15-28 august
Finii cu care ar fi trebuit să petrecem prima săptămână a
concediului nostru, incluzând și câteva zile la cort, nu au mai putut veni cu
noi. Așa că la începutul lui august ne grăbim să regândim planificarea și să
rezervăm camere pentru ultimele două săptămâni ale lunii. Vrem să mergem din
nou în zona Munților Retezat (www.retezat.ro): 3-4 zile în
Retezatul Mic (partea de sud a masivului) și alte câteva în Retezatul Mare
(creasta principală, din nord). Pentru prima destinație a fost mai ușor să
găsim cazare – am ales Complexul Turistic Cheile Buții. Însă pentru ultima
parte a concediului am fi vrut să găsim o pensiune pe drumul ce urcă spre Barajul
Gura Apelor. Încercând să rezervăm cu doar 2-3 săptămâni înainte de perioada
dorită, în plin sezon de concedii, nu am găsit aproape nimic pentru ultima
jumătate din august la cele câteva pensiuni decente situate pe valea Râului
Mare, în aval de lacul de acumulare. Doar o singură cameră într-o pensiune,
unde ne-am fi suprapus cu o tabără de copii. Așa că ne-am lărgit aria de
căutare și am găsit o pensiune în Sălașu de Sus. Până și aici singurul spațiu
disponibil este un apartament cu două camere. Proprietara ne oferă o reducere,
făcând media între prețul acestuia (200 lei) și cel al unei camere (100 lei) –
care ne trebuia de fapt. Ne cere un avans de 200 lei. Nici pentru weekendul de
la mijlocul concediului, cel pe care urma să-l petrecem cu finii noștri, Liana
și Chris, la Pensiunea Dacica, în Munții Șureanu, nu a fost ușor să găsim
camere. Așa că pentru prima noapte (sâmbătă spre duminică) facem rezervare în
apropiere, la o pensiune din Costești. Respirăm ușurați când terminăm cu rezervările.
Însă cam cu vreo săptămâna înainte să plecăm în concediu, Vio și Petrică
renunță la Italia (pe fondul întețirii atacurilor teroriste din vestul Europei)
și sunt tentați să ne însoțească în vacanța noastră în jurul Retezatului. Le „vindem” bine planul excursiei și le facem rezervări
la aceleași pensiuni. Cu mențiunea că la Dacica vor să stea cu cortul.
Cu destinațiile stabilite și cazarea aranjată, plecăm
luni din București. Facem primul popas la prietenii noștri, Lumi și Gică, de la
Pensiunea Luminița (www.pensiunemunte.ro) din Ciunget, în
nordul județului Vâlcea. Realizăm că au trecut 8 ani de când i-am vizitat prima
dată.
Cheile Buții
Marți dimineață ne întâlnim cu Vio, Petrică și copiii lor, Ana (aproape 5 ani)
și Matei (aproape 11 ani), la restaurantul Pensiunii Zan din Voineasa, unde
mâncăm câte ceva. În mod normal, ei ar fi trebuit să vină spre Petroșani pe
traseul Craiova – Târgu Jiu, însă Defileul Jiului este închis pentru reparații,
în plin sezon turistic, de luni până vineri, până la ora 18. Până la Obârșia
Lotrului drumul ne este bine cunoscut de când ne tot plimbăm pe Transalpina.
Însă segmentul Obârșia – Petroșani, care leagă județele Vâlcea și Hunedoara,
este o premieră pentru noi. În mare parte drumul este relativ bun, dar sunt
totuși vreo câțiva kilometri neasfaltați, în coborâre, unde trebuie mers cu atenție.
Ne oprim să cumpărăm niște pepeni dintr-o piață volantă de pe marginea
drumului, aproape de ieșirea din Petroșani spre Târgu Jiu. La scurt timp după
aceea facem dreapta pe drumul național 66A, mergând către vest. Ne îndreptăm
spre sudul Retezatului Mic (Munții
Piule-Iorgovanu), trecând prin localități cu tradiție
în minerit – Vulcan, Lupeni și Uricani. Dincolo de localitatea hunedoreană
Câmpu lui Neag, ieșim din șosea spre dreapta și după câteva sute de metri
ajungem la Complexul Turistic Cheile Buții (www.cheile-butii), situat la circa 800 m altitudine, aproape
de ieșirea din (cum altfel) Cheile Buții. Se ocupă de formalitățile
de cazare Denis, unul dintre chelnerii de la restaurant. El ține locul
proprietarilor / administratorilor, care lipsesc în acea zi. Camera dublă cu
mic dejun costă 160 lei. Noi optăm pentru varianta cu demipensiune: pentru 20
lei în plus de persoană (deci în total 200 lei pe noapte), ne putem alege
pentru cină din vreo 8 variante de meniu fix: un fel principal plus desert
(papanași sau clătite). În unele zile ne aduc pâine, în altele nu, depinde de
chelner. Găsim curat, însă nu îmi amintesc ca doamna care face curățenie să fi intrat
în cameră prea des pe parcursul șederii noastre (4 nopți). Ne golește coșul de
gunoi de la baie abia în a treia zi, însă uită să ne pună săpun lichid la
chiuvetă. Camerele noastre nu au balcon, așa cum solicitaserăm când am făcut
rezervarea (cel puțin pentru a noastră). Denis ne spune că așa a primit
indicații de la „șefa”, care este în concediu.
Îndrăznim totuși să o sunăm pe doamna Larisa (dacă îmi amintesc bine), să
lămurim situația. Nu răspunde, așa că nu ne rămâne decât să ne luăm în primire
camera de la parter, cu vedere spre pădurea din spatele pensiunii, foarte
liniștită ce-i drept.
Trecem conștiincioși pe la restaurant să anunțăm ce variante de meniu dorim
pentru cina din acea seară. Mai este timp până la ora mesei, așa că ne plimbăm
agale până la intrarea în chei. Săpate în calcar,
Cheile Buții reprezintă o succesiune de meandre ale râului printre stânci
abrupte, cu înălțimi ce urcă spre 100 m. Sunt scurte, spectaculoase și sălbatice,
căci nu prea există potecă. Se merge pe pietre și prin apa adâncă de circa un
metru. Este cam târziu și nici nu suntem echipați pentru a le străbate. Întorcându-ne
spre pensiune urmăm o potecă spre stânga și începem să urcăm prin pădure pe
traseul marcat cu cruce roșie care ajunge la Cabana Buta (circa 1580 m
altitudine). Ne propunem doar o scurtă plimbare de încălzire, să ne obișnuim cu
urcatul, cu bocancii, cu ritmul fiecăruia. Ne oprim la un fel de punct de belvedere,
obstrucționat oarecum de crengile copacilor, într-un loc unde poteca face un
cot de 90 de grade spre dreapta. Citisem pe Internet că pe undeva prin
apropiere chiar există un astfel de punct de belvedere, numit La Stâncă, însă
nu cred că l-am nimerit – probabil mai aveam ceva de urcat. Iar puțin mai sus
am fi ajuns în poiana numită La Fânațe (1145 m altitudine), unde am fi întâlnit
drumul forestier ce urcă la Cabana Buta. Am decis că am
mers destul pentru acea zi, obosiți fiind după mai multe ore de mers cu mașina
și ușor înfometați. Iar momentul înserării nu era departe. Timpii
înscriși pe indicatoare sau în descrierile traseelor de pe hărți vor fi pentru
noi pur orientativi, atât timp cât mergem cu Ana, un copilaș de 4 ani și 9
luni, aflată la prima ei vacanță de acest gen. Felicităm echipa „Purcelușilor Roz” (numele găsit de Ana), care termină
cu succes primul (mini)traseu al concediului. Când ajungem la restaurant,
suntem muștruluiți că am întârziat la masă, deși nu promiseserăm că ne vom
întoarce fix la ora de începere a cinei. Decidem pentru următoarele seri să nu
le mai comunicăm varianta de meniu preferată decât atunci când, întorși de pe
trasee, ajungem în restaurant și ne așezăm la masă. După cină jucăm Monopoly,
bem țuică, bere sau vin (după preferință) și ronțăim câte ceva într-unul din
foișoarele din lemn de pe spațiul verde dintre restaurant, parcare și corpul de
clădire unde se află camerele noastre. Vom repeta acțiunea în fiecare din
serile petrecute la Cheile Buții.
Cascadele de pe
Valea Măriii și Valea Lazăru
Miercuri ne propunem să vedem cascadele
de pe Valea Măriii (cred că este forma populară pentru „Măriei”) și Valea
Lazăru. Ieșim în șosea, mergem vreo 300 m în direcția Câmpu lui Neag și o
luăm pe prima la stânga, imediat după podul peste pârăul format din apele din
cele două văi, aproape de vărsarea acestuia în Jiul de Vest. Intrăm pe drumul
forestier ce merge la cabana Buta (și la lacul omonim) și lăsăm în urmă câteva
case și pensiuni răsfirate. La prima bifurcație mergem spre dreapta, urmând
indicatoarele cu Valea Lazăru și Valea Măriii, ramura din stânga a drumului
urcând spre cabană. Continuăm încă un pic și parcăm într-un luminiș, lângă o
mașină 4x4 cu număr de Germania care ne depășise cu puțin înainte, pe drumul
forestier. Coborâm și intrăm în vorbă cu șoferul, un turist german de origine
română, venit cu soția și un cuplu de prieteni cărora vrea să le arate locurile
în care copilărise. Le cerem voie să-i urmăm până la cascadele din Valea
Măriii. După câțiva pași de la locul unde am lăsat mașinile, urmează o nouă
bifurcație, la confluența Văii Măriii (spre stânga)
cu Valea Lazăru (spre dreapta) – despărțite din ce am văzut pe hartă de capătul
sudic al Culmii Gruniu. O luăm la stânga, urmând
indicatorul pe care scrie Valea Măriii, și intrăm pe o potecă nemarcată, însă clară și destul de frecventată
de turiști, având tot timpul râul în dreapta noastră. După un pic de urcuș
apare prima dintr-o succesiune de cascade. Ne depășesc vreo 60 de copii
aflați în tabără. Din câte am citit, canionul din Valea
Măriii are un debit însemnat de apă chiar și în perioadele mai secetoase ale verii.
Este vorba de o înșiruire de cascade mai mici sau mai mari – pe Internet unii numără
4-5, alții 7. Însă un lucru este sigur: cea mai mare și mai impunătoare este ultima
dintre cascadele pe care le pot vedea turiștii amatori (așa ca noi), în amonte.
