(23-26 ianuarie)
Puteti citi varianta cu imagini a povestirii (în format pdf) accesând acest link.
Spre sfârşitul lui ianuarie am petrecut al doilea weekend din această iarnă plimbându-ne prin Transilvania. De această dată, am mers împreună cu Liana şi Chris, logodnicul ei. Australian de origine, Chris a venit din China pentru o vacanţă de două săptămâni în România. Traseul este cel deja consacrat, pe unde i-am plimbat anul trecut pe ceilalţi doi străini cărora am avut onoarea să le fim ghizi: americanul Brian, în vară, și britanicul Phil, în decembrie. Aşa că nu o să mai reiau aici descrierea obiectivelor vizitate, făcută pe larg în povestirile anterioare.
Spre sfârşitul lui ianuarie am petrecut al doilea weekend din această iarnă plimbându-ne prin Transilvania. De această dată, am mers împreună cu Liana şi Chris, logodnicul ei. Australian de origine, Chris a venit din China pentru o vacanţă de două săptămâni în România. Traseul este cel deja consacrat, pe unde i-am plimbat anul trecut pe ceilalţi doi străini cărora am avut onoarea să le fim ghizi: americanul Brian, în vară, și britanicul Phil, în decembrie. Aşa că nu o să mai reiau aici descrierea obiectivelor vizitate, făcută pe larg în povestirile anterioare.
Vineri dimineaţă facem
cunoştinţă cu Chris şi pornim spre Sinaia. Ne oprim în parcarea Castelului
Peleş. Acesta va ocupa primul loc între preferinţele lui Chris, dintre toate
obiectivele pe care urma să le vadă în acele zile. I-a fost greu să facă un
top, însă până la urmă a pus Peleşul pe locul întâi, la fel cum făcuse Brian cu
jumătate de an în urmă. Cât timp Liana şi Chris au vizitat castelul, Cami şi cu
mine ne-am relaxat în cafe-barul complexului turistic La Tunuri (http://www.caferegalpeles.ro), încălzindu-ne cu un ceai şi o bere. Din Sinaia, ne
îndreptăm spre Prejmer, unde vizităm biserica
evanghelică, unul dintre cele mai frumoase ansambluri fortificate săseşti din
Transilvania, inclus în patrimoniul universal
UNESCO. Probabil am fi zăbovit mai mult dacă nu ar fi fost mai frig în biserică
decât afară. Apoi mergem la Bran. Castelul nu-l impresionează foarte mult pe
Chris şi nici expoziţia instrumentelor de tortură. Abia ne aşezaserăm la una
din mesele restaurantului Galeria Bran, când ne trezim că cei doi au şi
terminat de vizitat, aşa că savurăm cafeaua împreună. Pe drumul spre Sighişoara, străbătând Pădurea Bogăţii,
suntem atenţi şi nu mai ratăm, ca data trecută, restaurantul Casa Păstrăvarului.
Mâncăm bine, ba luăm şi la pachet. Ajunşi în Sighişoara, ne cazăm din nou la Casa
Richter (130 lei/noapte), proprietatea familiei Ramona şi Neluţu Moldovan. De această
dată, gazdă ne este domnul Moldovan. Suntem obosiţi, însă mai rămânem puţin la
un pahar de vorbă (şi nu numai) în fosta
pivniţă a casei, transformată acum în bucătărie, loc de luat micul dejun şi de
socializare.
Sâmbătă luăm micul dejun
la restaurantul Hotelului Sighişoara (http://sighisoarahotels.ro). Meniul promitea destul de mult şi ne gândeam să-l luăm
în considerare pentru cina din acea seară. Însă după ce am observat mici
diferenţe între preţurile din meniu şi cele de pe nota de plată, eu mi-am
schimbat părerea. De la înălţimea cetăţii, privim cu admiraţie cum în centrul
oraşului o mână de oameni, unii îmbrăcaţi în port popular, cântă şi joacă Hora Unirii,
în onoarea zilei de 24 Ianuarie 1859 – unirea Ţării Româneşti cu Moldova (sau
Mica Unire). Coincidenţă sau nu, în spatele lor, statuia lupoaicei care-i
alăptează pe Remus şi Romulus, pe strada 1 Decembrie 1918. Asta le va inspira
pe fete să cânte şi ele în maşină, în timp ce ne îndreptam spre Viscri, toate
strofele cântecului, citind versurile pe Internet. Pe drumul pitoresc dintre
Buneşti şi Viscri, oprim câteva minute. Liana îi arată lui Chris cum este cu obiceiul
sărutatului sub vâsc. Cel din pom, nu cel de acasă agăţat de lustră.
După ce o lăsăm pe doamna Sara în faţa casei sale din centrul satului, nerăbdătoare să urmărească o nouă ediţie a emisiunii preferate „Ora regelui” pe TVR, traseul nostru continuă prin satul Dacia până la Cetatea Rupea. În ciuda frigului pătrunzător, Liana şi Chris se bucură de cetate şi de priveliştea din jur. Este încă lumină când se întorc la maşină, aşa că mai avem timp să mergem la Complexul Geologic Racoş – surpriza zilei pentru Chris. Odată ajunşi în faţa vulcanului stins din cariera de scorie bazaltică Hegheş, fascinat de măreţia peisajului, Chris ne face şi el o mică surpriză. Fără să ne informeze asupra intenţiilor sale, se îndepărtează uşor. O vreme credem că-şi caută un unghi mai bun pentru fotografii, însă curând ne dăm seama că noi nu-l mai vedem iar el nu ne mai aude. Pornim în direcţia în care dispăruse, Liana strigându-l uşor îngrijorată. Îl găsim într-un final, coborât până aproape de baza excavaţiei pentru a explora zona, crezând că are la dispoziţie cât timp vrea. Ce-i drept, nici noi nu-i spuseserăm că suntem contra cronometru în încercarea de a ajunge şi la lacul de smarald din cariera Brazi şi la coloanele de bazalt, căci doream să-i dezvăluim surpriza bucată cu bucată, în funcţie de cât ne mai permitea lumina zilei, care devenea tot mai slabă. Reuşim totuşi să vedem toate obiectivele, deşi se cam întunecase când am ajuns la coloanele de bazalt. Aşa că promitem să ne întoarcem la vară când peisajul este mai frumos şi vom avea timp să le vedem pe-ndelete. După o zi plină, merităm o cină copioasă la restaurantul pensiunii Alte Post din Sighişoara, unde ne simţiserăm atât de bine în cele două seri ale şederii noastre în oraş, prilejuită de excursia cu Phil şi Gabi (sora Lianei) din decembrie. Stăm la aceeaşi masă, iar chelneriţa ne recunoaşte, după o lună şi jumătate. Plecăm şi de aici cu „doggie bag”. Ajunşi la pensiune, stăm din nou la taclale până târziu.
Duminică, după micul dejun, ne plimbăm prin Sighişoara. Liana şi Chris urcă în Turnul cu Ceas şi vizitează Muzeul de Istorie, amenajat pe câteva dintre cele şase nivele ale turnului. În acest timp, Cami şi cu mine discutăm cu vânzătorul de suveniruri hand-made de lângă turn despre sezonalitatea vânzărilor în cetatea Sighişoarei. Apoi dăm o fugă până la Turnul Cojocarilor, situat într-una din extremităţile cetăţii. Ne reîntâlnim cu Liana şi Chris şi urcăm împreună scara acoperită (Scara Şcolarilor). Cât timp ei vizitează biserica din deal şi cimitirul, noi admirăm de la înălţime o parte din oraş, printre crengile desfrunzite ale copacilor în mijloc de iarnă. Coborâm pe aceeaşi scară şi vizităm vechiul puţ de apă din curtea interioară a pensiunii Fronius Residence (www.fronius-residence.ro), probabil singura dintre fântânile cetăţii care s-a păstrat până acum. Pe peretele de lângă puţ, sunt agăţate nişte foale imense. Ieşim de la Fronius şi ne îndreptăm spre pensiune, căci se cam făcuse ora la care promiseserăm gazdei noastre că ne întoarcem să luăm bagajele. După câţiva paşi, un domn ieşind dintr-o curte din apropiere ne invită la el să vizităm o cramă. Aşadar, intrăm în curtea pensiunii De la Teo (www.delateo.ro). Până să ajungă persoana care îi aduce cheia de la pivniţă, domnul Teo, proprietarul (căci el ne oprise pe drum), ne povesteşte cum a cumpărat unul câte unul apartamentele care alcătuiesc pensiunea şi cum s-a luptat cu apa infiltrată în subsolul clădirii, din cauza pânzei freatice foarte aproape de suprafaţă, deşi Cetatea Sighişoarei se află cocoţată pe un deal. Când în sfârşit intră în posesia cheii cu care deschide crama, degustăm câte un păhărel de palincă, la alegere, din sortimentele produse de el, după o reţetă secretă. În timp ce savurăm delicioasele lichide, apar şi niște mușterii care cumpără câteva sticle. Mulţumim domnului Teo pentru amabilitate şi trataţie, iar peste câteva minute ne luam rămas bun de la gazda noastră de la Casa Richter, scuzându-ne pentru întârziere.
Luni la micul dejun avem în
meniu şaorma, de la un fast-food din centru. Urcăm în turnul Catedralei Evanghelice Sfânta Maria, unde găsim ferestrele blocate (probabil fuseseră lăsate
deschise de către turiştii neglijenţi), apoi admirăm pentru câteva minute frumoasa
biserică. Ne întoarcem în viteză la apartamente, să ne luăm bagajele, căci
doamna trebuia să le pregătească pentru următorii oaspeţi. Foarte probabil să
ne fi spus cu o seară înainte că trebuie să eliberăm camerele la ora 11, însă
noi am uitat. Ea ne muştruluieşte, noi ne cerem scuze, ne mai povesteşte
una-alta şi totul se termină cu bine.
Părăsim Sibiul şi urcăm la
Bâlea Cascadă, unde găsim multă zăpadă. Aici urma să înceapă surpriza pregătită
în acea zi pentru Chris. Şi anume să urcăm cu telefericul până la Bâlea Lac
pentru a vizita hotelul şi biserica de gheaţă. Staţia de teleferic este pustie.
Ştiam de la început că este posibil ca telecabina să nu urce din cauza vremii
nefavorabile. Frica mea de teleferic mă face să mă împac mai uşor cu gândul că
planul nostru a căzut şi mă pregătesc să le propun prietenilor noştri
variantele de rezervă – biserica cisterciană de la Cârţa, Cetatea Făgăraşului, Peştera
Valea Cetăţii şi eventual Herghelia Sâmbăta de Jos. Însă Cami începe să dea
telefoane la numerele pe care le găsim afişate în staţia de teleferic şi pe
net. Astfel, într-un final aflăm că telefericul circulă, însă oamenii fuseseră
în pauza de masă. Dar trebuie să fim cel puţin zece persoane care să urce.
Între timp, în staţie mai apar câţiva turişti care ne spun că un alt grup mai
numeros este pe drum. Peste câteva minute, urcăm cu telecabina plină (50
lei/persoana), prin norii groşi, pe deasupra Transfăgărăşanului. Sub noi este
totul alb, nori şi zăpadă. Abia zărim, din când în când, vârfurile brazilor. Ne
mai oprim din când în când, din cauza unor scurte pene de curent. Noroc că nu
bate deloc vântul. La Bâlea Lac, la 2.000 m altitudine, vizităm hotelul și
biserica de gheaţă (http://hotelofice.ro; 10 lei/persoană), unice în Europa de Est. Tema de anul
acesta, al zecelea de existenţă, este zodiacul, aşa că fiecare din cele 12
camere ale hotelului, cu decor diferit, este dedicată câte unui semn zodiacal. Un
trandafir proaspăt înveseleşte fiecare cameră. Lângă hotel şi biserică, pentru
cei care doresc mai multă intimitate, mai există o construcţie ce reuneşte trei
iglu-uri, având un hol comun. Începând din 2005, în fiecare iarnă, hotelul şi
biserica se construiesc din blocuri imense de gheaţă, tăiate şi scoase din
Lacul Bâlea. Zăpada adunată de pe versantul montan este folosită pentru fixarea
cărămizilor de gheaţă şi finisarea zidurilor. Hotelul, biserica şi iglu-urile dispun
de energie electrică. Temperatura medie în hotel variază între -2 şi +2 grade
Celsius. Terminăm de vizitat ingenioasele construcţii şi apoi ne plimbăm pe
platou. Totul în jurul nostru este acoperit de zăpadă. Avem parte de o superbă
„mare alpină” – un strat gros de nori aflat mai jos de noi. Plus unul la fel de
dens deasupra noastră. Între ele, departe în zare, o îngustă fâşie de cer
albastru. Facem multe poze, iar Liana are parte de câteva trânte amicale în
zăpadă. În jurul nostru, turiştii se bucură de câteva dintre facilităţile
oferite de „winter park” (precum datul cu săniuţa, schi, patinaj, snowboard, snowmobil şi altele). Nu ne dăm seama de unde până unde se întinde
Lacul Bâlea, pe suprafaţa căruia ne aflăm, complet acoperit de un strat gros de
gheaţă şi zăpadă. La coborâre, suntem singuri cu „însoţitorul” telecabinei. Nu
vedem nimic pe geam, aşa că stăm de vorbă cu el. Ne spune că telefericul este cel
mai sigur mijloc de transport şi că el nu ştie să fi căzut vreunul în România. Ne
povesteşte de cursurile pe care le-a făcut, de protocoalele de salvare şi
evacuare la cerere, de experienţele pe care le-a avut cu diverşi turişti.
În Braşov parcăm aproape de centrul vechi, iar Liana plăteşte locul de parcare prin sms. Luăm ultima cină la restaurantul Festival 39 (www.festival39.com). Atmosferă deosebită, mâncare bună, o cină specială pentru noi. După masă, ne plimbăm pe strada pietonală până în Piața Sfatului. Centrul Braşovului este aproape gol, cândva între orele nouă şi zece seara. Înconjurăm Biserica Neagră, luminată de reflectoare. Liana cumpără găluşte cu prune de la o tonetă.
Ajungem în Bucureşti la miezul nopții, după 950 km străbătuţi în cele patru zile petrecute împreună. La ora la care scriu aceste rânduri, lucrez deja la o schiţă a traseului pe care verişoara mea Lavinia mi-a cerut să-l fac pentru cea de-a doua vacanţă pe care o va petrece în România împreună cu prietenul ei Brian. Iar Liana are gânduri mari de călătorie cu Chris şi cu noi pentru a doua jumătate a anului.
Ajungem în Bucureşti la miezul nopții, după 950 km străbătuţi în cele patru zile petrecute împreună. La ora la care scriu aceste rânduri, lucrez deja la o schiţă a traseului pe care verişoara mea Lavinia mi-a cerut să-l fac pentru cea de-a doua vacanţă pe care o va petrece în România împreună cu prietenul ei Brian. Iar Liana are gânduri mari de călătorie cu Chris şi cu noi pentru a doua jumătate a anului.
Bucureşti,
aprilie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu