Parga și țărmul Mării Ionice între Plataria și Kastrosikia (2017)

15-23 septembrie 2017

În regiunea Epir din nord-vestul Greciei, pe o lungime de circa 100 km, între Igoumenitsa și Preveza, se află unele dintre cele mai frumoase plaje de pe coasta Mării Ionice. Țărmul dantelat formează o extraordinară varietate de plaje, pentru absolut toate gusturile. Câteva sunt mari și aglomerate, altele mici, ascunse și mai greu accesibile, iar unele sunt izolate complet, la care se poate ajunge doar de pe mare. Plaje lungi și drepte sau arcuite, late sau înguste, cu nisip sau cu pietre, cu apă mică la mal sau care se adâncește rapid, extrem de liniștite sau cu valuri, cu pești care înoată pe lângă tine, sălbatice sau amenajate cu șezlonguri și umbrele (6-8 euro) și dotate cu facilități pentru sporturi nautice. Cam peste tot, apa este limpede, curată și caldă, iar apusurile sunt spectaculoase.

Plecăm de acasă vineri dimineață, pe la 5:40. Plătim 13 lei pentru a traversa podul Giurgiu-Ruse (2 euro la întoarcere), apoi cumpărăm vinietă din benzinăria Shell de la Ruse, plătind cu cardul. Au la vânzare doar vinietă pentru o lună (30 leva), nu și pentru o săptămână (15 leva). În jur de 7 părăsim Ruse și ne propunem să avem grijă la radarele fixe din Bulgaria, care au înlocuit, se pare, polițiștii ascunși prin tufișuri. Nu toate radarele sunt semnalizate cu indicatoare rutiere și nici Waze nu le știe pe unele. Oricum, nu prea ne-am dat seama care sunt funcționale și care nu. O surpriză foarte plăcută a fost noua centură a Sofiei, cu regim de autostradă. La sud de capitală, autostrada coboară spre granița cu Grecia până la Blagoevgrad. Încă îi lipsește o porțiune, cea care include și o zonă mai dificilă – defileul, însă se lucrează la ea. Autostrada reapare chiar înainte de graniță. Alimentăm cu motorină la OMV Sandanski cu 1,99 leva (cursul BNR era de circa 2,35 lei/leva). Prețul este comparativ cu cel din România înainte de reintroducerea accizei din septembrie-octombrie. La 12:40 intrăm în Grecia și ajungem în curând pe autostrada Egnatia Odos (lungă de vreo 650 km), care leagă importantul port Igoumenitsa (de unde se traversează spre Insula Corfu sau spre Italia) și granița cu Turcia (în nord-est). Finalizată nu cu mulți ani în urmă și botezată după Via Egnatia, drumul antic roman (pavat cu piatră, din câte se spune) care lega Roma de Constantinopol, autostrada traversează munți și văi adânci prin intermediul a zeci de poduri, viaducte și tuneluri, urmărind într-o bună măsură traseul aproximativ al fostului drum roman. La cele cinci puncte de taxare am plătit în total 10,8 euro.

Trecem de Ioannina și înainte cu câțiva kilometri de Igoumenitsa ieșim de pe autostradă în dreptul localității Vasilikos și ne îndreptăm către sud, urmând indicatoarele spre Parga, pentru ultimii circa 30 km ai drumului nostru. Ajunși în satul Karteri, intrăm pe drumul european 18 ce leagă Igoumenitsa de Preveza. După Morfi, ajungem la o intersecție unde drumul spre dreapta merge vreo 10 km până în Parga, stațiunea vedetă a regiunii Epir, situată pe țărmul Marii Ionice, în nord-vestul Greciei, în apropiere de insulele Paxi, Antipaxi, Corfu şi Lefkada. Noi mai continuam vreo 3 km pe șoseaua tăiată în munte, apoi ieșim la dreapta, coborând accentuat spre Ammoudia, mica localitate dintr-o depresiune perfect plată, cu ieșire la mare. Relieful este modelat de Acheron, un râu izvorât din munți care se varsă în mare la sud de plaja din Ammoudia, nu înainte de a forma o mică deltă în zona din spatele satului – o luncă cu terenuri mlăștinoase și stufăriș, între mare și munte. Ammoudia este un mic sat de pescari, animat doar pe perioada verii (în extrasezon având probabil doar câteva sute de locuitori), la vreo 15 km sud-est de Parga. Localitatea este foarte liniștită, fără viață de noapte, muzică pe plajă și bâlciul specific stațiunilor litorale. Nefiind foarte elegantă și nici prea comercială (neînțesată de magazine și tarabe), Ammoudia nu este promovată în ofertele agențiilor de turism din România. Poate acesta este unul dintre motivele pentru care în hotelul nostru erau preponderent turiști germani. Există câteva hoteluri și pensiuni, fără mari pretenții, puține taverne și magazine mici, alături de nu foarte multe case ale localnicilor, împodobite cu flori. Ammoudia are o singură plajă, ușor arcuită, într-un mic golf străjuit de două dealuri împădurite. Plaja frumoasă, curată, este lungă (câteva sute bune de metri) și destul de lată, acoperită cu nisip fin (de la care derivă probabil numele stațiunii), fără pietre. Este amenajată cu umbrele și șezlonguri, dușuri, cabine de schimb, însă fără taverne și alte construcții. Nu am văzut nici toalete. Se poate sta și pe prosop și am citit că se pot comanda băuturi la barul din apropiere. Nu cred ca este o plajă foarte aglomerată nici măcar în sezon. Intrarea în mare este lină, iar apa limpede și curată, în care pot fi văzuți pești, se adâncește destul de departe de țărm (am citit că în timpul zilei s-ar forma o mică insulă în apropiere de plajă), fiind preferată de familiile cu copii. Se spune că apa ar fi mai rece decât în alte zone, posibil din cauza curenților provocați de vărsarea în mare a râului Acheron. Nu am reușit să facem baie aici de-a lungul șederii noastre, așa că nu mă pot pronunța. Campingul de rulote se află în interesantul crâng (de plopi, din ce am citit) care desparte plaja de sat, dar și pe faleza Acheronului, până aproape de vărsarea râului în mare.

Am ajuns în fața hotelului după 1.000 km, străbătuți în 13 ore, față de 11 cât estima inițial Waze, întârziere datorată în principal celor două pauze mai lungi făcute în Grecia, cea mai importantă fiind la Olympus Plaza, după câțiva kilometri de locul în care am părăsit autostrada 1 ce coboară spre Atena și am intrat pe autostrada 2, spre Igoumenitsa. Hotelul Ammos Bay (www.ammosbay.eu), unde am plătit 40 euro pe noapte, se află în nordul stațiunii, foarte aproape de plajă, la vreo 10 minute de mers pe jos de tavernele de pe faleza râului Acheron. Am fost întâmpinați de amabilul proprietar al hotelului, Thanasis Giagias. Camera noastră are vedere spre munții din est (Souli și Thesprotiko), iar cea a prietenilor noștri de la Maxi Tourism, Ioana și Bogdan (care s-au ocupat, ca de obicei, de rezervări), către mare și către piscina ce ocupă mare parte din curtea hotelului. În camere se face curățenie zilnic, însă nu se înlocuiesc sticluțele goale de șampon și gel de dus. Aerul condiționat este contra cost, iar plasa de țânțari există doar la geamul de la baie, nu și la ușile de la balcon. Ne-a plăcut cina de pe terasa tavernei Pateras – mâncare bună, prețuri decente, ospătari amabili. Primim desert din partea casei - iaurt cu struguri. Singurul inconvenient (în afară de lipsa bonului) sunt țânțarii, căci suntem la câțiva metri de râu. Am găsit pe amfostacolo.ro (ca de obicei, o sursă valoroasă de informații) referințe bune și despre Archipelagos și Creperie. Savurăm pe plajă vinul de seară, devenit deja un obicei al concediilor noastre din ultimii ani.

Sâmbătă, după micul dejun, bun în general (exceptând cafeaua) și suficient de variat, mergem să vizităm Parga (www.parga.gr) – descris de unele ghiduri turistice ca fiind cel mai frumos oraș litoral de pe coasta de vest a Greciei, aflat la vreo 45-50 km sud de Igoumenitsa și circa 60 km nord de Preveza. Se spune că Parga ar fi fost inițial un sat așezat peste vârful muntelui care înconjoară localitatea actuală. De-a lungul timpului, Parga a fost ocupată de venețieni, francezi, ruși, turci și britanici. La începutul secolului 19, în timpul dominației crudului Ali Pașa de Ioannina, o parte din populație fuge în exil în Corfu, de unde se întoarce abia în 1913, când Parga redevine teritoriu grecesc. Este declarată stațiune turistică în 1962, bucurându-se inițial de atenția grecilor și italienilor. Situat între munți și mare, cosmopolitul oraș se deschide ca un evantai pe mai multe dealuri. Cea mai mare parte a Pargăi se desfășoară la sud de șosea, în josul acesteia până la mare. Unii consideră că orașul are două zone distincte: localitatea propriu-zisă și cartierul Valtos, în vest; dacă prima este aglomerată și agitată, a doua este mai liniștită, aerisită și cu mai multă vegetație. Oraș vechi, de inspirație venețiană, Parga are case colorate și bine întreținute. Dispuse terasat și împodobite cu multe plante (ne atrage atenția floarea de hârtie), casele sunt înghesuite într-un labirint de străduțe sau pasaje pietonale întortocheate, în pantă, pavate cu piatră, dar și pe dealurile împădurite, printre măslini, citrice, rodii și cactuși. Centrul orașului este un amfiteatru natural multicolor și pitoresc, situat pe colina pe care se află Castelul Venețian, principala atracție din Parga. Acesta desparte și domină două din cele patru golfuri ale stațiunii, semicirculare, dispuse asemenea unui evantai – spre vest cel mai mare dintre ele, care adăpostește Plaja Valtos, iar spre est al doilea golf ca mărime, împărțit în două de un ponton de beton unde acostează navele în micul port al Pargăi. Faleza pitorească se întinde de la baza dealului unde se află Castelul Venețian, spre est, până la Krioneri, plaja centrală a stațiunii, adăpostită în cel de-al treilea golf. Pe faleză, piațeta din dreptul portului, unde se află o imensă ancoră veche, este considerată kilometrul zero al Pargăi. În sud-estul stațiunii, în cel mai mic dintre golfuri, se află plaja Piso Krioneri. Destul de curată (cel puțin când am vizitat-o noi), Parga are numeroase taverne și cafe-baruri (multe dintre ele înșirate pe faleza lungă, cu terase spre mare), cluburi, vile și mici hoteluri cochete, cu piscine și terenuri de sport – o parte din acestea oferind turiștilor o priveliște superbă asupra Mării Ionice și insulelor Paxi şi Antipaxi. Câteva biserici frumoase și capele micuțe. Cea mai cunoscută dintre ele, în centrul orașului, Biserica Sf. Nicolae, protectorul orașului, este construită din piatră și străjuită de un turn-clopotniță. Adăpostește un muzeu ecleziastic ce găzduiește valori cultural-religioase (câteva icoane vechi printre care, din ce am citit, una a Maicii Domnului din Vlacherna, pe care este înscris anul 986 și despre care se spune că a fost adusă din Cappadocia). Farmacii, bănci, benzinării (care nu prea acceptă plata cu cardul și unde motorina costa în jur de 1,3 euro, un pic mai mult decât în satele din apropiere Ammoudiei) și magazine, cu prețuri ca de stațiune. Multe din casele vechi au la parter magazine de suveniruri, mini-marketuri sau taverne, iar la etaj camere de închiriat. Parga este vie, chiar și în extrasezon, cu viață de noapte, cu multe scutere pe străduțele înguste și pe faleza care probabil seara, în sezon, devine neîncăpătoare pentru turiștii care admiră amfiteatrul luminat feeric. În fața portului, câteva stânci țâșnesc din mare.

