru de pițigoi, se activează brusc – mai să sară în vița de vie după pasărea
încă ușor amețită. O țin lângă mine până când pițigoiul zboară pe casă și de
acolo mai departe în treaba ei. Imediat ce scapă din strânsoarea mea, pisica
este sus în viță, mirosind urmele păsării.
Pe la ora două, ne suim cu toții în mașini și
mergem să vedem una din peșterile Cioclovina – cea cu apă. Din câte am înțeles,
sora ei, Cioclovina uscată, este închisă, inaccesibilă publicului. De fapt,
intenționăm să vedem doar intrarea în peșteră, căci știm de la bun început că
parcurgerea ei necesită echipament și experiență. Mai puțin înalți decât
vecinii lor de la sud, Retezat și Parâng, Munții Șureanu (sau ”munții dacilor”)
au culmi domoale și rotunjite, cu doar vreo două vârfuri peste 2000 m (Vf. lui Pătru 2130 m și Vf. Șureanu 2059m), însă prezintă
o interesantă zonă carstică în zona de sud-vest. Alături de complexul de cetăți
dacice, formațiunile carstice de suprafață (cheile Crivadiei și ale Băniței;
văile oarbe Fundătura Ponorâci sau Palma lui Dumnezeu și Fundătura Ponorului
etc.) și cele de adâncime (peșterile Cioclovina, Bolii, avenul Fundătura
Hobenilor și altele) fac parte din Parcul Natural Grădiștea
Muncelului-Cioclovina.
După 3 km de la Dacica, la bifurcație, părăsim 668A și o
luăm la stânga, spre sud, pe valea Luncanilor. Peste puțin timp, lăsăm în
stânga Valea Roșie ce desparte dealul cetății Piatra Roșie de Vârful Țâfla. Continuăm
pe valea Luncanilor, ocolind vârful prin sud-vest, și intrăm pe Valea Morii. Începe să plouă când parcăm mașinile pe la mijlocul
unor serpentine. Cumva rămânem în urma grupului pe care mi se pare că-l văd cu
coada ochiului începând să urce spre peșteră pe drumul forestier. Vreo două sau
trei dintre mașini, în care se află copiii și câteva dintre doamne, continuă să
urce serpentinele spre capătul drumului, undeva deasupra peșterii. Radu și cu
mine mergem pe jos, pe urma mașinilor, testând umbrelele. Însă nu am văzut că grupul
ieșise de pe drumul forestier, probabil puțin mai sus de locul în care
lăsaserăm mașinile, și începuse să urce pe o cărare ce pornește neobservată spre
peșteră. Așa că urcăm până la capătul drumului forestier (la circa 6,5 km de
Luncani), tot așteptând să vedem în față grupul pe care încercaserăm să-l
prindem din urmă. Ajungem la un loc de popas dintr-o poieniță – un umbrar din
lemn cu o masă și două băncuțe. Nu ne rămâne de făcut decât să ne îndreptăm spre
peșteră pe o altă cale de acces, mai dificilă și probabil mai lungă, așa că urmăm
spre vest poteca ce coboară șerpuit prin pădure, tot mai intuitivă și din ce în
ce mai abruptă. Înaintăm cu mare precauție, plin ploaia ușoară, pe
cărarea alunecoasă, acoperită cu frunze umede. Aflați la câțiva metri buni în
fața noastră, Cătălina și Radu îi ajută pe copii să coboare pe fund o porțiune
mai abruptă. Neputând să facem același lucru, noi decidem să ne întoarcem la
locul de popas, pentru a evita o eventuală alunecare ce ar putea să-i
pericliteze glezna lui Cami, în proces de vindecare după fractura dublă din toamna
trecută. Bănuiala mea că restul grupului urmase o altă variantă de acces spre
peșteră, mai scurtă și eventual mai ușoară, este confirmată când Cătălina și
Radu se întorc la locul de popas. Ne spun că atunci când ei abia ajungeau la
peșteră, grupul care urcase pe poteca dinspre locul de parcare pleca deja către
mașini. Și ne mai spun că, din păcate, nu au putut intra în peșteră din cauza
volumului mare de apă. Toată admirația noastră pentru curajul și rezistența
copiilor de a străbate, pe ploaie, drumul către și dinspre peșteră – fără să se
plângă niciun moment și fără să se sperie, ascultători și precauți. Efortul lor
merită lăudat și mai mult, dacă ținem cont că Dănuț avea cotul fracturat și
nici nu dormise prea bine în acea noapte, din cauza brațului imobilizat. Se
vede clar că părinții i-au purtat pe cărări de munte și prin peșteri încă din
fragedă pruncie. Să mai spunem că în apropiere, la baza unui abrupt stâncos, se
află intrarea în cealaltă peșteră – Cioclovina uscată – vestită pentru fosta
exploatare de guano deservită de o cale ferată îngustă, ce mai poate fi văzută
și azi, din câte am citit. Continuând spre sud-est, se ajunge la Peștera
Ponorâci (despre care am bănuiala că reprezintă locul în care intră în subteran
apa ce iese din Peștera Cioclovina), apoi la Fundătura Ponorului și la avenul Fundătura Hobenilor. Poate vom ajunge să le vedem într-o
viitoare excursie.
