Scurte plimbari prin Muntii Bucegi (2018)

9-12 noiembrie

Iată-ne ajunși la al patrulea episod al plimbărilor noastre de grup, începute în acest an. Periplul a demarat unde altundeva decât la prietenii noștri de la Pensiunea Luminița, în satul Ciunget (Vâlcea), atunci când am descoperit Cascada Scoruș. A continuat la Pensiunea Mamina, din satul Peștera (Brașov), când ne-am plimbat pe la poalele Pietrei Craiului, până pe Cheile Pisicii. Apoi la Pensiunea Dacica, din satul Alun (Hunedoara), de unde am vizitat Fundătura Ponorului și câteva din cetățile dacice incluse în Patrimoniul UNESCO. De această dată suntem la poalele Bucegilor, iar noii veniți în micul nostru grup de drumeții sunt finii noștri, Liana și Chris, împreună cu băiețelul lor de mai puțin de un an și jumătate, Sebi. Suntem pe ”teren nou”, în sensul că nu am mai fost până acum la pensiunea unde vom sta și nu am văzut niciunul dintre obiectivele pe care le aveam în plan. Am avut noroc de o vreme excelentă în toate cele patru zile ale excursiei noastre, cu mult soare și doar câțiva nori răzleți pe cer.

Vineri dimineață parcăm puțin mai sus de telecabina din Bușteni, având ca prim obiectiv, așa de încălzire, Cascada Spumoasă. Drumul este foarte ușor și durează circa 30-40 de minute, mergând în mare parte cam pe sub cablurile telecabinei. Pentru foarte puțin timp traseul nostru este comun cu cel spre vestita Cascadă Urlătoarea. După ultimele clădiri, acolo unde drumul forestier face o curbă largă spre stânga, ne despărțim de acesta și mergem în față, urcând prin pădure pe marcajul cruce albastră – Jepii Mici. Tot într-o curbă spre stânga a traseului ne despărțim de acesta și continuăm înainte pe drumul nemarcat, însă destul de evident, până la ceea ce pare a fi o stație de captate a apei (din câte am citit pe Internet). În dreptul ei, drumul trece peste râu cotind spre dreapta, pentru ca în scurt timp să facă o întoarcere spre stânga. Ajungem la o bifurcație, în dreptul unei proprietăți îngrădite (Romaqua), probabil vreo stație de îmbuteliere. Urcăm până la poartă, pe poteca din dreapta, însă paznicul, scos din casă de lătratul câinilor, ne spune să ne întoarcem la bifurcație și să ocolim proprietatea pe ramura din stânga, iar când vom ajunge la ”baraj” să urcăm pe poteca din dreapta acestuia, prin pădure. Îi mulțumim și îi urmăm indicațiile. Deasupra refugiului Salvamont găsim cascada. Ne bucurăm că am ajuns devreme la ea, căci în scurt timp soarele dispare în spatele stâncii care o străjuiește. Deși cade și își julește puțin bărbia, Sebi este bucuros căci se poate juca în voie. Mă cațăr puțin pe o potecă intuitivă, având cascada în stânga. Este foarte liniște aici – abia când plecăm mai apare un cuplu.

Mâncăm la restaurantul cabanei Gura Diham, apoi pornim spre Fundata. Intrarea în curtea pensiunii Creasta de Vis se face direct din drumul european ce leagă Branul de Rucăr. Casa este bine izolată așa că traficul nu deranjează somnul turiștilor. Și nici zgomotul produs de liniile de înaltă tensiune ce trec peste partea dinspre stradă a curții pensiunii, acolo unde este amenajată parcarea. Camere sunt mari, luminoase, curate, dotate cu balcon (al nostru dă spre creasta Pietrei Craiului – de unde vine și numele pensiunii). Însă la capitolul detalii s-ar mai putea aduce îmbunătățiri, dacă ne gândim că pensiunea are patru margarete. Ușa de la camera noastră (4) nu stă închisă decât dacă o încuiem. Nici cea de la baie nu se prea închide. Aici săpunul lipsește complet (erau doar două pliculețe cu gel de duș), iar sulul de hârtie igienică este spre final. Cabina de duș nu are un geam lateral – iar două camere din cele 11-12 ale pensiunii nu au cabină deloc. În țevile de calorifer vom auzi mai toată noaptea un zgomot. Proprietara pensiunii, doamna Adriana, este amabilă și încearcă să rezolve cât mai multe din cerințele turiștilor. Mâncarea este bună, însă porțiile mi s-au părut cam mici, iar numărul lor calculat destul de strict – căci atunci când mai doream câte o garnitură sau o salată în plus ni se spunea adesea că nu mai este. Micul dejun era adus din bucătărie progresiv, astfel încât trebuia să faci mai multe drumuri și să aștepți câteva minute până când doamnele care serveau sesizau că s-au terminat roșiile sau ouăle și aduceau un nou platou. Iar luni dimineață nu am avut ouă deloc – se terminase stocul. Dincolo însă de toate aceste detalii ne-am simțit foarte bine în sala de mese, călduroasă și cu ferestre mari. Un alt grup de turiști, care venise cu mâncarea de acasă, a luat masa într-o sală separată, căci la foișorul de lângă grătarul din curte era destul de frig. Pensiunea are un teren de sport, cu instalație de nocturnă, însă noi am preferat să jucăm ping-pong la masa din camera de la subsol.

