DE 1 MAI IN THASSOS (1-4 mai)
În weekendul prelungit de 1 Mai am vrut să aruncăm o
privire sumară pe Thassos, cea mai nordică din cele circa 2.000 de insule ale
Greciei (doar vreo 200 se pare că ar fi locuite), a doisprezecea ca suprafaţă şi
cea mai apropiată de România, supranumită insula de smarald. Suntem cu Vio
(sora lui Cami) şi Petrică şi cu cei doi copii ai lor, Ana şi Matei, precum şi
cu Ioana şi Bogdan, de la Maxi Tourism, cei care ne-au aranjat cazarea în
Potos, mica staţiune în sudul insulei din Marea Egee.
Destinaţie turistică la modă, Thassos se adresează cu
predilecţie familiilor cu copii, vara fiind probabil destul de aglomerat pe
aici. Apreciez că într-o săptămână se pot vedea cele mai importante obiective
turistice ale insulei, frecventată preponderent de români şi bulgari datorită
distanţei scurte până la ea. Insula de formă circulară are o lungime de circa 22 km de la est la vest şi vreo 27 km de la nord la sud, cu
o circumferinţă de circa 100 km. Un drum de coastă face înconjurul
insulei. În centrul ei se află Muntele Ipsarion, înconjurat în toate părţile de
dealuri acoperite cu păduri bogate de pini, brazi, castani sălbatici, platani
uriaşi şi grădini de măslini. Rămâne una dintre cele mai verzi insule din
Grecia, deşi pădurile sale au fost grav afectate de incendiile devastatoare din
anii ’80-90. De jur-împrejurul insulei sunt
multe fâşii de plajă, mai scurte sau mai lungi, mai late sau mai înguste, iar
printre stânci sunt ascunse numeroase plaje mici şi pitoreşti. Există benzinării la tot pasul (cu preţuri bune, mai mici
decât în România) şi supermarketuri. Infrastructura turistică este relativ bine
dezvoltată. Se pot face scufundări, parasailing şi croaziere în jurul insulei.
În fiecare dintre cele două zile de plimbări pe insulă am parcurs câte 100
km.
Vremea la început de mai a fost foarte bună, cu două
excepţii în zilele în care am fost pe drum: joi după-amiază avem parte de o
ploaie torenţială pe autostrada din Grecia, iar duminică după-masă, în
Bulgaria, prindem ploaie în apropierea lacului de acumulare Zhrebchevo, apoi
grindină la intrarea în Veliko Tirnovo. Pe insulă a fost cald, multă lume la
plajă şi destui temerari care făceau baie în mare.
Una dintre cele două linii de ferryboat care face
legătura cu continentul pleacă din Keramoti şi ajunge în nordul insulei, în capitala
acesteia, oraşul Thassos (cunoscut şi ca Limenas sau Limin). Potos, localitatea
în care stăm noi, se află diametral opus, în sudul insulei. Fost sat pescăresc, situat la circa 45 km de Limenas, staţiunea Potos este
populară şi animată, probabil foarte aglomerată vara, cu o plajă nisipoasă
destul de lungă, o mare puţin adâncă şi o superbă panoramă spre Muntele Athos.
Joi după-amiază coborâm de pe ferryboat, părăsim Limenasul şi urmăm drumul pe
coasta de vest, în sens invers acelor de ceas. La vreo 2 km dincolo de
Limenaria, al doilea oraş ca mărime al insulei, chiar la intrarea în Potos dăm
de complexul Alexandra Beach (www.alexandrabeach.gr). Formalităţile de
cazare a familiei Vio & co. durează destul de mult, căci grecii de la
recepţie nu au niciun motiv de grabă. Iar nenea cu „maşinuţa” care cară
bagajele turiştilor prin interiorul complexului, din parcare în cameră, se lasă
şi el aşteptat. Familia îşi ia în primire camera şi rămâne să se acomodeze, iar
noi mergem până în celălalt capăt al micuţei localităţi, unde se află hotelul boutique
Astir Notos (www.astirnotos.gr). La circa 250 m de plajă şi incomparabil mai mic (doar
vreo 20 de camere) decât resortul Alexandra Beach.
