Toscana (2012)

IN TARA LUI PANDA. FIAT PANDA (19 iunie – 2 iulie 2012)

Bucuresti, 30 iulie 2012


În ciuda îndoielilor mele iniţiale, după ce am văzut-o cu proprii ochi, pot spune că Toscana este exact aşa cum ni se înfăţişează în cele mai reuşite fotografii din ghidurile turistice. Poate chiar mai frumoasă…


Pe drumul de aproape nouă ore prin România, demnă de menţionat este doar apariţia timidă a şantierelor pentru autostrada Sibiu-Deva, care se construieşte agale, unele porţiuni ale sale fiind în imediata vecinătate a drumului european atât de traficat. Am intrat pe deplin în atmosfera de concediu admirând un superb apus de soare pe malul Lacului Balaton (supranumit pe bună dreptate „marea” Ungariei), la capătul primei zile a călătoriei noastre. Deşi cam învechit, Hotelul Siraly (din localitatea Balatonlelle), în care am rămas peste noapte, are marele avantaj de a fi situat la doar 50 de metri de lac.

A doua zi a drumului spre Italia ne-a prilejuit, în premieră pentru noi, traversarea Sloveniei – pitoreasca şi cocheta ţară de la porţile occidentului. Cei 288 km ai săi (de la nord-est la sud-vest) se străbat în circa 3 ore, evident integral pe autostradă (vigneta costă 30 euro pe lună). Cam pe la mijlocul ţării, înainte de a ocoli capitala Ljubljana, ne-am oprit pentru pauza de prânz la marginea localităţii Trojane. Ne fusese recomandat restaurantul Gostinsko podjetje Trojane (www.gp-trojane.si), renumit pentru meniul variat, porţiile mari şi preţurile accesibile. La acestea, eu aş adăuga servirea promptă şi amabilă, curăţenia (inclusiv în grupurile sanitare) – deşi complexul este mare şi este tranzitat de un număr însemnat de turişti, precum şi cadrul natural deosebit ce poate fi admirat de pe terasă. Cu greu am reuşit să terminăm cele două feluri comandate: un soi de ciorbă cu găluşte şi supă cremă de brocoli (cam 2,5 euro), respectiv două tipuri de gulaş (5-6 euro). Restaurantul este renumit şi pentru gogoşile sale (krof): sunt mari şi costă cam 1 euro. A noastră însă s-a nimerit rece (sau poate aşa le-or mânca ei). Dar s-a compensat cu paharele de apă rece pe care ni le-au adus la masă, din proprie iniţiativă, şi de calitatea cafelei expresso (1 euro). Încântaţi de experienţa culinară, la întoarcerea spre România am poposit în acelaşi loc, însă ne-am rezumat la un „raznjici” – o reţetă sârbească de frigărui (8 euro) şi o salată mare (7 euro), iar la desert ne-am delectat cu un zdravăn ştrudel de mere, cu brânză şi stafide (vreo 2 euro).

Cu bateriile încărcate la Trojane, am mers întins până la Riccione, staţiunea de la ţărmul Mării Adriatice, din imediata vecinătate a vestitului Rimini. Ca şi în anul precedent, am stat la Hotel Nizza (www.hotelnizza.it), pe malul mării. În prima seară, pentru intrarea în atmosferă, prietenii noştri (care ajunseseră cu trei zile înaintea noastră), ne-au oferit un tur al staţiunii, îmbarcaţi în ultimul vagon al „trenuleţului” pentru turişti. Aceeaşi viermuială pestriţă a turiştilor pe străzile pietonale din centru, flancate de terasele gălăgioase ale hotelurilor şi restaurantelor, precum şi de vitrinele sclipitoare şi multicolore ale magazinelor deschise până spre miezul nopţii. Am savurat cu nesaţ cele două zile pline petrecute la mare. Plaja curată şi aerisită, nisipul fin şi fierbinte, apa caldă şi liniştită, vecinii de şezlonguri discreţi şi amabili (s-au oferit să vegheze asupra lucrurilor noastre atunci când intram cu toţii în apă). În ultima seară petrecută la mare, după cina de la restaurantul “La Fattoria del Mare” (www.fattoria.net) – cel în care ne simţiserăm atât de bine şi cu un an în urmă – am desfăcut o sticlă de şampanie, pe plajă, sub clar de lună. Iar după un somn de doar câteva ore, eram în acelaşi loc, privind un incredibil răsărit, şi noi şi soarele stând cu picioarele în apa caldă a mării. La întoarcerea în cameră, parterul hotelului era învăluit de mireasma aburindă a checului şi a numeroaselor sortimente de tarte şi prăjituri care se coceau pentru micul dejun.

Sâmbătă, după prânz, ne despărţim de Riccione şi de mare. Drumul spre Toscana ne duce înapoi la Bologna, apoi continuă spre sud-vest. Peisajul se schimbă brusc, autostrada până la Florenţa fiind plină de viaducte şi tuneluri ce traversează văi largi sau sfredelesc dealuri pitoreşti. După ce ocolim oraşul simbol al Toscanei, ieşim de pe autostrada care ce leagă Milano de Napoli trecând prin Roma (pe autostrăzile din Italia am plătit circa 7 euro pe suta de kilometri) şi continuăm pe superstrada (gratuită), cu două benzi pe sens, ce merge la Siena.

După circa 45 km de la Florenţa, ieşim la dreapta şi ajungem în Colle di Val d’Elsa, un orăşel din zona Val d’Elsa a provinciei Siena (www.terresiena.it), în inima regiunii Toscana. Atestat documentar încă din secolul al X-lea şi începând din 1331 meşteşugul sticlei, Colle di Val d’Elsa contribuie în prezent cu 15% la producţia mondială de cristal, fiind supranumit ”Boemia Italiei” (sau oraşul cristalului). Via Francigena – important drum medieval (şi rută de pelerinaj) între Canterbury şi Roma, străbătând Anglia, Franţa, Elveţia şi Italia – trecea prin Colle di Val d’Elsa înainte de a ajunge la Siena şi apoi la Roma. Undeva la marginea oraşului, un drum de pământ, străjuit pe fiecare parte de câte o perdea de chiparoşi falnici, ne conduce la un pâlc de case, denumit generic Villa Faule di Cerrano. Se pare că fiecare dintre aceste micro-aşezări rurale (constituite dintr-un grup de câteva case) poartă câte un nume. Simpatica şi discreta noastră gazdă, Antonella Betti, ne întâmpină cu un platou de aperitive, cantuccini (biscuiţi tradiţionali cu migdale), vin toscan şi apă la frigider. Apoi ne prezintă frumoasa casă cu etaj (www.colonicafaule.jimdo.com), construită la 1700 (şi renovată în 2007), la dispoziţia noastră în întregime. Aranjată cu gust şi complet utilată. Ne place tavanul înalt, cu grinzi masive din lemn. Şi rama groasă (tot din lemn) a oglinzii de la baie. De-a lungul întregii săptămâni, am luat masa în curtea plină de măslini şi tufe bogate de levănţică, împrejmuită de gardul viu de dafin. La câţiva metri de noi, o casă mică, tipic toscană, din piatră, ne aminteşte de Bretania. Dincolo de curte, câmpuri şi dealuri cât vezi cu ochii. Ascuns privirii noastre, următorul pâlc de case este undeva departe, la câteva sute de metri. Pacea şi liniştea sunt desăvârşite, iar lumina după-amiezii şi apusul au colori unice. Un loc pe care îţi vine uşor sa-l numeşti „acasă”. Începem să simţim Toscana.

La doar 2-3 kilometri de casa în care stăm, începe centrul istoric al oraşului Colle di Val d'Elsa, cocoţat pe un vârf de deal. Îl vizităm duminică, în ultima din cele două zile în care comunitatea locală organiza „Il Rinascimento di Colle” – sărbătoarea oraşului. Un spectacol în aer liber, pentru toate vârstele, care celebrează istoria şi tradiţiile locului şi animă străzile înguste şi micile piaţete, reunind actori şi muzicanţi, animatori şi acrobaţi, jocuri sau degustări de produse locale. Noi am vizitat catedrala (domul) şi cripta, am inspirat aroma brutăriilor şi patiseriilor de modă veche. Apoi, preţ de vreo oră, ne-am răcorit cu bere şi îngheţată la umbra deasă a copacilor de lângă fântâna din boema Piazza Santa Caterina. Am privit pe-ndelete agitaţia numeroşilor turişti, probabil o imagine nu foarte des întâlnită în centrul vechi al micului oraş. În multe dintre concediile noastre anterioare, preocupaţi fiind să vedem cât mai mult şi să bifăm un număr tot mai mare de obiective, invidiam turiştii care aveau timp să se relaxeze pe terasa unui restaurant sau pe o bancă într-o piaţetă, simţind astfel atmosfera locului. Ne-am bucurat nespus să avem şi noi parte în Toscana de numeroase astfel de momente de respiro.

Luni pornim în prima noastră excursie prin Toscana. Alegem San Gimignano (www.sangimignano.com; înscris în patrimoniul UNESCO), orăşelul vecin pe care-l zărim în fiecare zi pe geamul băii de la etajul casei noastre, renumit pentru turnurile sale medievale din piatră (au rămas vreo 13-14 din cele 72, din care unul singur se pare că este deschis publicului – Torre Grossa). Situat la 334 m altitudine, pe un site etrusc din secolele 2-3 î.e.n., istoria oraşului începe în secolul al 10-lea. Ne învârtim pe străduţele fermecătoare, printre clădirile vechi de sute de ani, ajungem în Piazza del Duomo, iar apoi ne oprim la o terasă în aer liber din Piazza della Cisterna (în spatele căreia am găsit un minunat punct de belvedere asupra împrejurimilor oraşului). Ne delectăm cu o excelentă îngheţată de la una dintre cele două gelaterii din piaţă, ambele lăudându-se ca fiind printre cele mai renumite din lume.

Ziua de marţi o dedicăm oraşului Siena (centrul geografic al Toscanei), aflat la vreo 20 km de Colle di Val d’Elsa, trecând pe lângă Monteriggioni (construit în 1213 şi având 14 turnuri). Tot o aşezare etruscă la origini, Siena este în prezent unul dintre cele mai desăvârşite burguri medievale, a cărui înfăţişare actuală datează din secolul al 13-lea. Oraşul vibrează istorie la tot pasul. Admirăm decoraţiunile complexe de pe faţada gotico-romanescă a impresionantei catedrale dungate ce domină Piazza del Duomo - un spectacol de marmură albă, verde şi roz. Ne oprim pentru masa de prânz la una din mesele în aer liber ale restaurantului Spadaforte, aflat la parterul unei superbe clădiri ce datează din secolele 13-15, situată într-un colţ al Piazza del Campo. Un loc excelent pentru a admira minunata piaţă în formă de scoică, Pallazzo Publico (incluzând Museo Civico) şi celebrul turn Mangia (500 de trepte şi 102 m înălţime). Piaţa reprezintă de secole centrul civic şi social al oraşului şi găzduieşte celebra cursă de cai – Palio (numele provine de la premiul acordat câştigătorilor competiţiei: pallium - un steag heraldic de mătase). Rapidă, violentă şi periculoasă pentru oameni şi cai, cursa durează vreo 90 de secunde. Însă ea reprezintă punctul culminant al celui mai popular festival al Sienei (festivităţile somptuoase durează câteva săptămâni), ce se desfăşoară în fiecare an începând din secolul al 13-lea. Tradiţia sa este legată de apariţia şi rivalitatea cartierelor oraşului -„contrade” (au mai rămas doar 17 în prezent, din 42). Înainte de a părăsi Siena, intrăm câteva minute într-una dintre cele trei mari biserici ale oraşului - San Domenico, austera biserică gotică începută în 1226.

Ne întoarcem la casa noastră de la Villa Faule şi facem o plimbare pe jos, prin împrejurimi, scăldaţi de lumina caldă a serii ce se reflectă în pământul roşcat-maroniu al câmpurilor arate. Idilicele peisaje rurale, ce par atemporale, sunt excepţionale. Nu vedem forme de relief spectaculoase, însă frumuseţea Toscanei este dată tocmai de cuminţenia colinelor pe care se întind sidefiile livezi de măslini fără vârstă şi nesfârşitele podgorii, ce alternează cu crânguri şi păduri şi cu întinsele lanuri de grâu şi câmpuri de maci. Drumurile albe, pline de colb şi străjuite de şiruri de chiparoşi înalţi şi subţiri, şerpuiesc către ferme izolate sau case vechi de sute de ani din care te-ai aştepta să iasă în orice moment personaje de basm. Toscana este bogată în edificii religioase, castele, turnuri şi fortăreţe, situri arheologice cu vestigii etrusce, ferme agricole, apeducte etrusce sau medievale, ape termale. Toscana are şi zonă de coastă (în vest, la Marea Ligurică), staţiuni cu plajă şi arhipelaguri de insule (Elba e una dintre ele), dar şi zone montane (în nord, Alpi Apuane). Gastronomia şi artizanatul vin să întregească armonios farmecul unic al locurilor.

Ziua de miercuri ne găseşte hoinărind prin „vecini”, adică în celebra zonă viticolă Chianti. Dorim să vizităm câteva dintre numeroasele „azienda” (căci sunt sute de podgorii în zonă), anunţate de indicatoarele de pe marginea drumului ce şerpuieşte printre orăşelele cu iz medieval din Chianti. Nici nu ajungem bine în Castellina in Chianti, căci privirea ne este atrasă de Fattoria Campoperi (www.casaledellosparviero.it). Situată în vârful unui deal, ferma datează din secolul al 17-lea şi produce vin, ulei de măsline şi miere. Observăm tufele de trandafiri de la capătul fiecăruia dintre numeroasele rânduri de viţă de vie (perfect aliniate), având rolul de a semnala din timp eventualele boli ale viţei. Din păcate nu este nimeni acasă, totul este închis (poate şi pentru că am nimerit în pauza de prânz), aşa că nu ne rămâne decât să admirăm impozantele clădiri din piatră ale fermei şi superba privelişte din jur. La sugestia gazdei noastre, al cărei frate alcătuise pentru turişti un top al celor mai bune vinuri din regiune, continuăm periplul nostru în căutarea fattoriei San Giusto a Rentennano (sau San Giusto alle Monache), la sud de Gaiole in Chianti (www.fattoriasangiusto.it), în sudul zonei „Chianti Classico”. Numele este de origine etruscă, iar ferma a fost iniţial o mănăstire medievală de călugăriţe cisterciene, fortificată în 1204. Acum este în proprietatea fraţilor Martini di Cigala. Ne întâmpină un domn cu barbă (probabil unul dintre proprietari), care ne roagă să aşteptăm puţin în faţa uşii unei case desprinsă parcă din cărţile de poveşti. După unul-două minute, de aici iese o doamnă (pe care o bănuim a fi şi ea proprietară, deci sora domnului), care ne va fi gazdă. Din semi-întunericul şi răcoarea din spatele uşii întredeschise se iţeşte o pisică. Conduşi de doamnă, coborâm într-o pivniţă care îmi trezeşte instant senzaţia inconfundabilă din copilărie, când intram în pivniţa de sub casa străbunicilor mei. Întunecoasă şi răcoroasă (temperatura şi umiditatea sunt cu siguranţă atent urmărite) şi mirosind a pământ, pivniţa adăposteşte sute de sticle de vin, aşezate în poziţie cvasi-orizontală, clasificate, numerotate şi învelite, aidoma unor buchete de flori, în folii de plastic. Doamna scoate o sticlă din frigiderul special unde ţine vinurile pentru degustare şi clăteşte paharele. În timp ce degustăm trei feluri de vin roşu – un Chianti Classico 2010 (12,5 euro), un Chianti Classico Riserva - Le Baroncole 2009 (21 euro) şi un Percarlo – doamna ne povesteşte cu pasiune şi profesionalism despre vinurile sale, produse în mare parte manual şi exclusiv organic de pe cele circa 30 de hectare de vie (din totalul de 160 ha cât are ferma). Şi preţurile au fost o surpriză plăcută, căci ne aşteptam ca într-un astfel de loc să găsim doar vinuri scumpe. Ne mai învârtim puţin printre rafturile de lemn, admirând diplomele obţinute la concursuri (vinurile sunt bine cotate de presa de specialitate internaţională) şi impresionanta colecţie privată de vinuri, până când doamna termină de ambalat sticlele cumpărate. În pivniţa casei din poveşti, ruptă de lume, plătim cu cardul. Ne vine greu să ne desprindem din acest loc de basm. După o astfel de experienţă, greu de egalat, nu ne mai impresionează nici eleganţa şi nici dimensiunile magazinului de prezentare al unei alte ferme, mult mai mare şi mai comercială, Barone Ricasoli - www.ricasoli.it (aici se specifica clar că fiecare persoană poate degusta dintr-un singur soi de vin), situată în vecinătatea măreţului castel crenelat Castello di Brolio. Se consideră că aici a început industria Chianti, atunci când, în 1870, baronul Ricasoli a creat „reţeta” vinurilor Chianti. Nu mai avem timp să ne abatem şi pe la San Gusme, pitorescul sătuc din apropiere. Pe drumul de întoarcere, pe lângă Radda in Chianti, mai oprim câteva minute la ferma L'Aja (www.poderelaja.com), de unde cumpărăm nişte ulei de măsline.

Joi mergem în nordul Toscanei, la Lucca (www.luccaturismo.it; www.comune.lucca.it) – oraşul natal al lui Puccini. Între zidurile datând din secolul al XVI-lea ale liniştitului şi cochetului oraş, găsim o combinaţie reuşită de pieţe, biserici, muzee, galerii de artă şi bijuterii arhitecturale. Se pare că industria lenjeriilor de mătase a fost şi continuă să fie un reper important al oraşului. Privim fascinaţi biserica San Michele in Foro, cu a sa superbă faţadă cu plăci de marmură şi cu multitudinea de arcade, coloane bizantine spiralate şi scene de vânătoare. Apoi ne pierdem pe străduţele pietruite, care ne scot la un moment dat în faţă Casa Guinigi – o locuinţă medievală renumită pentru turnul ei şi pentru perechea de goruni de pe acoperişul acestuia. Ne oprim puţin şi în interesanta Piazza dell’Anfiteatro, în care case medievale fermecătoare au fost ridicate în perimetrul oval al unui fost amfiteatru roman. Apoi pornim pe dealurile din jurul oraşului, să căutăm Fattoria Di Fubbiano (www.fattoriadifubbiano.it), în San Gennaro - Capannori, o zonă în care se produce vin încă din secolul al 14-lea. Menţionată documentar din 1694, Fubbiano este situată tot în vârful unui deal, între vii şi măslini, cu o panoramă de excepţie şi cu posibilităţi de cazare (în conac şi în cele câteva case tipic toscane ale domeniului), iar actualul proprietar este elveţian. Degustarea începe aici cu un ulei de măsline extravirgin Lucca, cu un excelent gust astringent, renumit ca fiind unul dintre cele mai bune uleiuri din Toscana şi câştigător a numeroase premii internaţionale, care merită cu prisosinţă cei 16 euro pentru jumătate de litru. Apoi degustăm vreo 5 sortimente de vin alb şi roşu (noi cumpărăm doar alb, din 2011 – Colline Lucchesi Bianco 6,5 euro şi Colline Lucchesi Vermentino 9 euro). Mai luăm nişte miere, polifloră şi de castan (produsă de altă fermă din zonă şi revândută de ei cu 5,5 euro pentru 0,5 kg), precum şi o sticlă de oţet de vin (4,5 euro). De pe cele 20 din cele 46 hectare ale fermei care sunt cultivate cu vie, se produc anual circa 100 de mii de sticle de vin (din care 80% roşu), folosindu-se tehnici viticole şi metode de producţie tradiţionale (fertilizare organică) şi neapelându-se la irigaţii indiferent de cât de secetoasă este vremea. În marea ei parte, noua cramă de la Fubbiano este construită sub pământ. În drumul de întoarcere spre Colle di Val d’Elsa, ne abatem puţin prin Vinci, sătucul de pe deal, şi facem un scurt popas la casa unde s-a născut marele Leonardo.

Vizitând Toscana, chiar şi un necunoscător ca mine nu poate rămâne indiferent în faţa universului magic al vinurilor. Am aflat că viile se află aici la o altitudine medie de circa 250 m, înconjurate de crânguri şi păduri care reglează umiditatea şi temperatura, că solurile speciale datează din epoci preistorice (straturi de nisip şi piatră, pe pat de argilă, dar şi cenuşă vulcanică), că vinurile (produse în cantităţi limitate) sunt învechite luni de zile în baricuri de stejar, butoaie de castan, vase ceramice sau cuve din inox, iar abia apoi în sticle. Am înţeles că viticultura este deopotrivă ştiinţă şi artă, inspiraţie şi noroc. Plus enorm de multă muncă şi răbdare, care se măsoară în zeci sau sute de ani. Aici am înţeles cel mai bine sensul cuvântului franţuzesc „terroir” (pe care-l auzisem prima dată în Bretania) – complexul de factori naturali care contribuie decisiv la calităţile unui produs agricol. În cazul vinului, vorbim despre tipul de sol, înclinarea şi orientarea pantei, dar şi despre caracteristicile climei din fiecare an. La acestea se adaugă măiestria oamenilor de a culege (exact în momentul potrivit) şi prelucra strugurii, de a produce (uneori nemecanizat) şi păstra vinurile. Dintre soiurile autohtone de struguri, cel mai des am auzit de Sangiovese şi Canaiolo, dar şi de Ciliegiolo, Malvasia, Trebbiano, Vermentino sau Aleatico. Se pare că printre cele mai renumite vinuri toscane se numără Vernaccia di San Gimignano, Brunello di Montalcino, Nobile di Montepulciano, Chianti Gallo Nero. Şi soiurile de măsline (culese manual) au denumiri exotice: Frantoio (Correggiolo) - predominant, Leccino, Moraiolo, Maurino şi Pendolino. Datorită climatului favorabil, uleiul de aici este organic, nefiind nevoie de deparazitări. Ţinut în locuri răcoroase, în sticle închise la culoare pentru a evita oxidarea din cauza luminii, uleiul îşi poate păstra prospeţimea şi intensitatea gustului timp de peste doi ani.

Vineri, în ultima zi a şederii noastre în Toscana, ne-am întors să revedem centrul medieval al oraşului Colle di Val d’Elsa, alcătuit din două sectoare - Borgo di Santa Caterina şi Castello di Piticciano, unite prin podul Campana. Am făcut-o pe îndelete, hoinărind pe străduţele, de această dată, aproape pustii. Deşi nu mă pricep deloc, am simţit cum bogatul patrimoniu cultural şi istoric este emanat prin toţi porii centrului vechi al Colle di Val d'Elsa. Iar asemenea lui există în Toscana foarte multe alte sate şi oraşe, mai mici sau mai mari. Am privit cu admiraţie numeroasele palate şi turnuri (datând din secolul al 16-lea), am dat ocol clădirilor medievale şi renascentiste de o mare valoare istorică şi arhitecturală (multe fiind locuite, iar unele adăpostind în prezent muzee). Am atins zidurile fortificate, am descoperit unghere ascunse şi am explorat galerii uimitoare (inclusiv strada-tunel Via Delle Volte), ne-am strecurat pe sub pasarelele dintre case, am mirosit florile de pe pervazurile ferestrelor, am admirat în zare priveliştea fabuloasă a dealurilor toscane. Într-un capăt al oraşului vechi ne-am strecurat pe sub impunătoarea Porta Nuova (cu largile sale turnuri cilindrice), iar la capătul celălalt am admirat superba panoramă a „oraşului de jos” (denumit Piano). Acesta adăposteşte, printre altele, Muzeul Cristalului (unic în Italia), Muzeul Hârtiei şi Filigranului, dar şi numeroase mori de apă şi vechi fabrici de hârtie, care au fost construite în zonă începând din secolul al 13-lea şi alimentate de apa râului Elsa (pe cursul căruia există un pitoresc traseu turistic – Sentierelsa).

Sâmbătă dimineaţă, la capătul unei săptămâni minunate, ne luăm rămas bun de la gazda noastră şi ne despărţim cu tristeţe de casa în care ne-am simţit atât de bine (şi pentru care am plătit doar 275 euro de familie). Din păcate, nu am reuşit să ajungem în Florenţa – oraşul Renaşterii, una dintre marile centre artistice ale lumii, ce abundă în opere de artă şi capodopere arhitecturale – căruia ne gândim să-i dedicăm în viitor o excursie specială. Şi nici în Volterra (www.volterratur.it) – oraşul etrusc din vârful unei coline abrupte cu vedere spre mare, aflat la o aruncătură de băţ de Colle di Val d’Elsa. Cu siguranţă, Toscana mai are multe altele de oferit. Montepulciano (www.prolocomontepulciano.it), Pienza, sătucele pitoreşti din Val d’Orcia (Castiglione d’Orcia, Bagno Vignoni, San Quirico d’Orcia), Montalcino (www.prolocomontalcino.it) şi abaţiile Monte Oliveto Maggiore, Sant’Antimo şi San Galgano – toate în sud, Cortona (în est), sătucul Barga şi Montecatini Terme (www.termemontecatini.it) în nord , regiunea Maremma în vest (Massa Marittima, satele Capalbio, Pitigliano, Sovana) – sunt doar câteva din multele exemple. Seara de sâmbătă ne prilejuieşte ultima excursie din acest concediu. Am urcat cu maşina pe Sacro Monte (parte din amplul parc Campo dei Fiori), deasupra oraşului Varese, în nordul Italiei. Începând din anul 1600, pe Sacro Monte s-au construit 14 capele de-a lungul unui drum ce urcă pe o lungime de 2 km. Noi suntem la capătul acestui traseu, la circa 880 m altitudine, şi admirăm complexul Santa Maria del Monte – o aşezare monahală a cărei istorie începe în secolul al 15-lea. Impresionanta panoramă pe care o avem de aici porneşte de la vârfurile înzăpezite ale Alpilor de la graniţa Italiei cu Elveţia, continuă cu dealurile şi câmpurile din Lombardia şi Piemont, ajungând până la lacurile Varese, Comabbio, Monate şi Maggiore.

Cât despre drumul de întoarcere, ne-am bucurat să constatăm că duminica nu circulă tiruri în Italia, Slovenia şi Ungaria. Avem de înfruntat aceleaşi temperaturi de până la 38 de grade Celsius, ca şi la venire. Duminică seara ne oprim să dormim aproape de centura Budapestei, la Villa Maria (doar 5 camere), situată sub dealurile Budei, la vreo câţiva kilometri de centru. Doamna Maria are 80 de ani, vorbeşte engleză şi este o gazdă foarte drăguţă şi ospitalieră. Micul dejun este variat, bogat, consistent şi pregătit special doar pentru noi – o diferenţă majoră faţă de bufetul suedez de la hoteluri. De menţionat că TVA-ul pentru servicii turistice în Ungaria este de 18%, faţă de cota obişnuită de 27%. Şi slovenii au cotă de TVA redusă pentru alimente (8,5% faţă de 20%), însă nu şi pentru cafea. Pe autostrăzile din Slovenia, motorina costă circă 1,3 euro (ca la noi), considerabil mai puţin decât în Italia (de la 1,5 euro în sus). Cât despre Italia, din supermarketuri se poate cumpăra ulei de măsline extravirgin bun (chiar nefiltrat) la preţuri începând de la 3-4 euro litrul. Plus un sortiment vast de sosuri şi paste la preţuri mai mici decât în România. Şi apa minerală este mai ieftină acolo, o sticlă de doi litri costând uneori mai puţin de 0,2 euro. Ce-i drept, aceeaşi sticlă de San Benedetto costă 0,5 euro (cam cât un Tuşnad de la noi), însă verificaţi cu cât se vinde marca asta în supermarketurile din România...