Sâmbătă dimineață mergem cu mașinile la Șimon. Traversăm satul, intrăm pe drumul forestier, foarte bine întreținut, trecem de prima barieră (despre care am înțeles că de obicei stă deschisă, fiind uneori închisă doar de formă) și parcăm la o bifurcație, în fața celei de-a doua bariere, de data asta închisă. Mergem pe ramura din stânga (cea cu barieră), pe teren aproape plat, urmând marcajul triunghi galben. Vom urca puțin pe Valea Gaura – după unele păreri, cea mai pitorească și cea mai lungă din Bucegi. În scurt timp ajungem într-o poiană, la monumentul ridicat în memoria victimelor unui accident aviatic, când un elicopter militar israelian, în care se afla și un soldat român, s-a izbit de stânci. Am citit că uneori steagul românesc lipsește, în vreme ce drapelul israelian este înnoit periodic. Valea se îngustează, urmând cursul unui pârâu. Îl părăsim curând, cotind la stânga, și începem segmentul de urcare susținută prin pădure. Facem o pauză într-o poieniță, dincolo de care urcușul se domolește. Ieșim în Poiana Gaura. Turmele de oi au coborât de ceva timp, așa că pericolul de a ne întâlni cu câinii și cu animalele sălbatice atrase în jurul stânei este mai mic (sau cel puțin așa ne place nouă să credem). De aici urmăm marcajul cruce roșie care vine dinspre Bran și urcă până la Vf. Omu (în vreo 4 ore din locul în care ne aflăm, după cum scrie pe indicator). Curând ajungem în dreptul unei săgeți care ne indică o abatere spre stânga (marcată cu punct roșu) de circa 130 m spre cascadă. Urcăm pe pietre câteva mici praguri și ajungem la Cascada Moara Dracului. De fapt, din acest loc vedem doar jumătatea ei inferioară, împărțită în două fire. Impropriu spus vedem, căci cascada este secată complet, fără pic de apă. Miruna se cațără pe un ultim prag (asigurat cu vreo două trepte metalice) și ajunge la baza cascadei. Pentru a vedea și jumătatea ei superioară ar fi trebuit să ne întoarcem în traseul principal (cruce roșie) și să continuăm urcarea, cred că pentru încă vreo 20 minute. La cascadă ne întâlnim cu un cuplu de turiști care coborâse de la Omu. Îi întreb, așa ipotetic, cam cât am mai avea de urcat până la începutul porțiunii alpine a Văii Gaura, acolo unde începe de fapt traseul spectaculos. Îmi răspund că ei au coborât în circa 30 minute. Noi probabil am fi făcut vreo oră la urcare și încă una la coborâre. Nu mai avem timp, căci ziua este scurtă la mijloc de noiembrie și nu ar fi prea indicat să ne prindă întunericul pe segmentul de coborâre accentuată prin pădure. Așa că facem un mare popas în poiana unde se află indicatorul cu abaterea către cascadă. Din locul în care am lăsat mașinile și până la cascadă am urcat circa 500 m diferență de nivel (până la circa 1600 m altitudine), în vreo două ore și jumătate. Copiii cei mici, Ana și Andrei, au rezistat foarte bine la urcare – se vede că au început să capete experiență.

Duminică ne propunem o drumeție mai ușoară. Până la bariera de la bifurcație drumul este același cu cel parcurs cu o zi în urmă. De data aceasta vom merge pe ramura din dreapta a bifurcației (cea cu podul), pe drumul forestier, urmând triunghiul albastru, spre Poiana Guțanu. Este momentul să spun că Max, prietenul finilor noștri Anca și Adi, a fost ”consultantul” meu pentru toate obiectivele văzute în această excursie. Un împătimit al Bucegilor, și al munților în general, Max îmi spusese că de la bifurcație se mai poate merge cu mașina preț de vreun kilometru sau doi. Însă am preferat să urmăm sfatul mai precaut al gazdei noastre, care mi-a sugerat să lăsăm mașinile la barieră, ca în ziua anterioară, căci drumul forestier este prost. Așa că mergem pe jos. Într-o curbă în urcare vedem două mașini parcate. Într-adevăr, dincolo de ele, doar autovehiculele de teren se mai pot încumeta. Urcăm constant până în Poiana Guțanu, situată la circa 1400-1500 m altitudine. De la bifurcația unde ne-am lăsat mașinile cred că am făcut aproximativ o oră și jumătate. Panorama spre Piatra Craiului și Iezer-Păpușa este absolut superbă. Ne întindem pe pături, încălzindu-ne la soarele blând al după-amiezii. Este vreme de stat în tricou, dovadă că doi dintre membrii grupului se dezbracă la bustul gol pentru ultima porție de vitamina D naturală a acestei toamne. Din poiană, traseul continuă urcarea fie spre Șaua Strunga pentru a coborî mai apoi la Padina, fie spre Șaua Bătrâna de unde coboară spre Hotel Peștera. Tot din Poiana Guțanu, un alt traseu merge spre stânga, făcând legătura cu Poiana Gaura. Întorși la pensiune, ne așezăm la discuții în sala de mese până seara târziu.

Pentru luni, dacă ar mai fi fost amatori, aveam ca obiective locul numit Gura de Rai, precum și una dintre cascadele Doamnei sau Obârșia Ialomiței (despre care Max îmi spusese totuși că sunt aproape secate), cu plecare de la telecabina Padina. Sau eventual Cascada 7 Izvoare, în apropiere de Lacul Scropoasa. Însă nu am mai avut doritori așa că am plecat direct spre București. În circa trei ore eram acasă și ne apucam de organizarea excursiilor planificate pentru 2019 în timpul șederii noastre la Fundata.

Din nou în Munții Șureanu (2018)

12-15 octombrie 2018

Am încetat să mai număr de câte ori am venit la Pensiunea Dacica (www.dacica.ro), din satul Alun, de-a lungul timpului. Este a doua vizită din 2018, după ce la finalul primăverii îi aduseserăm aici pe prietenii noștri Alexandra și Firat. Atunci erau în toi lucrările de modernizare a casei care găzduiește biblioteca și sala de conferințe (inclusiv înălțarea și mansardarea podului). Tot atunci am cunoscut-o pe doamna Nița, noul membru al echipei Dacica, și i-am vizitat pe locatarii ”cotcodromului” sau ”cotcodacica” (cum le numește domnul Norman, gazda noastră). Am băut socată, precum și o variantă nouă de mied dacic – ”Plăcinta Cneazului Pavel” (www.mied-dacic.ro), oferite cu generozitate din partea casei, și am avut timp să lenevim în hamac.

De această dată, suntem un grup de 7 familii, totalizând 18 persoane, din care 5 copii, iar ”programul” weekendului este destul de plin. Prima jumătate a grupului a ajuns la pensiune vineri după-amiază. După ce ne-am potolit foamea cu un platou de gustări reci și o ciorbă bună, am făcut un traseu de încălzire, în plimbare ușoară, urcând până la Cetatea Piatra Roșie (www.piatra-rosie.ro), situată în vârful dealului (circa 830 m) din apropierea pensiunii. Daniela, Luminița și Sorin, precum și Adriana și Florin, împreună cu cei doi copii ai lor, Miruna și Andrei (toți venind pentru prima dată în aceste locuri), sunt oarecum contrariați de starea de degradare a monumentului inclus în Patrimoniul UNESCO și de lipsa de interes manifestată de autorități pentru punerea în valoare a cetății dacice. Ne odihnim pe iarba verde, admirăm peisajul de la punctul de belvedere și apoi zăbovim în zona fostului sanctuar. Coborâm la pensiune unde ne întâlnim cu Amalia și Gil – ajunși la puțin timp după ce noi începuserăm să urcăm spre cetate. Teama că ne-ar putea prinde întunericul pe traseul de întoarcere ne determinase să nu-i mai așteptăm. Vor vizita cetatea la următoarea lor vizită la Dacica.

Luăm cina înăuntru, la masa lungă aranjată pentru noi pe aproape toată lungimea sălii. Cealaltă masă, de vreo 10-12 persoane, așezată perpendicular, este pregătită pentru membrii unui grup venit să exploreze Peștera Cioclovina cu Apă. La scurt timp după ce ne așezăm la masă, apar și ultimele două familii, pe care le mai aduseserăm la Dacica înainte, Anca și Piti împreună cu David, fiul lor, precum și Vio și Petrică, împreună cu copiii lor, Matei și Ana. Mergem la culcare devreme căci suntem obosiți de pe drum.

Sâmbătă, după micul dejun îmbelșugat, ne suim în mașinile de teren – trei ale noastre și una a pensiunii, condusă de domnul Onu, care ne este ghid, având ca destinație Fundătura Ponorului (sau Palma lui Dumnezeu), spre sud. Mi-a plăcut mult acest loc atunci când l-am văzut prima oară – în mai, împreuna cu Alexandra și Firat – așa încât mi-am dorit să-l revăd curând. În ciuda eforturilor mele din primăvară de a reține cât mai bine traseul (nemarcat), încă nu m-am simțit foarte sigur pe mine de data aceasta să-mi ghidez singur prietenii spre Fundătură. Așa că-l rog pe domnul Onu să ne fie din nou ghid.

Ocolim prin vest Dealul Piatra Roșie și Vârful Țâfla (854 m) și ne despărțim de drumul ce urcă spre satul Cioclovina, continuând spre dreapta, pe cel ce merge spre sud-est și ajunge după câteva serpentine deasupra Peșterii Cioclovina cu Apă. Lăsăm mașinile în poienița de la capătul drumului, unde este amenajat un loc de popas, ne luăm din benă bețele oferite de domnul Onu și pornim pe traseu. Urcăm prin pădure, la început pe un drumeag de căruță. Din acesta se desprinde spre dreapta o potecă ce duce la gura Peșterii Cioclovina Uscată, aflată la baza unui abrupt stâncos. Din câte am înțeles de la domnul Onu, aceasta este închisă pentru turiști. Drumeagul de căruță ne scoate într-o poiană. Intrăm din nou în pădure și urcăm o pantă zdravănă. Aceasta se termină într-o poiană însorită și pitorească, unde facem un scurt popas. Continuăm spre sud-est, pe curba de nivel, prin poiana prelungă, pe deasupra unei mici depresiuni. În zonă se pare că ar fi existat un terasament de cale ferată îngustă, construită – din ce am citit – pentru exploatarea guano din Peștera Cioclovina Uscată.

O superbă panoramă se deschide în fața noastră, către valea râului Ponorici (sau Ponorâci pe unele hărți) – cel care intră în peștera cu același nume pentru a ieși din nou la suprafață în Peștera Cioclovina cu Apă, sub numele de Valea Morii. Minunata priveliște mă duce cu gândul la satul lui Frodo, eroul din ”Stăpânul Inelelor”. Poteca noastră trece pe deasupra stâncii la baza căreia este săpată intrarea în peștera din amonte. Ne oprim câteva momente, căci în fundul râpei adânci ce se cască amenințător imediat lângă potecă observăm ceea ce pare a fi o intrare secundară (sau o fereastră) a peșterii. Cât despre versantul opus (din stânga noastră), spre Vârful Chiciurii (1020 m), Domnul Onu ne spune că adăpostește la umbra pădurii dese ruinele unor ziduri de apărare ridicate de daci. Este vorba de fortificația de baraj de la Cioclovina-Ponorici, denumită și Troianul. Pe site-ul www.piatra-rosie.ro (dezvoltat de Fundația Dacica) citim: ”Urmând creasta dealului paralel cu Valea Ponoriciului, amplul sistem de fortificații dacice liniare constă într-un val de pământ și piatră cu o lungime de circa 2,5 km. Valul principal este prevăzut cu peste 30 de valuri secundare ridicate oblic față de acesta, în pieptene, și, din loc în loc, cu redute semicirculare. Menirea sa era să blocheze accesul spre Sarmizegetusa Regia dinspre Valea Streiului. Distanța în linie dreaptă între fortificații și Cetatea Piatra Roșie este de 2.5 km, iar în traseu real, de circa 6 km.”

Suntem în Parcul Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina, din Munții Șureanu. Supranumiți ”Munții Dacilor”, aceștia fac parte din grupa Parâng a Carpaților Meridionali. Au culmi domoale și rotunjite, văi adânci, pajiști pitorești, fânețe, sălașuri izolate și păduri întinse – formate preponderent, la altitudinea la care am urcat noi, din fag, amestecat cu gorun și mesteacăn. Sunt formați în mare parte din șisturi cristaline, însă în partea sud-vestică, cea în care ne aflăm noi, au o zonă carstică cu forme spectaculoase, atât de suprafață – doline bine evidențiate, chei, văi oarbe (Fundătura Ponorului, Ponorici) – cât și de adâncime – peșteri și avene. Vârfurile din jur au înălțimi cuprinse între 800 și 1200 m.

Ne intersectăm cu un drum forestier (ce-mi pare mai degrabă de căruță) care vine din satul Federi. Din ce am văzut pe hartă, acesta ar merge către nord-est (pe o porțiune urmând oarecum firul apei), spre Poiana Omului, pentru ca apoi să se întoarcă, un pic mai la sud, în același sat, trecând la mică distanță de Fundătură (prin nordul acesteia). Astfel, se pare că drumul forestier face o mare buclă pe care noi o tăiem, urcând spre sud-est. Ca o paranteză, domnul Onu spune că din Alun se poate merge cu autoturismele de teren pe drum forestier în Poiana Omului, așadar se poate ajunge cu mașina până aproape de Fundătură.

Poteca ne duce pe la marginea unei păduri, apoi pe lângă un superb crâng de salcâmi, pe care în primăvară îi găsiserăm înfloriți (atunci Firat culesese flori din care am făcut o excelentă ”salcâmată”). Florin decide că nu mai vrea să continue și că ne așteaptă în frumoasa poiană de la capătul pădurii. Se întinde pe pătură și trage un binemeritat și mult așteptat somn, lung de vreo 3 ore și care va fi întrerupt la un moment dat, pentru scurt timp, de o vacă grijulie care începe să îl lingă pe picioare.

Noi ne pregătim să începem a doua (și ultima) porțiune de urcare a traseului. În primăvară, domnul Onu ne condusese prin grădina unui sătean. Auzindu-și câinii lătrând, acesta venise să ne salute. Când îi spuseserăm de unde venim și încotro ne îndreptăm, ne întrebase ce găsim noi așa frumos la Fundătură și de ce străbatem atâta drum pentru a vedea „doar niște pietre și o apă”. De data asta, din cauza dimensiunii mari a grupului și a vitezei diferite de mers a membrilor săi, domnul Onu decide să nu ”înfruntăm” câinii din bătătura omului și alege alt traseu de urcare. Astfel, nu mai continuăm spre gardul gospodăriei ci o luăm la dreapta și începem să urcăm domol prin poiana la al cărei capăt Florin adormise deja. Cotim apoi la stânga și urcăm susținut o coastă plină de pietre până când ieșim în drumul forestier ce leagă (presupun eu) Poiana Omului de satul Federi. Drumul este bun (de fapt foarte bun dacă îl comparăm cu cel de căruță cu care ne intersectaserăm în valea Ponoriciului), cel puțin pe porțiunea străbătută de noi. Îl urmăm, mergând spre sud-vest pe curba de nivel, și admirăm în zare creasta Munților Retezat.

Ajunși pe o șa, ieșim din drumul forestier și urmăm o potecă către stânga, spre sud-est, pe lângă gardul a vreo două gospodării izolate. Proprietara uneia dintre ele ne întâmpină în fața porții, bucuroasă să schimbe câteva vorbe cu noi. Peste câteva minute ajungem la punctul de belvedere de deasupra Fundăturii Ponorului. Priveliștea este absolut superbă, răsplătind pe deplin efortul de a ajunge aici. O altă recompensă vine din partea domnului Onu, sub forma unei sticle cu palincă, pe care o bem din pahare de sticlă, cărate în rucsacul dumnealui. Și care merge de minune cu sandviciurile făcute de noi la micul dejun, la pensiune.

Facem o pauză de circa o oră, în care o parte a grupului decide să se odihnească la umbră și să admire peisajul de la înălțime. Ceilalți membri coboară pe poteca ce duce rapid la Valea Ponorului (Ohaba, pe unele hărți) și la stânca sub care râul ”dispare”, începându-și periplul subteran. Așadar, după cum îi spune și numele, Fundătura este tot un ponor, pentru râul care va ieși din nou la suprafață (sub numele de Ohaba) în Peștera Șura Mare, situată la sud de Federi, aproape de satul Ohaba Ponor. Râul se varsă apoi în Strei, afluent al Mureșului. Cei doi cai frumoși care abia ne lăsaseră să deschidem poarta dincolo de care începea poteca nu au răbdare să meargă în urma noastră, așa că o iau la goană pe coastă, de-a dreptul în jos. Se opresc lângă un alt grup de turiști, pe marginea râului ce șerpuiește prin Fundătură și unde câțiva copilași se bălăceau cu picioarele în apă.

Ne întoarcem pe același drum, cu o mică excepție. Ca să nu mai coborâm coasta plină de pietre, domnul Onu încearcă să ne ducă prin bătătura gospodarului cu care vorbiserăm în primăvară. Doar că simțindu-ne de la distanță câinii omului ne așteptau deja la poartă, lătrând de zor, cu atât mai mult cu cât la un moment dat, nici nu mai știu exact când, ne pricopsiserăm și noi cu vreo doi câini care urmau să ne însoțească până la mașini. Așa că nu ne rămâne decât să coborâm, cu grijă să nu alunecăm, pe lângă gardul omului, prin afara grădinii.  

Domnul Onu a fost, ca de obicei, foarte răbdător cu noi și foarte discret, pe tot parcursul traseului, lăsându-ne să mergem în ritmul nostru și să facem numeroase pauze. Așa că, din păcate, nu mai avem timp să coborâm până la intrarea în Peștera Ponorici. Mai facem o pauză pentru palincă chiar înainte de coborârea prin pădure spre mașini.

Mergem cu mașinile vreo câteva zeci de metri (coborâm o serpentină) și parcăm pe marginea drumului, la începutul unei poteci abia vizibile (cred că era și o poartă discretă pe acolo), care ne duce până la stânca la baza căreia se deschide gura Peșterii Cioclovina cu Apă. În primăvară, doar domnul Onu și Firat avuseseră curaj să se cațăre în peșteră. Acum însă, apa fiind mică, reușesc și eu să intru, pe firul râului, sărind din piatră în piatră. În câteva secunde de neatenție (când urmăream cu privirea niște turiști, însoțiți de un câine, care se afundau în peșteră, căutându-și drumul pe pietrele din apă, la lumina lanternei), Miruna se cațără pe nesimțite pe peretele peșterii, până aproape de  tavan. Nu doar că nu cred că aș fi avut curaj să mă urc până acolo, dar m-am și blocat pentru o clipă când am văzut unde ajunsese. M-am dus instinctiv spre ea cu gândul să încerc să o prind dacă eventual va aluneca – însă nu a fost cazul: în câteva secunde Miruna a coborât, fără nicio ezitare, la fel de ușor cum urcase.

Citez din nou de pe site-ul www.piatra-rosie.ro: ”Peștera are o lungimea totală de aproape 8 km, având deschiderea din amonte în polia Ponoriciului, iar cealaltă la Cioclovina. În capătul dinspre aval, într-o galerie aflată la 10 m deasupra galeriei principale, s-a găsit un depozit de peste 6.000 obiecte de bronz, chihlimbar, sticlă, corn de cerb etc. Depozitul a fost atribuit grupului arheologic Cincu-Suseni, datat în prima epocă a fierului”.

Îmi amintesc cum în primăvară, întorcându-ne dinspre peșteră spre mașină, ne așezaserăm câteva minute pe iarbă, într-o poieniță, să terminăm palinca din sticlă. Nu mai țin minte cum ajungem, din vorbă în vorbă, să povestesc Alexandrei, lui Firat și domnului Onu despre aventura mea cu mușcătura de căpușă, dintr-o anumită parte a corpului. Auzind pățania, Alexandra și Firat sar ca arși de pe iarbă. Ajunși la pensiune, mergem pentru câteva minute în camere, să facem un duș și să ne pregătim pentru cină. Când ne reunim la masă, aflăm că Firat descoperise o căpușă înfiptă în braț. Domnul Onu i-a scos-o frecând în jurul căpușei cu capătul unui chibrit.

După cină, delicioasă și îndestulătoare ca de obicei, rămânem în sala de mese, la un pahar de vorbă și mai multe de vin. Sorin și Florin sunt DJ cu experiență, așa că atmosfera se încinge și începem să cântăm și să dansăm, împreună cu membrii celuilalt grup de turiști (bucuroși probabil de realizarea lor din acea zi – traversarea peșterii de la un capăt la celălalt). Aproape de ora două a dimineții plecăm spre camere, însă în urma noastră rămân cei mai rezistenți reprezentanți ai celuilalt grup.

Duminică dimineață mergem cu mașinile până la Costești. În centrul satului cotim la dreapta, trecem podul peste apa Grădiștii și parcăm la baza dealului din stânga drumului asfaltat ce urcă spre satul Târsa. Începem urcarea (la început destul de susținută), lungă de vreo 2 km, urmând marcajul bandă albastră, spre sud, către Cetatea Dacică Costești-Blidaru. Călcăm pe covorul de frunze ruginii al frumoasei păduri de fag. Ridicăm nițel praf în jurul nostru însă ne bucurăm că nu este ud pe jos, căci ne-ar fi fost mult mai greu să urcăm și apoi să coborâm prin noroiul amestecat cu frunze. Din tot grupul, doar Cami și cu mine mai vizitaserăm cetatea, în august 2016, împreună cu finii noștri Liana și Chris.

Foarte încărcați cu energie în această dimineață, Luminița și Sorin merg cu mult înaintea grupului și nu observă că într-o poiană, având un arbore în centru, se desprinde spre stânga, către est, o cărare ce duce la cetate. Intrarea se face sărind un gard de lemn cu ajutorul unui pârleaz. Lângă acesta, vreo două panouri ruginite anunță călătorul că urmează să intre într-un sit din Patrimoniul UNESCO. Deși anunțasem că traseul ar trebui să dureze nu cu mult peste o oră, Luminița și Sorin continuă să urce imperturbabili dincolo de cetate, pe traseul marcat, spre vest, într-o zonă mai îngustă a muchiei Pietrosu, până la un punct de belvedere numit La Vamă (despre care am citit că este locul în care s-au descoperit urmele a două turnuri de apărare dacice). Noroc că aveam cu toții semnal pe mobil, așa încât am posibilitatea să le sugerez celor doi plimbăreți să se întoarcă la cetate, atunci când observăm că sunt singurii din grup care lipsesc din incintă. Pentru informarea lor, să mai spun că traseul marcat cu bandă albastră continuă prin satele Târsa și Prihodiște, trece prin Poiana Omului și ajunge, după vreo 12 ore de la Costești, tocmai pe Vârful Godeanu.

Costești-Blidaru este mai greu accesibilă și mai puțin frecventată de turiști decât suratele ei, Costești-Cetățuia și Sarmizegetusa Regia. Reiau câte ceva din descrierea cetății, pe care am găsit-o cu doi ani în urmă, când am vizitat-o prima dată. Se spune că, dintre toate cetățile dacice, Blidaru ar fi fost singura pe care romanii nu au putut-o cuceri prin forța armelor. Apărătorii au capitulat fiindcă au rămas fără apă, cisterna de apă fiind construită în afara zidurilor fortificației din cauza cotei mai joase a izvorului. Se pare că cisterna este o construcție unică în lumea dacică. A fost amenajată folosind o tehnică romană, avansând ipoteza că a fost construită sub îndrumarea unui meșter roman. Rămășițele ei se mai pot vedea, pe jumătate înghițite de vegetație (de către cine are răbdare să le caute). Cetatea de la Blidaru avea un rol pur militar. Construită pe vârful dealului (la circa 700 m altitudine), oferea vizibilitate atât în aval, spre Valea Mureșului, cât și în amonte, spre Sarmizegetusa Regia, pe Valea Grădiștii. Dacii au îndreptat vârful dealului. Traseul zidurilor, ajungând la circa 1,5 m înălțime pe alocuri, se poate urmări ușor. Zidurile au fost construite în tehnica dacică cu care deja ne-am obișnuit, cu două șiruri de blocuri de calcar fasonate, așezate în paralel și unite între ele cu bârne de lemn. Între acestea se află miezul zidului, format din pământ, piatră spartă și alte materiale. Se spune că la realizarea cetății au lucrat atât meșteri greci, în special la elaborarea planului, cât și daci, care au renunțat la unele caracteristici ale zidului de tip grecesc. În prima fază, după domnia lui Burebista, a fost ridicată o cetate în formă de patrulater neregulat, situată în dreapta intrării actuale în sit. La colțuri au fost ridicate turnuri patrulatere. Intrarea se făcea printr-unul dintre acestea. În faza a doua, cetatea a fost lărgită cu o nouă incintă, lipită de prima. Pe două laturi au fost amenajate platforme de luptă pentru mașini de război. Înălțimea zidului în acest sector ajungea la 5-6 m.