Parcăm maşinile în livada de măslini din faţa hotelului şi urcăm în camere.
Luăm cina la parterul hotelului, plin pentru moment aproape numai cu români. Mare
parte din ei pleacă sâmbătă dimineaţă, la capătul unei şederi de o săptămână,
înlocuiţi fiind de greci veniţi pe insulă peste weekend. Pe seară mergem pe jos,
traversând întreaga localitate, până la Alexandra Beach, unde ne întâlnim cu
Vio, Petrică şi copiii. Petrecem seara pe şezlongurile de pe plaja hotelului,
în jurul unei sticle de ţuică şi a uneia de vin.
Vineri dimineaţă, după micul dejun, pornim din Potos spre
Limenas pe coasta de est a insulei, în sens opus acelor de ceas. Drumul este
foarte bun, destul de larg în cea mai mare parte a sa, cu ceva serpentine,
deloc periculoase. Şerpuieşte adesea pe malul mării, aşa că priveliştea este
deosebită.
Prima noastră oprire este la Peninsula Aliki. Din ce am
citit pe net, istoria fostului cătun pescăresc începe tocmai din secolul 7 î.Hr., astfel că ruinele antice din situl
arheologic de aici reprezintă una dintre atracţiile turistice. Există două
golfuri foarte pitoreşti la Aliki, câte unul pe fiecare parte a peninsulei, ambele
având o plajă mică şi cochetă. Noi ne plimbăm agale
pe plaja cu nisip fin din golful de vest, unul dintre cele mai frumoase de pe
insulă. Apa limpede şi calmă are nuanţe de albastru, verde şi turcoaz,
iar panorama de aici este deosebită. De-a lungul plajei sunt înşirate câteva
taverne. Dincolo de plaje, în extremitatea
peninsulei, cele două golfuri străjuiesc o mică limbă de pământ care urcă către
un pinten de munte din marmură ce înaintează în mare. Aici se află vestita carieră
antică de marmură, scufundată parţial în apa mării, care a fost exploatată timp
de vreo 14 secole. În capătul plajei, urmăm alene cărarea ce urcă pe un
promontoriu şi admirăm la umbra pinilor puzderia de flori multicolore din jurul
nostru, îndreptându-ne spre cariera abandonată de marmură de la Capul Aliki. Aruncăm un ochi în capela amenajată într-o mică
grotă la câţiva metri sub potecă. În scurt timp, peisajul se schimbă şi din
mijlocul pinilor ajungem într-un ţinut alb, de marmură. Blocuri gigantice ale
fostei cariere stau abandonate pe mal. În extremitatea sudică, cu puţin curaj
şi încălţări adecvate te poţi plimba prin apa mică ce acoperă porţiunea
carierei aflată sub nivelul mării. Cărarea pe care veniserăm dă ocol capului
stâncos. Însă străbate un peisaj mai bolovănos spre golful de pe partea de est
a peninsulei, aşa că decidem să ne întoarcem pe acelaşi drum. Se pare că din
spatele tavernelor pornesc scurtături prin pădure, pe care se poate ajunge rapid
la carieră, la situl arheologic şi la plaja din estul peninsulei, fără să se
mai ocolească pintenul stâncos.
Plecăm de la Aliki şi, cu vreo 10 km înainte de capitala
Limenas, trecem pe lângă Potamia, un sat la poalele Muntelui Ipsarion. Ca o paranteză, din Potamia începe unul din traseele ce urcă
pe vârful de 1.200 m înălţime. Am citit pe net că se merge cu maşina până
dincolo de ieşirea din sat, apoi se continuă pe jos. Traseul este uşor
şi lin, cu ocoluri mari, având doar un urcuş mai solicitant spre final. Nu prezintă un grad mare de dificultate şi nici pericolul
prăpăstiilor sau al animalelor sălbatice. Este bine marcat, pitoresc, cu
locuri de popas şi băncuţe aşezate la umbră, cu
peisaje superbe pe măsură ce altitudinea creşte. Spre est se vede vestita plajă
Golden Beach, iar pe partea vestică se poate observa şoseaua ce porneşte din
Skala Maries, se transformă în drum forestier dincolo de satul Maries, trece pe
lângă Lacul Maries (Genna) şi urcă până aproape de vârf, fiind accesibil doar maşinilor
de teren pe ultima sa parte. Pe hartă am văzut mai multe drumuri forestiere
care brăzdează muntele, folosite mai ales de
localnici. Durata traseului ce urcă pe vârf variază de la două la trei
ore şi jumătate, însă la coborâre se poate scoate un timp mai bun. De pe vârf priveliştea este senzaţională, aşa că va trebui să ajungem
acolo în viitoarea noastră excursie pe insulă.