O cădere de apă de 30-35 m înălțime, ce „țâșnește" printr-un fel de jgheab
situat în partea superioară a stâncii și se deschide ca un evantai spre baza
acesteia. Acolo s-a format o marmită (scobitură ovală formată prin eroziune în roca din albia râului) în care doritorii de senzații tari pot
plonja. Traseul turistic pe Valea Măriii este accesibil până la baza acestei
cascade. În locurile mai expuse au fost amenajate niște scări de lemn cu
balustrade de sprijin, însă chiar și așa este nevoie de atenție. Petrică trece apa pe niște pietre și se suie pe stânca ce
mărginește cascada în dreapta (cum o privim noi), pe un soi de cărare care probabil
urcă turiștii experimentați în partea superioară a
canionului. Turistul german, care cutreierase zona cu mulți ani în urmă,
își amintește din copilărie că ar mai exista o cascadă în amonte de cea pe care
tocmai o admirăm, însă mai greu accesibilă. Am citit
pe Internet că ar exista și o variantă auto pentru a intra în canion, din
amonte, însă doar pentru autovehiculele de teren. Astfel, la
prima intersecție, unde noi am luat-o la dreapta, se continuă pe drumul
forestier din stânga, către Cabana Buta, și se urcă niște serpentine. La
bifurcația de la intrarea în cătunul La Fânațe se urmează ramura din
dreapta pe care se merge până la un pod ce
traversează Valea Măriii. De aici se coboară pe jos, urmând firul apei, până la
intrarea în canion.
Noi ne întoarcem la
podul de beton de la confluența celor două văi. Turiștii germani ne spun că vor
să meargă și la cascada de la Valea Lazăru, după ce termină mini-picnicul de pe
pod, cu bere și cârnați. Vestea ne bucură, căci probabil nu ne-am fi aventurat
singuri pe traseul nemarcat. Le urmăm exemplul și facem și noi un scurt popas,
tot pe pod. Însă mâncăm ceva mai „ușurel”
decât ei: banane, biscuiți, ciocolată. Pornim pe firul Pârâului Lazăru, pe
poteca nemarcată, care pare, cel puțin la început, un fost drum forestier, acum în paragină și năpădit de vegetație.
Mergem pe poteca bine evidențiată și presărată cu
tufe de zmeură, în cea mai mare parte a timpului pe teren plat, nesolicitant. Turiștii germani merg mai repede decât
noi (de fapt, nu fac atâtea pauze), așa că în scurt timp ies din raza noastră
vizuală. Îi reîntâlnim un pic mai târziu, opriți cu puțin înainte de cascadă,
acolo unde relieful se cam precipită. Una din doamne nu poate merge mai
departe, probabil din cauza picioarelor, așa că decid să se întoarcă. Ne spun
că trebuie să coborâm la albia pârâului și să trecem pe malul celălalt, lucru
confirmat de o turistă care se întorcea de la cascadă și cu care schimbăm
fugitiv câteva cuvinte. Traversăm pârâul ajutându-ne de bolovanii și buștenii
din apă și ajungem în scurt timp la prima dintre cele două cascade, cea mai
mică. Ne place mult sălbăticia peisajului. Cu puțină atenție, ne cățărăm pe o
stâncă, ușor accesibilă, cu numeroase puncte de sprijin. De aici admirăm a doua
cădere de apă, înaltă de vreo 10 m, strânsă între doi pereți, a căror orientare
o ascunde privirii celor care nu urcă pe stâncă. Se pare că ocolind cascada și
continuându-se pe firul văii se ajunge în zona alpină Lazăru.
Ne întoarcem la mașină și ieșim înapoi la drumul național
66A, pe care îl urmăm către vest. Șoseaua merge paralel cu valea Jiului de Vest
și face legătura între Petroșani și Băile Herculane.
Înainte de a ajunge în vestita stațiune, DN 66A întâlnește șoseaua 67D care
vine de la Târgu Jiu, trecând prin Baia de Aramă. Continuăm dincolo de drumul
care o ia la dreapta spre complexul unde suntem cazați. Trecem prin Cheile
Scocului (dacă am înțeles corect, în zona de obârșie Jiul de Vest se numește
Scocu Mare) și apoi pe lângă poienile largi de la Câmpul Mielului, de unde,
privind spre dreapta, zărim puțin din Creasta Piule-Pleșa, din Retezau Mic. Apoi
mergem cu atenție pentru a nu rata podul peste Jiul de Vest care marchează începutul
traseului din Valea Scorotei. Parcăm pe marginea șoselei, imediat după
micul pod de beton de la intrarea în cheile cu același nume, semnalizate
printr-un indicator. Peste pod există un spațiu în care pot parca maxim 4-5
mașini, însă există riscul să se blocheze una pe alta. Înaintăm puțin prin
Cheile Scorotei și facem un popas pe marginea potecii să savurăm un pepene
roșu. Ne plac cheile și ne propunem să ne întoarcem într-una din zilele
următoare pentru a le străbate în întregime. Ajunși înapoi la mașină, continuăm
tot spre vest. Mă gândeam să încercăm să ajungem la Izbucul Cernei, situat la
coada lacului de acumulare Valea lui Iovan. Am citit că,
deși râurile existente în zonă se drenează superficial către bazinul Jiului de
Vest, o bună parte a apei se infiltrează în subteran, unde, printr-un sistem de
circulație carstică, este transferată în bazinul Cernei. Ieșirea la suprafață se
face prin Izbucul Cernei, după un traseu subteran de vreo 16 km. Așa cum
știam de pe net, imediat după ce ieșim din județul Hunedoara și intrăm în Gorj,
asfaltul se termină subit, înainte de a începe urcarea spre Pasul Jiu-Cerna
(circa 1330 m altitudine). Se pare că de aici și până
în Cerna Sat (în aval de lac) drumul poate fi străbătut doar cu autovehicule de
teren. Planul meu „de acasă” (sau mai degrabă visul meu) era să încercăm
ca, după ce vedem izbucul, să continuăm pe malul lacului de acumulare. Eventual
să dăm o fugă pe la Cheile Corcoaia și apoi, trecând de Cerna Sat și de
intersecția cu drumul ce vine de la Târgu Jiu, să ajungem în final la satul
izolat Ineleț. Sunt trezit din reverie de ciobanul roșu-n obraji, de pe
marginea drumului, care ne confirmă că nu prea putem ajunge nici măcar până la
izbuc, mergând cu mașina noastră pe drumul național deghizat în drum forestier.
Ora este înaintată și distanța până acolo destul de lungă, așa că decidem să ne
întoarcem, deși tot pe net unele voci spuneau ca drumul s-ar putea străbate,
mergând cu atenție.
Aproape de Piatra Iorgovanului
Joi dimineață mergem pe același DN 66A, către vest, trecem de Cheile
Scorota și, după câțiva kilometri, oprim la Cabana de
Vânătoare Câmpușel (circa 1180 m altitudine), situată nu cu mult înainte de
punctul în care se termină asfaltul, până la care ajunseserăm în seara precedentă.
Lăsăm mașina pe partea dreaptă a drumului, vizavi de casa de vânătoare, la marginea
unei poieni largi, cu suficient spațiu de parcare și câteva mici foișoare din
lemn, cu masă și băncuțe. Traversăm Pârâul Soarbele de la marginea poienii și
apoi căutăm spre dreapta marcajul de intrare pe traseul care urcă spre Vârful
Piatra Iorgovanului (2014 m altitudine). Vom merge pe triunghi – galben sau
roșu, nu mai țin minte. Timp estimat 3-4 ore. Suficient de mult încât să știm
de la bun început că nu avem șanse prea mari să ajungem până pe vârf. Pentru că
după câteva zeci de metri de urcat prin pădure, Ana începe să deruleze secvența
„mi-e sete” – „mi-e
foame” – „vreau pipi” – „vreau caca” – „să
facem popas” – „vreau ceva dulce” – „vreau ceva sărat” – „mi-e
sete” și așa mai departe. Fiecare dintre noi, pe rând, îi povestim Anei câte în
lună și în stele, îi arătăm ciuperci, copaci, flori. Încercăm să o ținem de
vorbă, să nu se plictisească și să uite de oboseală. Și uite așa, încet-încet, Ana
urcă, la nici cinci anișori, câteva sute de metri diferență de nivel. Pe care,
la întoarcere, urmează să le coboare. Și va face asta în mai multe zile de-a
lungul vacanței. Traversăm mai multe etaje de vegetație,
iar când ieșim deasupra brazilor, în jnepeniș, ne oprim să admirăm Oslea,
frumoasa creastă a Munților Vâlcan, situată în spatele nostru, „peste
drum”, la sud de valea Jiului de Vest. Ar fi frumos să ajungem odată și pe
acolo, deși am înțeles că nu prea ar fi marcaje. Poteca ne duce pe o mică șa,
în zona de jnepeniș, și ne oprim nu cu mult înainte de ultima urcare spre platoul
de sub vârf, de unde am fi avut probabil o superbă panoramă de 360 de grade
spre Retezatul Mare, Parâng, Vâlcan și Godeanu. Facem un binemeritat popas. La
puțin timp după ce începem să coborâm întâlnim un turist solitar, cu
cortul în spate. Îl întreb unde vrea să ajungă și ne spune că merge cât poate.
Sunt curios cât mai face până pe vârf, însă ne răspunde mucalit că nu știe, că
nu are ceas. Ajungem jos, la capătul unui traseu solicitant, însă foarte
frumos. Chiar dacă de aceasta dată nu am finalizat traseul, echipa „Purcelușilor Roz” merită felicitări. Savurăm un
pepene într-unul din foișoarele de lângă șosea și ne promitem să ne întoarcem
într-o vacanță viitoare pentru a cuceri vârful, renumit pentru cele mai lungi
lapiezuri (șanțuri formate în roca de calcar) din România.
La cină, chelnerul Denis are o revelație. Deși este a treia seară când
mâncam la ei (plus micul dejun în două dimineți), realizează abia acum că noi
suntem 6 persoane la masă (patru adulți și doi copii, din care unul sub cinci
ani), dar avem „doar” o cameră dublă și una
triplă. Așa că ne cere să-i plătim cina pentru a șasea persoană, pentru seara
aceea și pentru următoarea, ultima pe care o vom petrece la ei. Îi spun că
normal ar fi fost să ne fi spus acest lucru încă de când ne-a făcut formalitățile
de cazare și i-am plătit pentru întregul sejur. Ar fi putut măcar să-și asume
greșeala și să-și ceară scuze. Sau să o dea la întors elegant și să ne spună,
de exemplu, că în primele două seri ne oferise din partea casei porția pentru a
șasea persoană pentru că nu ne-au dat cameră cu balcon, așa cum solicitaserăm.