Ne reîntâlnim cu restul grupului la masa din
camera ”bună” a gospodăriei țărănești din imediata apropiere a peșterii,
aparținând familiei Neagu din satul Cioclovina, către care proprietarii
Pensiunii Dacica ”externalizaseră” prânzul din prima zi de Paște, în buna lor
tradiție de a sprijini dezvoltarea comunității rurale în mijlocul căreia își
desfășoară activitatea. Cred că este momentul potrivit în care să amintesc și de
gestul doamnei Aurora de a-și dona ziua de naștere unei familii nevoiașe, cu
patru copii, din Luncani, în scopul achiziționării unei centrale termice – un
alt exemplu elocvent de implicare și susținere a comunității locale (întreaga
poveste la http://dacica.ro/aurora/nechita/). Bem țuică și vin de casă și mâncăm ciorbă
de miel, sarmale, colăcuți delicioși și prăjituri de casă. Mulțumim gazdelor
pentru masă și ne întoarcem la Dacica. Nu peste mult timp își fac apariția în
curtea pensiunii doi săteni din Boșorod, Moș Ioviță, de 77 de ani, și fiul său,
Nicolae. Se încălzesc nițel în bucătărie, pregătindu-și instrumentele, apoi
încep să ne cânte, în sala de mese, la ceteră și acordeon. Ne bucurăm de muzica
lor și de versurile mucalite (”minciuni” – un fel de rap folcloric, cum spune
domnul Norman) cântate de Moș Ioviță în timpul cinei și după aceea, când ne
strângem afară în jurul focului de tabără. Alexandra nu poate adormi în cameră
din cauza gălăgiei de afară, așa că apare printre noi, somnoroasă și îmbrăcată în
pijama. Se întinde puțin pe jos, în apropierea focului, învelită într-o pătură
groasă, până când Radu termină culcușul pe care i-l pregătise în portbagajul
mașinii. Alexandra este și mai fericită în noul său dormitor atunci când pisica
Gălbenuș se cuibărește lângă ea. Este aproape miezul nopții când domnul Norman îi
duce acasă pe cântăreți și lumea se retrage spre camere.
Luni, după micul dejun, doamna Aurora susține
o nouă prezentare interesantă în bibliotecă, de această dată despre
Sarmizegetusa Regia. O parte din turiști pleacă spre casă, însă noi pornim să
vizităm vestigiile capitalei regilor daci. Avem marea bucurie ca Aurora și
Norman să ne invite să mergem cu mașina lor. Aflăm astfel o mulțime de lucruri
interesante despre începuturile Fundației Dacica, despre încercările lor de a determina
instituțiile responsabile de administrarea cetăților dacice să-și facă treaba
așa cum ar trebui, despre implicarea în demersul de scoatere la lumină a
adevărului în cazuri de ”braconaj” cu comorile dacice, despre eforturile
doamnei Aurora de a-și susține teza de doctorat în istoria dacilor – în ciuda
numeroaselor piedici care i se pun. Timpul trece foarte repede alături de gazdele
noastre. Aproape nu realizăm când ne părăsim valea Luncanilor, urcăm
serpentinele de după Ocolișu Mic, apoi coborâm în Costești și continuăm pe
drumul județean 705A, de-a lungul râurilor Grădiștea și mai apoi Valea Albă,
vreo 19 km până la Sarmizegetusa, pe Culmea Grădiștei. Explicațiile detaliate și
bine documentate ale doamnei Aurora continuă la fața locului. Vedem cetatea cu
alți ochi. Ne întoarcem la pensiune unde, după masa de prânz, continuăm să povestim
despre civilizația dacilor, doamna Aurora răspunzând răbdătoare, ca de obicei cu
argumente fundamentate științific și evitând speculațiile făcute de dragul
senzaționalului, la toate întrebările noastre.
Ieșim în curte, unde Alexandra se implică în hrănitul
animăluțelor (oi, miei, capre și măgărușa Rușa), oferindu-le boabe de porumb și
mângâindu-le. Cumva copiii află că pisica Maia și-a ascuns o parte din pui în
podul casei, după ce unii dintre ei fuseseră probabil mâncați de vreun animal
sălbatic coborât din pădurea din spatele pensiunii. Și decid că este cazul să-l
”terorizeze” pe domnul Norman până când acesta le va arăta puii de pisică.
Astfel, la insistențele copiilor, domnul Onu se urcă în podul aflat deasupra
bibliotecii să caute pisicuțele. Peste ceva timp, spre imensa bucurie a
copiilor, care așteptau nerăbdători și emoționați lângă scară, este adus în ”societate”
Norocel – așa cum este botezat instant de către doamna Aurora singurul
supraviețuitor din cei mai recenți pui ai Maiei. Inutil să mai spun că în
restul serii copiii au stat lipiți de micul pisoi, mângâindu-l neîncetat și
trecându-l de la unul la altul.
Marți, după micul dejun, ne despărțim cu greu
de gazdele noastre, mulțumindu-le pentru ospitalitate. A patra noapte petrecută
la Dacica a fost din partea casei, iar copiii au beneficiat de gratuitate
completă pentru masă și cazare (inclusiv pentru patul suplimentar) de-a lungul
întregului sejur. Suntem invidioși pe cele două persoane care mai rămân la
pensiune încă o zi. Căci tare am fi avut chef să lenevim în hamac, la soare. Nu
plecăm fără să facem planuri de a reveni – când se face sânzienata, când se
culeg petalele de maci pentru dulceață, sau când se organizează excursii cu
localnicii, care ne vor plimba în mașinile lor offroad pregătite să facă față drumurilor
de creastă ale Munților Șureanu, unele dintre ele folosite de pe vremea dacilor.
Până atunci însă, la Dacica se vor fi preparat dulceața din flori de liliac și
cea din flori de păpădie.