Din Potamia urcăm în Panagia, sat de munte tradiţional,
mic şi pitoresc, situat la circa 300 m altitudine, la 7-8 km de capitala Limenas. Şoseaua ce dă ocol
insulei trece chiar prin mijlocul satului cu străzi înguste, pline de
flori. Găsim cu greu locuri libere în mica parcare din apropierea piaţetei
centrale, care are în centru un platan uriaş, vechi de 500 de ani. Multe taverne
şi magazine de suveniruri, satul fiind vestit, din câte am citit, pentru
dulceţuri de nuci verzi, smochine şi dovlecei. La mică distanţă de piaţetă
găsim vestita fabrică de ulei. Intrarea în magazinul unde se vând produsele
acesteia este străjuită de-o scoarţă de măslin milenar (măslinii pot trăi şi 3.000
de ani). Găsim mare aglomeraţie în magazin, aşa că ne încercăm norocul în
spatele acestuia, într-un soi de muzeu al micuţei fabrici despre care se spune
că produce ulei în mod tradiţional, prin stoarcere. Admirăm şi fotografiem
câteva dintre utilajele vechi care dau uleiul de măsline atât de renumit. Din
păcate, nu avem timp să explorăm satul, să ne plimbăm pe străduţele pe care
curg izvoare naturale frumos amenajate.
Dincolo de Panagia, chiar înainte de a intra
în oraşul Thassos, admirăm din mersul maşinii o parte din impresionanta carieră
de marmură. Apoi facem dreapta spre Makryammos Bungallow
Resort. În interiorul complexului de patru sau cinci
stele, coborâm cu maşina până aproape de frumoasa plajă, cu nisip alb fin.
Intrarea în apă este lină, fără pietre. Străbatem plaja şi ajungem la stâncile mari de marmură din mini-parcul amenajat pe un mic
promontoriu la malul mării. Tot în incinta complexului există o mică rezervaţie
cu păuni şi căprioare. Nu mai avem timp să
mergem şi la Marble Beach (Saliara). Chiar înainte de intrarea în resort se făcea
la dreapta un drum forestier, pe care se merge drept circa 3-5 km (vreo 10
minute) şi se ajunge la o fâşie de plajă sălbatică, neamenajată, fără
taverne, înconjurată de păduri de pin şi acoperită
cu pietricele albe din marmură. Apa mării, cu o culoare ireal de frumoasă, creşte
brusc în adâncime. Am citit că răsăritul dă apei şi marmurei de pe plajă o
nuanţă roşiatică. Nu am mai intrat nici în Limenas, capitala insulei aflată cam
la vreo 10 km de continent. Am fi putut vizita o parte din vestigiile sale
istorice, împrăştiate pe tot cuprinsul oraşului. M-ar fi interesat mai ales
cele de pe dealul ce-l mărgineşte în partea de est, aproape de Makryammos:
castelul medieval genovez, precum şi teatrul antic, construit din marmură în
secolele 5-3 î.Hr., cu o capacitate de două-trei mii de persoane şi cu o
minunată panoramă, apreciat pentru acustica sa şi folosit şi în prezent, pe
timpul verii.
De la complexul turistic Makryammos ne întoarcem spre
Potos pe acelaşi drum, pe coasta de est. Înainte să intrăm în Panagia, o luăm
la stânga, coborâm nişte serpentine şi ajungem în Skala Panagia. De aici şi până
la Skala Potamia se întinde Golden Beach, una dintre cele mai populare plaje
ale insulei şi probabil cea mai lungă, cu Steag Albastru, ideală pentru
familiile cu copii. Este nisipoasa, frumos amenajată,
iar intrarea în apa extrem de clară este lină. Dacă am înţeles bine, partea de
nord a plajei se mai numeşte şi Chrysi Ammoudia. Noi
mergem în capătul sudic, la Skala Potamia, plaja fiind aici mai largă şi cu nisip
fin în cea mai mare parte. Sunt multe taverne la marginea plajei, însă puţine
deschise la început de mai. Căutăm iniţial terasa Korali, despre care citiserăm
pe net, însă renunţăm şi ne oprim la prima tavernă care ni se pare ok dintre
cele deschise – Theagenis Sofia, în apropiere de clădirea Tarsana, construită
în secolul 19 de către călugări de la Muntele Athos. Proprietarii tavernei
vecine curăţă mica grădiniţă dintre terasă şi plajă, pregătind-o pentru sezonul
estival. În această zonă a plajei, îngusta stradă asfaltată desparte tavernele
de micile lor terase de la marginea plajei. După masă, ne oprim la
Melistalakto, un magazin cu produse tradiţionale artizanale, lipit de taverna la
a cărei terasă mâncaserăm. Cumpărăm ulei de măsline extravirgin thassian, halva
handmade şi altele. Vânzătoarea, doamna Efi, este amabilă, vorbăreaţă, plăcută.
Pare că ştie ce vinde, ne dă să gustăm o sumedenie de bunătăţi şi dăruieşte
fiecărei familii câte un mic cadou. Oferta magazinului este foarte bogată: măsline,
miere (de pin, portocal, castan, cimbru), fructe conservate în miere şi sirop,
lichior de fructe, vinuri, ceai (de şofran), ierburi uscate şi mirodenii, oţet
balsamic, fructe uscate şi confiate, rahat grecesc, tahini, nuci prăjite şi
caramelizate, gemuri handmade, biscuiţi tradiţionali şi batoane de susan, ciocolată
şi nuga handmade, alte dulciuri tradiţionale, uleiuri esenţiale. Săpunul natural,
obţinut manual prin metode tradiţionale din ulei de măsline, are diverse arome,
însă nu este exagerat de parfumat. Ne despărţim pentru moment de Vio, Petrică
şi copii, care se retrag la hotelul lor din Potos pentru somnul de după-amiază
sau pentru o baie în piscină. Rămânem cu Ioana şi Bogdan şi mai facem câţiva paşi
pe îngusta stradă ce străjuieşte plaja, spre Skala Panagia. Avem în dreapta
marea, iar în stânga se profilează silueta masivă a Muntelui Ipsarion. Găsim închis la terasa Korali, însă alături de ea taverna Krambousa
este deschisă şi deja foarte animată.
Dincolo de Kinira, un sat liniştit la vreo 20
km de capitala Limenas, ar fi trebuit să căutăm drumul care
coboară la Paradise Beach, una dintre cele mai
frumoase plaje ale insulei. Situată la vreo 2 km de sat, la umbra pădurilor de
pin, plaja largă şi sălbatică este înconjurată de stânci pline de vegetaţie. Nisipul
este fin iar apa este mică pe zeci de metri spre larg. Am înţeles de pe net că
s-ar putea coborî cu maşina pe un drum în serpentine, tăiat în stâncă, lung de
vreo jumate de kilometru sau se poate lăsa maşina în parcarea de lângă şosea şi
se merge pe jos. Nu ştim exact de unde începe drumul şi care este starea
lui, aşa că renunţăm. În faţă se vede insula Kinira, nelocuită,
proprietate privată din câte am citit. Undeva între Kinira şi Aliki, în
sud-estul insulei, ar mai exista un loc deosebit, la care se coboară tot pe
nişte serpentine: Golful Agios Ioanis - cu stânci, păduri de pin şi lespezi de
marmură ce răsar din apă. Tot în zonă, în apropiere de Aliki, ar fi şi plaja
Livadi, liniştită, amenajată printre stânci.
Trecem de Aliki şi oprim la Mănăstirea Arhanghelul Mihail.
