De Rusalii, prin Maramureș (2017)

1-6 iunie

Finii noștri, Anca și Cornel (Piti), împreună cu David, fiul lor, ne-au făcut o invitație de nerefuzat: să petrecem mini-vacanța de 1 iunie și Rusalii în Maramureș, în mijlocul unei minunate familii din satul Oncești.

Joi (zi nelucrătoare) am făcut 10 ore până în Maramureș, din cauza aglomerației deja consacrate din Comarnic și Bușteni-Azuga. La întoarcere, marți (zi lucrătoare), urma să parcurgem același drum în 9 ore, cu 30 de minute mai mult decât estimarea Waze, adică exact atât cât au însumat cele două opriri ale noastre. Traseul a fost Brașov – Târgu Mureș – Reghin – Bistrița – Năsăud – Pasul Șetref. Joi seară, în jurul orei 9, facem cunoștință cu gazdele noastre din satul Oncești – familia Anuța și Vasile Godja, Liliana - fiica lor, alături de Mamaie Maria. Ne reunim cu restul grupului nostru – Anca, Piti și David, plus Vio, Petrică și copilașii lor, Matei și Ana. Cu toții plecaseră din București în zorii zilei, ajunseseră în Maramureș pe la prânz și, după o masă excelentă și un somn bun, tocmai se întorceau dintr-o scurtă plimbare la un izvor de apă minerală din apropiere. Gazdele noastre sunt foarte amabile, ospitaliere și pline de voie-bună. Iar mesele sunt copioase și absolut delicioase. Cu bucatele și horinca la discreție, ne este greu să ne oprim din mâncat. Vasile este tare priceput la construcții (lucrează foarte bine în lemn), dar și la făcut brânză și specialități din carne, în timp ce Mamaie Maria este expertă în confecționarea straielor tradiționale maramureșene. Liliana ne prezintă câteva dintre minunățiile ieșite din mâinile pricepute ale bunicii sale – o colecție impresionantă de fuste, cămăși, năframe și altele. Negociem cu David și Matei și îi convingem să ne lase pe noi să dormim în camera amenajată în stil tradițional.

Județul Maramureș (www.visitmaramures.ro) cuprinde părți din fostele „țări” ale Maramureșului, Chioarului, Lăpușului și Codrului (mai puțin cunoscută decât primele, în zona de vest-sud-vest a județului, cu obiective turistice precum bisericile de lemn Buzești, Bicaz, Orțița, cimitirul din Ariniș sau muzeul din Oarța de Sus). În Maramureș trăiesc încă descendenții unor vechi familii cneziale. Bârsan (în Bârsana) și Bud (în Budești) sunt doar două din numeroasele exemple de cneji ai căror urmași populează după 700 de ani locurile cărora străbunii lor le-au dat cândva nume. Supranumit ”țara lemnului”, Maramureșul este (sau mai bine zis era) foarte bogat în elemente etnografice și folclorice, arta populară fiind bine conservată prin biserici de lemn unice, unelte, ceramică, porturi și obiceiuri populare. Însă din păcate, se întâmplă tot mai des ca sătenii să vândă străinilor, pe bani frumoși, vechile case, porți și șure din lemn, cu arhitectură tradițională. În jur de 100 de biserici de lemn din Maramureș sunt considerate monumente istorice. Dintre acestea, opt au fost incluse în 1999 în Patrimoniul Mondial UNESCO. Călătorind prin satele maramureșene mai poți vedea meșteri ce încă făuresc căni și blide din lut ars, podoabe și unelte de lucru, cergi din lână, cămeși, pieptare, năframe sau clopuri, linguri de lemn sau porți monumentale. Am enumerat într-una din notele de la sfârșitul povestirii câteva nume de artiști populari, despre care am citit, cu speranța că în viitoarele noastre excursii vom ajunge să-i vizităm pe unii dintre ei. Există peste 100 de izvoare de ape minerale în județ, în sate precum Ocna Șugatag, Budești, Breb, Valea Stejarului, Oncești, Poiana Botizei (cu un izvor ce izbucnește la intervale de 15 minute) etc. Întinsa Depresiune Maramureș este înconjurată de munții Rodnei, Maramureșului, Țibleșului și Gutâiului. Într-o altă notă de la final, menționez câteva din interesantele obiective turistice ale acestora.

Cami și cu mine mai fuseserăm în Maramureș, trei ani la rând, în perioada 2003-2005. Ne-am cazat atunci la o pensiune din Ocna Șugatag, stațiune balneoclimaterică situată pe dealul ce desparte văile râurilor Mara și Cosău, cu izvoare de ape minerale clorosodice concentrate. Pe locul unei foste mine de sare ale cărei galerii s-au surpat au apărut vreo 8 ochiuri de apă sărată, situate pe locuri fruntașe în Europa în funcție de gradul de salinitate (mai importante fiind Lacul Gavril, 30 m adâncime, și Tăul fără Fund, 33 m, cel mai adânc din zonă). În cele trei vacanțe (mai scurte sau mai lungi), am reușit să vedem doar câteva din multitudinea de obiective turistice din zonă și împrejurimi, pe care le enumăr succint. Mănăstirea Săpânța-Peri și Cimitirul Vesel. Biserica Sf. Arhangheli din Rozavlea, construită la începutul secolului 18 pe locul unei biserici mai vechi, cu fresce interioare realizate în 1823-1825 în tehnica tempera grasă (conferind strălucire) și cu icoane pe lemn și sticlă. Mănăstirea Soborul Sf. 12 Apostoli Bârsana (www.manastireabarsana.ro), ridicată pe locul uneia mai vechi, distrusă în 1791, și având clădirile din complexul monastic (biserica, turnul-clopotniță, stăreția, altarul de vară, aghiasmatarul, muzeul, casa voievodală, etc.) construite din lemn de stejar și pietre de râu de către meșteri locali. Tot în Bârsana, am vizitat atelierul vestitului sculptor în lemn Ion Bârsan; și se pare că în sat ar mai fi un alt renumit meșter de porți, Toader Bârsan, la care am vrea să ajungem cu proxima ocazie. În Botiza, am văzut mănăstirea de la ieșirea spre Poienile Izei, însă am ratat, aproape de centrul satului, biserica Cuvioasa Paraschiva, construită în 1796, cu icoane pictate pe lemn datând din secolul 18. În Țara Lăpușului (depresiunea, despărțită de cea a Maramureșului prin munții Țibleș, Lăpuș și Gutâi, a făcut parte din Transilvania), mănăstirile Lăpuș și Sf. Ana din Rohia (acolo unde Nicolae Steinhardt și-a petrecut în călugărie ultimii ani din viață; www.manastirea-rohia.ro). Am ajuns la două din cele opt biserici maramureșene de lemn incluse în Patrimoniul UNESCO: Nașterea Maicii Domnului din Ieud (unde am vizitat și Muzeul Etnografic Pleș) și Sf. Arhangheli din Rogoz – mândria Țării Lăpușului, construită în 1663 (din două lemne uriașe, conform tradiției), pe locul vechii biserici distruse de invazia tătarilor pe Valea Lăpușului din 1661 (pe inscripția de la intrare scrie „de când au fost în robie Ardelu”). Biserica din Rogoz are un plan mai rar întâlnit: clopotniță alungită, pronaos poligonal, cu acces pe sud, naos dreptunghiular și absida altarului poligonală, cu 7 laturi; pereți care nu depășesc trei metri înălțime; trecerea joasă dintre pronaos și naos; streașina sprijinită pe console cu terminație în cap de mânji (reprezentând, pe o latură a bisericii, simbolistica solară atribuită cailor, iar pe cealaltă latură, o simbolistică mai întunecată, legată de moarte); acoperiș asimetric protejând „masa moșilor” aflată de-a lungul fațadei nordice (unde bătrânii judecau pricinile dintre săteni, iar bogații dădeau pomeni). Sculptură bogată pe fațada sudică (un brâu de lemn, ca motiv al vieții) și pictură interioară din 1785, cu scene din geneză și patimi în naos, și din rai și iad în pronaos. În apropierea ei se află o altă biserică de lemn, greco-catolică, adusă în sat din Suciu de Sus în 1883, însă nu am ajuns la ea. De asemenea, am văzut și atelierul de ceramică nesmălțuită din Săcel (cred că al meșterilor Dumitru și Tănase Burnar a lui Cocian). Mocănița de pe Valea Vaserului (www.cffviseu.com) – existența sa este posibilă astăzi datorită străvechilor amenajări hidrotehnice realizate de meșterii țipțeri (coloniști germani) pentru transportul lemnului spre Vișeu de Sus, inițial prin plutărit, iar după primul război mondial prin intermediul a ceea ce acum reprezintă cel mai vechi tren forestier cu locomotivă cu abur pe linie îngustă din Europa. Rezervația coloanele de andezit de la Limpedea (15 m înălțime, peste 1 m circumferința), Lacul Firiza și stațiunea Izvoare (la 926 m altitudine, pe un platou vulcanic sub Vf. Igniș). Izvorul Albastru al Izei. Băile sărate din Coștiui deasupra minelor săpate înainte de secolul 15 (dar fără să vedem Castelul Apaffi) și Ocna Șugatag (unde ne-am bălăcit puțin într-unul din lacurile sărate neamenajate). Vechea moară de apă din Șieu. Stațiunea Borșa. La acestea se adăugă Lacul Călinești (din Țara Oașului, județul Satu Mare) și Mănăstirea Nicula (județul Cluj). După 12 ani, reîntâlnirea cu Maramureșul a fost pe măsura așteptărilor (și a meritat pe deplin așteptarea).