Știind că parcatul mașinii reprezintă o problemă (cel puțin în sezon), mergem direct în parcarea amenajată din centrul micului oraș. Costă 5 euro pe zi, până la ora 17, iar apoi câte un euro pe oră – pentru că seara stațiunea se aglomerează și mai mult cu cei care vin să ia cina. Majoritatea mașinilor sunt parcate (gratis, însă neregulamentar), pe o porțiune de câteva sute de metri pe ambele margini ale șoselei (nu foarte lată) care traversează partea de sus a orașului. Am citit că există pericolul ca cei care parchează în curbe sau în locuri marcate cu „no parking" să primească amendă și să rămână fără numerele de înmatriculare. Coborâm spre port pe străduțele înguste, înțesate de magazine și taverne. Din port se fac croaziere către insulele Paxi și Antipaxi, precum și curse regulate cu barca („taxi-boat”) la plajele din golfurile din apropiere (Valtos, Lichnos, Sarakiniko) sau la altele mai mici, izolate. Biletele se achiziționează de la agențiile de turism din oraș sau din port (unde se pot vedea și vapoarele). Croaziera către insulele Paxi și Antipaxi (cu vizitarea Peșterilor Albastre) costă 15-30 euro. Traseul lung se face marțea, joia și sâmbăta (dar acest lucru nu se comunică întotdeauna turiștilor). Din ce am citit, sunt câteva vase – Vicky F II, Marco Polo, Captain Hook și Gaios, ultimele două aparținând, se pare, aceleiași companii. Vicky F II este un vas mare, însă nu foarte înalt (ce intră destul de mult în peșteri), cu puntea superioară parțial acoperită, iar pe puntea inferioară având un salon închis, cu banchete, măsuțe și scaune, precum și toaletele cu dușuri. Un alt vas mare este Capitan Hook, aglomerat, cu catarg înalt (deci nu intră în grote) și fără protecție împotriva soarelui. Gaios este mai mic și are două punți. Lista obiectivelor vizitate pe Insula Paxi include: idilicul Gaios, capitala și sufletul insulei, și cel mai mare port al său, cu străzi pitorești; satul Lakka, un frumos port natural din nordul insulei; golfulețul din satul-port Longos (Loggos); peșterile din vestul insulei (Ypapanati, Peșterile Albastre, Pappanikoli). Iar pe Insula Antipaxi, plaja Voutoumi.

După ce ne facem câteva fotografii din zona portului, urcăm la Castelul Venețian. Drumul este scurt și pornește din centru, din zona portului, spre capătul de vest al falezei, urcând pe o alee pietonală îngustă, cu trepte pietruite, străjuită de magazine și câteva taverne. În apropiere de intrarea în castel vedem și niște mașini parcate, deci este posibil să existe un drum ce ajunge până acolo. Am citit că, după ce s-au mutat pe actualul amplasament al Pargăi, prin secolul 11, locuitorii au început să ridice ziduri de apărare contra piraților și turcilor. Apoi, cam prin secolul 13, venețienii construiesc cetatea și fortifică zona. Ridicată pe promontoriul stâncos ce străjuiește Parga, la vreo 40 m deasupra Mării Ionice, cu o poziție strategică, vizibilă din cea mai mare parte a orașului în centrul căruia se află, înconjurată din trei părți de apă și cu o cale de acces foarte îngustă, fortăreața a fost distrusă și refăcută de mai multe ori de-a lungul timpului. Venețienii construiesc opt turnuri de observație în afara castelului, fântâni și cisterne de apă. Când fortăreața a fost vândută turcilor, la începutul secolului 19, acesteia i-a fost adăugat un zid de fortificație cu bastion, s-au refăcut încăperile, s-au împodobit intrările cu arcade și s-au construit o moschee, un hamam și o ieșire secretă la mare – distruse în mare parte de greci când au reintrat în posesia orașului. Pe zidul de la intrare, deasupra porții arcuite, turiștii pot observa leul înaripat, simbolul Veneției. Este vizibil și vulturul cu două capete, simbolul lui Ali Pașa. Exemplu al stilului arhitectural venețian, la care s-au adăugat influențe turcești, castelul de forma unui poligon neregulat este o construcție medievală impresionantă, cu ziduri înalte, luminată noaptea (când se pare că se închid porțile). Mă gândesc că este foarte frumos de urcat acolo la amurg, pentru a admira luminile orașului și, probabil, apusul peste marea turcoaz. În prezent, fortăreața este destul de deteriorată. Nu a mai rămas mare lucru în afară de poarta de la intrare și o parte din zidul care o înconjoară. Totuși, cred că cei pasionați pot căuta diverse încăperi și galerii printre ruinele împrăștiate pe vârful dealului sau pot hoinări pe cărările înguste, accidentate și năpădite de ierburi, către diverse puncte de belvedere de unde probabil priveliștea este deosebită. Intrarea este liberă, nu există ghizi sau panouri explicative, iar vizitarea se face pe proprie răspundere, căci zidurile sunt șubrede iar aleile pavate cu pietre au devenit în timp alunecoase. Panorama este spectaculoasă, atât spre est (stațiunea Parga și micuța Insulă Panagia din fața portului și a Plajei Krioneri), cât și spre vest (insulele Paxi, Antipaxi și Corfu). Mergem de-a lungul potecii care înconjoară dealul până la un punct de belvedere spre vest, către Plaja Valtos și, în depărtare, spre castelul lui Ali Pașa de pe vârful dealului ce străjuiește localitatea vecină, Anthousa. Apoi ne așezăm la umbra pinilor, să ne răcorim cu o bere sau un fresh la una din mesele de pe terasa cafenelei Cafe Citadel, amenajată în singura clădire mai  bine întreținută din incinta fortăreței. Avem o excelentă priveliște spre Parga și spre mare. Am evitat restaurantul Kastro, de lângă intrarea în castel, care beneficiază de o superbă panoramă, dar care nu se bucură de recenzii prea bune.

Coborâm de la castel, ne întoarcem în port și continuăm pe faleză, să vizităm Krioneri și Piso Krioneri, cele două plaje din centrul orașului, despărțite de un mic promontoriu stâncos. Krioneri reprezintă plaja principală a Pargăi, situată imediat în stânga portului (privind spre mare), destul de mică și ușor arcuită, o porțiune nu foarte lată și nici prea lungă de nisip fin și pe alocuri pietriș, probabil foarte aglomerată în sezon. Nu prea oferă intimitate, căci este poziționată imediat sub faleză, la câțiva metri de tavernele, cafenelele și magazinele din centru. Plaja este amenajată în mare parte cu umbrele și șezlonguri, iar apa este limpede, fără valuri și cu peștișori. Se află foarte aproape de mica insulă împădurită Panagia, în centrul căreia atenția este atrasă inevitabil de bisericuța albă a Maicii Domnului. Pe micuța plajă a insulei se poate ajunge înot sau cu hidrobicicleta. Am citit că în fiecare an, pe 15 august, icoana Fecioarei Maria este mutată din Biserica Sf. Nicolae din centru la bisericuța de pe Insula Panagia, celebrându-se întoarcerea icoanei după un secol de exil. Din cel mai înalt punct al insulei (unde se poate ajunge pe o potecă) se vede o frumoasă panoramă a Pargăi.

În stânga lui Krioneri, la mică distanță de centru, Plaja Piso Krioneri (piso înseamnă în spate) este ascunsă în golful din estul stațiunii, străjuit de stânci împădurite. Soarele apare mai târziu pe plaja micuță și intimă, triunghiulară, acoperită preponderent cu pietriș dar având și cu zone de nisip. Destul de aglomerată, cu umbrele și șezlonguri, cu câteva stânci care apar din apă în micul golf. Se pare că apa liniștită, limpede, se adâncește destul de repede. Pe stânca ce desparte cele două plaje Krioneri este cocoțat un bar cu priveliște frumoasă, iar în spatele plajei taverna Golfo Beach oferă în unele seri muzică grecească live pe malul mării. În vârful dealului stâncos din estul plajei, veghează bisericuța Agia Eleni, la care se ajunge, din ce am citit, pe o potecă pietruită și apoi pe un drum forestier. Și se pare că, undeva pe lângă biserică, o potecă urcă spre un punct de belvedere asupra mării, orașului și dealurilor din jur.

Ne întoarcem pe faleză și mâncăm de prânz la Bacchos, una dintre cele mai populare şi frecventate taverne, situată între Krioneri și port. Atmosferă frumoasă, priveliște deosebită spre mare, Insula Panagia și fortăreața venețiană. Am citit că, în sezon, turiștii așteaptă pentru eliberarea unei mese și că, uneori, pentru aceștia se pun scaune pe faleză iar răbdarea lor este răsplătită cu băuturi din partea casei. Și că în unele seri, cel mai probabil în weekend, taverna oferă un fel de program artistic, cu chelnerii pe post de animatori. Toate mesele sunt afară, pe terasa acoperită. Personalul este alcătuit exclusiv din bărbați (cel puțin în ziua în care am fost noi) – glumeți și amabili, rapizi și atenți, care fredonează pe muzica grecească ce se aude din difuzoare. Meniul este inclusiv în română, prețurile sunt decente, mâncarea este bună (am încercat kleftiko și dorada), porțiile suficiente. Am primit bon tipărit, iar din partea casei carafe cu apă rece și la final o băutură foarte dulce (un soi de lichior, cred).

Rămânând la capitolul taverne, se pare că cele mai căutate, atât pentru preparate cât și pentru priveliște, se află pe faleza care devine foarte animată seara, în spatele portului și Plajei Krioneri. Cele mai multe au mesele afară, pe terasele acoperite, iar în sezon este dificil de găsit un loc liber, mai ales pentru cină. Câteva taverne despre care am mai citit: Gefsi (local mai modest, însă cu mâncare buna), Symposium, To Souli, Fish Barco (peste si fructe de mare), Bianco, Zorbas, Arkoudas, Dakos, Shanghai, Veneziano, To Kyma, Toros (specialități din carne de vită, mâncare bună), Romantica. Merită încercate și tavernele de pe străduțele mai mici, cu raport bun preț-calitate, frecventate și de localnici (Taka Taka Mam, Perivoli - cu mâncare bună, porții generoase, ambianță placută), sau cele de pe dealul cetății, cu priveliște spre plaja Valtos – Stefanos, Three Plane Trees, Maistros (mâncare bună, servicii de calitate), Rendezvous. În drumul nostru spre parcare, aruncăm o privire în vestita brutărie-cofetărie Achilleas, așezată strategic în centru, la intersecția străduțelor ce duc spre castel și spre port. Se pare că oferta este cea mai variată în cursul dimineții. Am citit lucruri bune și despre o altă brutărie, Green Bakery, datând de pe la 1934.

Luăm mașina și mergem la Valtos (Chrysogialli) – după unele păreri, cea mai frumoasă și populară plajă din Parga. Situată în cartierul Valtos, din vestul orașului, are în jur un camping și un supermarket, terenuri de sport, pensiuni, studiouri, case de vacanță, amplasate printre livezi de măslini și citrice. Este mărginită la est de promontoriul pe care se află castelul venețian, iar la vest de Golful Vlacherna, unde sunt ancorate bărci de pescuit și iahturi. Pe dealul de deasupra acestuia se află Mănăstirea Panagia Vlacherna, despre care am citit că este accesibilă printr-o cărare ce începe să urce din vestul plajei, de lângă restaurantul Cape North West și mica Biserică Agios Spiridonas, printre măslini. La un moment dat se cotește la stânga, pe o potecă prin pădure, în timp ce cărarea principală continuă la dreapta, spre un punct de belvedere. Se ajunge la câteva ziduri vechi, rămășițe ale vechii mănăstiri construită înainte de secolul 12. Pe pereții distruși se mai pot admira, se pare, urme ale picturilor originale. În mijlocul ruinelor, înalt de vreo 15 m, tronează turnul-clopotniță ridicat în secolul 18. Lângă el, s-a construit mai recent o bisericuță. Parcarea din spatele Plajei Valtos nu este foarte mare, însă reușim să găsim loc; cred că în sezon este insuficientă, căci probabil o parte din locuri sunt rezervate de tavernele, cluburile și hotelurile de lângă plajă. Dintre acestea, am citit că The Captain’s Restaurant, în zona centrală, și taverna Barbanasis (spre vest, aproape de locul unde un pârâu se varsă în mare, nu înainte de a forma un mic lac) oferă șezlonguri gratis pentru clienți. Tango este un beach-bar apreciat de turiști, cu piscină și locuri de joacă, iar restaurantul Thalassa Seaside (din cadrul Parga Beach Resort) oferă seri grecești tradiționale. Se pare totuși că animația se mută seara în Parga. Valtos este accesibilă din Parga și cu taxi-boat sau pe jos – traversând dealul pe o alee pietonală asfaltată ce coboară de la intrarea în castelul venețian, sau ocolind pe șosea. Plaja este o fâșie de țărm lungă și suficient de lată, arcuită într-un golf larg, acoperită cu nisip (care este mai fin, se spune, în partea centrală și de vest) și pietriș – mai abundent în estul plajei. În mare parte este amenajată cu umbrele și șezlonguri (pentru care, fiind deja ora 17, am plătit doar 4 euro), dar are și locuri în care se poate sta pe prosop, mai ales în zona dinspre fortăreața venețiană. Există și dușuri, dacă-mi amintesc bine. Apa limpede, liniștită, străbătută de bancuri de peștișori, se adâncește nu foarte aproape de mal. Ioana și Cami fac baie, prima din acest concediu. În drum spre Ammoudia, admirăm apusul.  

Duminică ne întoarcem din nou în Parga, însă continuăm spre nord, trecem de Anthousa și, înainte de următoarea localitate, Agia, o luăm la stânga, în dreptul indicatorului spre satul Trikorfo. Urcăm câteva serpentine pe drumul asfaltat și ajungem la parcarea ce deservește Castelul lui Ali Pașa. Mai mergem puțin pe jos, urcând ușor pe o alee pietruită până la intrarea în castel. Din Parga, se mai poate ajunge aici cu trenulețul turistic care pleacă de pe faleză, de lângă plaja Krioneri, sau chiar pe jos. Ali Paşa a încercat în mai multe rânduri, însă fără succes, să cucerească sau să cumpere castelul venețian din Parga. Astfel, pe la începutul anilor 1800, și-a construit propria fortificație pe vârful muntelui care domină satul Anthousa, la vreo 5 km de Parga, ca punct de supraveghere a întregii zone (atât pe mare, cât și pe uscat), dar și ca punct de pornire a atacului plănuit împotriva orașului. Acesta nu a mai avut loc pentru că englezii, care stăpâneau atunci castelul din Parga, au hotărât să-l vândă. Așadar, cetatea lui Ali Paşa nu a fost niciodată folosită pentru lupte. Ruinele sale sunt mai bine conservate decât cele ale fortăreței venețiene din Parga. Și aici intrarea este liberă, caci castelul nu este amenajat în scop turistic – nu există panouri informative, chioșcuri sau vreo sursă de apă. Situat la o altitudine de circa 400 m, punctul forte al castelului constă în superba panoramă care se deschide atât către localitățile învecinate (Parga, Anthousa, Agia), cât şi către Insulele Ionice de nord – Corfu, Paxi și Antipaxi, până spre Lefkada. Cetatea fortificată poligonală, nu foarte mare, este o construcție rece, compactă, pe două niveluri, realizată din piatră zidită, cu încăperi întunecoase, fără ferestre, scări deteriorate și două foste bastioane care protejau intrarea. Ne-am plimbat prin curtea interioară și am făcut o tură prin galeria de apărare prevăzută cu guri de tragere, orientate atât către exteriorul cetății, cât și spre prima sală în care se intră venind dinspre poartă. Am văzut proiectoare care luminează cetatea pe timpul nopții, însă atunci când, întorcându-ne spre Ammoudia, am trecut într-o seară prin apropierea castelului acestea nu erau în funcțiune.

Am citit că guvernatorul regiunii Ioannina, Ali Pașa de Tepelene (născut în localitatea Tepe-Delen din Albania), a fost unul dintre cei mai crunți viziri ai Imperiului Otoman. Tatăl său, lider al unui grup tribal, a fost asasinat de rivali. Astfel, la 14 ani, Ali rămâne în grija mamei – o femeie cu un caracter puternic care urmărește răzbunarea și recuperarea bunurilor pierdute. Ea cultivă în fiul său un temperament feroce, astfel încât acesta devine căpetenia tâlharilor și atrage atenția turcilor. Dintr-un rebel împotriva sultanului, Ali devine un aliat al acestuia. Ajuns în serviciul otomanilor, este folosit în acțiuni de luptă pentru protejarea imperiului. Reușește să înăbușe câteva rebeliuni din teritoriile ocupate de otomani și, ca răsplată a atașamentului său, spre sfârșitul secolului 18, Ali este numit conducător al regiunii Ioannina. În primii ani ai administrației sale, Ioannina înflorește din punct de vedere economic, politică și cultural, căci în dorința sa de înavuțire, Ali Pașa leagă prietenii și dezvoltă relații comerciale cu marile puteri ale Europei. A început o opresiune crâncenă împotriva populației autohtone, înăbușind cu armata sa orice încercare de opoziție, motiv pentru care foarte mulți dintre localnici s-au refugiat în locuri unde puterea tiranului nu putea să-i ajungă. A distrus legendarul oraș al vlahilor din Balcani, Moscopole; urmași ai acestora mai trăiesc în prezent în Metsovo. Și-a extins teritoriul, ocupând zone libere și câștigând controlul în Albania, vestul Greciei și Peloponez. Profitând de slăbiciunile imperiului, Ali vrea să devină o mare putere în Marea Mediterană – de aici și interesul său pentru Parga și împrejurimile sale – și visează să desprindă din imperiu teritoriile conduse de el pentru a crea un stat independent. Puterea și bogăția lui Ali Pașa, precum și nesocotirea îndatoririlor față de imperiu, l-au făcut să devină un pericol, sultanul ordonând asasinarea lui. După vreo doi ani de lupte cu armatele otomane, în care Ali n-a ezitat să distrugă propria capitală, acesta a fost asediat în cetatea sa de pe malul Lacului Pamvotis din centrul Ioanninei, dar a reușit să fugă pe Nissi, insula din mijlocul lacului, refugiindu-se într-o mănăstire. Localnicii, lipsiți de milă față de cruntul lor stăpân, îl trădează. Se spune că turcii I-au împușcat prin podea, trăgând dintr-o cameră de la primul nivel, iar capul i-a fost trimis sultanului la Istanbul. Erou al multor legende, Ali Pașa a lăsat în urma sa durere și distrugere.

Coborâm de la castel și ne întoarcem în micul centru al Anthousei, unde se află câteva taverne. Ieșim din șosea spre dreapta și, urmând indicatorul către moara de apă (Loukas watermill), coborâm abrupt pe un drum îngust, cu serpentine și cu puține porțiuni în care două mașini puteau trece una pe lângă alta. Ultima curbă, în pantă mare, este așa de strânsă încât nu o putem lua din prima. Suntem ușor îngrijorați pentru că nu știm dacă mergem pe drumul corect și ne gândim că poate vom fi nevoiți să ne întoarcem pe același traseu, de această dată în urcare. Respirăm ușurați când vedem oprit, la capăt de linie, trenulețul turistic care merge pe celălalt traseu ce pleacă de lângă Plaja Krioneri din Parga. Trenulețul face turul stațiunii, trece probabil pe la Plaja Valtos și apoi începe să urce spre moara de apă și cascada din Anthousa, amplasate într-o frumoasă pădure. Ne este clar că ne putem întoarce în Parga pe traseul pe care merge trenulețul, mult mai ușor decât cel pe care veniserăm noi. Găsim un loc unde să parcăm și mergem să vizităm moara de apă transformată în muzeu. Moara pare închisă și, în lipsa cuiva care să arate cum funcționează, nu este mare lucru de văzut. Deasupra morii, un mini-muzeu etnografic, unde intrarea este gratuită însă donațiile sunt bine-venite. Nu ne impresionează, căci avem muzee etnografice mult mai interesante în satele din Ardeal, Maramureș sau Moldova. În imediata apropiere, ne așezăm la una dintre mesele de pe terasa în aer liber ale café-barului Mylos. La umbra copacilor ne răcorim cu o bere sau un fresh. Ne interesăm aici cum ajungem la cascadă. Cum stăm cu fața către moara și tavernă, se urcă spre stânga pe drumul de mașină pe care coborâserăm noi venind din centrul satului. Imediat după prima curba, cea strânsă și în pantă mare, intrăm pe o potecă spre dreapta, marcată printr-un indicator improvizat. Mergem puțin prin pădure și ajungem la cascadă, unde este răcoare și liniște, însă locul de unde poate fi admirată de către turiști este destul de îngust. Cascada, uneori comparată cu Dimosari din Nidri (Lefkada), se află pe râul care alimentează moara, în amonte de aceasta. Urmăm așadar drumul care coboară de la moară spre Parga, într-adevăr mult mai ușor decât cel pe care coborâserăm noi din centrul Anthousei. Trecem prin zone cu vegetație bogată și plantații de măslini și ajungem curând la Plaja Valtos.