Aşezată semeţ pe vârful unei stânci deasupra mării, cea mai mare şi mai
cunoscută mănăstire din Thassos are o privelişte superbă spre mare şi spre Muntele
Athos. A fost construită în secolul 18 şi adăposteşte fragmente din cuiele cu
care a fost crucificat Iisus Hristos. Nu are taxă de vizitare, însă ţinuta este
obligatorie, femeile neavând voie în pantaloni. Văzuserăm lume multă în jurul
prânzului, însă spre seară erau mult mai puţini vizitatori. Biserica este mică,
însă se construieşte alta mult mai mare şi impunătoare. Se află într-o curte interioară,
cu garduri înalte şi poarta încuiată, aşa că nu-i putem zări decât partea superioară,
cu multiple cupole. Curtea mănăstirii este plină de vegetaţie şi flori frumoase.
Înainte să ajungem în Astris pândesc eventualele indicatoare
spre piscina naturală Gyola. Din câte citisem, nu se ajunge foarte uşor aici, drumul
fiind destul de rău. Se pare că accesul cu maşina, până la un anumit punct, se
poate face pe două drumuri neasfaltate, care se unesc la un moment dat. Piscina
s-a format probabil prin prăbuşirea plafonului unei mici peşteri şi este
alimentată cu apă de valurile mării. Are circa 10 m în diametru, iar adâncimea
apei este de 4-8 m. Piscina nu comunică direct cu marea, căci le despart vreo 50
cm de stâncă, astfel încât apa sa este mai caldă decât cea a mării. Adăugăm şi
Gyola pe lista obiectivelor pe care vrem să le vedem cu ocazia următoarei
noastre excursii în Thassos. Astris este recunoscut pentru numeroasele vestigii
antice, la doar câţiva kilometri de sat aflându-se ruinele unui oraş antic
descoperit de curând, despre care se crede că ar putea fi o dovadă a existenţei
legendarei Atlantida. În apropierea localităţii se află numeroase plaje. Noi ne
oprim pentru câteva minute, dincolo de Astris, la plaja Psili Ammos, mică
şi izolată, imediat lângă şosea, sub un deal împădurit, cu nisip fin şi intrare
lină în mare. La mică distanţă de Psili Ammos, cu puţin
înainte de a intra în Potos, ne oprim din nou şi ne plimbăm agale prin complexul
Royal Paradise Resort, cu plajă proprie, frumos amenajată.
După cina de la restaurantul hotelului (din cauza căreia
ratăm apusul în toate cele trei seri petrecute pe insulă), ne plimbăm pe jos
prin faţa numeroaselor magazine de suveniruri, patiserii şi taverne din
apropierea plajei din Potos, până la celălalt capăt al staţiunii, cel nordic, spre
Limenaria. Petrecem o nouă seară pe plaja de la Alexandra Beach, tot împreună
cu Vio, Petrică şi copiii şi tot cu o sticlă de vin.
Ne întoarcem în Skala Marion şi continuăm
spre nord, cu intenţia de a parcurge cât mai mult din coasta vestică, până
aproape de Limenas, şi de a ne opri la o tavernă pe malul mării, unde să mâncăm
şi să ne petrecem după-amiaza. Ajungem la Skala Kallirachi, unde există mai
multe plaje retrase şi câteva taverne cu peşte. Tavernele însă nu sunt vizibile
de pe şosea, din goana maşinii, aşa cum credeam noi, aşa că mergem mai departe.
Acelaşi lucru ni se întâmplă şi în Skala Sotiros,
localitate pe care o străbatem rapid fără să vedem plaja cu nisip fin şi
palmieri.
Locuită din vremuri preistorice, insula a
fost o bogată sursă de aur, argint şi marmură albă. Din timpuri străvechi oamenii au înălţat localităţi la malul mării. Însă
probabil din cauza năvălitorilor şi a piraţilor s-au refugiat adesea în munţi,
unde au construit sătucuri pitoreşti. Astfel, în majoritatea localităţilor de
pe coasta de vest, din şoseaua de coastă se desprind drumuri ce urcă spre
interiorul insulei, străbătând dealurile şi ajungând până la satele cele mai
îndepărtate şi mănăstirile ascunse. Din Skala
Kallirachi se poate urca în satul Kallirachi, cu străzi înguste şi pitoreşti. La
fel, din Skala Sotiros se urcă cam 4 km până în Sotiros (la circa 380 m
altitudine), alt sat tradiţional.