Îl asigur că vom plăti, căci este vorba de o sumă modică, dar că nu sunt de
acord în principiu și mă gândesc să aflu ce părere ar avea Protecția
Consumatorilor despre chestia asta. Când aude cuvintele magice, începe să dea
înapoi și ne spune că îl va chema pe administrator să discutăm cu el. Domnul
este foarte amabil și înțelegător. Nici noi nu suntem puși pe harță, așa că
plătim 40 lei cât costă porția în plus pentru cele două cine rămase, deși el
insistă că nu este nevoie, după ce i-am explicat situația. În timpul discuției
cu el, începem să ne lămurim cum stă treaba cu camerele cu balcon și de unde
venea neînțelegerea. Când făcuserăm rezervarea telefonică, solicitaserăm o
cameră dublă mare cu balcon, căci văzuserăm pe Booking că există două tipuri de
camere duble cu balcon: unele mari și unele normale. Apoi am rugat ca această
cameră să fie cât mai liniștită, așa că interlocutoarea noastră (proprietara,
din câte se pare) ne-a sugerat o cameră în clădirea denumită „Poiana Soarelui”, unul din cele vreo trei corpuri
ale complexului. Ceea ce nu ne-a spus doamna, sau poate că nu am înțeles noi,
este că aceste camere mari și cu balcon există doar în corpul cu restaurantul,
unde în general este mai multă gălăgie. În clădirea în care am stat noi, mai
liniștită, camerele care au balcon sunt mici. Așa că doamna a „sacrificat” balconul pentru a ne oferi o cameră
mare și liniștită.
Cheile și stâna Scorota; intrarea în Peștera cu Gheață
Vineri lăsăm mașina pe marginea DN 66A, imediat după podul de la intrarea
în Cheile Scorota (circa 1000 m altitudine). Vom parcurge cheile și apoi vom
urca spre stână, urmând marcajul punct galben (timp
estimativ 2 ore). Nu există sursă de apă până la stână. Prima parte a
traseului, care străbate cheile destul de înguste în câteva porțiuni, este
o plimbare lejeră. Poteca urmează firul sec al văii, mergând chiar prin patul
albiei, și urcă imperceptibil, pe alocuri aproape deloc. Suntem în Retezatul
Mic, unde predomină relieful carstic – pereții cheilor, cu înălțimi de 200-350
m, sunt tăiați în calcare jurasice. Peisajul caracteristic constă în creste ascuțite,
turnuri, versanți abrupți, văi înguste (prin care de obicei nu curge apă) cu
chei și săritori, precum și izvoare ce se pierd în labirinturile subterane ale
numeroaselor peșteri (multe neexplorate). Spre amonte, cheile se mai lărgesc și
pădurea ia locul stâncilor în lungul văii. Reîntâlnim turistul solitar,
cu care vorbiserăm pe traseul către Piatra Iorgovanului în ziua precedentă. Ne
povestește că înnoptase sub vârf și vorbise cu el însuși și cu norii. Îi
dăruiește lui Matei toiagul lui, de care acum, la întoarcerea în „civilizație”, nu mai are nevoie. La capătul
cheilor, ieșim într-o poiană mai largă (am citit că
s-ar numi Poiana Scorota sau La Cutoni), locul de confluență a două văi: în
stânga Scorota Seacă, iar în dreapta Scorota cu Apă. O urmăm pe ultima și
începem urcarea spre stână. Nici această parte a
traseului, prin pădure, nu este grea, având doar câteva porțiuni mai
solicitante. Mai sus valea se deschide, malul geografic drept fiind străjuit de
pereții Feței cu Lăstuni, însă nu avem norocul să vedem niciuna din păsările de
la care bănuim că provine numele stâncii. Cât despre capre negre, nici gând.
Ieșim în golul alpin și admirăm din nou, în spatele nostru, culmea de calcar a
Oslei. Ajungem în poiana de sub muchia acoperită cu jnepeni a Drăgșanului. Aici
există două stâne: una veche, părăsită, și una nouă – o clădire mai mare, cu
etaj. Ne apropiem încet, de teama câinilor. Vedem doar un pui de
ciobănesc, mic și jucăuș, alb și creț ca o oaie. Dăm binețe oamenilor, care ne
invită înăuntru și ne prezintă stâna. Ne dau să mâncăm brânză proaspăt făcută,
caldă încă, și ne confirmă ceea ce citisem pe
Internet: familiile din sat urcă la stână prin rotație și rămân o perioadă proporțională
cu numărul de oi pe care le dețin. Spre dezamăgirea Anei, care urcase tot
drumul cu gândul la oițe, aflăm că acestea sunt plecate la păscut, cu câini cu
tot. Totuși, vreo două dintre ele rămăseseră acasă în acea zi. După ce le vede,
Ana preferă să se joace cu cățelușul. Cumpărăm o bucată zdravănă din
delicioasa brânză. Între timp, ajunge la stână un grup mai numeros de turiști,
așa că lăsăm gazdele să se ocupe de noii veniți, după ce le mulțumim pentru
ospitalitate. Stâna reprezintă doar un punct intermediar pentru turiștii
harnici care urcă mai departe, străbătând o porțiune de grohotiș, în Șaua
Scorota (un frumos punct de belvedere la circa 1930 m altitudine) și de aici
continuă către vârfurile Piule (2080 m, cel mai înalt din Retezatul Mic) sau
Drăgșanu (2076 m), sau coboară către cabana Buta. De la stână o potecă (nu știu
dacă este marcată) merge spre vest către Piatra Iorgovanului. Noi ne mișcăm
destul de repede pe drumul de întoarcere, poate și de teama ploii care ne tot
amenința. A și început la un moment dat, însă doar pentru scurt timp, cât să ne
facă să ne scoatem gecile din rucsac.
Înainte de a părăsi Cheile Scorotei, să mai spunem că o atracție
a munților din această zonă constă în rețeaua vastă de peșteri, cele mai multe
neamenajate, însă foarte interesante pentru temerarii cu echipament și experiență.
Una dintre ele, Peștera Zeicului, are intrarea în versantul de pe malul
geografic stâng, la câteva zeci de metri de intrarea în chei. În drumul nostru
spre stână văzuserăm niște turiști interesați să o exploreze (se pare că doar
porțiunea de intrare poate fi parcursă fără echipament). Pe parcursul traseului
se pot observa și alte cavități, accesibile doar turiștilor experimentați. Din
ce am citit, în zonă ar mai exista câteva: Peștera nr. 4 din Scocul Scorotei (deschiderea peșterii
s-ar afla undeva în versantul stâng al Scorotei, la mică distanță în amonte de confluența
acesteia cu Jiul de Vest), Peștera Dâlma cu Brazi (pe versantul stâng al
Scocului Mare, în dreptul confluenței cu Pârâul Jidanului, la circa 150 m
diferență de nivel față de DN 66A). Un
pic mai departe, ar mai fi vreo două: Peștera Alunii Negri (la vreo 2 km
amonte de Câmpu lui Neag) și Peștera Toplița (la 2,5 km nord-est de Câmpu
lui Neag, în locul numit Izvorul Topliței), aceasta din urmă fiind se pare închisă
publicului.
Întorși la mașină, căutăm și noi, în glumă, intrarea în
Peștera cu Corali, situată cam în dreptul confluenței Scorotei cu Jiul de Vest,
peste șosea, cocoțată undeva la circa 100 m diferență de nivel deasupra
drumului. Nu există niciun indicator și nicio urmă de traseu, așa că temerara
Vio renunță după doar câțiva metri de urcuș pe versantul abrupt din fața
noastră, acoperit cu arbuști, pe o potecă văzută doar de ea.
Observând apetitul echipei „Purcelușilor
Roz” pentru peșteri neamenajate, mă gândesc să vizităm una cât de cât
accesibilă, cel puțin în privința intrării. Ne suim în mașină și pornim către
Peștera cu Gheață. Imediat după ce trecem de Câmpu lui Neag, o luăm la dreapta
pe drumul județean 672C, neasfaltat, oarecum paralel cu Defileul Jiului, la vest
de acesta. Drumul leagă Câmpu lui Neag de Cheile
Sohodolului, ieșind în DN 67D Târgu Jiu – Băile Herculane în dreptul satelor
gorjene Runcu și Răchiți, la câțiva kilometri nord-vest de orașul lui Brâncuși.
Mergând pe drumul forestier ajungem repede lângă lacul de acumulare Valea de
Pești. Construit pe la sfârșitul anilor ‘60, la circa 830 m altitudine, la
poalele Munților Vâlcan, lacul poate fi admirat din diferite puncte ale drumului
nostru. Puțin mai sus de acesta, vedem motelul cu același nume, construit în
anii ‘80. Nu îmi dau seama dacă mai funcționează în prezent. Urcăm vreo 7 km
până la peșteră. Urmăresc harta și, când ne apropiem de locul unde bănuiesc că
s-ar afla, rugăm un nene care se odihnește pe marginea drumului să ne
spună cum să o identificăm. Rețin ceva despre o vopsea albastră cu care este
scris numele peșterii, nu-mi amintesc dacă pe copaci sau pe pietre – acesta
fiind singurul indiciu întâlnit pe drum. Cu o mică abatere față de poziția
indicată de harta de pe telefonul meu, găsim intrarea peșterii în versantul din
stânga drumului, la câțiva metri deasupra acestuia.
Chiar când coborâm din mașină începe să plouă, din ce în ce mai tare, așa că ne
grăbim pe poteca scurtă însă destul de abruptă ce urcă stânca în care se află
intrarea în peșteră. Ușor accesibilă și cu un portal relativ mare, peștera este
cunoscută din vremuri străvechi de localnici și turiști. Aceștia străbat galeria
principală, ușor descendentă, atrași de gheața care se formează în zona joasă a
peșterii și se menține o bună parte din an. Am citit că peștera este destul de
mare, cu cotloane întortocheate, unele pline de gheață, altele cu urme de nivație
(modelare cauzată de înghețuri și dezghețuri succesive). Stalactite, stalagmite
și coloane de gheață pot fi admirate în perioada decembrie-iunie. În general,
peștera este puțin concreționată și relativ ușor de parcurs, pentru cei
experimentați desigur, însă se recomandă evitarea zonelor unde gheața acoperă
podeaua galeriei. În zonele mai greu accesibile se adăpostesc liliecii. Neavând
echipament și lipsindu-ne experiența, nu coborâm prea adânc în peșteră (panta
de la intrare mi se pare destul de accentuată), deci nu putem verifica dacă mai
există gheață în prima sală. Ieșim din peșteră și coborâm cu foarte mare grijă
stânca udă, pe poteca devenită destul de alunecoasă din cauza ploii torențiale.
Ne urcăm repede în mașină și pornim spre locul de cazare. Mă gândesc că după ce
am băgat puțin nasul într-o peșteră neamenajată vom aprecia cum se cuvine una
aranjată corespunzător pentru turiștii amatori, așa ca noi. Trecem de Câmpu lui
Neag și, cu puțin înainte de locul de unde începe traseul spre cascadele pe
care le văzuserăm în prima zi, observăm pe partea stângă a șoselei intrarea Pensiunii
Retezat. Ne felicităm pentru decizia de a nu o alege atunci când căutaserăm
cazare, căci vedem atârnat pe gard, lângă poartă, un panou pe care în
loc de bun venit scrie mare că este interzis să intri în incinta pensiunii cu
mâncarea și băutura aduse de acasă.
Dacă am mai fi rămas încă o zi în zonă, aș fi ales probabil să urcăm către
Vârful Pleșa (1840 m). Traseul nu este departe de
locul nostru de cazare. Ajunși în DN 66A, se merge vreun kilometru spre vest și
se traversează Jiul de Vest pe o punte. Se pare că marcajul (bandă galbenă)
este cam vechi și cam rar. Traseul de vreo 4-4,5 ore urmărește pârâiașul Pleșa,
urcând către Vârful Dâlma Mare, și trece pe lângă Schitul Pleșa (până la care
se pare că s-ar putea ajunge și cu mașina, pe drumul forestier). Apoi începe să
urce mai susținut spre vârf. La fel ca și traseele spre Piatra Iorgovanului și
Stâna Scorota, traseul spre Vârful Pleșa nu presupune traversarea unor zone
stâncoase, fiind doar o câștigare treptată de altitudine (circa 1000 m
diferență de nivel), cea mai mare parte mergându-se prin pădure. Se iese în
golul alpin în dreptul stânei părăsite Pleșa. Începând din zona luminișului de
dinaintea stânei marcajul pare să fie refăcut, traseul traversând golul alpin.
De pe Vârful Pleșa panorama este superbă. Spre est, întreaga vale a Jiului,
mărginită de Munții Parâng. Spre nord-est crestele rotunjite ale Tulişei, iar
spre sud-est Munții Vâlcan, de la Straja până la Creasta Oslei. Spre nord,
dincolo de adâncurile Văii Buta și de poienile La Fânațe, creasta
Custura - Măriii - Ciumfu - Gruniu - Lazăru - Văcarea - Pilugu. La
nord-vest, dincolo de linia mai domoală a Plaiului Mic, piramidele Pelegii și Păpușii.
Traseul continuă la câțiva metri sub Creasta Piule-Pleșa, spre nord-vest, către
Vârful Piule și Șaua Scorota, preponderent pe versantul sudic; acesta este golaș,
pe când cel nordic are jnepenișuri și abrupturi stâncoase. Cei care ajung pe
Vârful Piule au parte de o altă panoramă spectaculoasă. Se poate admira vestul
Retezatului Mic: Muntele Drăgşanu, legat de Muntele Albele de frumosul plai al
Bolborosului, mai departe urmând Stănuleţii și Piatra Iorgovanului. Se poate
observa limita dintre calcarele Retezatului și rocile impermeabile ale Munților
Godeanu. Iar la nord de Parâng, coamele rotunde ale Munților Șureanu.
Înainte să plecăm în concediu,
îmi creionasem și niște destinații de rezervă, în caz că ar fi plouat și nu am
fi putut să facem trasee de picior. Aveam vreo trei variante de urcat cu
mașina, și anume: Straja – Lacul Mutu, zona turistică Pasul Vâlcan, precum și
stațiunea Parângu Mic – Vârful Parângu Mic. Nu știu cum se prezintă drumurile până
acolo, însă puteam încerca dacă ar fi fost cazul. Iar în Petroșani, am fi putut
vizita Muzeul Momârlanilor (păstorii zonei, care trăiau după cutume străvechi).
Să mai spunem că la circa 1,5 km de Uricani, se află Cheile Balomirului – mici,
însă pitorești, traversate de un drum forestier, cunoscute amatorilor de
escaladă, cu o mică parcare la intrare. Iar în Lupeni, pe Pârâul Mirlașul Mic, ar
exista o cascadă de vreo 20 m înălțime.
Peștera Bolii și
Cheile Băniței
Sâmbătă dimineață, după micul dejun, ne luăm rămas bun de
la administratorul pensiunii și de la Denis. La vreo
6 km nord-vest de Petroșani, mergând pe drumul
care leagă Valea Jiului de Țara Hațegului, oprim să vizităm Peștera
Bolii. Accesul este facil, iar în apropiere există spațiu de parcare. Plătim
intrarea (5 lei pentru adulți și 2,5 lei pentru copii) și suntem preluați de
Lavinia – o fetiță simpatică de vreo 12 anișori, care în timpul vacanței, în
loc să se joace cu prietenii ei, este nevoită să facă rost de bănuți pentru
familia sa, oferiți benevol de turiștii pe care îi însoțește în peșteră.
Lavinia știe bine locurile unde se adăpostesc liliecii, așa că vedem pentru
prima dată, de aproape și într-un număr mare, interesantele animăluțe.
Peștera Bolii se află la o altitudine de
circa 700 m în Munții Șureanu, în arealul cărora ne vom petrece următoarele
zile. Numele său ar veni de la familia Bolia sau Bolea, care a deținut,
începând cu secolul 15, proprietăți în această zonă. Are un portal
impresionant, de circa 20 m lățime și 10 m înălțime, prin care pătrundem în
peșteră împreună cu apele pârâului Jupâneasa, care continuă și azi să modeleze
calcarele jurasice și care iese din peșteră sub numele de Galbena. Este una
dintre puținele peșteri din țară care poate fi vizitată pe toată lungimea sa (circa
460 m), cu o diferență de nivel de doar trei metri. Circulația aerului prin
peșteră nu a permis formarea stalactitelor și stalagmitelor, iar temperatura
din interior variază în funcție de anotimp. Am citit că în 2009 noul
administrator (Asociația Ecologică Petro Aqua din Petroșani) a modernizat
peștera, refăcând podețele construite în anii ‘60 (cu denumiri interesante -
Luminii, Liliacul, Sabia Dacică, Suspendat) și iluminând o porțiune de circa 75
metri cu reflectoare colorate, care funcționează doar în weekend. Se pare că
picturile rupestre care se pot observa aici ar fi de dată recentă, realizate cu
ocazia unor filmări. După traversarea Podului Luminii se intră în „sala de
concert și de dans”. După o pauză de mai multe decenii, în ultimii ani s-a
reluat tradiția organizării de concerte și spectacole de teatru. Pe partea
stângă a sălii se găsește icoana Sfintei Varvara, ocrotitoarea minerilor, iar
pe partea dreaptă se află o icoană mai deosebită a Maicii Domnului, o simbioză
artistică între natură (umezeala din peretele calcaros) și intervenția umană
(lumina proiectată pe pată). De aici se ajunge în Sala Liliecilor, prin
traversarea podurilor Liliacul și Sabia Dacică. După această sala urmează
ultimul podeț, Podul Suspendat. Cei care doresc să iasă prin celălalt capăt al
peșterii (care dă spre calea ferată Petroșani-Hațeg) sunt nevoiți să treacă
prin apa pârâului.
Pe perioada verii (până pe 15 septembrie),
peștera este deschisă zilnic, între orele 9-18. Cu toate acestea, faptul că Defileul Jiului este parțial închis în plin sezon
turistic afectează numărul de turiști care vin să o viziteze, după cum ne
spune, la plecare, domnul de la casa de bilete. Îl întreb despre Cheile Băniței
și mă încurajează să le vizităm, spunându-mi că apa este mică în aceste zile.
Atât mi-a trebuit să știu. Îi mulțumim, ne luăm rămas bun de la Lavinia și ne
suim în mașini, grăbindu-ne să urcăm Pasul
Merișor. După ultima serpentină, când începe coborârea, vedem punctul de
reper – o benzinărie dezafectată, pe partea dreaptă a șoselei. Chiar
înainte de ea facem dreapta pe un drum de pământ și lăsăm mașinile la umbra
unor clădiri vechi, industriale. Mergem puțin pe jos, traversăm pârâul și
ajungem la capătul din aval al cheilor. Scurte (circa
300 m) și spectaculoase, cheile sinuoase sunt săpate de apa Pârâului Băniței în
pereții înalți de calcar alb. Bănuiesc că este vorba de o fostă peșteră al
cărei tavan s-a prăbușit. Cum pereții sunt destul de verticali, cel mai ușor
mod de a parcurge cheile este să mergem prin apă. Eu le-am străbătut în
adidași, însă Petrică a preferat să meargă în picioarele goale, cu atenție la
eventualele pietre, cioburi sau fiare aruncate de oameni sau cărate de apă. Lui
Petrică apa i s-a părut rece, însă eu nu am simțit asta, poate și datorită
bucuriei că în sfârșit am ajuns aici și admirației în fața măreției naturii. Pe
alocuri, apa a săpat câteva marmite. Cred că pe vreme ploioasă străbaterea cheilor
este mai dificilă, însă vara, în condiții normale, apa nu trece cu mult de
genunchi.
Situată între peșteră și chei, Cetatea Băniței face parte
din sistemul de apărare dacic ce deservea Sarmizegetusa Regia. Deși este
inclusă în Patrimoniul UNESCO nu există nici măcar o potecă până la ea (de
traseu marcat nu se pune problema). Calea de acces este la libera alegere a
drumețului, care trebuie să urce stânca abruptă și plină de vegetație. Ajunși
sus, în vârful Dealului Bolii, temerarii se bucură mai mult de priveliște decât
de cetate, din care au mai rămas doar câteva blocuri de piatră. Se pare că
unele dintre ele ar fi fost dislocate în perioada comunistă, prăvălite până jos
în vale și folosite la terasamentul căii ferate ce trece pe la poalele dealului
pe care se află cetatea. O excelentă descriere a sitului este realizată de
doamna Aurora Pețan pe blogul Fundației Dacica - http://dacica.ro/aurora/banita/.
Ne despărțim pentru moment de Vio, Petrică și copii, căci
ne grăbim să ajungem la Sebeș, de unde îi preluăm pe Liana și Chris care veneau
de la București pentru prima lor excursie în zonă. Vio și Petrică s-au oprit la
Popasul Zimbrilor, de la ieșirea din Hațeg spre Simeria. Panorama orașului este
frumoasă, însă mâncarea lasă de dorit. După ce ne preluăm finii de la autogara
din Sebeș, fac o căutare rapidă pe Internet și decid să mergem, pe niște
străduțe înguste dintr-un cartier de case din nordul micului oraș, la
restaurantul Trans Iviniș. Doar că aici este în toi o mare nuntă, așa că facem
cale întoarsă, pe aceleași străduțe, și ne oprim, la doi pași de autogară, la
restaurantul cu specific italienesc La Dolce Vita. Ne place aici – mâncarea
este bună, atmosfera liniștită. Ne reunim spre seară cu familia lui Vio și
Petrică la bâlciul din Costești, prilejuit de sărbătoarea anuală a comunității.
Căscăm gura și ochii pe la tarabe, Ana și Liana se dau puțin în călușei, apoi
ne bucurăm de concertul Iris. Ajungem pe întuneric la pensiunea Casa Lupul
Dacic, pe drumul ce merge spre Sarmizegetusa Regia. Pensiunea este formată din
vreo trei-patru corpuri de clădire. Casa principală, cu trei camere, din care
noi ocupăm două, încă o casă în care locuiesc proprietarii, alta în care se
amenajează sala de mese. Plus ultimul corp, cel de deasupra garajului, în care
familia lui Vio și Petrică se cazase încă din timpul după-amiezii, după prânzul
nu foarte reușit de la Popasul Zimbrilor. Camerele sunt curate, cu baie
proprie. Proprietara (doamna Denisa Marc) este cam supărată pe noi căci, din
câte am înțeles, ar fi dorit să vină și ea cu copiii la concertul Iris, însă a
rămas la pensiune să ne aștepte, neștiind exact când ajungem. Ne cerem scuze
pentru neînțelegere – se pare că ea ne-ar fi sunat însă noi nu am auzit
telefonul. Începem un Monopoly, continuând tradiția de la Cheile Buții, însă nu
după mult timp ne retragem în camere, căci ne este somn.
Cetățile dacice
Sarmizegetusa Regia și Costești Cetățuie
Pensiunea Lupul Dacic nu oferă mic dejun așa că duminică
dimineață mâncăm „din traistă” – mititeii
cumpărați în seara precedentă de la bâlci, împreună cu brânza de la Stâna
Scorota. Plătim 120 lei pe cameră, plus 15 lei pentru 5 cafele pe care ni le
făcuserăm singuri. De la pensiune continuăm pe drumul, recent asfaltat, spre
Sarmizegetusa Regia. Parcăm la baza dealului pe care se află cetatea, căci
bariera împiedică accesul mașinilor, cu excepția celor care transportă persoane
cu dizabilități fizice. Vizităm în voie Sarmizegetusa Regia (Liana și Chris
sunt pentru prima oară aici) și ne relaxăm pe băncuțe. Revista Sinteza a
publicat descrieri ale cetăților dacice incluse în patrimoniul mondial. O să
preiau câteva informații însă vă invit să ajungeți la Pensiunea Dacica, unde
gazdele vă pot povesti mai multe lucruri. Sarmizegetusa Regia și cinci dintre
cetățile care o apărau (Costești-Cetățuia, Costești-Blidaru, Piatra Roșie,
Căpâlna și Bănița) au fost incluse în 1999 pe lista UNESCO. „Aceste fortărețe
demonstrează o fuziune neobișnuită de tehnici și concepte arhitecturale,
militare și religioase. Ruinele lor, bine păstrate și de mari dimensiuni, sunt
amplasate într-un cadru natural pitoresc și oferă imaginea spectaculoasă a unei
civilizații viguroase și inovatoare”, se arată în descrierea UNESCO a cetăților
dacice. La Sarmizegetusa Regia se coboară pe poteca ce flanchează anticul drum
pavat în incinta sacră, unde se găseau cele mai importante sanctuare dacice.
Templele, circulare și rectangulare, sunt dispuse pe trei terase, amenajate cu
ziduri de susținere, piațete pietruite și sisteme de drenaj. Din coloanele care
se ridicau acum 2000 de ani nu au mai rămas decât bazele de piatră. Aproape de
soarele de andezit, un uriaș disc de piatră având probabil și rol de observator
astronomic, marele sanctuar circular poartă urmele incompetenței celor care se
ocupă de sit, prin stâlpii de lemn plantați acolo cam fără noimă. Așezarea de
la Sarmizegetusa a atins apogeul la începutul secolul 2 d.Hr., când forma
nucleul celei mai mari concentrări de populație din Europa neromană. Zonele
cele mai dezvoltate ale așezării beneficiau de apă curentă, transportată prin
conducte de ceramică, și de amenajări publice cavsi-urbane. După cucerirea
romană, în cetatea dacică a fost instalată temporar o garnizoană romană, apoi
locul a fost părăsit. Săpăturile arheologice sistematice au început la
jumătatea secolului 20. Zona cetăților dacice din Munții Orăștiei este renumită
pentru activitatea febrilă a căutătorilor de comori.
Ne întoarcem în Costești pentru masa de prânz și ne oprim
la o bodegă din sat (cred că se numește Popasul Dacilor). Ne așezăm inițial la
o masă în interior, apoi ne mutăm afară. Cu greu ajunge la noi pentru a lua
comanda unul din angajații localului, epuizați de servirea valului de turiști
care îi luaseră cu asalt în acel weekend. Comandăm bere și renumiții virșli (pe
care îi căutaserăm în zadar la bâlci). Înghețata este cu „autoservire” din vitrina frigorifică din apropierea
mesei noastre, chelnerul bazându-se pe bunul simț și pe corectitudinea clienților.
După masă, ne strecurăm prin mulțimea de oameni de la
bâlci și căutăm liniștea la cetatea dacică Costești-Cetățuie – o premieră și
pentru Vio, Petrică și copii. Fortificația este cea mai ușor accesibilă dintre
toate cetățile dacice aflate în Patrimoniul UNESCO. Cetatea este situată pe Dealul
Cetățuia (561 m altitudine), la câteva minute cu mașina de vatra satului. Imediat
după podul peste apa Grădiștii, acolo unde culoarul văii se îngustează brusc, facem
dreapta drumul neasfaltat, trecând pe lângă postul Jandarmeriei Montane și câteva
vile și pensiuni turistice. După vreo 2 km ajungem la ultima gospodărie înainte
de cetate. Iar de aici mai urcăm vreo 200 m printr-o livadă. Cetatea avea o
poziție strategică, de control al drumului care urca până la Sarmizegetusa, cu
vizibilitate spre Valea Mureșului. Ea ocupă partea superioară a dealului,
vârful acestuia fiind îndreptat de către daci pentru a forma un
platou lung de 160 m și lat de circa 20-25 m. Tot dealul a fost amenajat cu
terase, multe dintre ele în afara fortificației, terase pe care se găsea o
așezare civilă importantă. Cetatea în formă de potcoavă a fost cucerită și
incendiată în ambele războaie dacice. La intrare, niște tăblițe indicatoare
strâmbe și ruginite îți arată, în stil românesc, că ai ajuns într-unul dintre
cele mai prost îngrijite situri UNESCO din țară. Intrarea în cetate se face
printr-un val de pământ, dincolo de care un prim zid de piatră, gros de peste
doi metri, a fost acoperit de pământ înierbat. Zidul păstrat pe o înălțime de
jumătate de metru conturează un bastion pătrat, aflat in centrul unui sistem de
fortificare care dubla valul de pământ din față. Bastionul se continua cu
ziduri de piatră, terminate cu alte două bastioane pătrate. Aici era
partea cea mai vulnerabilă a dealului și, din acest motiv, cele mai puternice
fortificații. Spre deosebire de Costești-Blidaru, Sarmizegetusa sau Piatra
Roșie, cetatea Costești-Cetățuie nu a avut o incintă continuă de zid. Restul
fortificației este constituită din valuri de pământ și turnuri de piatră care
controlau punctele mai ușor accesibile. În continuarea zidului de piatră, pe
dreapta, se ajunge la un fost sanctuar, unde se păstrează partea de jos a
zidului de sprijin, care prevenea alunecările de teren peste templu. Mai
departe, poteca urcă înspre partea cea mai înaltă a cetății, unde se aflau două
turnuri locuință de mari dimensiuni. Acum ambele sunt protejate cu un acoperiș
metalic hidos. La cele două turnuri se poate observa cel mai bine modul de
construcție a zidului dacic, de inspirație greacă: două rânduri de pietre
fasonate, de mari dimensiuni, așezate paralel, cu o umplutură de pământ, nisip
și spărtură de piatră între ele. Pentru a nu se distanța unui de altul, sub
presiunea umpluturii, șirurile de pietre erau conectate transversal cu bârne de
lemn, prinse la capete în lăcașuri în formă de trapez. În timp, umplutura se
tasa și petrifica, iar bârnele putrezeau, devenind una cu umplutura. Grosimea
medie a unui astfel de zid era de 3 m. Ambele turnuri au primul nivel construit
din blocuri de calcar, în tehnica descrisa mai sus, continuând apoi cu un zid
din cărămizi slab arse și acoperiș din țigle masive din lut ars. Înălțimea
părții de piatră era de aproximativ 2 m iar cea de cărămizi de peste 3 m,
înălțimea totală fiind de 5-6 m. Parterul era folosit ca spațiu de
depozitare, iar nivelurile superioare ca zonă de locuit. Prezența celor două
turnuri-locuință susțin ipoteza că aici s-ar fi aflat prima reședință
a regilor daci, înainte de a fi mutată la Sarmizegetusa. Între cele două
turnuri, chiar la mijlocul platoului din vârfui dealului, se găsesc patru
pietre pe care se sprijineau picioarele unui foișor de lemn. Unul dintre turnurile
locuință este amplasat la capătul unei scări monumentale de piatră, lată de
circa 3 m prevăzută cu sistem de drenaj al apei. Sus, pe vârful dealului, ne
rostogolim cu mic cu mare (de fapt, copiii și Liana) pe iarba moale de lângă rămășițele
construcțiilor din situl dacic.
Părăsim Costeștiul și, în drum spre Boșorod, ne bucurăm
de panorama oferită de înălțimea dealurilor din apropierea satului Ocolișu Mic.
Ajungem la Pensiunea Dacica (www.dacica.ro) nu cu mult
înainte de lăsarea serii. Dăm binețe minunatelor noastre gazde, domnul Marian
(Norman) Coman, doamna Ioana și restul echipei lor, bucurându-ne de revedere și
făcând prezentările pentru Liana și Chris. Apoi ne grăbim să mai profităm puțin
de lumina zilei pentru a instala cortul lui Vio și Petrică în curtea larga a
pensiunii. Ajutorul venit din partea Lianei și a lui Chris este esențial. În
timp ce mâncăm, la masă de sub vița de vie seculară ni se alătură doi turiști
chinezi. Împărțim cu ei conținutul sticlelor de țuică și palincă din partea
casei, așa că intrăm rapid în vorbă. Chinezii sunt blogări de călătorii, unul
dintre ei stabilit parcă la Paris iar celălalt specializat în situri UNESCO.
Stăm la taclale până târziu în noapte. Chinezii intenționau să viziteze a doua
zi Sarmizegetusa Regia, îndreptându-se apoi spre Sighișoara.
Cetatea dacică
Piatra Roșie, Castelul Corvinilor, Biserica Densuș, Mănăstirea Prislop
Luni la micul dejun, Vio ne povestește că în toiul nopții
auzise pași în apropierea cortului. Ne tot gândim ce sau cine să fi fost, îl
întrebăm și pe domnul Norman și avem o întreagă dezbatere pe subiectul „animalului biped” care le dăduse târcoale. Probabil, înainte
de a intra în cameră, unul dintre chinezi făcuse câțiva pași prin curte, plimbându-se
prin apropierea cortului în care Vio, Petrică și copiii dormeau deja. Trezită
din somn, Vio aude pași în jurul cortului și se sperie.
Urcăm cu toții la cetatea Piatra Roșie, mai puțin Vio
care o mai văzuse și care rămâne la pensiune să lucreze ceva pentru serviciu. Fundația
Dacica a dedicat un întreg site acestei cetăți (www.piatra-rosie.ro), așa că nu o mai descriu. În timp ce admirăm minunata
priveliște de la punctul de belvedere, niște nori cenușii și un tunet răzleț ne
cam sperie, așa că decidem că e timpul să ne întoarcem la pensiune. Abia când
ajungem jos, în vale, ne picură puțin. O luăm pe Vio, ne suim cu toții în
mașini și mergem pe drumul de leagă Călanul de Hunedoara să le arătăm Lianei și
lui Chris Castelul Corvinilor. De aici, o luăm pe un drum pitoresc, peste
dealuri, pe care-l străbatem pentru prima oară, între Hunedoara și Silvașu de
Jos.
Continuăm dincolo de Hațeg până la Biserica Densuș. Înconjurat
de legende care spun că ar fi construit pe locul unui vechi templu roman,
lăcașul de cult datează de fapt din anii 1200. De o frumusețe aparte, biserica
este un amalgam de stiluri și soluții de construcție, ilustrând felul în care
românii își construiesc casele – permanent adăugând sau modificând câte ceva. Frescele
au fost sluțite de dușmanii creștinismului, sfinții având ochii scoși. Pe unul
dintre cei patru stâlpi din mijlocul bisericii se află o pictură cu Iisus în
strai românesc. Având valoare istorică, artistică și arhitecturală
inestimabilă, biserica este și expoziție de geologie, în zidurile sale
regăsindu-se pietre din diferite zone. După ce admirăm pe dinăuntru și pe
dinafară interesantul lăcaș de cult și cumpăram o carte cu prezentarea bisericii,
ne întindem la discuții (de fapt eu) cu doamna vorbăreață care momentan ține
locul părintelui și care ne povestise despre biserică.
Ne întoarcem pe același drum până la Silvașu de Jos și de
aici facem stânga către Mănăstirea Prislop. În afară de noi, ceilalți membri ai
micului nostru grup vizitau pentru prima oară Densușul și Prislopul, așa că le
povestesc tuturor câte ceva despre Părintele Arsenie Boca.
Nu mai avem timp să-i ducem la Sarmizegetusa Ulpia
Traiana, capitala Daciei romane, în care ruine interesante ale amfiteatrului și
forului. În zonă mai sunt și alte obiective turistice interesante, pe care aș
vrea să le vedem într-o viitoare excursie. La câteva minute de Densuș, biserica
din Peșteana și, peste drum, Muzeul Satului Hațegan – muzeu etnografic privat,
fără taxă de intrare. Într-o casă tradițională din lemn, nenea Antonică a
strâns obiecte din lumea veche a satului (plasa de păstrat pește, din sârmă
împletită, pisăul de măcinat condimente sau colții de fier care se prindeau de
talpa încălțărilor atunci când era ghețuș). În apropiere, mlaștina „Tăul fără
Fund", unde crește o plantă carnivoră rară și minusculă – drosera rontundifolia
sau roua cerului. În Sânpetru să găsește o biserică medievală de piatră, fără
turlă. O tablă explicativă oferă detalii interesante despre biserică, cu un
accent pe pietrele romane refolosite la construcție. Cheia este la preotul
paroh. În Ostrov, lângă cimitirul înconjurat de 208 pietre romane, o altă
biserică medievală, atestată din secolul 14, pe temelii încă și mai vechi, cu
pictură din secolul 15. În satul Colț, se spune despre cetatea omonimă că ar fi
fost sursa de inspirație a lui Jules Verne pentru romanul Castelul din Carpați.
Înainte de a ajunge la biserica satului, se înalță spectaculos pe un colț de
stâncă de pe malul geografic drept al Râușorului. Cărarea ce urcă spre ea se
pare că se desprinde la un moment dat din poteca spre Nucșoara, care pornește
la intrarea în sat din aval. Turnul-locuință inițial, cu plan pătrat, este
consemnat în 1501. Turnuri și ziduri de apărare înalte, precum și o frumoasă
panoramă spre Vârful Retezat răsplătesc efortul turiștilor care urcă până la
Cetatea Colț. Sântămăria Orlea, sat lipit de Hațeg, adăpostește una dintre cele
mai valoroase biserici medievale din România, actualmente de rit calvin
(reformat). Ridicată în epoca trecerii de la romantic la gotic, biserica este
celebră mai ales pentru pictura sa, datând din 1311 și considerată cea mai
veche de pe teritoriul actualei Românii. Cheia se află la un vecin, care face
și pe ghidul amator. Închei lista cu două obiective care momentan nu se pot
vizita. În apropiere, Castelul Kendeffy, numit după cea mai puternică familie
de nobili maghiari hațegani, care își are originea în familia de cnezi români
Cândea, din Râu de Mori. Castelul, multă vreme un hotel comunistoid de mâna a
doua, este acum închis. În satul Săcel se află Castelul Nopcsa, principala reședință
a acestei familii, momentan părăsit și ruinat.
Din Silvașu de Jos ne îndreptăm spre Hunedoara și într-o
bifurcație o luăm la dreapta spre Călan. După cina delicioasă (ca de obicei), împreună
cu Pensiunea Dacica avem o surpriză pentru Liana și Chris – un tort pentru
aniversarea primului lor an de căsnicie – cu complicitatea și ajutorul
neprețuit al domnului Norman.
Cetatea Alba
Carolina
Marți mergem cu toții să vizităm cetatea Alba Carolina,
care le place foarte mult tovarășilor noștri de călătorie, Petrică recunoscând că
este o surpriză plăcută și că nu se aștepta să fie așa frumoasă. Vizităm Catedrala Romano-Catolică Sf. Mihail. În imediata
apropiere, în spatele statuii lui Mihai Viteazu, Palatul Principilor Ardealului
pare închis (probabil încă în renovare). Mergem în Sala Unirii, unde ne bucurăm de o expoziție de obiecte populare –
foarte interesantă pentru Chris, dar și pentru noi ceilalți. Urmează sesiunea
de fotografii în Piața Cetății, apoi obeliscul
Horea, Cloșca și Crișan și ne întoarcem în cetate prin Poarta a Treia. Mergem pe traseul celor trei fortificații (15 lei pentru
adulți): poarta de sud a castrului roman, Bastionul
Sașilor (găzduind acum o încântătoare terasă a hotelului), camera de tortură și
temnița, platforma de artilerie unde ne jucăm puțin cu tunurile, caponiera
(tunelul de legătură în cadrul fortificațiilor) și eșafodul. În Camera Templierilor ne este ghid același profesor de
istorie din Timiș pe care Cami și cu mine îl întâlniserăm aici cu un an în
urmă. De data aceasta, este mai succint în explicații și mai grăbit, căci sunt
mai mulți turiști acum, grupurile succedându-se din sfert în sfert de oră. Încheiem
călătoria la centrul de echitație, unde admirăm căluții și poneii. Mâncăm câte
ceva la restaurantul-pizzerie Gothic situat în zidul cetății, recomandat de
unul dintre paznicii de la centrul de echitație. Pizza este bună, însă puiul și
legumele nu au putut fi mâncate. Ne întoarcem spre Dacica după o zi plină
petrecută în vechea cetate. În apropiere de pensiune, Liana și Chris solicită o
„ședință foto” la umbra copacilor ale căror
coroane se unesc deasupra drumului forestier – un fel de „tunel al iubirii” în varianta Boșorod-Alun. Abia în
ultima seară petrecută la Dacica, după cină, avem timp și energie pentru a viziona
filmul „Decoding Dacia”. Stăm apoi la povești
cu domnul Norman – care ne spune printre multe altele că a învățat engleză (pe
care o vorbește excelent) urmărind filme americane la televizor. Nu ne vine să
credem.
Cetatea dacică
Costești-Blidaru
Miercuri după micul dejun vine momentul (întotdeauna greu)
al despărțirii de gazdele de la Dacica. Le mulțumim tuturor pentru ospitalitate
și transmitem salutările noastre doamnei Aurora Pețan, cu care nu am reușit să
ne întâlnim de această dată. Este zi de odihnă și de strâns cortul pentru
familia lui Vio și Petrică. Iar noi împreună cu Liana și Chris ne grăbim spre
Costești. Trecem podul din centru, peste apa Grădiștii, lăsăm mașina pe
marginea drumului și începem să urcăm, în stânga, spre sud, la început destul
de susținut, pe poteca marcată cu bandă albastră, lungă de vreo 2 km, ce
traversează o frumoasă pădure de fag. La Blidaru se ajunge doar cu piciorul,
nici măcar un drum de căruțe nefiind amenajat până sus la cetate. Într-o
poieniță aflată pe o șa, se desprinde spre stânga (către est) cărarea ce duce
în cetatea dacică Costești-Blidaru. Perimetrul în care se află zidurile este
împrejmuit de un gard de lemn, peste care trecem folosind un pârleaz.
Cetatea este mai greu accesibilă și mai puțin frecventată
decât suratele ei, Costești-Cetățuia și Sarmizegetusa Regia. Ne place foarte
mult aici (vizitarea cetății este o premieră și pentru noi), mai ales că este
foarte multă liniște. Doar un cuplu cu un copilaș se mai află la ora aceea în
perimetrul cetății din mijlocul pădurii. Se spune că, dintre toate cetățile
dacice, Blidaru a fost singura pe care romanii nu au putut-o cuceri prin forța
armelor. Apărătorii au capitulat fiindcă au rămas fără apă, cisterna de apă fiind
construită în afara zidurilor fortificației din cauza cotei mai joase a
izvorului. Traseul zidurilor dacice rectangulare, ajungând la circa 1,5 m
înălțime pe alocuri, se poate urmări ușor. Pietre mari zăgăzuiesc taluzurile de pământ
din interiorul lor. O tablă ruginită îți arată că ești într-un sit UNESCO din
România, iar alta îți indică turnul de la intrare. Se pare că cisterna de apă este
o clădire unică în lumea dacică. A fost amenajată folosind o tehnică romană,
ducând la ipoteza că a fost construită sub îndrumarea unui meșter roman. Rămășițele
ei se mai pot observa, pe jumătate înghițite de vegetație, dacă se urmează o
potecă abruptă ce pornește din apropierea măsuței de lemn de sub un arbore
vânjos (singura amenajare turistică). Cetatea de la Blidaru avea un rol pur
militar. Construită pe vârful unui deal (la circa 705 m altitudine), oferea vizibilitate
atât în aval, spre Valea Mureșului, cât și în amonte, spre Sarmizegetusa Regia,
pe Valea Grădiștii. Dacii au excavat și îndreptat vârful dealului. În prima
fază, după domnia lui Burebista, a fost ridicată o cetate în formă de
patrulater neregulat, situată în dreapta intrării actuale în sit. La colțuri au
fost ridicate turnuri patrulatere. Intrarea se făcea printr-unul dintre
acestea. Zidurile au fost construite în tehnica dacică cu care deja ne-am
obișnuit, cu două șiruri de blocuri de calcar fasonate, așezate în paralel și
unite între ele cu bârne de lemn. Între acestea se află miezul zidului, format
din pământ, piatră spartă și alte materiale. Se spune că la realizarea cetății
au lucrat atât meșteri greci, în special la elaborarea planului, cât și daci,
care au renunțat la unele caracteristici ale zidului de tip grecesc. În faza a
doua, cetatea a fost lărgită cu o nouă incintă, lipită de prima. Pe două laturi
au fost amenajate platforme de luptă pentru mașini de război. Înălțimea zidului
în acest sector ajungea la 5-6 m.
Am mai fi zăbovit aici, dar trebuie să coborâm, căci ne
grăbim să-i ducem pe Liana și Chris la Sebeș de unde vor lua autobuzul spre București.
Reușim să mâncăm, cam în viteză, tot la restaurantul La Dolce Vita de lângă
autogară.
Ca o paranteză, să
spun că alternativa pentru cetatea dacică era Râpa Roșie, situată la vreo 3 km
de Sebeș, pe care de mai mult timp ne-am propus să o vizităm. Însă Liana și
Chris au ales fără ezitare Costești-Blidaru. Am citit că după ieșirea din
Sebeș, drumul spre Daia Română se bifurcă, în dreptul unei unități
militare (la vreo 200 m după traversarea unei căi ferate și imediat după
trecerea pe sub autostradă). De aici ar mai fi de parcurs vreo trei kilometri.
Se merge către stânga pe un drum de țară neasfaltat (paralel cu autostrada) ce
străbate Lunca Sebeșului, traversează pârâul Secașul Mare și ajunge până aproape
de Râpa Roșie (ținând tot dreapta). Se pare că drumul are multe gropi, așa că de
la de la un moment se merge pe jos. Ar exista și un panou care indică un traseu
de vizitare ce înconjoară Rezervația Naturală Râpa Roșie și care ar dura
vreo 4 ore. Am înțeles că o cărăruie nemarcată duce direct spre interesantele
formațiuni, traversând o pădurice deasă preț de vreo 5-10 minute. Cărarea
coboară, apoi urcă și iese în câmp deschis, foarte aproape de formațiunile roșii.
Rezervație geologică din 1950, Râpa Roșie are o suprafață de circa 10 hectare
și este situată la o altitudine cuprinsă între 300-425 m. Pereții abrupți și
friabili au înălțimi de 80-100 m. Apa a săpat în rocă (pietrișuri, nisipuri
cuarțoase, gresii bogate în oxizi de fier) forme ciudate: coloane, turnuri sau piramide
roșiatice. Tunelurile săpate de apa de ploaie se surpă în timp formând șanțuri
enorme. Păstrăm așadar Râpa Roșie pe lista obiectivelor de vizitat în anii
următori.
Cu Vio și Petrică ne reunim în satul Sălașu de Sus (circa
475 m atitudine), la pensiunea Casa Cânda, unde vom petrece ultima parte a
concediului, cea dedicată Retezatului Mare. Facem cunoștință cu gazda, doamna
Luci Timișan, luăm în primire o cameră a apartamentului (decomandat) de la etajul
unuia dintre corpurile pensiunii, apoi îi așteptăm pe Vio, Petrică și copiii.
Cami are o indigestie, posibil de la vreuna din scoicile din pastele mâncate la
restaurantul din Sebeș. O lăsăm în cameră să se odinească, timp în care noi
facem o plimbare până la marginea satului, apoi discut cu fiul gazdelor despre
traseele pe care le avem în plan și în final ne așezăm la masă. Mâncarea nu
este foarte multă (poate și din cauză că ne obișnuiserăm cu porțiile de la
Dacica), însă este bună. Primim și porumb copt. Undeva în sat se pot vedea
rămășițele turnului de intrare al unei cetății nobiliare fortificate, atestată
din secolul 14. Câțiva kilometri mai departe, pe un deal din satul Mălăiești, se
află ruinele altei cetăți feudale, de pe la 1400. S-au mai păstrat turnul
locuință pătrat și puțin din zidul de apărare.
Cascada Lolaia și
Cabana Gențiana
Deși se prognozase o zi însorită, joi dimineață o pătură
groasă de nori acoperă tot cerul. Așa că lăsăm pentru a doua zi excursia la
Lacul Bucura și ne decidem să vizităm Cascada Lolaia. Prima incursiune în
Retezatul Mare o facem așadar dinspre nord-nord-est. Cami și cu mine mai fuseserăm
de două ori în Retezat, cazați la Pensiunea Dora din Râușor. Atunci am abordat
muntele dinspre nord-vest, urcând doar până pe Șaua Ciurila din Culmea Lolaia, de
unde imaginea crestei principale ne-a fermecat.
Încadrați între Depresiunea Hațegului în nord și
Depresiunea Petroșani în sud-est, Munții Retezat fac parte din grupa Munților
Retezat-Godeanu, situată în extremitatea vestică a Carpaților Meridionali. Cu o
suprafață de peste 450 km pătrați, Munții Retezat au o structură orografică
distinctă, fiind alcătuiți din două culmi paralele, orientate est-vest,
separate de văi adânci, drenate de Lăpușnicul Mare și de Râul Bărbat. Culmea
nordică, alcătuită din șisturi cristaline cu incluziuni granitice, nu coboară
decât rareori sub 2000 m și este presărată cu vârfuri piramidale (Peleaga 2509
m – cel mai înalt, Păpușa 2508 m, etc.). Culmea sudică, Retezatul Mic, este
alcătuită atât din șisturi cristaline, cât și din calcare masive. Peisajul este
spectaculos și divers, cu numeroase creste și custuri glaciare, cu peste 80-100
de lacuri glaciare, activate în spatele unor baraje morenice și unite de un
păienjeniș de pâraie. În păduri și pe pajiști trăiesc specii de plante unice
sau foarte rare. Timp de mii de ani, în cuaternar, relieful acestor munți a
fost sculptat de ghețari, care au creat circuri și văi glaciare, morene
(acumulări de grohotișuri transportate de ghețari), praguri și umeri glaciari.
Asupra reliefului au acționat și procesele crio-nivale (legate de acțiunea
zăpezii, a înghețului și dezghețului), care au creat o multitudine de
microforme, cu peisaje unice: trene de grohotiș, mări de pietre, potcoave
nivale și creste crenelate. Retezatul este un ansamblu peisagistic unic care
își merită locul printre cele mai importante sanctuare naturale ale lumii. În
competiția mondială pentru „cele șapte minuni naturale ale lumii” (2007-2011),
Parcul National Retezat s-a clasat pe locul al zecelea între cele mai frumoase
parcuri naționale, păduri și monumente naturale ale lumii, ajungând în
semifinala competiției. Pe baza demersurilor inițiate de Gradina Botanică din
Cluj-Napoca încă din 1923, Munții Retezat au devenit în 1935 primul Parc
National al României. De la o suprafață de 10.000 ha, cât avea în 1935, parcul
a fost extins la 20.000 ha în 1955 și la 38.047 ha în 2000. În cadrul parcului,
există două rezervații științifice – Gemenele (din 1935) și Peștera cu Corali
(din 1979), cu regim strict de protecție pentru cercetare și educație. Parcul
Național Retezat a fost declarat în anul 1980 Rezervație a Biosferei.
Mergem cu mașina pe Valea Nucșoarei, paralelă cu Valea
Râușor, la est de aceasta, cele două văi fiind despărțite de munții Gorganu și
Capu Dealului. În Cârnic parcăm într-un loc amenajat, imediat după Cabana
Lolaia (circa 1000 m altitudine). Pornim pe jos pe drumul forestier și urcăm la
Cascada Lolaia. Dincolo de aceasta, drumul continuă pe valea Pârâului Lolaia,
prin Lunca Largă. Ne întâlnim cu un culegător de ciuperci, plecat din zori de
zi la cules împreună cu fetița lui, nu cum mult mai mare decât Matei. Se
întorceau deja cu rucsacurile și gălețile pline și se opriseră să se odihnească
puțin. Ne despărțim de drumul forestier ce urcă spre Cabana Pietrele (1480 m
altitudine) și continuăm pe potecă. Un podeț improvizat ne ajută să traversăm Pârâul
Stânișoara, apoi începem să urcăm prin pădurea cețoasă, pe Valea Pietrele. La
un moment dat, întâlnim o potecă ce vine dinspre Cabana Pietrele și merge în stânga
noastră, către est, spre Tăul dintre Brazi (1740 m altitudine) și, mai departe,
pe Valea Galeșului, până la Lacul Galeșu, situat la 1990 m altitudine (cred că este
unul dintre cele mai mari din Retezat – la care ne dorim să ajungem la un
moment dat). Mai vedem o cascadă, Maria Magdalena, mică și frumoasă. Dincolo de
ea, ne intersectăm cu o altă potecă ce vine de la Cabana Pietrele și merge spre
stânga, către Tăurile din Valea Rea. Admirăm fel de fel de ciuperci, crescute
la doar câțiva metri de potecă. La întoarcere urmează să culegem și noi câteva,
de felul celor văzute în gălețile culegătorului. Continuând paralel cu Pârâul
Pietrele, ajungem la Cabana Gențiana (1670 m altitudine), unde ne întâmpină
cabanierul, foarte amabil. Ne odihnim și mâncăm niscaiva dulciuri, pândind puținele
momentele în care culmile dimprejurul nostru (Pietrele spre est și Stânișoara
spre vest) se ițesc dintre nori. În acest timp, mai mulți turiști ajung la
cabană. Unii vin, ca și noi, dinspre Cârnic și vor continua să urce către
cascada și tăul Pietrele și, mai departe, spre Curmătura Bucurii, alții coboară
în sens invers, dinspre Lacul Bucura. Pe drumul de întoarcere, Vio, care cam neglijase
să bea apă de-a lungul zilei, se deshidratează și face o migrenă puternică,
care-i va trece abia spre seară.
Lacul Bucura
Vineri este soare. De această dată vom ocoli masivul prin
vest și vom pătrunde dinspre sud. Drumul până la Lacul Gura Apelor (998 m
altitudine) este asfaltat, însă gropile și denivelările se întețesc pe măsură
ce ne apropiem de baraj. După o scurtă oprire în care admirăm lacul de
acumulare și valea Râului Mare în aval de baraj, continuăm pe drumul forestier
de vreo 20 km (parcurs în circa două ore) spre Poiana Pelegii. Nu departe de
baraj, la o gheretă cu barieră plătim intrarea în incinta Parcului Național
Retezat: 10 lei pentru adulți (copiii au gratuitate) și 15 lei pentru mașină
(cred că biletul este valabil o săptămână). Banii merg în buzunarul Romsilva. Teoretic,
trebuie să plătești taxa indiferent pe unde intri în rezervație, însă aici cred
că este singurul punct de acces unde ești obligat să te conformezi. Când
ajungem în Poiana Pelegii, parcarea este deja plină. Întoarcem mașina și găsim
un loc la câțiva metri mai jos, pe marginea drumului pe care veniserăm. Suntem
la circa 1500-1600 m altitudine. Coborâm la podețul peste pârâul ce curge prin
adânca vale care desparte parcarea de pajiștea unde se află campingul. Îl
traversăm, apoi începem să urcăm prin pădure, pe traseul marcat cu bandă
albastră, urmând Valea Bucurei, între Piciorul Pelegii la est și Pintenu
Slăveiu la vest. Teoretic, până la Lacul Bucura se face circa o oră și
jumătate. După ce iese din pădure, traseul trece prin jnepeniș și ajunge apoi
în golul alpin. Traficul de turiști este destul de intens. Până să ajungem la
Bucura, admirăm în stânga, de la distanță, două lacuri mai mici (probabil Lia
și Ana, la circa 1980 m altitudine). Aproape de Bucura este o intersecție de
poteci. Traseul pe care veniserăm continuă spre nord: urcă încă puțin până pe Curmătura
Bucurii (2206 m altitudine), apoi începe să coboare spre Cabana Gențiana. Tare
mult mi-aș fi dorit să mai urcăm puțin, până pe Curmătura Bucurii, de unde am fi
avut probabil o panoramă superbă, atât spre vârfurile ce o înconjoară, cât și
spre culmile și văile nordice, către Depresiunea Hațegului. Un alt traseu pe
care îmi doresc să mergem într-o excursie viitoare este Circuitul Lacurilor:
Bucura – Lia – Ana – Viorica – Florica – Tăul Agățat (2208 m) – Tăul Porții (2240
m) – Bucurelu. Restul traseelor sunt mai lungi: spre Lacul Zănoaga (cel mai
adânc lac glaciar din România – 29 m; la 1990 m altitudine), sau spre vârfurile
Retezat, Peleaga și Păpușa. Pentru a ajunge la ele, trebuie stat cu cortul la
Bucura, sau trebuie urcat devreme dinspre din Poiana Pelegii. Apropo de
corturi, fiecare din cele aflate pe malul Lacului Bucura este înconjurat de
niște ziduri scunde ridicate din pietre, probabil ca protecție împotriva
vântului. Noi ne așezăm pe pietrele de pe malul lacului și împărțim o
binemeritată conservă de pate, plus obișnuitele dulciuri. Imaginea Lacului Bucura
(2040 m altitudine) înconjurat de vârfurile muntelui este unică. Cu o suprafață
de peste 10 hectare, este cel mai întins lac glaciar din România. La
întoarcere, coborând spre Poiana Pelegii, vedem în zare, spre sud, culmea
Retezatului Mic. Dincolo de Poiana Pelegii, traseul continuă spre sud-est prin
Șaua Plaiu Mic (1879 m) până la Cabana Buta din Retezatul Mic. Ajunși în Hațeg
în căutarea unei benzinării, ne încurcăm puțin pe niște străduțe dintre
blocuri, căci traficul pe arterele principale este blocat din cauza zilelor
orașului, sărbătorite în acel weekend. Unul din felurile de mâncare pe care
gazda ni le pregătise pentru cina din acea seară are la bază ciupercile culese
de noi cu o zi în urmă în drumul spre Gențiana.
Spre Tăul Țapului
Sâmbătă este ultima zi de trasee, căci duminică urmează
să ne întoarcem la București. De această dată, vom pătrunde în munte dinspre
est. Din satul Hobița (534 m altitudine) avem de parcurs 24 km de drum
forestier, pe Valea Râului Bărbat. După circa două ore ajungem la capătul
drumului, care ni s-a părut mai dificil decât cel străbătut cu o zi în urmă
spre Poiana Pelegii, însă cu atenție poate fi parcurs cu aproape orice mașină.
Suntem la Stâna de Râu (1563 m altitudine). Aici există un refugiu Salvamont, lângă
care se poate sta cu cortul și, bineînțeles, o stână. Parcăm înainte de podul
dincolo de care drumul mai continuă încă puțin până la stână. După aceasta,
poteca traversează un platou stâncos și coboară apoi spre pârâu. Pe un stâlp
întâlnim două indicatoare: traseul marcat cu triunghi albastru urcă pe Șaua
Custurii, apoi coboară către Poiana Pelegii, iar cel marcat cu punct roșu urcă
1,5-2,5 ore până la Tăul Țapului. Dincolo de lac, traseul mai continuă urcarea până
la Porțile Închise – una dintre cele mai spectaculoase și dificile porțiuni din
Retezat. Noi urmăm traseul spre Tăul Țapului (2070 m altitudine). Traversăm
pârâul cu grijă, pe pietre, apoi începem să urcăm susținut prin pădure. Marcajul
este destul de prost, semnele sunt rare și șterse, însă întâlnim mai multe
momâi din pietre, ridicate de turiști, la a căror consolidare mai contribuim și
noi pe alocuri. Trecem printr-un luminiș și traversăm o porțiune de bolovani.
Poteca face un cot de 180 de grade, apoi începem o urcare puțin mai abruptă. Văzând
îngrijorarea lui Vio privind siguranța copiilor, hotărâm să ne întoarcem.
Ajunși înapoi în luminiș, facem o binemeritată pauză să culegem afine și mure.
După ce ne potolim cât de cât pofta, începem coborârea prin pădure. Cam cu vreo
30 de minute (estimez eu) înainte sa ajungem la pârâul de unde începuserăm
traseul, într-o zonă cu pământ umed, rădăcini și frunze uscate, Cami alunecă și
cade cu piciorul stâng sub ea, fracturându-și glezna. Încerc să apelez numărul
de urgență din aplicația Salvamont, însă fără succes, deoarece nu avem semnal
(probabil nici funcția de tracking GPS a aplicației nu este funcțională pe
porțiunile unde lipsește semnalul). Renunț să sun la 112 căci realizez cumva că
vom reuși să o coborâm pe Cami înainte ca Salvamontul să ajungă la noi. La
refugiul de lângă stână nu era niciun salvamontist, după spusele turiștilor
care urmau să înnopteze acolo; așa că, dacă nu trimiteau un elicopter (ceea ce
era puțin probabil pentru o fractură de gleznă), ar fi trebuit să ajungă la
Hobița, să parcurgă drumul forestier de 24 km și abia apoi să înceapă urcarea. În
tot acest timp, noi ar fi trebuit să-i așteptăm în pădure, unde probabil ar fi
început să se întunece. Hotărâm așadar să continuăm coborârea pe cont propriu.
Prindem bețele de trekking de o parte și de alta a piciorului lui Cami, improvizând
astfel niște atele. Petrică și cu mine o ținem de subsuori în timp ce ea face
sărituri mici, sprijinindu-se doar în piciorul drept. Înaintăm cu greu, facem
pauze dese, trecem peste niște trunchiuri de copaci căzute și, în cele din urmă,
traversăm pârâul. O lăsăm pe Cami să se odihnească pe o piatră, împreună cu Vio
și copiii, iar Petrică și cu mine mergem să împrumutăm o targă și o pătură de
la stână, să o putem duce până la mașină. Doi turiști de la refugiu ne ajută să
o cărăm cu targa metalică, destul de incomodă pentru Cami, căci scopul ei era
cu totul altul decât transportul de persoane rănite. Când le înapoiem targa,
ciobanii refuză categoric banii cu care doream să-i recompensăm pentru ajutor.
Le mulțumim și începem coborârea pe drumul forestier. Îl parcurgem un pic mai
repede decât dimineață. Ajunși în drumul național, mergem – la sugestia unuia
dintre turiștii care ne ajutaseră să o cărăm pe Cami cu targa – spre Spitalul
de Urgență Petroșani. Foarte amabilă, doamna doctor de la camera de gardă pune,
pe baza radiografiei, un diagnostic exact: fractură bimaleolară, care necesită
operație. Deși este medic generalist, nu ortoped, mă gândesc că are multă
experiență, văzând la viața ei numeroși pacienți accidentați – turiști și,
posibil, mineri. Cami primește niște atele adevărate, fixate printr-un
pansament ghipsat, plus o injecție cu anticoagulant și două pastile pentru
calmarea durerii, să le aibă la nevoie. În drum spre pensiune, înțelegem cu mic
cu mare lecția acelei zile: să nu mergem singuri pe munte și să ne lăsăm pentru
drumul de întoarcere o rezervă suficientă de timp, înainte de lăsarea
întunericului, pentru eventualitatea apariției unor astfel de situații.
Ajungem la pensiune triști și obosiți. Cina pare mai
îmbelșugată, însă nu ne mai bucură. Plătim gazdei pentru sejurul nostru, căci
vrem să plecăm spre casă dimineață devreme, sărind peste micul dejun. La prețul
normal al apartamentului (200 lei), gazda adaugă 30 lei pe noapte pentru un pat
suplimentar (deși nu-mi amintesc să ne fi anunțat că acesta este contracost).
Însă ne calculează micul dejun (care costă 15 lei) și cina (30 lei) doar pentru
un singur copil, deși Ana a avut întotdeauna porția ei de mâncare. O rugăm să
ne permită să lăsăm mașina o săptămână în curtea pensiunii, căci eu nu sunt în
stare să conduc până la București. Urma să venim weekendul următor să o luăm.
Duminică dimineață plecăm cu toții cu mașina lui Vio și
Petrică. Ajunși în București, mergem direct la spital. Doctorul ortoped
confirmă întocmai diagnosticul pus la Petroșani. Luni are loc operația cu
inserție de plăcuță metalică și șuruburi. După două nopți de internare, urmează
o lungă perioadă de recuperare acasă, la pat – inițial mers cu ajutorul cadrului,
fără sprijinirea pe piciorul operat, apoi cu orteză. Plus tratamente de fizio,
kineto și osteopatie. Însă nimic din toate astea nu ne face să renunțăm la
gândul de a ne întoarce în Retezat în următorii ani. Iar unul dintre obiective
va fi, cu siguranță, Tăul Țapului.