Din Parga ne întoarcem din nou la Anthousa, pe drumul principal de această dată. Dincolo de sat, vegetația devine mai sălbatică. Continuăm spre nord, în direcția Perdika-Sivota. La un moment dat, ieșim din șosea spre stânga, urmând indicatorul, și coborâm la Plaja Karavostasi. Parcăm pe pietriș, în spațiul generos dintre arbuștii din spatele plajei, la câțiva metri de aceasta. Karavostasi este flancată de două dealuri, însă în spate ei terenul este plat. Plaja este lungă, dreaptă și destul de lată, cu nisip și pietre. Apa limpede a mării se pare că se adâncește destul de repede. Plaja este dotată cu șezlonguri și umbrele, aparținând probabil tavernelor sau hotelurilor din spatele ei. Cocoțat pe dealul din nordul plajei, un resort de lux, cu o frumoasă panoramă, iar la baza celui din sud, o tavernă cu terasă la umbra copacilor.

Ieșim din nou la șosea și ne întoarcem spre Parga. În apropiere de Agia, înainte de a ajunge la drumul ce merge spre castelul lui Ali Pașa din Anthousa, urmăm indicatorul spre dreapta și coborâm la Plaja Sarakiniko (plaja piraților). Mica parcare a Tavernei Christos, situată imediat în spatele plajei, în sudul acesteia, era plină. Amabil, personalul ne spune să încercăm să parcăm în curtea de deasupra tavernei, acolo unde proprietarii construiesc un hotel, însă și acolo este aglomerat. Până la urmă găsim un loc, eliberat recent, pe marginea drumului îngust dintre tavernă și Alex Bar, chiar înainte de intrarea în parcare. Ne așezăm la umbră, la una din mesele din grădina spațioasă, cu multă verdeață și cu vedere spre mare. Oaspeții tavernei au la dispoziție și o piscină. Mâncarea este bună – noi alegem vinete cu miel și imam bayildi (vinete umplute cu legume). Din partea casei primim fasole boabe cu ceapă ca aperitiv, iar la desert un mouse de ciocolată cu aromă de portocală și cu frișcă – acesta a fost cam ciudat căci ne-au dat un singur pahar și patru lingurițe. La final, mai primim câte un pahar de mastic, foarte bun. Este deja ora 17 când ajungem pe plajă. Aflaserăm că deocamdată taverna nu are șezlonguri proprii pe plajă – poate la anul după ce se finalizează hotelul. Doamna care administrează șezlongurile pe plajă ne convinge să ne așezăm sub o umbrelă de stuf (8 euro, față de 6 pentru cea de plastic). Nu contează că peste puțin timp plaja se va goli, prețul este același indiferent când vii și cât stai. Ne lipește bonul pe măsuța dintre șezlonguri cu scotch. Sarakiniko este o plajă mică, în formă de semicerc, mărginită de dealuri împădurite. Are nisip și pietricele mici, iar apa este caldă, limpede, fără valuri, cu pești, și se adâncește treptat. Fac prima baie din acest concediu (iar Bogdan prima și ultima) și ies din apă după cel puțin o oră, atunci când, stând nemișcat, mă ciupește un peștișor de picior. Există cabine de schimb, dușuri, toalete (care cred că aparțin barului Alex) și zone în care se poate sta pe prosop. Recunosc că ne-a fost cam lene să urcăm cele câteva zeci de trepte până la restaurantul Agali, situat pe dealul din nordul plajei, de pe terasa căruia priveliștea este spectaculoasă, din ce am citit. Întinși pe șezlonguri, la fel ca numeroasele pisici de aici, admirăm un apus perfect. Plaja Sarakiniko și Taverna Christos sunt în topul preferințelor mele.

Pe drumul de întoarcere, nu mai coborâm la micuța plajă Agios Sostis, aflată la mică distanță de Sarakiniko, spre est. Numele său vine probabil de la capela din imediata vecinătate. Este izolată și neamenajată, are pietricele, iar apa ar fi bună pentru snorkeling. Se pare că drumul de acces nu este într-o stare foarte bună. Am citit că în zonă există mai multe golfuri adăpostind plaje sălbatice, accesibile doar de pe mare.

Luni dimineață vizităm plajele de la sud de Ammoudia. Cea mai apropiată este Kerentza, dincolo de Acheron. Dar fiindcă nu există un pod peste râu, facem un mic ocol, mergând spre est, pe drumul paralel cu Acheronul, până în satul vecin, Mesopotamos. Intrăm pe șoseaua 18 Igoumenista-Preveza, pe care o părăsim puțin mai la sud, în localitatea următoare, Tsouknida. De aici ne întoarcem spre vest, îndreptându-ne către mare, ocolind satul Valanidorrachi. Găsim o plajă lungă, largă, flancată de două coline împădurite și înconjurată de dune de nisip și arbuști. Seamănă oarecum cu Ammoudia, cu nisip fin, rulote și apă mică la mal, însă este mai arcuită și mai sălbatică, fără spații de cazare, șezlonguri sau umbrele, deservită de una sau două taverne. Am văzut pe hartă că, dincolo de plajă, drumul continuă spre nord, până la micuța biserică Agia Eleni, situată pe dealul ce formează malul sudic al estuarului râului Acheron, probabil cu o interesantă panoramă.

Venind dinspre satul Valanidorrachi, pe drum mai zăriserăm vreo 2-3 plaje mici (sau indicatoare spre acestea), pe care le vedem după ce părăsim Kerentza. Prima este Skala, la mică distanță de vecina sa, spre sud-est. Foarte mică și îngustă, sălbatică, este situată într-un golf mărginit de dealuri verzi, cu suficient spațiu de parcare în pădurea din spate. Câteva băncuțe așezate la umbră, pe un balcon natural, de unde nu ne mai săturăm să admirăm marea. Spre dreapta, o scară improvizată, cu câteva trepte tăiate în deal, coboară până la plaja neamenajată. La mică distanță, spre est, ne oprim la o plajă minusculă, Amoni, vizibilă din drum. Ultima plajă pe care o vizităm în zonă este Alonaki, la sud-est de Skala și Amoni. La fel ca vecinele ei, este situată într-un golf pitoresc, înconjurată de stânci împădurite și bucurându-se de un spațiu de parcare generos, printre copaci. În mijlocul golfului, o stâncă de pe care înotătorii temerari fac sărituri. Din parcare, pe poteca ce coboară spre plajă, se ajunge la o mini terasă, cu câteva măsuțe deservite de o rulotă. Savurăm cafeaua și berea cumpărate de aici admirând marea și micuța plajă. Alonaki are șezlonguri, umbrele de stuf și vreo două dușuri, asediate de viespi însetate. Pe drumul de întoarcere spre șosea, admirăm o mică tavernă (cred că tot Alonaki se numește), la marginea satului Valanidorrachi, și oprim din loc în loc să culegem smochine.

Din Tsouknida continuăm spre sud, pe șoseaua care se apropie ușor-ușor de țărmul mării, cu care merge relativ paralel până la Preveza. La intrarea în localitatea Loutsa, părăsim șoseaua și o luăm la dreapta pentru a vizita plajele și stațiunile litorale. Oprim câteva momente la un punct de belvedere și continuăm apoi coborârea pe serpentine. Dacă la nord de Ammoudia, până spre Igoumenitsa, țărmul este cu precădere muntos, cu plaje spectaculoase, situația se schimbă la sud de localitatea în care suntem cazați. Astfel, de la Loutsa și până spre Preveza, țărmul nu mai este nici înalt, nici dantelat, ci lung și drept. Plajele, care se întind una în continuarea alteia pe o distanta de vreo 30 km, sunt lungi și nu foarte late. Sunt delimitate mai mult convențional și poartă numele localităților în care se află, altfel încât nu prea știm exact unde se sfârșește una și unde începe următoarea. Dacă nu ar exista din loc în loc indicatoare care să ajute la diferențierea lor, am putea crede că este vorba de o singură plajă, foarte lungă. În bună parte, drumul pe care mergem se află imediat în spatele plajelor, iar de cealaltă parte a lui, în interiorul localităților, sunt înșirate taverne, magazine, spații de cazare sau casele localnicilor. Majoritatea plajelor au nisip de textură medie, de culoare deschisă, pe alocuri cu pietre. Unele sunt amenajate cu șezlonguri, umbrele, dușuri, cabine de schimb, parcări, și au în apropiere taverne și unități de cazare, în timp ce altele sunt pustii și sălbatice. În multe cazuri, intrarea în apă este cam abruptă, excepție făcând, din ce am citit, Loutsa, Ligia şi Artolithia. Se pare că în cursul dimineții marea este liniștită, dar după-amiază sunt valuri și bate vântul.

Prima plajă este Loutsa, care se continuă cu Vrachos. Oprim câteva minute. Probabil cea mai populară, plaja Loutsa-Vrachos este lungă și destul de lată, cu nisip auriu, pietriș fin și apă limpede, amenajată cu șezlonguri și umbrele și deservită de numeroase unități de cazare. Continuăm spre sud și oprim la următoarea plajă, Ligia, cu faleză, un mic port și golfulețe cu stânci care o fragmentează. Urmează apoi Plaja Riza (Cato Riza). Oprim câteva momente și la Plaja Artolithia, sălbatică, cu câteva stânci în apă. Mai departe, Plaja Lefka, destul de lungă. Ultima noastră oprire este la Plaja Kastrosikia, amenajată cu șezlonguri, umbrele și având în jur câteva taverne și spații de cazare.

Nu am mai avut timp să ajungem și la celelalte plaje până la Preveza: Kanali, Monolithi, Dasos (în nordul localității Mitikas, în continuarea micului port pescăresc, dominat de dealul pe care se află câteva taverne cu o superbă priveliște), Kalamitsi, Pantokratora (cu o veche fortăreață pe malul stâncos al mării) și Kiani Akti. Este momentul să spun că în apropiere se află alte câteva obiective turistice interesante. Prezint aici doar câteva din informațiile despre acestea pe care le-am citit pe Internet și în diverse alte surse. 

La câțiva kilometri nord de Preveza se află situl arheologic Nicopolis ce păstrează câteva ruine ale unuia dintre cele importante polisuri antice. Situl, închis lunea, este întins pe o suprafață destul de mare, cu mai multe puncte de acces, de o parte și de alta a șoselei. „Orașul victoriei" a fost construit pe locul în care își stabilise tabăra armata romană condusă de Octavian (o zonă strategică, pe îngusta fâșie de pământ între Marea Ionică și Laguna Mazoma din Golful Ambracian -Amvrakikos), înainte de bătălia navală de la Actium, din 31 î.Hr., în care aceasta a înfrânt forțele lui Antoniu și ale Cleopatrei. Victoria l-a transformat pe Octavian în primul împărat al Romei. Pentru a se crea noul oraș, o parte din locuitorii câtorva din localitățile devastate din împrejurimi au fost mutați aici. Unele dintre zidurile rămase ne ajută să ne facem o idee despre dimensiunea și complexitatea orașului (amfiteatru uriaș, băi publice, apeduct). Vechi centru de cultură greacă și punte între lumile de vest și de est, Nicopolis a fost capitala Epirului în primele trei secole ale Imperiului Roman. În secolele 4-6 d.Hr., a fost edificat orașul bizantin. Cele mai importante monumente rămase din orașul creștin sunt cele cinci biserici și anexele acestora. Se pare că locul a fost bine ales pentru o tabără militară, dar nu și pentru întemeierea unui oraș, fiind lipsit de o sursă suficientă de apă și aflându-se într-o zonă cu surpări de teren. A rezistat circa o mie de ani, înainte de a fi distrus și abandonat, la începutul secolului 11, în urma invaziei bulgarilor din secolele 9-10. Un mic muzeu de arheologie expune o parte din obiectele găsite aici.

La nord-est de Kastrosikia, punctul terminus al periplului nostru prin zonă, Muntele Zalongo adăpostește două interesante obiective, la nord de localitatea Kamarina (se pare că din Riza se poate ajunge acolo mergând spre est, prin Mirsini, pe un drum destul de bun, dar cu multe serpentine ac de păr, urmând indicatoarele).

La sfârșitul secolului 18, circa 2.000-2.500 de munteni din sălbatica regiune Souli își apără cu disperare libertatea înfruntând armata lui Ali Pașa. După o îndelungată rezistență, în primii ani ai secolului 19 sunt forțați să se predea. Câteva zeci de femei, împreună cu copiii lor și câțiva bărbați se refugiază în vârful muntelui. Pentru a nu deveni prizonierii lui Ali Pașa, femeile preferă să se arunce de pe stânci împreună cu copiii lor, nu înainte de a cânta și dansa. Zalongo, monumentul alb care domină platoul pe care turiștii se bucură de o frumoasă panoramă, a fost ridicat în memoria sacrificiului suprem, evocând femeile și copiii soulioţi prinși în dansul ce le-a precedat sinuciderea. De la mănăstirea Agios Dimitrios se urcă abrupt vreo 400 de trepte de piatră, asigurate cu un parapet.

Vizibil de la monumentul Zalongo, la mică distanță de acesta, de cealaltă parte a drumului de la Kamarina la Kriopigi, se află situl arheologic care reunește puținele ruine ale vechiului oraș Kassiopi (Kassope) – construit în secolul 4 î.Hr., pe un imens platou natural, la circa 500-600 m altitudine. Amplasat strategic, ascuns de privirea dușmanilor de odinioară, situl se bucură de serviciile unui ghid ce întâmpină turiștii la capătul potecii prin pădurea de pini. Se pot observa ruinele unor clădiri administrative, comerciale sau religioase – un amfiteatru, un mormânt macedonean și un sanctuar închinat Afroditei (la câteva sute de metri în afara sitului, vizibil din drum). Construit de kassiopieni, din vechiul trib al thesprotienilor ce popula odată Epirul, ale căror teritorii se întindeau între Râul Acheron și Golful Ambracian. Străjuit de versantul Muntelui Zalongo, orașul era apărat în partea opusă de un zid gros, de circa 3 km lungime, care s-a prăbușit. Turiștii care ajung aici au parte de o priveliște de excepție: Nicopolis şi Preveza către sud, Marea Ionică spre vest și Golful Ambracian spre est. În ciuda poziției strategice, situl a fost cucerit de romani și distrus. O parte a orașului a continuat să fie locuită de supraviețuitori, până când aceștia au fost obligați să-l abandoneze și să se mute la Nicopolis, orașul ce tocmai luase ființă mai la sud.

De la Plaja Kastrosikia ajungem repede la șoseaua Preveza-Igoumenitsa (destul de liberă, în stare bună, mergând în mare parte paralel cu țărmul, cu peisaje mirifice) pe care o urmăm spre nord, până aproape de Parga. Dincolo de Loutsa, șoseaua se îndepărtează de mare, cotind la dreapta pentru a ocoli mica deltă a Acheronului. Se apropie din nou de țărm, pentru o scurtă porțiune, cuprinsă între Ammoudia și locul unde noi cotim la stânga spre Parga, deasupra plajei Ai Giannakis, după care se îndepărtează din nou. Abia la Plataria, în nord, ajunge din nou aproape de țărm, cu care va merge paralel până la capătul său, Igoumenitsa. Înainte să intrăm în Parga, coborâm spre stânga către Plaja Lichnos. Citisem că din drumul care merge spre Parga există două căi de acces spre plajă. Întrucât se pare că primul drum, marcat cu indicator, care pornește din mica localitate Ag. Kiriaki și ajunge în capătul estic al plajei, este cam întortocheat și cam prost întreținut, l-am preferat pe al doilea, care coboară spre capătul de vest. Ajunși la o răscruce cu trei ramuri, o luăm la întâmplare pe cea din mijloc. Ajungem la Hotelul Lichnos, foarte cochet, lângă curtea căruia parcăm, apoi coborâm la plajă pe jos, printre clădirile terasate ale complexului. Luăm prânzul la restaurantul Coral. Aici ne lămurim că dacă la răscruce am fi ales al treilea drum (cel din stânga) am fi ajuns în parcarea umbrită de copaci din spatele restaurantului, foarte aproape de plajă. Primim din partea casei o pastă de măsline și una de iaurt cu ardei. Ne luăm ciorbă, miel (servit pe un vas dintr-un fel de teracotă), sardine. Porțiile sunt mari. Din păcate, nu mă pot bucura de miel, din cauza unei viroze care mă lovește subit, imediat după ce termin ciorba și beau o gură din berea Ionian – cauzată probabil de același virus care-l țintuise pe Bogdan toată ziua în camera de hotel. Așa că rămân la umbră, pe terasa restaurantului (observând cum ospătarii afumă cu un dispozitiv special viespile ce roiesc în jurul farfuriilor pline ale unor clienți), în timp ce Ioana și Cami fac baie și stau la soare pe șezlongurile gratuite (după ora 16, pentru clienții restaurantului) din dreptul terasei. Aflată într-un golf mărginit de stânci mari, împădurite (cea estică accidentată și inaccesibilă), Lichnos este o plajă mare, destul de lungă si suficient de lată, cu nisip și pietriș, bine amenajată, foarte liniștită când am văzut-o noi – însă este posibil să fie mult mai aglomerată în sezon. Apa este limpede, nu foarte adâncă la mal. Înconjurată de verdeață și livezi de măslini, plaja are câteva taverne cu terase, un camping, un mini-market, facilități pentru sporturi nautice și câteva unități de cazare. La baza stâncii din estul plajei, la vreo 5 minute de mers cu barca sau hidrobicicleta, se află Peștera Afroditei. Din Parga se poate ajunge aici cu taxi-boat sau, din ce am citit, pe jos, pe o potecă ce șerpuiește printre livezile de măslini. Pe Plaja Lichnos, soarele dispare mai repede, ascunzându-se după stânca din vestul său. Așa că în acea seară ne grăbim spre plaja din Ammoudia să admirăm apusul și să ne plimbăm până la capătul falezei, printre rulote și pescari, la vărsarea Râului Acheron în mare. Astfel că, după ce plecăm de la Lichnos și ajungem în Ag. Kiriaki, nu mai avem timp să coborâm la Agios Ioannis (sau Ai Giannakis), despre care am citit că este o plajă mică, frumoasă, înconjurată de stânci, cu nisip și pietricele, cu pietre în apa ce se adâncește în câțiva metri, bună pentru snorkeling, cu o terasă, dar fără multe alte facilități.

Marți vizităm plajele din sudul Sivotei. Mergem din nou pe drumul Parga-Anthousa-Perdika. În dreptul acesteia din urmă, ieșim la stânga, urmând indicatorul, și coborâm la Plaja Arillas, situată la mică distanță spre nord de Karavostasi, între cele doua plaje existând un drum direct. Ne întoarcem la șosea și continuăm spre nord, în direcția Sivota. Peste doar câțiva kilometri, ieșim din nou din spre stânga și ajungem imediat la micuța plajă Kamini, adăpostită într-un golf liniștit. Bem o cafea pe terasa unuia dintre cele două restaurante, Aiora Cafebar & Suites (www.aiorasuites.gr), cu muzică bună în surdină. Suntem serviți de un tânăr simpatic care întreține atmosfera pentru doamnele de pe cele câteva șezlonguri ale plajei, probabil cliente fidele.

Continuăm puțin pe drumul secundar, spre nord, și ajungem foarte repede la Plaja Agia Paraskevi (după numele bisericii de pe dealul din extremitatea sudică). Mai mare decât Kamini și mai aglomerată, lungă și îngustă, arcuită. Zona de sud a plajei, cea pe care o vedem noi, imediat lângă parcarea destul de spațioasă (cel puțin în extrasezon), are nisip și intrare lină în apă. În spatele plajei sunt câteva taverne, vile și hoteluri. În mijlocul golfului, la câteva zeci de metri în larg, o insulă împădurită, probabil cu plaje micuțe și sălbatice. Dealul de deasupra plajei este punctul terminus al trenulețului turistic ce duce turiștii la plajele din sudul Sivotei (Zavia, Megali Ammos, Mikri Ammos, Mega Drafi). Ne întoarcem la Kamini și ieșim la drumul principal.

Continuând spre nord, următoarea plajă la care coborâm este Mega Drafi, ce poate fi admirată și de sus, din șosea. Situată între două dealuri înalte, este o plajă mică, cu nisip si pietriș, iar apa pare că se adâncește destul de repede. Dotată cu șezlonguri și umbrele, dușuri, cabine de schimb, locuri de parcare, o tavernă. Dincolo de stânci, o altă plajă mică, accesibilă doar de pe mare.

Ne oprim apoi la Mikri Ammos, o plajă mică, cochetă, cu nisip și pietricele, de asemenea vizibilă și de pe un platou înalt pe lângă care șerpuiește șoseaua. Plaja se află într-un golf mic, cu ape limpezi și liniștite, străjuit de dealuri stâncoase. Frumos amenajată cu șezlonguri și umbrele elegante, probabil ale complexului din spate, cu hotel, restaurant, bar (cu muzică în surdină), terenuri de sport și gazon până la marginea plajei. Se pare însă că intrarea în mare nu este prea lină.

Ultima plajă pe care o vizităm este Megali Ammos, la câteva sute de metri de Mikri Ammos și la mică distanță de Sivota. La fel ca în cazul celorlalte plaje vizitate, accesul dinspre șosea este foarte facil. Plaja este destul de mare, mai aglomerată și mai comercială decât Mikri Ammos, cu locuri de parcare în preajma tavernelor din spatele ei și facilități pentru sporturi nautice. Ușor curbată, cu nisip și pietre, atât în mare cât și pe uscat, și cu intrare nu prea lină în apa ceva mai rece, din cate am citit.

Comparând plajele văzute, decidem să ne întoarcem la cea care ne plăcuse cel mai mult – Arillas. Ne alegem unul dintre numeroasele locuri de parcare și mergem să luăm prânzul la restaurantul de pe plajă (Akti Arrilas cred că se numește) – o afacere de familie deținută de câțiva frati. Mâncăm tzatziki, sardine și dorada. Din partea casei primim doar permisiunea de a folosi șezlongurile gratis – cele de sub terasă. Plaja Arillas se deosebește prin culoarea cenușie a nisipului foarte fin, cu un foarte ușor miros de sulf. Arcuită, destul de lungă, însă foarte îngustă. Recomandată familiilor cu copii pentru că apa este mică până departe de țărm și destul de limpede, în ciuda culorii și texturii nisipului. Amenajată cu umbrele de stuf și șezlonguri, dușuri, cabine de schimb și toaletă. Din nou, nu ies din apă pentru cel puțin o oră, sau poate mai mult. Și adaug Plaja Arillas în lista preferatelor mele, alături de Sarakiniko.

Miercuri continuăm periplul din ziua anterioară, mergând pe același drum să vizităm Sivota, despre care citisem că este destul de interesantă, mai aerisită și mai puțin aglomerată decât vestita Parga. Înainte să intrăm în localitate, ne oprim câteva minute la micuța Plajă Zavia, aproape de șosea. Parcarea este improvizată în pădurea din spate, la umbra unor măslini găunoși. Zavia are câteva umbrele și șezlonguri, precum și o tavernă. Se pare că și aici apa limpede a mării ar fi mai rece din cauza curenților care intră în micul golf, dar nu foarte adâncă la mal. Nisipul este grunjos, cu pietre pe alocuri.

Lăsăm mașina în centrul Sivotei, imediat după sensul giratoriu, în parcarea amenajată într-un părculeț, la umbra unor copaci. Ne delectăm cu o înghețată de la una din gelateriile de pe strada care ne duce în port. Sivota este un mic oraș pitoresc, situat într-un golf din vechea provincie Thesprotia, între munți și mare, printre păduri de pini și chiparoși și livezi de măslini. Are străduțe înguste, restaurante pe faleza de lângă port, câteva hoteluri, case din piatră cu arhitectură tradițională și reședințe de vacanță luxoase construite pe dealul de deasupra plajelor Bella Vraka și Karvouno. Din zona portului, dăm o fugă peste dealul dinspre nord să vedem Plaja Gallikos, îngustă, cu pietriș. Apoi ne întoarcem, traversăm faleza și urcăm agale dealul dinspre sud de unde coborâm spre Plaja Bella Vraka, admirând din loc în loc peisajul. În zona plajei, Insula Megalo Mourtemeno se află atât de aproape de continent încât ajungem la ea traversând prin mare o porțiune de vreo 50 m lungime în care apa este foarte mică, puțin peste genunchi. De la Bella Vraka mergem prin pădurea ce acoperă întreaga insulă, pe cărarea ce pornește din dreapta plajei (cum venim dinspre mare) și ajungem repede la Plaja Mourtemeno, neamenajată. În afară de Megalo Mourtemeno, destul de aproape de țărmul din Sivotei mai sunt încă trei insule muntoase, împădurite (Mikro Mourtemeno, Agios Nikolaos şi Mourtos). Plajele mici și sălbatice ale acestora (Diapori, Pisina etc.), cu ape limpezi, sunt punctele de atracție ale mini-croazierelor din Sivota. Ne întoarcem pe continent și înainte să coborâm dealul, ne abatem puțin către stânga, să bem o cafea la terasa restaurantului de pe micuța Plajă Karvouno, cu nisip, situată într-un golf și amenajată cu umbrele de stuf și șezlonguri. Ajunși din nou în zona portului din Sivota, ne oprim pentru masa de prânz la restaurantul Georgeos (o afacere de familie de prin 1965). Gyrosul și dorada încercate de noi au fost bune. Nimic din partea casei (spre deosebire de un cuplu de turiști de la masa vecină care au primit un ouzo, cred). În afară de noi nu prea erau mulți clienți la Georgeos și mă gândesc că poate ar fi trebuit să aleg altă tavernă din apropiere – Trehantiri Vivi & Petros, Faros (Spiros Vagelis), Blue Coast, Filakas. Luăm mașina și mergem să vedem plajele din nordul Sivotei. Ne place micuța și cocheta plajă Zeri (cu niște interesante umbrele de stuf, cu o tavernă și un mic ponton pentru iahturi), însă decidem să ne oprim pe Plaja Dei. Câteva mese cu scaune și suficiente locuri de parcare în pădurea ce înconjoară plaja îngustă. Plătim 5 euro pentru umbrelă și șezlonguri. Bogdan preferă unul la umbra copacilor. Nisip și pietricele, câteva porțiuni cu pietre în apa cristalină. După baie, ne odihnim pe șezlonguri fascinați de jocul razelor soarelui printre norii de furtună ce se apropie dinspre Insula Corfu însă ne ocolesc. Înainte de a ne întoarce la mașină, facem câțiva pași prin pădure, pe cărarea ce urcă din capătul nordic al plajei. La mică distanță, aruncăm o privire rapidă către o plajă mică, izolată, frecventată de nudiști. Pe dealurile din estul Sivotei, cei pasionați de istorie pot vedea ruinele Cetății Vrachonas.

În finalul zilei mergem să vizităm Plataria, vechi sat de pescari și mic port la Marea Ionică, la câțiva kilometri sud de Igoumenitsa. Dincolo de Sivota peisajul este frumos, chiar dacă țărmul nu mai este presărat cu plaje pitorești precum cele de la nord de Parga. Drumul șerpuiește la înălțime, cu câteva locuri special amenajate de unde admirăm panorama. Apoi începe să coboare spre platoul unde se află Plataria, mărginit de două dealuri stâncoase ce delimitează golfurile care adăpostesc cele trei localități învecinate, situate foarte aproape de capătul sudic al Insulei Corfu. La intrarea în sat, pe stânga, între drum și țărm, un camping, niște vile și câteva case cocoțate pe deal. Ne plimbăm pe plaja lungă și nu foarte îngustă și traversăm în capătul ei nordic un podeț care o desparte de portul cu iahturi frumoase și vase de pescuit și care trece peste un râu chiar la vărsarea lui în mare. În spatele plajei și portului, de cealaltă parte a străzii lungi, paralelă cu țărmul, se află terasele numeroaselor taverne și cafenele. Plaja cu nisip este dotată cu dușuri, șezlonguri și umbrele – o parte din acestea aparținând probabil tavernelor din apropiere. Intrarea în apă este lină, iar pe fundul mării este nisip fin. După ce fotografiem apusul, pe drumul de întoarcere ne oprim pe un platou larg să admirăm de la înălțime panorama feerică a Sivotei la lăsarea serii.

Joi mergem să vedem izvoarele Râului Acheron. Este impropriu spus izvoare, deoarece este vorba doar de un izbuc la capătul din aval al unei porțiuni pitorești de pe cursul acestuia, la sud de Munții Paramythia și la vest de Munții Souli și Munții Thesprotiko.

Din Ammoudia ne îndreptăm spre nord-est. Spre marginea satului vecin, Mesopotamos, drumul nostru trece la mică distanță de un sit interesant (deschis zilnic). Este vorba de Nekromanteionul din orașul antic Ephyra. La mică distanță, curge legendarul râu Acheron, supranumit râul morții, al durerii sau al tristeții – conform miturilor, o poartă spre lumea de dincolo, împărăția lui Hades, zeul infernului. Din ce am citit, templul antic dedicat lui Hades și soției sale, Persefona, a fost construit aici la sfârșitul secolului 4 și începutul secolului 3 î.Hr. Locul care găzduia Oracolul Morților, Nekromanteionul din Ephyra se pare că este mai vechi decât cel din Delfi. Aici, oamenii încercau să îi contacteze pe cei plecați dintre ei, punând întrebări oracolului prin intermediul preoților. Cei interesați de astfel de experiențe urmau ritualuri îndelungate, de-a lungul cărora li se administrau substanțe halucinogene, al căror efect era amplificat probabil de căldura excesivă din centrul sanctuarului subpământean, unde consultau oracolul și în care ajungeau străbătând micul labirint de culoare, care poate fi văzut și astăzi. Sanctuarul a funcționat până în 167 î.Hr. când a fost distrus de romani. Deasupra acestuia a fost construită o mică biserică ortodoxă, care păstrează obiectele de cult ale creștinismului timpuriu.

Ajunși în centrul satului Glyki o luăm la dreapta, urmărim indicatoarele, și mergem pe malul drept (nordic) al râului până în parcarea largă, gratuită. Pe malul râului sunt disponibile multiple facilități pentru rafting, caiac, canoe sau echitație (adică ne putem plimba pe cal prin apa rece a Acheronului). Facem o scurtă drumeție pe cărarea evidentă, prin pădure. Poteca se termina brusc lângă așa-numitul Izvor Mare (Big Spring) – un torent ce iese de sub un perete stâncos. De aici, se continuă doar prin albia râului. Am mers câțiva pași prin apa foarte rece, cel puțin așa mi s-a părut mie la început, să fotografiez izbucul. Când am intrat a doua oară în râu și m-am dus puțin mai încolo de izbuc, parcă apa nu mai era așa rece, dar poate este doar o părere. Din câte am înțeles, se merge în amonte, de preferat în costum de neopren și cu încălțări de apă (căci pe fundul râului este pietriș), până la podul Dala’s. Am văzut pe hartă că pe malul stâng (sudic) există un traseu turistic, la înălțime, cu un tunel (dacă îmi amintesc bine) și, probabil, niște puncte de belvedere. La întoarcerea din scurta noastră drumeție, cumpărăm miere de stejar și de portocal (10 euro borcanul) de la una din tarabele de la marginea parcării, cu un sortiment destul de variat și interesant (www.meliepirusgea.gr).

Vorbind despre Acheron, să mai adaug că din zona restaurantelor de lângă Plaja Ammoudia, la gura de vărsare a râului în mare, vreo câteva bărci plimbă turiștii în amonte. Am citit că biletul costă în jur de 6 euro și include, dacă vremea o permite, o ieșire pe mare și vizitarea peșterilor de la baza stâncilor. Se pare că excursia, care durează în total vreo oră, nu este foarte interesantă, căci porțiunea de râu parcursă de bărci nu este nici lungă și nici spectaculoasă.

Ne întoarcem la Parga și optăm din nou pentru parcarea din centru. La mică distanță, într-o clădire veche, renovată, ascunsă pe o străduță îngustă, găsim micuța fabrică de ulei de măsline Paragaea, transformată în muzeu. Intrarea costă acum 5 euro, față de 3 euro la momentul deschiderii, în 2012. Am citit că istoria fabricii începe în 1929, însă producția s-a oprit cam prin 1975, când fabrica a fost sigilată. În 2009, a fost achiziționată de către proprietarii actuali, care au renovat-o și au repornit presele. Pe parcursul vizitei, sunt explicate etapele și tehnologia producerii uleiului de măsline și se pot vedea vechile instalații. Turul se termină cu o degustare. De la magazin (în care cei care nu doresc să viziteze muzeul pot intra direct) putem cumpăra ulei, săpun și alte produse cosmetice. Noi am văzut, în treacăt, doar câteva sticle mici de ulei, probabil scumpe.

Tot la capitolul „să vedem și noi ce au lăudat alții”, căutăm restaurantul Castello – despre care citisem că ar fi cel mai romantic și elegant din Parga, cu meniu bogat în preparate grecești și specialități din bucătăria franceză, italiană, asiatică. Îl găsim în apropierea fabricii-muzeu, tot în zona veche a orașului, dosit și el pe una din străduțele întortocheate, aproape de centru, la parterul Hotelului Acropol. Acesta ar fi, din ce se spune, cel mai vechi hotel din Parga, construit de familia Zigouris în 1884 și, în prezent, unul din cele mai sofisticate din stațiune, deși aspectul exterior nu ne prea impresionează. Nici în interiorul restaurantului și nici pe terasa din curtea interioară pietruită nu am întâlnit vreun chelner pe care să-l pot întreba dacă găsim la ei supă sau ciorbă, de care Ioana avea poftă. Un element distinctiv al restaurantului este crama de la subsol, vizibilă printr-o mică porțiune de sticlă a podelei. Se pare că se poate face rezervare pentru masa din cramă, înconjurată de rafturi pe care se odihnesc sticle cu vinuri atent selecționate (atât străine, cât și cele mai bune vinuri grecești, produse pentru export).

Aș fi dorit să mâncăm la Sakis, o tavernă mică, simplă, despre care citisem lucruri bune. O afacere de familie datând de prin anii 50, situată pe deal, aproape de castelul venețian, Sakis deschide după ora 17, servind doar cina. Așa că până la urmă alegem taverna Gemini, pe faleză, nu foarte departe de Bacchos. Ne servesc doi gemeni tineri. Ne dau la început, din proprie inițiativă însă nu și din partea casei, pâine cu unt și pastă de măsline. Comandăm tzatziki, kleftiko și vânătă umplută. În interiorul restaurantului, la etaj, un salon drăguț, cu câteva mese și un balcon cu vedere spre mare. Nu primim nimic din partea casei, deși Bogdan este cinstit și le returnează 10 euro pe care ni-i dăduseră în plus la rest. Cât timp mâncăm, o ploaie torențială, de scurtă durată, golește faleza din Parga.

Ultima după-amiază o petrecem pe Plaja Alonaki, la sud de Ammoudia – care ne plăcuse foarte mult atunci când o vizitaserăm prima oară, cu trei zile în urmă. În schimbul unei consumații minime de 3 euro de persoană de la rulota de deasupra plajei, putem lua câte un șezlong din stivele de la marginea acesteia, pe care-l punem înapoi la plecare. Băiatul care vinde la rulotă, foarte simpatic, nu se supără că luăm pentru început doar un frappe (de 2 euro), cu promisiunea că voi urca mai târziu să-mi iau și o bere. Îmi spune doar că la ora cinci închide rulota, căci merge la nu știu ce curs (de scufundări parcă). Facem baie într-o zonă cu mai puține pietre în apă și este prima dată în acest concediu când marea are valuri, probabil din cauza ploii de după-amiază. Soarele dispare mai devreme după dealul stâncos ce mărginește plaja către vest, așa că ne bucurăm de ultimul apus al concediului pe șezlongurile plajei din Ammoudia, în compania nelipsitei sticle de vin.

Ne-am plimbat vreo 530 km în cele șase zile petrecute în Grecia. Dacă am mai fi avut la dispoziție încă vreo 2-3 zile de vacanță, poate că am fi vizitat și Ioannina, plus câteva obiective din jurul capitalei regiunii Epir, deși până acolo am fi avut de mers circa 100 km (vreo oră și jumătate) – mai mult decât distanțele scurte cu care ne obișnuiserăm în acest concediu. Redau mai jos câteva informații despre aceste obiective, găsite pe Internet (în special pe amfostacolo.ro) sau în alte surse, în speranța că vom ajunge pe acolo într-o viitoare vacanță.

Situată la poalele Munţii Pindului, Ioannina s-a aflat sub ocupație turcească aproape 500 de ani. Orașul a fost centru al artelor și meșteșugurilor. Argintul din Ioannina este și în prezent printre cele mai bune din Grecia, prelucrat de meșteșugari care lucrează în ateliere înghesuite pe străzi lăturalnice. Câteva piese deosebite pot fi admirate în Sala Argintarilor din cadrul Muzeului Bizantin, găzduit în interiorul cetății din mijlocul orașului. Minaretele zvelte din citadela lui Ali Pașa, care se ridică semeț deasupra arborilor de pe malul lacului, reprezintă o trăsătură distinctivă a Ioanninei. În apropierea Muzeului Bizantin se află Fethiye Tzami, sau Moscheea Victoriei (în care turiștii nu au acces), în fața căreia ar fi mormântul nemarcat și neîngrijit al lui Ali Pașa. Tot în interiorul cetății, înăuntrul moscheii Tzami Aslan Pașa, există un Muzeu de Artă Populară, care merită vizitat măcar pentru ocazia de a vedea interiorul moscheii, construită în 1619, dar și pentru frumoasa colecție de costume populare, bijuterii și alte obiecte realizate de meșteșugarii de odinioară. Încă neafectată de modernizare, Nissi, insula din mijlocul Lacului Pamvotis, reprezintă un mediu propice animalelor sălbatice și păsărilor. Există aici un sat mic și răsfirat, cu câteva taverne pescărești, iar un drum pitoresc dă ocol insulei. Singura atracție culturală este Muzeul Ali Pașa din cadrul Mănăstirii Sf. Pantelimon, unde a fost asasinat tiranul care a stăpânit orașul din 1788 până la moartea sa, în 1822. Mănăstirea a fost construită în secolul 16, clădirea din zilele noastre fiind se pare doar o copie, originalul fiind distrus, din câte am citit, de un copac căzut.

La circa 20 km sud-vest de Ioannina, deschis zilnic și semnalizat prin indicatoare, situl arheologic Dodoni (Dodona) este amplasat într-o depresiune situată la peste 600 m altitudine și înconjurată de dealuri, la poalele Muntelui Tomaros (vecinul din est al Munților Souli). Din câte am citit, situl (datat 2600-2000 î.Hr.) ar fi cel mai vechi și unul dintre cele mai vestite sanctuare ale Greciei, oracolul de aici fiind depășit ca faimă doar de cel din Delphi. De asemenea, este unul dintre cele mai mari sanctuare cu oracol din lumea antică. A fost închinat inițial zeiței Rhea sau Gaia, mama pământului, cunoscută aici ca Diona Naia – zeița fertilității, și ulterior lui Zeus Naios, consortul acesteia și zeul furtunii. Primele ceremonii religioase au avut loc în jurul anului 2000 î.Hr. Exista atunci un stejar sacru (în locul căruia un altul a fost plantat recent), înconjurat de cazane așezate pe pirostrii. Întrebarea celui care consulta oracolul, scrisă pe o tăbliță de plumb, era înmânată preoților (despre care se spune că dormeau direct pe pământ și umblau desculți), care o citeau oracolului. Răspunsul consta în interpretarea dată de preot foșnetului stejarilor (furtunile erau dese în această zonă) și zgomotului produs de cazanele în care fierbeau leacuri tămăduitoare. Începând din secolul 5 î.Hr., trei preotese au păzit oracolul, au interpretat în stare de transă răspunsurile lui Dumnezeu și le-au notat pe tăblițe. Oracolul a fost folosit timp de peste 1.500 ani și a atins apogeul după secolul 4 î.Hr., în perioada elenistică, sub domnia lui Pyrrhus, regele Epirului. El a făcut din Dodona centrul său religios, a înființat festivalul Naia în onoarea lui Zeus (cu concursuri sportive și spectacole de teatru și muzică) și a construit un amfiteatru pentru a-l găzdui, precum și alte clădiri monumentale. Amfiteatrul este cea mai impresionantă componentă a sitului, fiind unul dintre cele mai vechi (secolul 3 î.Hr.), mai mari și mai bine păstrate amfiteatre din Grecia antică. A fost reconstruit de mai multe ori în ultimele două secole, fiind folosit în prezent pentru spectacole. Ridicat pe un deal, avea ziduri groase de sprijin și protecție, precum și canale de scurgere. Romanii l-au transformat ulterior în arenă pentru lupte cu animale sau concursuri de gladiatori, spre încântarea a circa 17.000 de spectatori. Încă se mai disting împrejmuirile care flancau accesul pe scenă și în care erau ținute animalele înainte de lupte. Sanctuarul a fost desființat în secolul 4 d.Hr. de către împăratul roman Teodosie, stejarul oracolului fiind dezrădăcinat, iar la mijlocul secolului 6 d.Hr., în urma invaziei slave, situl a fost abandonat definitiv. Dodona este încă șantier arheologic, multe din descoperirile făcute aici fiind expuse la Muzeul de Arheologie din loannina.

În eventualitatea unei zile ploioase, turiștii pot vizita Peștera Perama (Spilaia), situată la vreo 5 km nord de Ioannina. Se spune că ar fi una din cele mai mari și spectaculoase din Grecia, cu o mare diversitate de formațiuni. A fost descoperită în timpul celui de-al doilea război mondial, de un păstor care se adăpostea de raidurile aeriene. Porțiunea din peșteră explorată până în prezent se întinde pe mai mulți kilometri în adâncul dealului, însă se pare că mai sunt alte săli nedescoperite, existând posibilitatea să fie vorba despre cea mai mare rețea de peșteri din Grecia. Accesibilă vizitatorilor pe o lungime de circa 1,7 km, în cadrul unor tururi cu ghid.

O altă destinație pentru o zi cu ploaie ar putea fi Muzeul Pavlos Vrellis, al figurilor de ceară, din localitatea Bizani, la câțiva kilometri sud de Ioannina. Există indicatoare și o parcare chiar lângă intrare. Uciderea lui Ali Pașa este una din cele mai interesante și apreciate lucrări ale muzeului.

Am păstrat pentru finalul listei de obiective turistice din jurul Ioanninei pe cel unde mi-aș dori cel mai mult să ajungem – regiunea Zagorohoria, formată din vreo 46 de sate și cătune pitorești, pierdute printre culmile Munților Pindului, la nord-est de Ioannina. Zona Munților Pindului cuprinde două parcuri naționale, mărginite de prefecturile Grevena, Trikala și Ioanninna. Parcul Național Vikos-Aoos a fost creat în 1973, în jurul magnificului Defileu Vikos. În partea de vest a Munților Pindului, Canionul Vikos este unul dintre cele mai adânci din lume (900 m), cu o distanță de până la 1100 m între pereții săi abrupți, la partea superioară a acestora. Se pare că lungimea sa, de circa 12 km, îl plasează pe locul al doilea în Europa, după Defileul Samaria din Creta. Am citit că este străbătut de un traseu turistic marcat. Celălalt parc național, Pindos, mai întins, a fost creat în 1966 pentru a proteja pinii (balcanici și negri) care acoperă de mii de ani versanții acestor munți. Aici trăiesc ultimii lupi și urși ai Greciei, alături de cerbi, mistreți, pisici sălbatice și capre negre, vipere cu corn, șoimul auriu, vulturul egiptean, vulturul imperial și vulturul pleșuv sur. Sunt munți sălbatici, greu accesibili mai ales în sectorul nordic, nu foarte bine marcați (la fel ca întreaga rețea de trasee montane a Greciei, singurele marcaje constând adesea în niște dâre de vopsea roșie trasate pe stânci) – ghizii locali fiind de mare ajutor. Cea mai mare provocare este Vârful Smolikas (2637 m), al doilea din Grecia ca înălțime după Olimp. Cazarea poate fi mai rudimentară decât în alte locuri, dar ospitalitatea compensează din plin.

Așadar, la nord de Ioannina și Metsovo (Aminciu în aromână; locul de baștină și capitala neoficială a unora dintre ultimii nomazi ai Greciei, comunitățile de păstori vlahi) și până aproape de granița de nord-vest d Greciei, cu Albania, se află satele de piatră din regiunea Zagorohoria (sau Zagori) – cu denumiri slave dar cu populație de sorginte latină. „Ținutul de dincolo de munți” este una din cele mai neobișnuite zone din Grecia, cu case, biserici, drumuri și poduri din piatră. Satele sunt legate între ele prin poteci vechi de secole, săpate în peisajul aspru, și o rețea de peste 30-40 de poduri la fel de vechi, bine conservate. Relieful dificil și speranța unui trai mai bun i-a determinat pe localnici să plece la muncă în străinătate, trimițând bani celor rămași acasă. Turcii au acordat Zagoriei autonomie, astfel că banii primiți de familii au fost folosiți în secolele 18-19 pentru construcția caselor din calcar, cu acoperișuri din ardezie (căci pădurile sunt cam rare pe aici). Unele mai sunt încă locuite, altele au fost părăsite, iar câteva renovate și transformate în muzee, pensiuni, taverne sau magazine. Satele, cu puțini locuitori, care trăiesc din agricultură, creșterea animalelor și turism, reprezintă puncte de pornire pe numeroasele trasee montane.

Din Ioannina, drumul către Zagori merge spre nord-vest, până la Karies, apoi cotește la dreapta, spre satul Aspraggeli, unde există un centru de informare turistică. Se ajunge apoi în satul Vitsa, în apropierea căruia se află Podul Misiou, peste Râul Voidomatis, până la care se coboară pe o potecă pietruită semnalizată. La mică distanță de Vitsa, în satul vecin, Monodendri, un indicator îndrumă turiștii spre un punct de belvedere (într-un balcon) din incinta Mănăstirii Agia Paraskevi (din secolul 15), în extremitatea sudică a Canionului Vikos. Din curtea mănăstirii, o potecă îngustă merge câteva sute de metri pe marginea pereților abrupți. În sat, mai există o altă biserică veche din piatră, Agios Athanasios, construită odată cu așezarea, în secolul 15. Din nordul localității Monodendri, drumul continuă vreo 7 km, pe coasta Muntelui Stouros, până la o parcare, de unde începe o potecă pietruită spre punctul de belvedere Oxia, întru-un balcon atârnat deasupra abisului, cu o panoramă impresionantă – doi pereți verticali ce par foarte apropiați, iar între ei, pe fundul văii, apa verde a Râului Voidomatis. De aici, o cărare îngustă, periculoasă, pe marginea stâncii, oferă noi perspective asupra canionului. Cam pe la jumătatea distanței dintre Monodendri și Oxia, drumul trece prin „pădurea de piatră” – interesante formațiuni din piatră (lespezi și piloni), cu forme neregulate. Înapoi în Vitsa, pe drumul către Kato Pedina și Aristi (care urcă și apoi coboară lung, pe serpentine), se pot face două mici ocoluri pentru a vizita satele Ano Pedina și Elafotopos. Din satul Aristi se urcă în Vikos, cocoțat pe o creastă în extremitatea nordică a defileului. O potecă duce la un foișor, situat la aproape 900 m deasupra canionului, cu o superbă panoramă. În față, defileul Râului Voidomatis ce desparte munții Stouros și Tymfi. Am citit că în zona satelor Vikos și Papingo se poate face rafting; râul se mărește și devine spectaculos. În stânga, spre nord-est, dincolo de râu, Megalo Papingo şi Mikro Papingo – satele gemene de sub Masivul Tymfi și spectacolul pietrelor care cad zgomotos de pe versantul acestuia. Iar în dreapta o cărare ce duce spre fundul canionului. Dincolo de Aristi, se trece podul peste Voidomatis, din dreptul căruia se observă o potecă ce șerpuiește pe marginea râului. Drumul urcă pe serpentine scurte, în ac de păr, până în Megalo Papingo. Continuând urcarea, se trece pe lângă Rogovo (cred că așa se numește) – o piscină naturală săpată în stâncă și o micuță cascadă. În Mikro Papingo, se poate urca la biserica de pe deal, cu parcare pietruită și, probabil, o frumoasă panoramă.

Din satul Aspraggeli, un alt traseu interesant, pe care se pot admira alte poduri construite în vremea Imperiului Otoman, merge prin Dilofo, apoi traversează Podul Kokkori (Noutsos), spre satul Kipoi. Acesta oferă acces facil către vreo șase poduri. Drumul continuă prin satele Kokon (Koukouli), Kapesovo, Tsepelovo și Skamneli, în sudul Muntelui Tymfi. După ieșirea din Kapesovo, se desprinde un drum la stânga, care face un ocol spre nord, pe serpentine, și urcă la Vradeto. Am văzut pe hartă că mai există o potecă ce scurtează considerabil traseul, la un moment dat urcând pieptiș sub forma unei scări pietruite (Skala Vradeto), ce șerpuiește spectaculos pe coasta muntelui. Din extremitatea opusă a satului, spre nord-vest, pornește un traseu turistic către punctul de belvedere Beloi, situat de cealaltă parte a canionului față de cel de la Oxya.

La nord de Parcul Național Vikos-Aoos, la vreo 60 km de Ioannina și la câțiva de granița cu Albania, se află micul oraș Konitsa. La marginea sa sudică, un interesant pod arcuit de piatră traversează Râul Aoos, localitatea fiind o destinație importantă pentru iubitorii de caiac. Dincolo de el, spre sud-est, se poate urca, paralel cu râul, până la Mănăstirea Stomiou. Din Konitsa pornește un drum spre vest, ajungând într-unul din cele mai îndepărtate colțuri ale Greciei – satul Molivdoskepastos, chiar la graniță, cu priveliști deosebite către Albania și către Munții Pindului. Tot din oraș pleacă trasee spre sud, către vârfurile Muntelui Tymfi (Astraka și Gamila), și spre est, către lacul montan Drakolimni (Dragonului) și Vârful Smolikas. Un alt drum ce-mi pare interesant, din ce văd pe hartă, plin de serpentine, pornește din Konitsa spre est, la sud de Smolikas, trecând prin localitățile Distrato și Vasilitsa, de unde cotește spre nord și ajunge la Samarina. De aici, traseele turistice merg spre vest, către lacul montan Mosia și Vârful Smolikas.

Plecam spre casă vineri dimineață. Facem două opriri, una în Serres (că cumpărăm câteva mici cadouri) și încă una în duty-free-ul din vamă (unde prețurile, la produsele care ne interesau, ni s-au părut mai mari decât în anii trecuți). Ajungem după-amiază în Bansko și ne cazăm la Hotel Evelina Palace (www.evelinapalace.eu; 33 euro pe noapte). Traversăm râul ce străbate stațiunea și ne plimbăm prin centru, aruncând câte o privire către restaurantele cu specific local, căci intenționăm să luăm cina la finalul periplului nostru. Intrăm într-un restaurant micuț care ne plăcuse, însă nu au mese libere, așa că ne oprim până la urmă la un altul, Bunare – dacă-mi amintesc bine. Abaterea până la Bansko a însemnat vreo 100 km în plus la drumul de întoarcere.