Vineri decidem să vizităm zona de nord-vest a Maramureșului. Situat între râurile Tisa, Iza și Ronișoara și atestat ca localitate din 1326, Sighetu Marmației este vechea capitală a Maramureșului istoric (regiune administrativă distinctă în cea mai mare parte a timpului), centrul său cultural și economic (până în 1919 reședința comitatului, iar în perioada interbelică reședința județului cu același nume), în prezent fiind al doilea municipiu din județ. Cele mai multe clădiri monument istoric sunt grupate în Piața Libertății, datând din Evul Mediu. Păstrează încă multe biserici vechi și cimitire ale diferitelor confesiuni: biserica reformată (secolul 14), biserica romano-catolică (1730), biserica ortodoxă - fostă greco-catolică (1892, în stil neogotic), biserica ruteană (1804), sinagoga mare (singura rămasă din cele șase existente până în 1941), cimitirele evreiesc, catolic, ortodox, greco-catolic, al soldaților sovietici.

Noi ne începem periplul cu un obiectiv la care doream de mult timp să ajungem – Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației. Reiau aici câteva informații din prezentarea de pe Internet a muzeului (www.memorialsighet.ro). Memorialul durerii se află în clădirea ridicată în 1897 de autoritățile austro-ungare și care a funcționat în perioada 1948-1955 ca penitenciar politic. În primii doi ani au fost închiși elevi, studenți și țărani din rezistența maramureșeană, iar între 1950-1955 a fost penitenciar de maximă securitate. În 1950-1951 au fost încarcerați demnitari opozanți ai regimului comunist, aduși din întreaga țară (foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni, episcopi și preoți greco-catolici și romano-catolici), unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții chiar fără să fie judecați, iar câțiva nici măcar anchetați. Penitenciarul, cunoscut sub numele de „colonia Dunărea“, era considerat oficial „unitate de muncă specială”, în regim de secret total și pază excepțională. Deținuții erau încarcerați în condiții dure, inumane, în celule insalubre, și hrăniți mizerabil. În timpul zilei, nu aveau voie să se întindă pe paturile din celulele neîncălzite și nu aveau voie să privească pe fereastră, prin care, din cauza obloanelor, se putea vedea doar cerul. Cei care nu se supuneau erau pedepsiți să stea la „neagra” și „sura”, carcere înguste, cu apă pe jos și fără lumină. Din cei circa 200 de deținuți de la Sighet, peste 50 au murit. Primirea vizitatorilor se face în sala hărților, cu o scurtă introducere audio. Sunt prezentate evenimentele care au dus la câștigarea de către comuniști, prin fraudă și minciună, a alegerilor din 1946, precum și diferite momente ale istoriei României comuniste. Prin intermediul unei bogate colecții de cărți, scrisori, documente tipărite, înregistrări audio/video, fotografii și exponate, fostele celule (care păstrează încă ușile originale) recreează diverse aspecte ale vieții în comunism – politică, mișcările de rezistență, metodele de investigare și tortură, viața în penitenciare și în centrele de muncă, presa, învățământul, viața cotidiană, etc. Se pot vedea celulele în care au stat închiși și au decedat personalități politice din partidele de opoziție, precum Iuliu Maniu sau Gheorghe Brătianu. Se spune că Memorialul de la Sighet este unul dintre cele mai bune muzee dedicate memoriei atrocităților săvârșite de regimul comunist. Muzeul nu este un loc de agrement, ci unul de meditație, păstrare în memoria colectivă a vremurilor trecute și comemorare a victimelor comunismului. Vizita constituie o experiență profundă, tulburătoare, în timpul căreia se poate întâmpla ca lacrimile să-ți inunde ochii.

Din centrul Sighetului ne întoarcem la intrarea în oraș (dinspre Baia Mare) să vizităm Muzeul Satului Maramureșean, inaugurat în 1981 și făcând parte din secția etnografie a Muzeului Maramureșului. Acesta din urmă este un complex muzeal cu dominantă etnologică, cu expunere pavilionară și în aer liber, având secții de istorie-arheologie și științele naturii, precum și galerie de artă, case memoriale și mai multe conservări in situ (www.muzeulmaramuresului.ro). Foarte interesant, de fiecare bilet de intrare (4 lei) de la Muzeul Satului Maramureșean este atașată o carte poștală, cu fotografii ale exponatelor din diferitele secții ale Muzeului Maramureșului. La casa de bilete aflăm că există o aplicație pentru telefoanele mobile (gratuită, însă deocamdată doar în engleză) cu explicații audio despre fiecare casă din incinta muzeului situat pe Dealul Dobăieș. Acesta reconstituie structura organizatorică și dispunerea clasică a unui sat tipic maramureșean, expunând vreo 30 de gospodării tradiționale ce găzduiesc case-monument din lemn, originale din Maramureșul istoric din secolele 17-19, alături de anexe (porumbar, șură etc.) și unelte gospodărești. Casa Tivadar (1611, Călinești), Casa Cupcea (1710, Călinești), Casa Buftea (1799, Bogdan-Vodă) sunt doar câteva exemple. Ne plimbăm agale pe ulițele ce duc spre biserica din lemn, cea mai veche clădire din muzeu (secolul 16), adusă din Oncești și reconstruită pe micul deal din incinta muzeului. Sunt reprezentate aici și minoritățile din Maramureșul istoric, prin casele de evrei, ucraineni, maghiari și germani. În afară de Muzeul Satului, secția etnografie (sau Muzeul Etnografic al Maramureșului din Sighet, datând din 1926, din câte am citit) cuprinde, în partea sa pavilionară (Str. Bogdan Vodă nr. 1), o colecție de icoane pe lemn și sticlă, unelte și instalații folosite în meșteșugurile tradiționale, piese de mobilier, costume, țesături, ceramică, podoabe și măști. Aș vrea să o vedem data viitoare când vom ajunge în Sighet.
 

La Mănăstirea Sf. Arhangheli din Săpânța-Peri doar biserica de la parter este funcțională, cea de la etaj fiind încă în curs de amenajare, cam tot așa cum ne-o aminteam din 2005. Turiștii pot urca doar la balconul de la nivelul superior al bisericii de la etaj, nu și la cel de la jumătatea turnului. Construcția a început, din ce am citit, cam prin anii 1995-1997, lăcașul continuând tradiția vechii Mănăstiri Sf. Mihail din Peri-Maramureș, localitate aflată pe malul drept al Tisei, azi în Ucraina. Se pare că ar fi cea mai înaltă biserică de lemn din Europa, sau chiar din lume după unele păreri (75-78 m). Arhitectura este deosebită, cu pridvor în formă pentagonală, demisol și un etaj cu trei niveluri. Crucea de fier din vârf, de 7 m înălțime și cântărind vreo 400 kg, este vizibilă și din țara vecină. Grădina este frumos amenajată și, de la ultima noastră vizită, a fost construită o uriașă clădire anexă – care găzduiește probabil maicile și vizitatorii.

La mică distanță, vizităm din nou Cimitirul Vesel, unic în lume. Nu mai țin minte dacă ultima oară când am fost aici am plătit bilet de intrare (acum costă 5 lei). Poate pentru a fi identificate mai ușor, la unele morminte, probabil cele cu cruci mai interesante, au fost puse niște discuri galbene, numerotate – de exemplu „22 Stan Ioan Pătraș”. Cred că pe undeva la intrarea în cimitir o fi și vreo legendă, poate și vreo hartă a acestora. Crucile, din lemn de stejar, sculptate și pictate în culori vii pe fundal albastru specific, ilustrează scene din ocupația și viața persoanei decedate, împreună cu un epitaf individualizat, cu versuri în note vesele, triste sau ironice, scrise la persoana întâi, în grai popular. Identitatea este importantă în satul tradițional, fiecare individ având rolul său în comunitate, care rămâne în memoria colectivă și după moarte. Activitatea de circa jumătate de veac a meșterului popular Stan Ioan Pătraș, care a sculptat în 1935 primul epitaf, a fost continuată după dispariția lui în 1977 de către meșterul cioplitor în lemn Dumitru Pop Tincu. Am citit că în cimitir ar fi acum peste 800 de cruci. Se lucrează încă la pictarea exteriorului bisericii Nașterea Maicii Domnului, din incinta cimitirului, însă rezultatul deja pare interesant. Se pare că există și o casa memorială Stan Ioan Pătraș, pe o uliță lăturalnică în apropierea cimitirului, cu o colecție de icoane pictate pe sticlă, blide decorate, costume populare și cergi.

Dincolo de Pasul Huța, granița cu județul Satu Mare, vilele din satele Huța-Certeze și Certeze nu ne mai impresionează așa cum se întâmpla în 2003-2005, multe dintre ele părându-ni-se acum de-a dreptul kitsch. Și dacă tot am ajuns până aici, mă gândesc să dăm o fugă să le arătăm prietenilor noștri Lacul Călinești, situat la vest de Negrești-Oaș. Ajunși în satul Călinești-Oaș, nu sunt prea decis pe ce uliță să coborâm spre lac, așa că cerem sfatul unui localnic. Acesta ne îndeamnă să mergem până la barajul de la capătul lacului. Acolo, muzica tare a unui restaurant-ponton deranjează deopotrivă peștii și pescarii, dar și turiștii care vor să se plimbe pe malul lacului. La ora la care ne propunem noi să facem câțiva pași pe cărarea umbrită de pădurea deasă, avem încă un adversar în afară de volumul muzicii, și anume hoardele de țânțari. Fugim înapoi la mașini, fără să apucăm să facem nici măcar o fotografie. Trecând prin Sighet observăm cu mirare și nostalgie că mai există Pizzeria Romina, pe care o frecventaserăm în fiecare din precedentele noastre vizite în Maramureș. Ajungem la Oncești la ora nouă seara, așa cum urma să se întâmple în fiecare din zilele petrecute aici. Târziu ne dăm seama că mergând foarte aproape de granița cu Ucraina telefoanele noastre intraseră în roaming, care este foarte scump, țara vecină nefiind membră UE (de exemplu, datele costă circa 10 euro un mega). Nu ne rămâne decât să ne rugăm să nu fi folosit Waze exact atunci când telefonul era în roaming. Deși nu mi se pare deloc normal ca atunci când călătorești prin țara ta, chiar dacă ești foarte aproape de graniță, semnalul rețelei străine să fie mai puternic decât al celei proprii și telefonul să intre în roaming (later edit – de data asta am scăpat fără costuri de roaming).

Sâmbătă pornim spre sud, pe Valea Marei, probabil cea mai importantă cale de acces în Maramureșul istoric, dinspre Baia Mare și Baia Sprie. Admirăm din mers satele Vadu Izei (cu casa-muzeu Kazar, donată de pictorul și graficianul Vasile Kazar), Giulești (casa muzeu Ilie Lazăr, monument de arhitectură tradițională maramureșeană specifică locuințelor boierești, construită în 1826 în tehnica Blockbau – bârne îmbinate orizontal la colțuri) și Sat Șugatag (biserica Cuvioasa Paraschiva ridicată în 1642 pe temelia uneia mai vechi, cu părți ale picturii, realizată probabil în 1753, vizibile în naos și altar, și cu două icoane vechi – Cuvioasa Paraschiva, din 1785, și Sf. Nicolae).

Ne oprim abia în Desești, un sat de la intrarea în Maramureșul istoric, și urcăm micul deal mic pe care se află biserica Cuvioasa Paraschiva, inclusă în Patrimoniul UNESCO. Preotul (care locuiește două case mai jos), foarte amabil și primitor, ne face o prezentare detaliată a bisericii și răspunde cu răbdare întrebărilor noastre. Dacă la toate monumentele din România (sau măcar la cele de pe lista UNESCO) ar fi câte un ghid asemenea preotului (Ioan Ardelean, dacă nu mă înșel) de la biserica din Desești, cred că turismul din țara noastră ar avea mult de câștigat. Biserica a fost construită din bârne de stejar pe o fundație de pietre de râu din Mara, înainte de 1770, pe locul uneia mai vechi, arsă de tătari în timpul invaziei din 1717. Legenda spune că localnicii au încercat să ridice biserica în alte patru locuri, dar piatra de altar s-a răsturnat, până când a fost așezată în poziția actuală, unde a rămas dreaptă. În perioada 1996-1998 biserica fost restaurată. Are acoperiș înalt, piramidal, turn-clopotniță deasupra pronaosului și altar cu cinci laturi. Exteriorul se remarcă printr-o decorațiune sculptată, de factură populară. Ușa are ancadrament din bârne groase sculptate cu motive geometrice și vegetale, încadrate de o frânghie răsucită. Pictura din interior, acoperind toți pereții celor trei încăperi, este foarte bine păstrată. Preotul ne permite să o fotografiem, însă fără bliț. Ne urcăm la balconul spațios pentru a o observa mai bine. Este un exemplu reprezentativ de pictură postbizantină de secol 18 specifică Maramureșului. Predomină nuanțele de roșu, cromatica fiind evidențiată de ștergarele maramureșene albe care împodobesc mobilierul. Una dintre cele mai frumoase scene este râul de foc, reprezentat pe peretele sudic al bisericii. Icoane pictate pe lemn, din secolul 18, și pe sticlă, din secolul 19. Pictura a fost semnată în 1780 de zugravii Radu Munteanu, din Ungureni (Țara Lăpușului), și ucenicul său Gheorghe, pe o grindă a pronaosului. Catapeteasma și celelalte icoane au fost realizate de meșterul Alexandru Ponehalschi. Preotul ne spune că ușile scunde ale vechilor biserici aveau un dublu rol: îndemnau la smerenie și împiedicau armatele păgâne (tătarii fiind cei mai „harnici“ pârjolitori ai Maramureșului) să intre călare în lăcașurile de cult. Pe de altă parte, înălțimea medie a oamenilor în urmă cu câteva sute de ani era mai mică.

Continuăm în direcția Baia Mare și începem să urcăm Pasul Gutâi. În vârful acestuia (la circa 983 m altitudine), parcăm în fața Hanului Pintea Viteazu și pornim pe poteca marcată cu bandă roșie ce urcă spre Rezervația Geologică Creasta Cocoșului. Este un traseu foarte ușor, lung de vreo 6 km, care se străbate în vreo două ore și ceva. Mergând agale, cu multe popasuri solicitate de Ana (cinci ani și jumătate), noi am făcut aproape trei ore la urcare și vreo două ore și jumătate la coborâre, dar cu siguranța timpii noștri pe traseele montane nu sunt un punct de reper relevant. Mergem pe curba de nivel. Ieșim din pădure în Poiana Boului de unde începem să zărim spectaculoasa Creastă a Cocoșului. Ne intersectăm cu „Drumul Măriuții”. Din ce am citit, acesta ar fi fostul drum al sării, extrasă din Maramureșul istoric, de la Coștiui și Ocna Șugatag, și transportată spre Baia Mare și, în continuare, spre Imperiul Austro-Ungar. După unele păreri, numele drumului pe care poștalioanele austriece traversau Masivul Gutâi ar proveni de la cel al împărătesei Maria Tereza. Continuăm pe drumul forestier, în urcare domoală, până la intrarea în rezervație. Aici găsim o balustradă de lemn care înlesnește urcușul propriu-zis către creastă, prin pădure. La intrarea în jnepeniș, balustrada se termină. Panta este destul de solicitantă, dar nu sunt zone expuse sau periculoase. Creasta Cocoșului este o stâncă crenelată, de andezit, de circa 200 m lungime, relicvă a unui vulcan care a erupt în urmă cu nouă milioane de ani. Structura internă și forma de creastă reflectă curgerea lavelor inițiale, procesele de răcire și cele gravitaționale de prăbușire. Face parte dintr-o structură vulcanică mai extinsă, în Munții Gutâiului (Vf. Gutâi 1443 m). Superba priveliște a Depresiunii Maramureș, având la orizont munții Rodnei și Maramureșului, face ca efortul urcării finale să merite cu prisosință. Spre sud se află complexul turistic Șuior-Mogoșa (și Lacul Bodi). La acestea se ajunge pe un drum de 3 km care se desprinde din șosea, la capătul dinspre Baia Sprie a seriei de serpentine ce coboară din Pasul Gutâi. Iar la nord, din locul în care începe urcarea spre Creasta Cocoșului, o potecă duce la Tăul Chendroaiei (pe raza comunei Desești) și la Lacul Morărenilor (din satul Breb). Cu toate că se află în drumul nostru spre Baia Mare (unde mergem doar să alimentăm cu motorină), din păcate nu mai avem timp să ajungem la Lacul Bodi (Mogoșa) – și el pe lista mea de obiective pentru acea zi. Poate reușim să-l vedem cu ocazia următoarei excursii în Maramureș, împreună cu celelalte două lacuri menționate.

Despre Baia Mare (prin care ne plimbăm puțin în drum spre benzinărie), am citit că centrul istoric se concentrează în jurul Pieței Libertății, cu peste 20 de clădiri, cele mai vechi din oraș, unele datând din secolele 15-16. Deși am trecut adesea prin Baia Mare, în periplurile noastre maramureșene, nu am reușit până acum să ne facem timp să vizităm niciunul din cele două turnuri simbol ale orașului: Turnul Măcelarilor datând din secolul 15 (unul din cele 7 turnuri care consolidau în trecut zidul cetății – bastion circular cu ziduri din piatră cu grosimea de circa un metru) și Turnul Ștefan ridicat după 1446 de Iancu de Hunedoara (turnul clopotniță, din piatră, al fostei biserici Sf. Ștefan, atestată din 1347; după mai multe incendii, în 1847 zidurile bisericii sunt demolate). Cred că ar merita vizitat și Muzeul de Etnografie și Artă Populară, de la poalele Dealului Florilor, care cuprinde o secție pavilionară (găzduită în fostul teatru de vară) și una în aer liber – un muzeu al satului cu gospodării tradiționale și o biserică, datând din 1630, din satul Chechiș. Iar pentru pasionați, Muzeul de Mineralogie (cu câteva exponate unice în lume), una din secțiunile sale fiind Planetariul (complexul astronomic include trei sectoare distincte – Planetariul, Observatorul Astronomic și Camera Solară).