Nu mai avem răbdare să căutăm plajele de pe coasta de
vest, aşa că întoarcem maşina undeva între Skala Sotiros şi Prinos. Aşadar, nu
mai ajungem în Skala Prinos, un port cu taverne şi cafenele, unde turiştii (cei
care au timp, nu cei ca noi) pot asista la fabricarea ambarcaţiunilor de lemn. Tot
în zonă se pare că există şi frumosul sătuc Dasilio Prinos, la marginea unui
golf, cu o plajă retrasă, cu Steag Albastru, cu nisip fin şi apă puţin adâncă.
Din Prinos, se urcă pe un drum asfaltat până la două pitoreşti sătucuri de
munte: coloratele şi cochetele Mikros Kazaviti (sau Mikros Prinos) şi Megalos
Kazaviti (sau Megalos Prinos). După unele păreri, cele două sate tradiţionale vechi
sunt mai frumoase decât mediatizatul Theologos. Sus pe munte, între Mikros
Prinos, Maries şi Sotiros, se află Mănăstirea Sf. Pantelimon, construită în
1843 din piatră de pe munte într-o zonă foarte pitorească. În spatele ei, o peşteră
parţial îngheţată chiar şi pe timpul verii şi un bazin natural din piatră cu apă
sfinţită. Dincolo de Skala Prinos, continuând pe drumul de coastă, ultima
staţiune mai mare este Skala Rachoni, cu vreo 10 km înainte de a ajunge în Limenas.
Pe raza micii localităţi sunt câteva plaje amenajate, presărate printre formaţiuni
stâncoase. Şi din Skala Rachoni porneşte un drum spre interiorul insulei, ce
ajunge după vreo 4 km în liniştitul sat de munte Rachoni, cu mulţi măslini ce
bat mia de ani, măslinele şi renumitul ulei de aici reprezentând ocupaţia
principală a celor câteva sute de locuitori. Dincolo de Skala Rachoni, am citit
că ar mai fi câteva plaje deosebite: Pachis, La Scala, Glyfada, Papalimani etc.
Mi-aş dori ca într-o excursie viitoare să explorăm mai pe-ndelete coasta de
vest, căutându-i plajele ascunse şi urcând în satele cocoţate pe munte.
Ne întoarcem aşadar spre Potos şi avem de ales între
plajele Tripiti (între Skala Marion şi Limenaria) şi Pefkari (între Limenaria
şi Potos). O alegem pe cea din urmă, aşa că trecem în viteză prin Limenaria,
fără să vizităm oraşul. Am citit că în zona portului,
pe o stâncă, există un castel vechi, cu o privelişte frumoasă, în apropierea căruia
se află ruinele unei vechi mine de zinc. Sunt mai multe plaje în zona
localităţii, Metalia fiind una dintre cele mei cunoscute, în estul oraşului, la
ieşirea spre Potos.
Ne oprim la plaja Pefkari, situată la intrarea în Potos
dinspre Limenaria. Pefkari este despărţită de plaja de la Hotelul Alexandra
Beach doar printr-un pinten stâncos ce intră în mare, pe care s-a amenajat un mic
parc într-o pădurice de pini. Micuţa “staţiune” ce se întinde de-a
lungul unui golf deschis are o plajă
destul de mare, cu Steag Albastru pentru calitatea nisipului şi apei. Mâncăm de
prânz la KA.PA.HI (www.beachotel-kapahi.gr), una
dintre tavernele înşirate la marginea plajei, apoi ne relaxăm pe plajă: ne jucăm
în nisip, ne plimbăm pe malul mării sau stăm la soare pe şezlonguri. Admirăm
câţiva temerari care, după ce se antrenează în apă mică, ies în larg la bordul
unei bărci cu motor pentru o şedinţă de scuba diving. La finalul şederii noastre pe plaja Pefkari facem o
plimbare pe promontoriu şi coborâm pe stânci până lângă apă să vedem de aproape
aricii de mare.
Din centrul localităţii Potos urcăm circa 10 km pe drumul
asfaltat, larg, în pantă domoală, până în Theologos, un sat tradiţional macedonean,
fostă capitală a insulei. Ca mai toate satele de munte din Thassos, vestitul
Theologos are străzi înguste şi întortocheate, cu o singură bandă pe care se
merge în ambele sensuri. Sunt trei străzi principale în Theologos, lungi şi
aproape paralele, care se despart la întrarea în sat şi se unesc la ieşirea din
acesta. Sunt legate unele de altele prin multe uliţe din piatră, în trepte, mare
parte din ele pietonale. Ajungem fără să vrem cu maşinile până în „centrul”
satului. Nu găsim loc de parcare aşa că ne întoarcem puţin să parcăm. Revenim
pe jos. Suntem pe cea mai sudică dintre străzi, în partea de jos a satului. O străbatem
până la capăt, la ieşirea din Theologos, apoi ne întoarcem pe cea din mijloc,
situată un pic mai sus decât prima. Satul datează din
1287, iar la începutul anilor ’80 a primit titlul de capitală culturală a
insulei şi aşezare tradiţională, datorită arhitecturii sale deosebite. Aproape
toate construcţiile sunt din piatră, inclusiv ţiglele de pe acoperişuri. Piatra
este furnizată de o imensă colină de stânci plate ce se desprind uşor, care
mărgineşte satul. Aproape de centru, Taverna Stelios ne
ispiteşte cu miel şi ied la proţap, una dintre specialităţile culinare ale satului.
La câţiva paşi este Taverna Kleoniki, cu o frumoasă terasă. Ambele sunt o
alternativă bună la arhi-mediatizata Taverna Augostos, situată la
intrarea în sat, ale cărei pliante de prezentare le primiserăm încă de pe
continent, în Keramoti, când stăteam la coada pentru îmbarcarea pe ferryboat. Ne
plimbăm agale pe străduţele pitoreşti şi admirăm casele vechi, împodobite cu
flori, apoi intrăm în vreo două magazine cu produse tradiţionale:
miere, dulceţuri, mirodenii, săpunuri, lichioruri etc. Surprinzător pentru un
sat turistic, preţurile la uleiul de măsline sunt destul de bune.
După cină, Vio şi Petrică, împreună cu copiii
ne vizitează la hotel. Plecăm cu toţii pe jos până în centrul Potosului. Cumpărăm
câteva suveniruri apoi ne plimbăm prin faţa tavernelor, unele dintre ele pline
ochi de turişti. Mare parte dintre ei români. Noi ne aşezăm pe plajă, pe
şezlonguri, şi savurăm încă o sticlă de vin, în ultima seară petrecută în
Thassos. Ne gândim să revenim pe insulă la un moment dat, dar cu siguranţă o
vom face în extrasezon.
În încheiere, câteva date tehnice ale călătoriei noastre:
din Bucureşti până în Potos sunt 600 km care se pot străbate în circa 10 ore.
Cea mai mare parte a drumului (370 km) este prin Bulgaria, pe care am parcurs-o
în 5 ore şi jumătate, deci cu o medie de circa 70 km/h. În Grecia, între vama
Makaza şi Keramoti, locul de unde am luat ferryboat-ul, sunt 115 km care se străbat
într-o oră şi jumătate: cam 20 km din graniţă până la Komotini, 80 km pe
autostradă şi alţi 15 km până la Keramoti. Astfel, între Ruse şi ferry sunt 485
km care se parcurg în 7 ore. La acestea, adăugăm circa 1 oră între Bucuresti şi
Ruse (75 km), 1 oră pentru ferryboat (40 minute călătoria pe mare, plus vreo 20
minute operaţiunile de îmbarcare), şi încă 1 oră pe insulă, între capitala
Thassos şi Potos (vreo 45 km).
Noi am plecat din Bucureşti joi dimineaţă pe la 5, în jur
de 6:15 treceam podul către Ruse, iar la 11:40 eram în vamă la Makaza, mergând
pe următoarea rută: Ruse - Biala - Veliko Tirnovo - Gurkovo (pentru a evita
Pasul Shipka) - lacul de acumulare Zhrebchevo - Nova Zagora - A1 spre Sofia
până în dreptul Stara Zagora - Dimitrovgrad - Haskovo (se traversează oraşul) -
Kardzali (OMV cu preţuri bune, însă aglomerat când am trecut noi) - Balabanovo.
Aici, în bifurcaţia de la ieşirea din localitate există un indicator spre
Makaza / Grecia. Practic se merge înainte pe drumul din dreapta. Cel din stânga
ajunge într-un final tot la Makaza, însă trece prin Momclilgrad şi Podkova.
Este vechiul drum spre Makaza, despre care am înţeles că este mai lung şi mai
prost. Drumul de la Balabanovo la Makaza este ireproşabil. Am aşteptat în vamă o
oră şi 40 de minute, la o coadă lungă de 1 km. Acest lucru se întâmplă în UE,
în anul 2014, într-un punct de vamă nou inaugurat, pe unde nu au voie să treacă
tiruri şi camioane. Absolut jenant. Mă gândesc că vameşii (probabil cei bulgari)
o fac intenţionat. La 13:20 reuşeam să intrăm în Grecia, iar la 14:50 eram la ferryboatul
din Keramoti. Din vama Makaza, am mers pe drumul A23 până la capătul său,
dincolo de localitatea Tichiro. Facem dreapta spre Komotini. După circa 1,2 km,
la următoarea intersecţie, facem stânga şi avem imediat pe dreapta o benzinărie
BP. După 400 m, într-o intersecţie în T, o luăm din nou către stânga intrând
astfel pe centura de est a oraşului Komotini. Străbatem circa 4,8 km, până la
finalul acesteia, apoi drumul o ia la dreapta, spre Komotini, mergând câteva
sute de metri paralel cu drumul naţional 2, Komotini - Alexandropolis. Intrăm
pe acesta făcând de două ori stânga (există semafor) şi mergem puţin înapoi, în
direcţia Alexandropolis. După circa 700 m ieşim de pe drumul 2 spre dreapta şi
apoi ţinem iarăşi dreapta pentru a intra pe autostrada 2 Egnatia Odos, în
direcţia Salonic. Ruta pe drumul A23, centura Komotini şi drumul naţional 2
poate fi vizualizată pe www.wikimapia.org. Ne dăm jos de pe
autostradă la ieşirea spre Chrisoupoli, apoi ajungem rapid în port la Keramoti,
unde plătim pentru ferry 3 euro de adult şi 20 euro pentru maşină (pentru Logan
preţul este mai mic, undeva pe la 16 sau 17 euro).
Părerea mea este că ruta prin vama Makaza este o
alternativă bună de ajuns în Grecia, comparativ cu varianta prin Sofia, chiar
şi atunci când se merge spre vestul Greciei, de exemplu în insulele din Marea
Ionică. Asta dacă facem abstracţie de timpul de aşteptare în vamă. Am auzit că
într-o după-amiază de sâmbătă în iunie 2014, imediat după începerea vacanţei, acelaşi
kilometru de coadă la graniţă s-a parcurs în nu mai puţin de 3 ore.
Totuşi, la întoarcerea spre Bulgaria lucrurile în vamă par
că se desfăşoară mai rapid. Duminică, la 9 dimineaţă, plecăm din Potos, luăm
ferry-ul de ora 10, peste 40 de minute suntem la Keramoti, iar la 12:15 ajungem
la Makaza. La vamă, sunt cinci maşini în faţa noastră. Când ne vine rândul, vameşii
ne iau paşapoartele apoi pornesc în cabina lor o mare discuţie, preţ de vreo 5
minute bune. Ori făceau schimb de tură, ori aveau ceva foarte important de
discutat. La 17:50 suntem în Ruse. Luăm cina la restaurantul tradiţional
Chiflika din centrul vechi al oraşului. Chelnerii vorbesc româneşte. Mâncarea
este bună, iar preţurile sunt mici, cu tot cu conversia valutară în lei, clar în
favoarea lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu