31 mai – 3 iunie 2018
Luminița, prietena și gazda noastră de la pensiunea cu același nume din Ciunget, județul Vâlcea, ne-a făcut o invitație de nerefuzat – o excursie în Delta Dunării, avându-i ca ghizi pe Violeta și Dan, niște prieteni dragi, pe care avuseserăm bucuria să-i cunoaștem cu ceva timp înainte, la pensiunea mai sus menționată.
Joi dimineață pornim spre Tulcea împreună cu Luminița și finii noștri, Anca
și Adi. O altă pereche de fini, Anca și Cornel (zis și Piti), plecase deja, împreună
cu David, fiul lor, având un avans de vreo jumătate de oră. Mergem pe autostradă
până aproape de Slobozia. Plătim 11 lei pentru a traversa podul de la Giurgeni,
„neacoperit” de rovinietă din câte se pare. Pe drum, Piti are ghinion și
lovește o vulpe care traversează neglijent șoseaua.
Ajunși în Tulcea, Violeta ne invită acasă și ne așază pe toți la masă,
punându-ne în față delicioasele ei sarmale. Mie îmi dăruiește cu generozitate
un foarte util instrument (pe care-l voi răsfoi în timpul excursiei, dar și
mult timp după aceea, și din care voi cita și în această povestire): „Ghidul
vizitatorului - Rezervația Biosferei Delta Dunării”, coordonat de Petre Gâștescu
și Grigore Baboianu. Violeta va merge cu noi în deltă, în timp ce Dan este deja
în Mila 23, însoțind un grup de turiști elvețieni. Parcăm mașinile în
apropierea Administrației Deltei. Avem noroc și găsim două locuri libere, fără plată,
lângă clădirea bibliotecii județene. Ne luăm bagajele, cumpărăm bilete (38 lei
până la Crișan, iar pentru localnici 10 lei) și ne suim pe navă.
Suntem aproape de capătul celor circa 2.800 km pe care Dunărea îi parcurge de la izvoare până la Marea Neagră (adunând în drumul său peste 120 de afluenți mai importanți). De peste 16 mii de ani fluviul construiește aici una dintre cele mai frumoase delte din Europa și din lume – a treia ca mărime de pe continent (după cea a Volgăi și a Kubanului) și a 22-a de pe Terra. 84% din suprafața propriu-zisă a deltei se găsește pe teritoriul României. După părerea unor oameni de știință, delta s-a format într-un golf al Mării Negre, inițial printr-un cordon litoral care a închis golful transformându-l în liman. Tot în ghid citesc și că delta este o regiune plană, o câmpie aluvială în formare, cu o înclinare mică de la vest la est, din care răsar mai pronunțat Câmpul Chiliei, grindul continental Stipoc și grindurile marine Letea (12 m altitudine) și Caraorman (7 m) – acestea fiind cele mai mari „înălțimi” ale deltei. Pe acestea din urmă s-au dezvoltat păduri de o deosebită valoare floristică. Circa 20% din teritoriul deltei se găsește sub nivelul zero al Mării Negre. Cea mai mare extindere o au suprafețele situate între 0-1 m altitudine (55%). Iar adâncimile cele mai mari se găsesc pe brațe: 39 m Chilia, 34 m Tulcea, 26 m Sfântu Gheorghe, 18 m Sulina. Altitudinea medie a deltei este de 0,5 m. Printre cele mai mari lacuri se numără Dranov, Roșu, Gorgova, Lumina, Isac, Merhei, Furtuna, Matița; cele mai cunoscute gârle sunt Lopatna, Perivolovca, Șontea, iar dintre canale amintim câteva mai importante – Litcov, Sireasa, Eracle, Crișan-Caraorman, Mila 35, Stipoc, Dunavăț, Dranov, Buhaz-Zăton.
În estul orașului Tulcea, admirăm Monumentul Independenței de pe Colnicul
Hora (cunoscut și ca Dealul Monumentului), ce comemorează războiul de
independență față de dominația turcească. Traseul urmează Brațul Tulcea până la
ceatalul Sfântul Gheorghe, locul unde Dunărea se bifurcă în Brațul Sulina și Brațul
Sfântul Gheorghe. Continuăm pe primul dintre ele – Canalul Sulina, devenit cale
navigabilă internațională prin lucrările de regularizare dispuse de Comisia
Europeană a Dunării, realizate în perioada 1858-1902. Atunci au fost corectate
meandre și a fost adâncită albia. Lungimea s-a redus de la 92 km la 64 km.
Volumul de apă și aluviuni a crescut de la 8% la 19%, în defavoarea Brațului
Chilia, care reprezenta 70%. Din cauza aluviunilor depuse la gura brațului s-a
realizat un canal care înaintează în mare circa 10 km, pentru protejarea
navigației. Trecem pe lângă localitățile Partizani, Ilganii de Sus, Vulturu,
Maliuc, Gorgova – în trecut sate cu arhitectură specifică, cu case tradiționale,
zugrăvite în alb și albastru, cu acoperișuri și garduri de stuf. Nu cu mult
înainte să ajungem în Crișan, zărim spre nord Lacul Obretinu Mare.
După vreo două ore și ceva coborâm în Crișan – cel mai lung sat din deltă
(circa 10 km). Domnul George, gazda noastră, ne așteaptă la debarcaderul din „centrul”
satului. Ne suim în barca acestuia și ajungem rapid la pontonul din fața casei
sale. Facem cunoștință cu soția, doamna Nicoleta. După ce ne luăm în primire
camerele ne așezăm la masă. Primul servit este peștele extras din ciorbă și
abia apoi vine „zeama” în care a fiert acesta. Trebuie să spun de la bun
început că pe durata întregii noastre șederi mesele au fost absolut minunate,
îmbelșugate și bazate pe o varietate de pești de Dunăre, gătiți într-o diversitate
de feluri. Am mâncat pește atât la masa principală a zilei, cât și la micul
dejun. De fiecare dată am avut desert, cafea și țuică la discreție. Gazdele
sunt harnice, foarte amabile și discrete. După prânzul întârziat, foarte sățios,
facem cunoștință cu domnul Viorel, cel care ne va plimba cu barca prin deltă în
următoarele două zile. Pornim agale într-o plimbare de voie până în „centrul” satului,
pe îngusta alee asfaltată situată între curțile caselor și malul apei. De la „magazinul
general” facem mici cumpărături. Savurăm o bere rece tolăniți pe băncile de lângă
ponton, admirând apusul și urmărind vapoarele ce urcă sau coboară de-a lungul
fluviului.
Vineri dimineață, prima persoană care mă întâmpină la masa din curtea casei este Dan, despre care cumva înțelesesem eu greșit că ar urma să ni se alăture abia sâmbătă. Mă bucură foarte mult venirea lui. Pe lângă faptul că este o persoană extraordinară și un interlocutor foarte agreabil, Dan știe cel mai bine unde să mergem și ce să vedem în Deltă, așa că nu mai trebuie să-mi bat eu capul cu ce trasee să facem. Ornitolog și fotograf pasionat, lucrând de ani buni în cadrul Administrației Deltei, Dan este un ghid desăvârșit. De bucuria revederii bem împreună o țuică, apoi luăm cu toții micul dejun.
În prima excursie a sejurului mergem să vedem lacurile situate la nord-vest de Crișan. Vizavi de sat, pe malul stâng al Dunării, se pare că ar exista centrul de informare, documentare și educație ecologică Crișan. În apropiere de acesta, lângă cherhana, Dan ne arată obeliscul care a inaugurat tăierea marelui meandru al brațului Sulina, pentru înlesnirea navigației maritime. Refăcut în 1989, el păstrează inscripția originală, pe o placă de cupru. Cotim la dreapta, intrând pe Dunărea Veche (bucla din aval), apoi mergem pe Canalul Bogdaproste care ne duce la lacurile Bogdaproste, La Amiază (Puhaciova), Trei Iezere și Rădăcinos (Covaliova). Canalele sunt străjuite de mase compacte de stuf. De-a lungul traseului nostru, Dan ne povestește cu talent și răbdare despre deltă și ne arată felurite păsări – pelicani, stârci, cormorani, lebede, rațe, egrete etc. Îl roagă pe Viorel să se apropie de zonele în care sunt nuferi sau alte plante interesante. Ne dăm seama cât de norocoși suntem pentru că-i avem cu noi pe Violeta și Dan. Delta se vede cu totul altfel atunci când ai alături asemenea ghizi. Realizăm că le suntem recunoscători pentru acest lucru ori de câte ori ne întâlnim cu alte bărci, în care turiștii au parte probabil de mult mai puține informații și explicații. Micuțul canal Bracliva ne scoate rapid în Canalul Eracle (ce reprezentă calea de acces spre sudul complexului lacustru Matița-Merhei). Ajungem repede în Mila 23 – sat tipic pescăresc, așezat pe partea dreaptă a Dunării Vechi, supranumit Veneția României. Este locul de naștere al marelui campion olimpic la canotaj, Ivan Patzaichin. Pură coincidență, în 2002 când am venit prima dată în deltă, am stat în casa părintească a acestuia. Pe vremea aceea, oferta turistică nu era așa variată și stau să mă gândesc cum om fi nimerit noi la oamenii ăia, căci nu era vorba de o pensiune, ci de o casă particulară. Facem o pauză de cafea la birtul din centrul satului. Apoi ne întoarcem în viteză pe Dunărea Veche (bucla din amonte) care ne scoate în Brațul Sulina, în extremitatea vestică a satul Crișan. Excursia ne costă 50 de lei de persoană (David beneficiază de gratuitate).
Spre seară mergem în plimbare, pe ulița satului, în aval, până la o pensiune în curtea căreia ansamblul folcloric feminin din Crișan (din care face parte și mama domnului George) dă o reprezentație. Doamnele cântă (și dansează) melodii populare în ucraineană, rusă și română. Recunoaștem „Kalinka” dar și „Constantine, Constantine”. Pe drumul de întoarcere auzim șacalii pe celălalt mal al Dunării.
În cadrul rețelei europene Natura 2000, delta adăpostește 29 de habitate din bioregiunea stepică și 3 tipuri de habitate din bioregiunea pontică.
În deltă predomină mediul acvatic, însă mediul terestru este bine reprezentat, prin grindurile Letea, Caraorman, Stipoc, Sărăturile și Câmpul Chiliei. Între cele două medii, acvatic și terestru, se interpune mediul mlăștinos inundabil, cu floră și faună cu posibilități de adaptare alternativă apă-uscat. La contactul dintre apele dulci și cele marine au loc procese fizice, chimice și biologice deosebite, fapt care a determinat considerarea acestor ape costiere ca un ecosistem aparte, numit avandeltă – Golful Musura și Meleaua Sfântu Gheorghe fiind cele mai reprezentative zone ale acestuia.
Ecosistemul apelor curgătoare cuprinde brațele Dunării și o serie de gârle și canale mai importante. Speciile de pești de aici, precum crapul, șalăul, somnul, avatul, morunașul, sturionii de apă dulce (cega, viza), peștii migratori (scrumbia de Dunăre) și sturionii marini (morunul, nisetrul, păstruga) sunt într-un regres evident din cauza calității apei.
Ecosistemul apelor stagnante, în care intră lacurile, gârlele și canalele împotmolite, au floră submersă și plutitoare. Brădișul, ciulinul de baltă, limba broaștei, săgeata apei sunt plante plutitoare cu rădăcini, care cresc la marginea lacurilor, în timp ce lintița, peștișoara, rizacul, mătasea broaștei sunt plante plutitoare fără rădăcină. Ca specii de pești, amintim crapul, linul, plătica, roșioara, carasul, bibanul, știuca, șalăul, somnul. Pe o parte dintre ele le-am avut în farfurie, la micul dejun sau la masa de prânz.
Ecosistemul suprafețelor mlăștinoase și inundabile (al stufăriilor și plaurului) este dominat de o vegetație constituită preponderent din stuf, iar spre grinduri cresc papură, rogoz, pipirig, stânjenei galbeni, izmă de baltă, salcie cenușie. De regulă, stufărișurile înconjoară lacurile sau complexurile lacustre pe care cu timpul le invadează. Un loc aparte îl ocupă formațiunile de plaur – un amestec de rizomi de stuf, ierburi, resturi organice și de sol – de obicei plutitoare. Aceste suprafețe constituie locul de depunere a icrelor și de dezvoltare a puietului de pește, dar și habitat pentru unele mamifere și reptile. De asemenea, multe dintre păsările pe care ni le-au arătat Violeta și Dan cuibăresc în aceste zone: rața (moțată, roșie, cu ciuf, mare), gâsca de vară, egreta (mare, mică), stârcul (cenușiu, de noapte), pelicanul (comun, creț), lebăda mută, ibisul sau țigănușul. O răspândire mai recentă o are fazanul. Multe specii valoroase trăiesc în ariile strict protejate. Dintre acestea, zona Roșca-Buhaiova adăpostește circa 2.000 de perechi de pelican comun și 300 de perechi de pelican creț. Dintre mamifere amintim vidra, nurca europeană, hermina mică, mistrețul, pisica sălbatică, vulpea cu burtă, iepurele. Recent au emigrat și s-au adaptat rapid câinele enot, bizamul și nutria (mai rară).
Ecosistemul grindurilor se axează pe grindurile fluviatile, care în trecut erau domeniile sălciilor – însă din păcate acestea au fost defrișate în mare parte. Pe alocuri sălciile încă mai formează adevărate galerii pe brațele și canalele mai mari. Însă grindurile marine sunt cele care prezintă un tablou floristic mai complex și mai interesant. Pe grindurile Letea și Caraorman, cu un relief nisipos sub formă de dune, s-au dezvoltat pădurile de stejar în amestec cu liane. Aceste păduri se dezvoltă în depresiunile dintre dune sub formă de pâlcuri (numite hasmac). Întâlnim arbori (stejar, frasin, ulm, plop alb, cenușiu și tremurător), arbuști (porumbar, păducel, măceș, dracilă, lemn câinesc, cătina roșie și albă), plante agățătoare (vița de vie sălbatică, iedera, hameiul, precum și o liană cu lungimea de până la 25 m). Aici trăiesc vipera, șopârla de nisip, vulturul codalb, bufnița mare.
Din păcate, ecosistemele apelor stagnante, ale stufărișurilor și grindurilor fluviatile au suferit modificări majore din cauza construirii unor incinte îndiguite pentru culturi agricole (Pardina, Sireasa, Carasuhat, Murighiol-Dunavat), plantații silvice (Păpădia, Rușca, Carasuhat, Murighiol) și crescătorii piscicole, care la nivelul anului 1991 reprezentau circa 30% din suprafața deltei românești. Unele dintre aceste amenajări sunt prevăzute a fi reintegrate în regimul hidrologic natural.
Rezervația Biosferei Delta Dunării este structurată în zone strict protejate, zone tampon și zone economice (care includ și zone de reconstrucție ecologică). Cele 20 de zone strict protejate sunt: Roșca-Buhaiova, Pădurea Letea, Lacul Răducu, Lacul Nebunu, Vătafu-Lunguleț, Pădurea Caraorman, Sărături-Murighiol, Arinișul Erenciuc, Insula Popina, Sacalin-Zătoane, Periteașca-Leahova, Capul Doloșman, Grindul Lupilor, Istria-Sinoie, Grindul Chituc, Lacul Rotund, Lacul Potcoava, Lacul Belciug, Insula Ceaplace, Insulele Prundu cu Păsări.
Primele atestări arheologice din deltă sunt movilele funerare de la Chilia Veche și Murighiol care datează din epoca bronzului (cca. 3000-500 ani î.Hr.). Așadar, amatorii de ruine vor găsi multe obiective istorice în vecinătatea rezervației: Cetatea Aegyssus (situată pe colnicul Hora din Tulcea), Cetatea Halmyris (Murighiol), Cetatea Orgame / Argamum (Capul Doloșman - Jurilovca), Cetatea Dinogeția (Garvăn, comuna Luncavița), Cetatea Noviodunum (Isaccea), Cetatea Enisala / Heracleea (comuna Sarichioi), Cetatea Proslavița (comuna Nufăru), Cetatea Histria (Istria), sau urmele cetății romano-bizantine Salsovia (Mahmudia). În prezent, populația românească are o proporție de circa 80%, la care se adaugă ruși lipoveni, ucraineni și turci-tătari (peste 14 etnii coabitează aici).
Sâmbătă dis-de-dimineață luăm rapid micul dejun apoi plecăm în viteză spre Pădurea Letea. Pusă sub ocrotire în 1930, pădurea a fost desemnată recent zonă cu protecție integrală, accesul fiind permis doar cercetătorilor și grupurilor specializate însoțite de reprezentanți ai administrației rezervației. Mergem spre Sulina și facem stânga pe Dunărea Veche (bucla din aval). De aici intrăm pe Canalul Magearu, străjuit de stuf, cu zone de nuferi și multe păsări, datorită vecinătății cu zona strict protejată Lacul Răducu. Spre capătul acestuia, Viorel o ia pe o scurtătură îngustă care ne scoate în Canalul Letea, cu puțin înainte de debarcaderul principal din satul cu același nume. Letea este una din cele trei localități (alături de C.A. Rosetti și Sfiștofca) care s-au dezvoltat pe grindurile nisipoase ce au constituit prima barieră de închidere a fostului liman fluviatil al Dunării, în urmă cu circa 12 mii de ani. Dan aranjase să fim așteptați aici de o mașină de teren. Am făcut prima oprire între Letea și satul vecin, C.A. Rosetti, pentru a vizita Lacul Sărat – o curiozitate a deltei. Dan ne sfătuiește să urcăm încet duna de nisip din apropiere. Nu pentru a nu speria păsările, așa cum crezusem inițial, ci pentru a ne asigura că nu sunt tauri dincolo de ea. Ne întoarcem la mașină, care ne duce în trombă la nord de satul C.A. Rosetti, pe lângă marginea îngrădită a Pădurii Letea. Oprim la o poartă de pe latura de est a acesteia. Mai departe, drumul de pământ continuă spre nord, până la capătul pădurii, și ajunge la Periprava, localitate tipică de pescari, cu case tradiționale, situată pe Brațul Chilia. Noi intrăm pe poartă și mergem pe o potecă ce intră puțin în pădure – în zona aflată în afara ariei de protecție integrală. Trecem un podeț peste o mini-mlaștină și ajungem la o dună de nisip. Ne atacă țânțarii, însă loțiunea preparată de Cami pe bază de uleiuri esențiale este eficientă – ține la distanță insectele și calmează mâncărimile provocate de înțepăturile acestora. Din păcate, pe acest scurt traseu nu întâlnim prea multe liane și stejari seculari (sau cel puțin eu nu am văzut). Practic nimeni nu te oprește să mergi mai departe prin pădure, însă am înțeles că teoretic este ilegal să continui dincolo de poteca amenajată. Ne bucurăm că am avut ocazia, Cami și cu mine, să ne plimbăm mai mult prin pădure, cu muți ani în urmă, atunci când încă nu era zonă strict protejată.
Pădurea Letea (2.825 ha) este așezată pe grindul cu același nume – unul dintre cel mai vechi ale Deltei. Aici sunt prezente două tipuri de habitate: vegetație forestieră ponto-sarmatică, cu stejar pufos, precum și dune fixate cu vegetație herbacee perenă (dune gri). Ocupă un relief puțin mai înalt față de restul Deltei, cu dune fluvio-marine paralele cu litoralul, care găzduiesc pădurea cu același nume ce reprezintă un tip particular de vegetație. Aceasta pădure se dezvoltă în spațiul dintre dune, sub forma unor fâșii (hasmac) late de 10-250 m și despărțite de spinările dunelor. Este alcătuită din stejarul de luncă, stejarul brumăriu, plopul alb, plopul negru, frasinul de luncă, frasinul de baltă, părul, teiul alb, ulmul și mai rar arinul negru. O caracteristică a zonei o constituie abundența plantelor cățărătoare care conferă pădurii un aspect subtropical. Pădurea se extinde în mod natural prin speciile de avangardă (porumbar, cătina roșie, cătina albă), care pe unele porțiuni către litoral se dezvoltă luxuriant alcătuind adevărate baraje impenetrabile. Există și specii rare, ca volbura de nisip, brândușa de nisip și câteva specii de orhidee. Aici trăiesc circa 500 de specii de insecte și 120 de tipuri de păsări, din care 70 sunt potențial cuibăritoare, printre care și vulturul codalb.
În întreaga deltă, dintre cele 331 specii de păsări se apreciază că 174
sunt clocitoare, celelalte fiind oaspeți de iarnă și de pasaj primăvara și
toamna. După originea geografică, păsările aparțin următoarelor tipuri:
european, mediteraneean, siberian, mongol, arctic și chinezesc. 12 specii de
păsări sunt ocrotite de lege, unele fiind monumente ale naturii (pe care de
dispariție). Păsările ocrotite sunt albe (pelicanul comun, pelicanul creț,
lopătarul, egreta mare, egreta mică, lebăda mută, lebăda cântătoare) și
policrome (piciorongul, ciocîntorsul, călifarul alb, călifarul roșu, vulturul
codalb). Alte trei specii sunt avute în atenție pentru a fi incluse pe lista
celor protejate (cocorul, șoimul dunărean, pasărea ogorului). Dintre speciile
de păsări care iernează în deltă, și mai ales în complexul Razim-Sinoie,
menționăm gâsca cu gât roșu, rața, gârlița, lișița și lebăda.
Când noi ne întoarcem către sat, mai multe mașini de teren, pline cu turiști,
se îndreaptă spre poarta de acces a pădurii. Ne plimbăm puțin prin centrul
satului C.A. Rosetti. Preotul prezintă Biserica Adormirea Maicii Domnului unui
grup pestriț de turiști însoțiți de un ghid grăbit. Apoi mergem în satul Letea.
Vedem mănăstirea doar pe dinafară, căci este închisă, iar preotul este la un
parastas în sat. O luăm la pas până la casa doamnei Viorica, unde este mare
aglomerație de turiști veniți pentru masa de prânz. Cunoscându-l pe Dan,
Viorica ne prezintă peste drum o pensiune pe care o construiesc niște
investitori și pe care o va administra ea. Întorși în Crișan, plătim lui Viorel
50 de lei de persoană pentru excursia la Letea.
După ce mâncăm de prânz, plecăm din nou – cam pe la ora cinci. De data
asta, la sud-vest de Crișan. Peisajul se schimbă, cu vegetație mai deasă și apă
parcă mai limpede pe canalele înguste, puse în valoare de lumina după-amiezii. Din
Canalul Lung (Malafeica) se desprinde Canalul Obretinciuc care ne duce în Lacul
Obretinu Mic. Acesta este lung, însă mult mai mic decât fratele său, Obretinu
Mare, situat la nord, dincolo de Brațul Sulina. Continuăm spre sud, prin
Canalul Gârla lui Cap de Lemn, până în Lacul Obretinciuc. De aici ieșim în
Canalul Litcov. Acesta a fost realizat în perioada 1929-1935 prin reprofilarea
unor gârle naturale și a purtat numele Canalul Regele Carol al II-lea. Canalul
străbate de la vest la est spațiul dintre brațele Sulina și Sfântul Gheorghe,
constituind sursa de alimentare cu apă a complexului lacustru Gorgova-Uzlina. Un
canal foarte îngust ne duce în Lacul Cuibul cu Lebede (Cuibida). Apoi ne întoarcem
pe Canalul Crișan-Caraorman până la extremitatea din amonte a localității Crișan.
Acesta este un canal artificial construit pentru a transporta nisipul ce
trebuia exploatat din dunele de nisip cuarțos din preajma Pădurii Caraorman. Excursia
de seară a costat 25 lei de persoană (în preț a intrat și niște scrumbie afumată
din partea lui Viorel).
Din păcate nu mai avem timp să ajungem la Sfântul Gheorghe, localitate
situată la capătul celui mai vechi braț, cu o lungime de 109 km. Între 1980-1990,
Brațul Sfântul Gheorghe a suferit modificări prin rectificarea meandrelor,
scurtându-se la 70 km. Transportă circa 23% din volumul de apă și aluviuni.
Înainte de vărsarea în mare se desprinde un alt braț, pe partea dreaptă, care
la rândul lui se bifurcă în Gârla de Mijloc și Gârla Turcească. Ambele debușează
într-un golf numit Meleaua Sfântu Gheorghe, rezultat din apariția (în 1897) și
dezvoltarea insulelor Sacalin, care în prezent s-au unit cu continentul formând
o peninsulă de 19 km lungime.
Seara facem o scurtă plimbare până la canalul îngust din spatele casei. Apoi ascultăm povestea spumoasă a domnului George, un talentat narator, cu mult haz și nenumărate vorbe de duh („mai bine cum o fi, decât deloc”), despre cum a cunoscut-o și cum s-a căsătorit cu doamna Nicoleta.
Duminică dimineață plătim cazarea și mesele: 60 lei camera, 15 lei micul dejun, 35 lei cina - bani pe care gazdele îi merită cu prisosință. Drumul către Tulcea este aranjat de Dan, cu barca lui Octavian - mai mare și mai confortabilă. Destinația pe care Dan o are în vedere este Lacul Miazăzi. Dacă am înțeles corect (căci nu-l prea auzeam pe Octavian din cauza zgomotului motorului), cred că am mers pe Canalul Dovnica, iar apoi am încercat să intram pe Eric, un canal extrem de îngust, în care ne-am împotmolit. Moment în care Piti și Anca și-au asumat sarcina de a balansa barca până când Octavian a reușit să dea în marșarier. Ca urmare, a trebuit să facem un ocol, revizitând lacurile Bogdaproste și Trei Iezere. Am ajuns în final pe Lacul Miazăzi (sau Polideanca sau Băclăneștiul Mic), în gura căruia se află casa lui Nea Simion. Nefiind satisfăcut de numărul de nuferi și păsări, Dan l-a rugat pe Octavian să ne ducă la Lacul Lungu (Dolha) – un paradis de păsări și flori. Ne-am mișcat cu barca printre cuiburi cât de încet am putut, însă tot am deranjat păsările vigilente. Una dintre ele, cred că era o chirighiță, a vrut să o „atace” pe Cami (care se ridicase în picioare pentru a fotografia), simțindu-ne drept o amenințare pentru noua generație de pui.
Ne întoarcem pe Canalul Eracle în Mila 23. Din Dunărea Veche intrăm pe Canalul Olguța, apoi pe Gârla Șontea, de-a lungul cărora vedem stufăriș, nuferi și pâlcuri de sălcii și nuferi și admirăm tufele imense de viță de vie sălbatică.
Traseul trece prin vecinătatea Lacului Furtuna (de unde zboară adesea pelicani, lebede și cormorani) și apoi pe lângă intrarea în Lacul Băclăneștii Mari (care oferă o priveliște interesantă și poate prilejui, de asemenea, întâlnirea cu grupuri de pelicani, lebede, lișițe și corcodei). Ne apropiem de zona strict protejată Lacul Nebunu, una dintre cele 20 de arii cu protecție integrală de pe teritoriul rezervației. Lacul nu este accesibil turiștilor însă dacă barca încetinește la trecerea prin fața intrării se poate vedea o parte a acestuia. Găzduiește stufărișuri, plaur, sălcii, liane și alge. Aici trăiesc 23 specii de pești și 100 specii de păsări - pelicani, lebede, cormorani, egrete, stârci (galben, de noapte, de cireadă, cenușii), țigănuși, lopătari, lișițe și corcodei. Lacurile Ligheanca, Băclăneștii Mari, Furtuna, Meșteru, Tătaru și Nebunu (Durnoi), împreună cu gârlele de legătură formează complexul lacustru Șontea-Furtuna, unul din cele șapte ale rezervației.
Intrăm pe Canalul Mila 35. Făcând legătura dintre Tulcea și Brațul Chilia, Canalul Mila 35 a fost deschis în 1985 pentru scurtarea drumului către amenajarea agricolă Pardina (cea mai mare din deltă). Parcurgând canalul străjuit de sălcii și plopi, turiștii pot vedea specii de stârci (cenușiu, galben, de noapte), țigănuși și cormorani, care trec în zbor din colonia de păsări de pe Lacul Purcelu. Chilia este cel mai tânăr și cel mai lung (120 km) dintre brațele Dunării, cu multe ramificații și ostroave, dar și cel mai mare dintre acestea – din punct de vedere al debitului lichid preluat din Dunăre (peste 50%). În evoluția sa a format câteva delte secundare: prima în Depresiunea Pardina, a doua după localitatea Chilia Veche și a treia, în desfășurare, după Periprava. Canalul Mila 35 ne scoate în Brațul Tulcea. Plătim lui Octavian 250 lei pentru benzină și 100 lei pentru serviciile sale.
Ajunși în Tulcea, ne suim în mașini și ne oprim acasă la Violeta și Dan. Le mulțumim pentru faptul că excursia a avut un farmec aparte datorită lor. Mâncăm ciorbă de perișoare și delicioasele sarmale. Pe drumul spre București, Piti are ghinion din nou, luând amendă pentru vreo 2-3 km peste limita de viteză. Este aglomerație pe autostradă, ca după fiecare weekend prelungit. Waze ne scoate pe DN 3, vechiul drum spre mare, însă și acesta este blocat complet. Ne întoarcem pe autostradă și intrăm în București cu o oră mai târziu decât estimarea inițială. Într-un final ajungem la autogara Militari, unde Luminița reușește să prindă la limită autobuzul spre Râmnicu Vâlcea (probabil ultimul din acea seară).