Din Baia Mare ne întoarcem în Baia Sprie, de unde urmăm un alt drum spre Oncești: Cavnic (situat într-o zonă minieră activă încă din perioada romană) – Pasul Neteda (1039 m) – Ocna Șugatag. Suntem obosiți, copii și adulți în egală măsură, așa că decid să nu mai oprim în niciunul din satele prin care trecem, situate pe drumul dintre Baia Sprie și Cavnic. Primul este Șișești, cu o biserică greco-catolică din piatră, sfințită în 1890, și Muzeul Memorial Vasile Lucaciu. Am citit că Șișești ar fi singura comună din România cu două monumente culturale UNESCO pe teritoriul său administrativ. Astfel, Șurdești și Plopiș sunt cele mai apropiate două obiective UNESCO din țară, situate la vreo 800 m, în linie dreaptă.

Trecem prin Șurdești, însă din păcate nu oprim la biserică Sf. Arhangheli, construită în 1766 de meșterul Macarie. Majoritatea bisericilor de lemn din județul Maramureș incluse pe lista UNESCO aparțin acum confesiunii ortodoxe, dar cea de la Șurdești a fost retrocedată greco-catolicilor. Împreună cu „surata” ei de la Plopiș, biserica din Șurdești a pus pe lista UNESCO dibăcia meșterilor în lemn din Țara Chioarului, zonă despărțită de Maramureșul istoric de un brâu de munți și dealuri înalte. La fel ca restul bisericilor din grup, cea de la Șurdești este „o sinteză a arhitecturilor majore din Răsăritul și Apusul Europei, o fuziune între fondul bizantin și formele gotice, imprimate într-o interpretare originală a meșterilor locali”. Această fuziune dă unicitate bisericilor de lemn din Maramureș, lăcașuri de cult construite în sistemul Blockbau. Dacă Plopiș se remarcă prin blândețea sfinților pictați în stil naiv, Șurdeștiul se ridică la 54 de metri spre cer (de trei ori mai mult decât lungimea bisericii), fiind cea mai înaltă biserică istorică de lemn din țară și printre cele mai înalte din Europa. „Meșterii au folosit la Șurdești soluțiile și elementele constructive în formele lor cele mai evoluate, pe care le-au armonizat cu pricepere. Rezultatul este o capodoperă, cu care se mândresc chiorenii”. Este considerată exemplul cel mai sudic al bisericii maramureșene cu acoperiș dublu – dispus pe două niveluri. Are un balcon în partea din față, suprapus peste pridvor și turn-clopotniță pe pronaos, cu arcade pe stâlpi și acoperiș piramidal, cu turnulețe de colț. Din pridvorul cu balustradă din lemn pornește scara de acces în turn. Sculptură bogată la exterior, în timp ce interiorul este pictat cu scene biblice, pe iconostas fiind consemnat anul 1783 și numele autorului – zugravul Ștefan. Pronaosul are două ferestre, dispuse simetric față de ușa care face legătura cu naosul. Tot în Șurdești mai există o bisericuță de lemn (cu porți străvechi), datând cu aproximație din secolele 17-18, originală din Certeze și plimbată din sat în sat.

Nici vorbă să ne mai abatem puțin până în satul vecin, Plopiș, sat ascuns de pe Valea Cavnicului. Aici ne aștepta cealaltă biserică din patrimoniul universal, tot cu hramul Sf. Arhangheli, situată în zona cea mai înaltă a satului și deservită de un centru de informații, sub forma unei case tradiționale, precum și de o parcare pietruită. Cam pe la 1796-1798 cei 49 de capi de familie din Plopiş au pus mână de la mână și au ridicat o biserică de lemn. Când a fost gata, l-au chemat pe zugravul Ștefan din Șișești să o picteze. La final, cei 49 de ctitori au îngropat câte o monedă la piciorul mesei din altar, „de aducere aminte”. Biserica a fost consolidată în 1901, când probabil i s-a instalat și balconul din naos, și a fost restaurată în 1961, 1981 și 1991. Este una din cele mai mici biserici din grupul celor incluse pe lista UNESCO, dar renumită pentru frumusețea ei. Este încă biserică parohială, folosită frecvent de comunitatea din Plopiș. Turnul-clopotniță se înalță deasupra pridvorului și pronaosului și are acoperiș înalt, piramidal, cu patru turnulețe în colțuri. Toată biserica este împodobită cu ștergare țărănești. În pronaos se păstrează câteva icoane pe lemn vechi. Elementul de unicitate pentru o biserică de lemn constă în bolta cu secțiune trilobată din naos. Pictura realizată pe la 1811, și păstrată parțial pe bolta sudică a naosului, iese din canoane, având personaje care nu sunt eterice, ci par din carne și oase. Chipurile și siluetele sfinților sugerează că pictorul a avut ca sursă de inspirație sătenii – „cel mai expresiv, Sfântul Ilie pare un cârciumar rubicond, într-o șaretă, în vreme ce îngerii au gușă sau sunt buhăiți”. Specialiștii spun că este o pictură cu influențe baroce. 

Nu îmi rămâne decât să adăug bisericile din Șurdești și Plopiș pe lista cu obiective de văzut în viitoarele excursii în Maramureș. Două sate mai la sud, dacă am fi continuat spre Copalnic-Mănăștur, am fi ajuns la Lăschia. Biserica de lemn Nașterea Maicii Domnului a fost construită în 1857-1861 cu lemne aduse din Pădurea Iaderii. Frescele au fost realizate în 1870. Catapeteasma este pictată în stil bizantin, iar ramele icoanelor sunt sculptate. La sud-vest de Lăschia, în Copalnic-Mănăștur se intră pe 18B, celălalt drum ce leagă Baia Mare de Dej. „Drumul lui Pintea" (recent asfaltat, din ce am citit) trece prin Târgu Lăpuș, Rohia și Măgoaja – satul de baștină la haiducului.

După ce terminăm de coborât serpentinele Pasului Neteda, înainte de Budești, încerc fără succes (căci Waze nu a fost o alegerea inspirată în acest scop) să identific pe teren punctul de iluzie optică pe care-l aveam marcat pe harta tipărită – acolo unde mașinile merg singure pe o porțiune ce pare în urcare, din cauza peisajului din jurul șoselei. Nimeni în afară de Cami (împreună cu care văzusem „minunea” cu mai bine de un deceniu în urmă) nu mă crede și toți din grup râd de mine văzând cum testez (evident într-un loc greșit) dacă sticla de apă așezată pe șosea poate urca singură la deal.

Duminică, după micul dejun, gazdele noastre încep pregătirile pentru a merge la biserica din Oncești unde vom participa cu toții la slujba de Rusalii. Se pare că este o tradiție ca maramureșenii să-și îmbrace oaspeții (sosiți din țară și din străinătate) cu minunatele lor straie tradiționale. Și am înțeles că sătenii merg la biserică duminica și la fiecare sărbătoare mare de peste an înveșmântați în portul popular, de care sunt tare mândri. Când intrăm în curtea largă și frumos aranjată a bisericii, acolo unde se desfășoară slujba, imaginea este copleșitoare. Toți bărbații poartă cămăși populare albe și au în mână faimoasele lor clopuri frumos decorate. Unii au pantaloni albi, tradiționali, peste care și-au strâns chimire late din piele, bogat împodobite. În partea cealaltă a curții, femeile au bluze albe care scot în evidență multitudinea de culori ale fustelor cu pliseuri, asortate cu baticurile. După predică, mergem într-o procesiune până la marginea satului, pentru o scurtă slujbă de sfințire a ogorului, apoi ne întoarcem în biserică pentru miruit. Pe tot parcursul deplasării câteva femei intonează cântece bisericești specifice zonei. Întorși acasă, luăm prânzul în familie, alături de gazdele noastre.

Pornim la plimbare abia după-amiază târziu, așa că nu avem suficient timp să satisfacem dorința lui Petrică de a merge la Izvorul Albastru al Izei, așa că ne propunem să vizităm satele din apropiere, de pe Valea Cosăului – altă cale de acces în Maramureșul istoric, dinspre Cavnic. Ca o paranteză, în prima noastră vizită în Maramureș, merseserăm cu Vio și Petrică spre Izvorul Albastru al Izei – rezervație cu peșteră-ponor și izbuc, din estul Munților Rodnei, pe versantul sudic al Muntelui Măgura, în raza localității Săcel. Nu mai rețin exact dacă am reușit atunci să ajungem chiar până la izbuc. Numele său vine de la nuanța verzui-albăstruie a izvorului carstic, unul din afluenții de obârșie ai râului Iza. Apele intrate în subteran în Peștera Izei (aflată la sud de Vârful Bătrâna) sub Vf. Măgurii, la circa 2 km sud-vest, reapar la suprafață în Izvorul Albastru al Izei. Din ce am citit, ponorul de la intrarea în Peștera Izei este o fostă dolină cu pereți stâncoși în care apele Pârâului Măgurii pătrund printr-un mic canion cu cascade (se pare că, în amonte de Izbucul Izei, defileul săpat în calcare, cu pereți înalți 4-10 m, foarte apropiați, poartă numele „ulița de piatră”).

Trecem prin Cornești, despre care am citit că ar deține una dintre cele mai vechi structuri de lemn păstrate în România: biserica de lemn din sat este ridicată în locul unui lăcaș mai vechi, păstrând câteva părți ale acestuia (din 1505) și bârne ale unei alte biserici, din 1406.

În Sârbi vizităm un mini-muzeu în aer liber, cuprinzând câteva instalații țărănești, ingenioase pentru perioada în care au fost folosite – batoză, moară, vâltoare și horincie (cazanul pentru țuică), ce folosesc apa râului Cosău. Fără taxă de intrare, aflat la șosea și semnalizat cu indicatoare și panouri explicative. Chiar înainte de ansamblul de tehnică populară, pe aceeași parte a drumului, un localnic ne îmbie în gospodăria lui – „haideți înăuntru să vedeți și alte minunății”. La insistențele omului, împreună cu un alt grup de turiști, am intrat să vedem care sunt minunățiile. Într-o anexă a casei, amenajată cu un bar plin cu sticle, câteva  mese și scaune de lemn, omul îți spune bun-venit cu ajutorul unei tobe la care cântă un refren tradițional și te servește cu horincă, în speranța că la plecare vei cumpăra vreo sticlă cu faimoasa licoare. Atâta tot. Câteva case mai încolo, pe aceeași parte a șoselei ce merge spre Budești, în gospodăria Morărenilor, am citit că s-ar putea vedea cum apa și lemnul sunt folosite pentru prelucrarea lânii, cu ajutorul unui ansamblu format din mașină de dărăcit, vâltoare și piuă, lâna fiind pieptănată, spălată și folosită la confecționarea țesăturilor. Poarta este închisă și în curte nu este nimeni, așa că nu dăm buzna în gospodăria oamenilor. În Sârbi există două biserici de lemn. Cuvioasa Paraschiva (Susani), construită pe la mijlocul secolului 17 din lemn de stejar, are la intrare un portal bine conservat ce sugerează un calendar bizantin. Pictura murală s-a păstrat îndeosebi pe iconostas și în altar. Este una din operele meșterului de biserici Gozdă (semnat și pe portalul de la Budești Josani în 1643). În partea de jos a satului Sârbi, pe locul străvechii așezări medievale, biserica de lemn Sf. Nicolae (Josani) datează din a doua jumătate a secolului 17.

Ne continuăm drumul pe Valea Cosăului și ajungem numaidecât în Budești, aproape de finalul primei zile a celei de-a 19-a ediții a festivalului folcloric ”Nu vă uitați că-s micuț”, care se desfășoară aici în fiecare an, de Rusalii. Pe scena în aer liber din centrul satului ansambluri de copii și adolescenți din satele Maramureșului se întrec în cântece și dansuri populare. Festivalul are ca scop cultivarea în rândul tinerilor a pasiunii pentru tradițiile, folclorul și portul maramureșean. Este deopotrivă uimitor și emoționant să vezi că astfel de lucruri se mai întâmplă în România zilelor noastre. Am citit că, din fericire, mai există și alte evenimente similare de-a lungul anului: Tânjaua de pe Mara – în Hoteni (în prima duminică din mai, dăinuind din 1870); Udătoriul din Șurdești (a doua zi după Paști); Hora de la Prislop (în august) – festival de muzică populară; festivalul datinilor și tradițiilor de iarnă – Sighetu Marmației (din 1968).

Peste drum, pe un deal domol, în spatele unui gard din lemn cu o frumoasă poartă tradițională, la intrarea în cimitir, se află o altă biserică de lemn inclusă în patrimoniul mondial – Sf. Nicolae (Josani) – cea mai mare dintre cele opt (circa 8,5 m x 17,7 m) și, potrivit unor cercetători, cea mai amplă construcție medievală de lemn din Maramureș. Biserica, cu acces pe vest, a fost construită în 1643 din lemn de stejar pe locul unei biserici mai vechi, din secolul 15, potrivit documentației de includere în Patrimoniul UNESCO: „un exemplu remarcabil de biserică de lemn, care a servit ca model pentru multe altele". Anul este cunoscut dintr-o inscripție, astăzi dispărută – în opinia cercetătorilor, ar putea fi cea mai veche inscripție de donație a unei biserici maramureșene de lemn, demonstrând efortul conjugat al familiilor de nobili români din sat. Două trăsături arhitecturale o fac să semene cu biserica din Șurdești: acoperișul pe două niveluri și turnul-clopotniță (deasupra pronaosului) cu patru turnulețe – posibilă influență a stilului gotic occidental, semnificând că Sfatul Bătrânilor avea drept de judecată. Am citit că aici s-ar păstra cămașa din zale și coiful despre care se spune că i-au aparținut legendarului haiduc maramureșean Grigore Pintea Viteazu, rămasă în custodia bisericii după lupta cu tătarii din 1717, precum și un steag al lui Francisc Rakoczi al II-lea, în oastea căruia a luptat haiducul român. Pronaosul, naosul și o serie de icoane au fost pictate cam pe la 1760 de Alexandru Ponehalschi (în stil miniatural), iar absida altarului de Ioan Opriș în 1832. În secolul 19 arhitectura bisericii a fost modificată prin prelungirea lăcașului. Nu pare să fie deschisă la acea oră (din câte am citit, există ghid, casă de bilete și panou explicativ în trei limbi), așa că ne mulțumim să o fotografiem din stradă.

În sat mai există o biserică, tot din lemn de stejar, Budești-Susani. Din ce am citit, are picturi și icoane pe lemn datând din secolul 18, realizate de zugravul Radu Munteanu. Tâmpla altarului ar fi fost pictată în 1760 de către zugravii Iosif, Iacob și Alexa. Se pare că pictura ar fi fost refăcută de Ștefan Amachievici în 1800.

Ieșim din Budești și continuăm puțin spre Cavnic. Cu ajutorul MAPS.ME reușesc să identific dealul unde se produce iluzia optică, pe care-l căutasem cu o zi înainte. Fenomenul îi uimește pe prietenii noștri, pornind discuții aprinse. Ca punct de reper, un binevoitor a prins de un copac o bucată de tablă pe care scrie ”Zonă cu Jmen”.

Ne întoarcem în Budești și în drum spre Ocna Șugatag ne abatem puțin prin Breb, la poalele Gutâiului, spre nord-est. Un sat foarte sărac în trecut, după spusele gazdelor noastre. Însă noi găsim acum un loc absolut mirific. Se pare că este cel mai bine conservat sat tradițional maramureșean, din punct de vedere arhitectural. Avem în plan să vizităm două obiective. Primul este Village Hotel (www.villagehotelmaramures.com), dezvoltat de o familie de britanici și care reunește, la ora actuală, vreo patru case tradiționale aduse din satele vecine, recondiționate și introduse în circuitul turistic. Încă una este în curs de renovare iar alte două, din ce am văzut noi, urmează să fie reconstruite – acum fiind sub formă de stivă de scânduri. Din ce scrie pe site, proprietarii au planuri mari de dezvoltare. Ne conversăm cu gazdele, care vorbesc binișor românește, și ne plimbăm printre case, însă nu le putem vedea în interior căci sunt ocupate în totalitate, de turiști străini. Petrecem câteva minute de relaxare în curtea spațioasă a complexului, așezați pe iarba scăldată de lumina blândă a soarelui pregătindu-se ușor să apună. Stăm pe un podeț din lemn și ascultăm susurul pârâului și cântatul păsărilor. Citind superficial pe Internet, am avut tot timpul senzația că acest complex aparține Mihai Eminescu Trust, fundație ce a fost patronată până prin 2013 de către Prințul Charles. Mi-am dat seama ulterior de confuzie, citind mai atent și înțelegând cum stau lucrurile. Se pare că într-adevăr Mihai Eminescu Trust deține într-o curte de pe ”Ulița Bătrână” vreo două sau trei case salvate de la distrugere din satele vecine și restaurate. Le vom căuta data viitoare când vom ajunge în zonă. Cât despre Prințul Charles, am citit că acesta are doar două proprietăți în Romania: la Visci și la Valea Zălanului.

Tot în Breb, la celălalt capăt al satului, mergem să vedem al doilea obiectiv de pe lista noastră – Babou Maramureș Campsite & Hostel (www.baboumaramures.com). Un cuplu de olandezi aflați de vreo 7 ani în România (Eveline, cu care ne-am conversat, vorbește românește foarte bine) a cumpărat gospodăria unei sătence și a transformat-o în spațiu de campare și hostel. Bătrâna, în vârstă de peste 80 de ani, încă locuiește și muncește în gospodărie. Faptul că în primii 3 ani nu au avut turiști nu i-a descurajat pe olandezi să continue și iată că rezultatele au început să apară. Locul este minunat și foarte liniștit. Există chiar și un spațiu special amenajat pentru reciclare selectivă.

Nu am mai avut timp să ajungem și la biserica de lemn a satului, cu hramul Sf. Arhangheli, situată pe o colină aproape de ieșirea spre Hoteni. Structura construcției, datând din 1622 și realizată din „bârne de stejar fățuite, încheiate în cheotori netede, bisericești, în tăietură dreaptă și cu dinte ascuns”, reprezintă una din cele mai vechi din țară, cu un acoperiș arhaic păstrat sub cel actual. Se pare că turnul este încă și mai vechi (1531). Pictura murală din 1626 este parțial conservată, iar biserica deține și o colecție valoroasă de icoane din secolele 15-17.

Ar fi fost interesant să vizităm și satul vecin, Hoteni, de unde puteam ieși apoi fie în Ocna Șugatag (pe așa-zisul Drum al Moștenirii Maramureșene, Breb – Hoteni – Ocna Șugatag), fie în Hărnicești pe șoseaua ce face legătura între Baia Mare și Sighetu Marmației. Însă fiind destul de târziu și neștiind cum este drumul dintre Breb și Hoteni, am preferat să ne întoarcem la varianta mai sigură oferită de drumul ce leagă Budeștiul de Ocna Șugatag. Am citit că în Hoteni au fost documentate trei biserici de lemn succesive în ultimele trei secole. Aducerea ultimelor două biserici din alte sate este explicată de starea economică mai precară în vechime a acestei comunități, care dispunea de un hotar redus, fără pădure, sătenii din Hoteni fiind iobagi până la mijlocul secolului 19. În prezent, biserica de lemn poartă hramul Sf. Arhangheli. Pe raza satului, în tăurile Tinovului Hoteni trăiau pe vremuri castori.

Ajunși în Oncești, mergem în plimbare până la ferma gazdelor noastre, aflată pe un deal spre marginea satului, imediat lângă casa lui Mamaie Maria.

Luni dimineață, Vio, Petrică și Ana pleacă spre București. Se anunță ploaie așa că renunțăm la planul inițial de a merge la Cascada Cailor (după unele păreri, cea mai înaltă din țară). Apa s-a adunat într-un circ glaciar și se scurge peste un abrupt calcaros în mai multe trepte, denumit Podul Cailor. Am fi urcat din Complexul Turistic Borșa (situat la 860 m altitudine) cu telescaunul sau pe poteca marcată, în cel de-al doilea caz drumeția durând aproximativ două ore (din ce am citit traseul ar fi Borșa Fântână – Valea Zănoaga – Cascada Cailor – Tăul Știol). Mai fac o paranteză și spun că stațiunea de schi Borșa se află într-o zonă bogată în izvoare de ape minerale bicarbonate, calcice, magneziene, feruginoase. Este situată la vreo 10 km de centrul orașului cu același nume, unde am citit că ar exista Muzeul Rădăcinilor. Tot în Borșa, Biserica Sf. Arhangheli, datând de la 1700, a fost pictată la interior de un artist necunoscut în 1775. Pot fi admirate opere iconografice inedite, atipice pentru decorațiunile murale din ținutul istoric al Maramureșului, scenele fiind izolate din punct de vedere tematic, aparent fără o ordine logică între ele. Bolta naosului este pictată în stil liber, cu linii curbate, iar interiorul bisericii este decorat cu sculpturi în lemn.

Așadar, în locul Cascadei Cailor, ne propunem să vizităm alte câteva biserici de lemn din patrimoniul mondial. Este poate momentul să prezint și motivația oficială a includerii celor 8 biserici maramureșene pe lista UNESCO: „reprezintă exemple remarcabile de arhitectură religioasă locală din lemn, rezultată din schimbul reciproc între tradițiile religioase ortodoxe cu influențele gotice, într-o interpretare specifică locală a tradițiilor construcțiilor de lemn, demonstrând un înalt nivel de maturitate artistică și iscusință meșteșugărească”. Am preluat în această povestire mai multe informații din descrierile pe care revista Sinteza le-a făcut acestora. În 2016 a fost finalizat proiectul cofinanțat de UE „Circuitul bisericilor de lemn din Transilvania de Nord”, de conservare și punere în valoare a 16 importante biserici maramureșene, printre care șapte dintre cele opt aflate în patrimoniul universal (a opta, cea din Rogoz, beneficia deja de condiții decente de vizitare). Lucrările au inclus construirea unor centre de informare turistică în apropierea fiecărei biserici, amenajarea de parcări și sisteme de iluminat, reabilitarea gardurilor, etc. Proiectul, în valoare de vreo 20 de milioane de euro, a cuprins bisericile de lemn din Bârsana, Bogdan Vodă, Botiza, Budești, Călinești, Cărpiniș, Desești, Ieud Deal, Ieud Vale, Ocna Șugatag, Poienile Izei, Remetea Chioarului, Rozavlea, Săcălășeni, Plopiș și Șurdești.

Nu departe de intrarea în satul vecin, Bârsana, ne oprim la biserica de lemn Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, (inclusă în patrimoniul universal), mult mai puțin cunoscută decât vestita mănăstirea din celălalt capăt al satului. A fost construită la începutul secolului 18, ca biserică de mănăstire, în locul numit Părul Călugărului, de preotul nobil Ioan Ștefanca împreună cu fiii săi și alți săteni pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu că i-a ocrotit în timpul ciumei din anul anterior. Biserica a fost adusă pe Valea Izei în jurul anului 1739, pe locul unui cimitir de pe Dealul Jbâr. Cândva în perioada 1795-1806 este mutată pe amplasamentul actual, într-o livadă de pe un deal din partea central nordică a satului, devenind biserică de parohie. Fără ferestre, cu pridvor pe două niveluri și cu ancadramentul ușii ornat cu motive în dorsade sculptate, este una din cele mai mici biserici din grupul celor opt. Am citit că pictura murală din interior datează din 1806, fiind realizată de zugravul Toader Hodor, cu elemente baroc și rococo. Pe bolta naosului este pictat Iisus Hristos înaripat, o raritate în reprezentările bisericești. Un alt element distinctiv constă în ochii de pe trupurile goale ale sfinților. Fresca se păstrează mai bine în naos și altar, pictura din pronaos fiind foarte deteriorată. Din păcate, la ora la care ajungem noi, biserica este închisă pentru pauza de prânz, în intervalul orar 12-13 – conform programului afișat.

Cam triști și dezamăgiți că n-o putem vedea pe dinăuntru, fotografiem exteriorul bisericii din Bârsana și ne îndreptăm spre Ieud, sat atestat documentar din 1365. Nu mai țineam minte și nu mi-am dat seama nici la fața locului că eu și Cami vizitaserăm în 2003 ambele obiective pe care le vizam aici: biserica de lemn Nașterea Maicii Domnului (Ieud Deal) și Muzeul Etnografic Pleș.

Se pare că o bună parte din notorietatea lăcașului de cult, inclus în patrimoniul UNESCO, se datorează unor informații nefondate, bazate pe tradiția locală însă contrazise de cercetarea științifică, care afirmă că biserica ar data din 1364, fiind astfel cea mai veche biserică de lemn din Maramureș sau chiar din țară. De asemenea, în podul bisericii a fost descoperit în 1921 Codicele de la Ieud, un manuscris despre care s-a speculat că datează din 1391-1392, fiind cel mai vechi text în limba română. Cercetările au demonstrat că nici biserica și nici codicele (scris cu literele chirilice) nu sunt așa de vechi cum se credea. Astfel, un studiu dendrocronologic (datare pe baza inelelor copacilor), efectuat de cercetători de la Universitatea Lund din Suedia și de la Institutul Islandez pentru Cercetări Forestiere, a stabilit că lemnul din care e făcută biserica a fost tăiat în perioada 1610-1631. Chiar și cu această datare, Biserica Ieud-Deal rămâne totuși una din cele mai vechi din Maramureș (am citit că cea mai veche biserică de lemn din țară este cea din Volovăț, județul Suceava, mutată ulterior la Putna). Iar în ce privește codicele, un studiu al hârtiei pe care a fost scris îl datează cam prin anii 1621-1626. Chiar și fără aceste recorduri de care ieudenii sunt foarte mândri, bisericuța de lemn din dealul satului rămâne o inestimabilă bijuterie a României, un exemplu fascinant de arhitectură și artă maramureșene. Urcăm la lăcașul de cult, „înălțat pe o ridicătură pietroasă în mijlocul cimitirului, înconjurat de brazi seculari”. Ulterior am citit că, pentru a admira de sus biserica, ar fi trebuit să urcăm deasupra cimitirului, pe o potecă din buza pădurii. Se pare că actuala construcție a fost ridicată pe la 1717, când probabil a înlocuit vechea biserică de lemn, distrusă de tătari. A fost reparată în 1760 și modificată la interior în 1827. Pe fundația din piatră, pereții din grinzi groase de brad sunt construiți în sistemul de îmbinare Blockbau. Interiorul bisericii este pictat integral (altar, naos și pronaos), combinând spontaneitatea artei folclorice cu elemente ale barocului vestic. Pictura a fost realizată pe la 1764-1765, cu ocazia refacerii bisericii, realizată din banii lui Mihai Balea, vicecomite al Maramureșului. De altfel, se crede că această veche familie de nobili români a fost cea care a ctitorit biserica. Pictura a fost completată de câteva icoane valoroase realizate în 1782 de pictorul de fresce Alexandru Ponehalschi, unul dintre cei mai activi și cunoscuți maeștrii ai picturii religioase maramureșene de la vremea respectivă. Se spune că pereții bisericii din dealul Ieudului ar fi apogeul carierei sale. Unul dintre cele mai valoroase ansambluri murale este cel care acoperă peretele de la intrarea în biserica, ușa acesteia fiind integrată în frescă. Picturile, care ilustrează Judecata de Apoi și scene din Vechiul Testament, au fost făcute direct pe lemn, iar la îmbinări și denivelări pe bucăți de pânză tratate cu un strat preparat de var și atașate pe lemn. Este una din cele mai bine păstrate picturi murale post-bizantine din Maramureș. Inscripțiile sunt în limba română, scrise cu caractere chirilice. Iconostasul ar data din secolul 17. Am mai citit că în biserică există icoane vechi de lemn din secolele 16-17, o colecție de icoane pe sticlă aduse de la Mănăstirea Nicula, covoare și cărți de mare valoare. Pe pliantul dăruit de săteanul care ne-a permis accesul în biserică scrie „ansamblul bisericesc cuprinde o clopotniță de lemn plasată într-unul din colțurile cimitirului, Drumul Crucii format dintr-o serie de 14 mici construcții de zidărie care adăpostesc tablouri reprezentând opririle pe Muntele Golgota și o împrejmuire cu zidărie de piatră”. Nu este permis să fotografiem înăuntru și uit din păcate să-i fac o poză la exterior.

De la poalele colinei pe care este amplasată biserica ne întoarcem câțiva pași să vizităm, pe aceeași parte a drumului, Muzeul Etnografic Pleș – amenajat într-o fostă gospodărie țărănească maramureșeană, transformată cu pasiune și respect pentru istorie și tradiții de către membrii familiei Pleș. Cele două case sunt foarte bine conservate și adăpostesc creații de port popular, obiecte și unelte țărănești, mobilier vechi din lemn, icoane pe sticlă și decorațiuni. Nepotul ne prezintă în detaliu gospodăria și ne spune că și-ar dori ca atunci când va crește să o preia el, iar bunicul ne vorbește, printre altele, despre cât de greu este să mențină nealterate vechile case.

Ploaia care începe imediat ce ne urcăm în mașini, precum și starea tot mai rea a lui David, cauzată cel mai probabil de un virus cu manifestare foarte violentă (care o afectase și pe Ana pe drumul spre București, după cum urma să aflăm de la părinții ei), ne determină să renunțăm la a mai vizita celelalte obiective turistice din sat. De cealaltă parte a râului Ieudișor, una din cele mai mari construcții de lemn din țară – Biserica Ieud-Șes sau „catedrala de lemn” (înălțată la începutul secolului 18, după ultima invazie tătară, cu pictura interioară din 1841 în mare parte compromisă și cu o bogată colecție de icoane pe sticlă). De asemenea, Mănăstirea Ieud, înființată în 2003, a cărei biserică este tot de lemn. Nu am reușit să mă dumiresc unde se află complexul mecanic țărănesc (forja, distileria, moara, pliva și vâltoarea).

Reușim cumva să ne strecurăm pe sub norii groși, astfel încât nu mai plouă atunci când ajungem la Biserica Cuvioasa Paraschiva din Poienile Izei, una din cele mai vechi din grupul celor incluse în patrimoniul mondial. Satul este situat în lateral față de șoseaua care străbate zona urmând cursul Izei, așa că numărul de turiști care ajung la Poienile Izei este mai mic. În apropierea bisericii ar fi un centru de informații turistice (eu nu mi-amintesc de el). Bisericuța de dimensiuni modeste, „cu lemnul cernit de trecerea secolelor”, este amplasată pe o movilă, la câteva sute de metri de drumul care străbate centrul comunei, înconjurată de crucile cimitirului. În apropiere se găsește un pod de lemn, peste un firișor de apă, și un pavilion de lemn unde se țin vara slujbele. Biserica datează din 1604 și a cunoscut două faze de construcție. Prima poate fi surprinsă în partea de jos a pereților și în planul pătrat al altarului, o caracteristică de construcție a celor mai vechi clădiri din lemn. Acest detaliu arhitectural o face unică în grupul de biserici incluse pe lista UNESCO. În secolul 18, pereții de lemn au fost înălțați și naosul a fost acoperit cu o boltă semicirculară. Biserica a fost pictată la sfârșitul secolului 18, conform mențiunii din inscripția de la piciorul bolții din naos, desfășurată pe peretele din părțile de sud, est și nord. Tema principală este Judecata de Apoi. Pridvorul care protejează intrarea a fost adăugat în prima jumătate a secolului 19. O legendă locală spune că pictura interioară a bisericii s-a păstrat în bună stare datorită șubelor mițoase ale țăranilor. Acestea conțineau o infimă cantitate de grăsime animală. Prin frecarea șubelor de-a lungul sutelor de ani de pereții lăcașului de cult, grăsimea a format o peliculă protectoare. Femeile, care nu aveau voie să intre în naos, veneau cel mai des la biserică, așa că pictura s-a păstrat cel mai bine în pronaos, pridvorul nefiind pictat. Doamna foarte amabilă care ne deschide biserica ne spune că nu este permis să fotografiem în interior. Ne cam grăbește puțin căci trebuie să meargă în biserica cea nouă, să tragă clopotele pentru o înmormântare.

Din Poienile Izei ne întoarcem spre Bârsana prin satele Glod și Slătioara. Până în Glod drumul neasfaltat și pe alocuri îngust urcă în pantă accentuată un deal, pe care-l coboară mai apoi, într-un peisaj foarte pitoresc. Ajunși în Bârsana, mergem din nou, plini de speranță, să verificăm dacă s-a deschis biserica de lemn. În 2005, când am trecut noi pe aici, nu existau indicatoare și drum asfaltat către ea, lăcașul de cult fiind învăluit în izolare și anonimitate. În cadrul programului  european de punere în valoare a bisericilor maramureșene despre care vorbeam mai înainte s-au montat indicatoare de semnalizare a bisericii, s-a modernizat drumul de acces, s-a amenajat o mini-parcare și un centru de informare turistică ce imită o casă de lemn tradițională, au fost instalate panouri explicative și s-a realizat „asigurarea permanentă a ghidajului pentru turiști”. Ultimul aspect menționat este doar pe hârtie, căci în realitate nu prea se respectă. Spun asta pentru că din păcate găsim biserica tot închisă, deși suntem în timpul programului de vizitare. Și nu este afișat vreun număr de telefon la care să putem suna. Este foarte trist că un monument aflat în patrimoniul universal nu-și respectă propriul program de vizitare, nefiind deschis pentru turiști nici măcar câteva ore pe zi.

Facem un scurt popas în gospodăria gazdelor noastre din Oncești, pentru că David se simte rău în continuare. Anca și Matei rămân acasă cu el. Noi împreună cu Piti traversăm Pasul Gutâi și ne oprim în Baia Sprie – vechi centru minier (încă din epoca bronzului), cunoscut pentru exploatarea aurului și argintului. Centrul vechi este dominat de clădirea Primăriei, construită în 1739 în stil baroc, pe ruinele celei distruse de tătari în 1539. Orașul are câteva vechi biserici-monument: Biserica Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului (fostă greco-catolică, ridicată în 1793), Biserica Reformată (1889-1890), Biserica Romano-Catolică (1847-1855, în stil neoclasic). Parcăm la capătul străzii Dealul Minei, unde se termină asfaltatul, deși se mai putea merge o porțiune pe drumul forestier. Începem să urcăm susținut panta dealului pe care se află Lacul Albastru, situat la 530 m altitudine și format prin acumularea apei de ploaie, în urma prăbușirii unei galerii de mină. Are o formă circulară, o suprafață de circa jumătate de hectar și o adâncime de 6 m. Datorită compoziției chimice (compuși sulfuroși solubilizați), apa în care nu trăiește nicio vietate are culoarea verde, cu reflexe smarald. Se spune că atunci când se scaldă mai multe persoane, culoarea se schimbă în albastru. Mai sus de lac, poteca duce la Crăpătura Zorilor, o fostă mină într-un loc cu o frumoasă priveliște asupra orașului.

La întoarcere nu mai urcăm spre Lacul Mogoșa, așa cum plănuiam, căci ne grăbim către Spitalul Municipal din Sighetu Marmației, unde Anca îl dusese pe David să-l vadă un medic. În ultima noapte petrecută la Oncești, Matei are și el aceleași simptome ca David. Copiii dorm în cea mai mare parte a drumului spre casă, recuperându-se după atacul virusului. Abia la finalul zilei, când ajungem în București, sunt refăcuți.

La capătul celui de-a patra vizite în Maramureș ne dăm seama că mai avem încă multe obiective turistice de văzut. De-a lungul peregrinărilor noastre am trecut adesea prin Dragomirești, însă nu am reușit să vizităm Muzeul Țărăncii Române, amenajat într-o casă țărănească tradițională din 1720, ca omagiu adus femeii pentru rolul său în păstrarea credinței creștine, a datinilor și obiceiurilor, a portului popular și dialectului. Situat la drumul principal, muzeul prezintă o colecție de obiecte casnice, oale de lut așezate pe grinda casei (din cauza spațiului mic al încăperilor), unelte specifice obținerii țesăturii din cânepa, in și lână, costume populare, elemente decorative, măști, obiecte de artizanat, îmbrăcăminte și componente ale zestrei fetelor (cergi țesute la război, perini, cearceafuri, în culori vii, cu motive geometrice și florale). În curte, câteva statui sculptate înfățișând femei maramureșene, precum și copacul în care sunt atârnate oale (cea roșie din vârf semnifică faptul că familia are fată de măritat). Casa muzeu este una de oameni înstăriți, cu tindă și cămară, cu gard de împletituri și poartă mare din lemn în care sunt sculptate câteva versuri. Tot în Dragomirești, pe o colină la ieșirea spre Săliștea de Sus, se află Mănăstirea Sf. Ilie, ctitorită în locul uneia mai vechi. Biserica actuală păstrează o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, făcătoare de minuni, care a supraviețuit incendiului ce a mistuit-o pe cea veche în 1949.

Cam la fel s-a întâmplat și la Moisei, unde am văzut Monumentul Eroilor, însă nu am reușit să ajungem la biserica Mănăstirii Adormirii Maicii Domnului, sfințită în 1672, cu pictura murală în mare parte distrusă. Se păstrează totuși icoane valoroase în stil bizantin pe tâmpla altarului (Sf. Nicolae, 1755). Arhitectura nu este de tip maramureșean, biserica fiind mică, turnul scurt, iar clopotnița deasupra pronaosului. Decorațiuni bogate și iconostas cu motive baroce. Biserica cea „nouă” a fost construită la 1911.

În Vișeu de Sus cei interesați pot vizita pitorescul cartier german Țipserai; Biserica Ortodoxă (Bătrâna) Buna Vestire (1834) și Biserica Romano-Catolică Sf. Ana (1912); Muzeul Nobilimii Române Maramureșene, Muzeul de Istorie și Etnografie, Casa-muzeu Elefant (cu o expoziție despre istoria evreilor). Anual se desfășoară aici Festivalul Național de Literatură și Folclor Armonii de Primăvară (în mai), precum și sărbătoarea țipțerilor „Sus pe Valea Vaserului”, veche de două secole – muzică de fanfare, cântece și dansuri, precum și o paradă a portului popular țipsăresc (în august).

Cu siguranță am fost prin Târgu Lăpuș, și nu doar o dată, însă nu am vizitat Biserica Reformată și Biserica Romano-Catolică, ambele monumente istorice. În apropiere, pe drumul spre Copalnic-Mănăștur, cei pasionați pot vizita Muzeul Florean din satul Cernești (artă contemporană în aer liber – sculpturi în calcar, andezit și marmură), situat în Poiana Soarelui, un luminiș la circa 2 km de drumul principal.

Prin satul Tisa am ajuns într-una din primele noastre excursii. Există acolo Muzeul Pipaș, cu o colecție de artă maramureșeană veche – tablouri, icoane pe sticlă și lemn, sculptură, grafică, piese de mobilier și porțelanuri, broderii, țesături, articole vestimentare de epocă – toate adunate de-a lungul deceniilor de soții Maria și Nicolae Pipaș. În apropiere se află rezervația naturală pădurea de gorunet Ronișoara.

Prin Șomcuța Mare am trecut urcând dinspre Cluj-Napoca spre Baia Mare. De vizitat aici ar fi Curia Familiei Teleki, Curia Familiei Tibil, biserica ortodoxă Sf. Apostoli și biserica romano-catolică, ambele monumente istorice. În apropiere se află rezervația de stejar Pădurea Fersig și peșterile Vălenii Șomcuței și (pentru cei experimentați) Boiu Mare. La acest capitol, să amintim și rezervația naturală Peștera din Dealul Solovan, la sud-vest de Sighetu Marmației. Iar în satul Ilba, există o rezervație geologică interesantă, Rozeta de Piatră – andezite cu aspect radial.

În apropiere de satul Poiana Botizii (unde se poate vizita biserica de lemn Sf. Apostoli), din comuna Băiuț, se află Peștera cu Oase. Intrarea în peșteră (neamenajată, lungă de circa 40 m) are o înălțime 3 m. O căutaserăm în zadar în 2003 (în cu totul altă parte) și în 2004 (probabil nici atunci foarte aproape de locul în care se află de fapt).

Ar mai fi de vizitat biserica de lemn din Drăghia, în sudul județului, nu departe de Rohia, construită pe la 1706 din lemn de stejar pe temelie de piatră și pictată la interior în ulei pe pânză pe la 1797. În zonă se află și biserica de lemn Sf. Nicolae din Frâncenii Boiului, construită în 1757 exclusiv din lemn, fără cuie sau piroane metalice. Alte biserici de lemn interesante, pe care încă nu am reușit să le vedem, sunt și la Valea Stejarului, Glod, Botiza, Strâmtura, Șieu, Poieni.

Să mai adăugăm Apa Sărată (vechi loc de agrement și foste băi), Valea Usturoi (alt loc de agrement în care au funcționat băi), Groape-Chiuzbaia și Băile Dănești, repuse recent în valoare.

În opinia mea, toate acestea sunt motive suficiente pentru revenirea pe plaiurile maramureșene. Mulțumiri speciale gazdelor noastre pentru ospitalitatea desăvârșită și pentru că ne-au oferit o experiență de neuitat.

Note:

(1)   Câțiva dintre artiștii populari maramureșeni, despre care am citit, cu speranța că în viitoarele noastre excursii vom reuși să-i vizităm pe unii dintre ei: arta lemnului (Petru Godja-Pupăză – Valea Stejarului; Petru Pop – Breb; Vasile Apan – Vazu Izei; Șerban Nicolae – Rogoz; Grigore Țulean – Săcel; Cuza Perța – Tg. Lăpuș), textile (Vitoria Berbecar, Iulia Corău, Ilișca Manța – Botiza; Maria Pop – Desești; Ioana Moldovan – Săliștea de Sus; Irina Șteț, Maria Zapca, Maria Ștețca – Săpânța; Ioana Opriș – Poienile Izei; Maria Man, Ioana Zubașcu – Șieu; Veturia Breban – Chiuzbaia, Elena Ștefan – Lăpuș); clopuri (Vasile Borodi, Ionuc Bârlea – Sârbi; Zenovia, Viorel și Ion Albu – Bucium); cojoace (Dumitru și Sultănica Bledea – Sat Șugatag; Dumitru și Ana Bogâldea – Săliștea de Sus; Ilona Fluțar – Vișeu de Jos); măști (Vasile Șușca – Săcel), icoane (Ioan Borlean – Vadu Izei).

(2)   Pasionații de drumeții montane găsesc în Parcul Național Munții Rodnei numeroase obiective interesante, cu Borșa ca punct de plecare pe trasee: impresionantul relief glaciar din rezervația științifică Pietrosu Rodnei (2303 m, cel mai înalt vârf din Carpații Orientali) – lacul glaciar Iezeru Pietrosului, Tăurile Buhăescu (4 lacuri glaciare), Tăul Tarnița la Cruce, rezervația Piatra Rea (cu pereți impresionanți de calcar și turnuri separate de brâne și vâlcele, dar și pragurile și repezișurile Văii Rea, umbrită de Piatra Roșie sau Piatra Rândunelelor), lacurile Lala Mare (cel mai întins lac glaciar din Munții Rodnei, la 1815 m altitudine, sub Vf. Ineu) și Lala Mică (cu o adâncime de doar 0,5 m).

Parcul Natural Munții Maramureșului reprezintă cea mai întinsă arie naturală protejată din România, cu acces din Repedea sau Poienile de Sub Munte (cu o biserică de lemn, ucraineană, monument istoric, cu hramul Schimbarea la față): Vf. Farcău (1957 m), Vf. Pop Ivan (1937m), Lacul Vinderel (la 1670 m altitudine, format prin topirea zăpezilor; 150 m lungime, 80 m lățime, 5,5 m adâncime), vârful și culmea Mihăilec (cu lapiezuri formate în calcare), Piatra Socolăului, Pietriceaua-Groapa și Culmea Rugașului cu numeroase tăuri.

În Munții Lăpușului, amatorii de plimbări în natură pot admira: Vf. Secu (dinspre Băiuț pe Valea Tocila), Vf. Văratec (pe la fosta mină Văratec), Vf. Sermeteș, Tăul Văratec, Tăul Negru, fostul gheizer Piatra Totoșului și zona lacustră Groapa lui Cotoz din Budești; satele Inău, Cupșeni și Costeni (cu biserici din lemn, monument istoric).

În nord-vestul județului se află Masivul Igniș: cascadele Strungii si Ciuroiului de pe Culmea Pietrei, cascadele Custurii și Runcu (pe valea omonimă), cascada Șipot pe valea Trestiei; Vf. Igniș (muntele simbol al orașului Baia Mare – una din principalele atracții turistice ale băimărenilor); formațiunile de andezit (rocă vulcanică dură) Piatra Tisei, Piatra Borcutului, Piatra Săpânței; Lespezile; Piatra Bulzului care domină zona de agrement Blidar; Cheile Tătarului din satul Mara (defileu săpat în andezite, cu versantul vestic aproape vertical, stâncos, cu surplombă, iar cel estic format din grohotișuri și zone de pădure).

Defileul Lăpușului, la granița dintre Țara Chiorarului și Țara Lăpușului, o arie naturală protejată de 42 km lungime, din Răzoare până în Remecioara, cu numeroase obiective: Ochiul Gropiței, Cascada Pișătoarea, Piatra Cerbului, Cetatea din Dealul Corbului, Custura Vimei, Custura Cetățelei, grota Casa Zmeilor, vestigiile Cetății Chioarului (în Berchezoaia), plus casele, șurele și grajdurile din lemn, acoperite cu draniță sau cu goz (paie). Se poate continua pe Defileul Cavnicului, cuprins între Copalnic – Coaș – Împreunarea Râurilor.