După o binemeritată pauză (pentru copii a fost una activă), în care cei mai mulți dintre noi ne-am încărcat bateriile, răspândiți printre vestigiile străbunilor noștri, sub soarele blând al după-amiezii, începem coborârea spre mașini. Mai avem încă o mică pățanie – Anca alunecă și cade, lovindu-se puțin la mână, însă se ridică rapid, neobservată de nimeni, și păstrează întâmplarea doar pentru ea o bună vreme. Facem o pauză de cafea la Cafe-bar Sarmis, în centrul Costeștiului și cumpărăm clătite, ”plăcinte dacice” (cu brânză și usturoi), precum și miere de la o gheretă de peste drum.

Pornim apoi cu mașinile spre Sarmizegetusa Regia, pe drumul de 19 km ce șerpuiește de-a lungul râului Grădiștea (Orăștia) – afluent al Mureșului. Nu voi insista aici cu descrierea cetății (care reprezenta nucleul sistemului defensiv al fortărețelor dacice), ci voi spune doar că, de curând, Editura Dacica a publicat primul volum al cărții ”Sarmizegetusa Regia. 1. Redescoperirea cetății” (http://dacica.ro/editura/titlu/sarmizegetusa-regia-1-redescoperirea-cet%C4%83%C8%9Bii), scrisă de Dr. Aurora Pețan, gazda noastră. Pot afirma cu certitudine că am fi văzut cetățile dacice cu alți ochi dacă doamna Aurora ne-ar fi fost alături în plimbările noastre. Mă consider norocos că am avut de câteva ori șansa și bucuria să o aud povestind, în incinta cetăților sau în curtea pensiunii, atunci când stăteam de vorbă până noaptea târziu. Ne-au plăcut foarte mult fagii impunători din incinta cetății, înveșmântați în hainele de sărbătoare ale toamnei.

Din păcate, nu mai avem timp să vizităm și a treia cetate de pe lista obiectivelor din acea zi, Costești-Cetățuie – și ea numărându-se printre siturile din Patrimoniul UNESCO ale țării noastre. Lui Florin i se făcuse foame, așa că pornește grăbit spre pensiune. Mă întrebase (iar eu am presupus că doar din curiozitate) dacă există vreo scurtătură. Așa că i-am menționat-o pe cea indicată uneori și de GPS-uri (în mod eronat): Costești – Târsa – Prihodiște – Alun, insistând asupra faptului că de la Prihodiște drumul neasfaltat ce coboară spre Alun este foarte dificil, chiar și pentru mașinile de teren. Seara le pensiune, Florin ne povestește că ar fi vrut să încerce scurtătura-scurtăturii, din Grădiștea de Munte spre Prihodiște, însă niște săteni l-au convins, din câte am înțeles, să renunțe. Conform proverbului contemporan ”cine se grăbește, departe ajunge”, Florin reușește să apară ultimul la pensiune. Spre ușurarea lui Vio și a lui Petrică, care nici nu-și imaginează pe ce coclauri a mers Florin, în a cărui mașină se afla și Ana. Domnul Onu ne spune că poți număra pe degetele de la o mână mașinile care au trecut pe acolo de-a lungul vremii, iar Florin recunoaște că a slăbit vreo două kile pe acea coborâre, pe întuneric. Dar nu a fost singur pe drum: a ajutat un Duster să iasă la liman (adică la Alun, în cazul de față). Dar din spusele lui Florin se pare că Dusterul nu a ieșit prea teafăr din confruntarea cu drumul offroad.

După cină, ne încălzim la focul de tabără oferit cu generozitate de pensiune, la fel ca vinul casei (foarte bun) și mustul (delicios) din acea seară. Și ca de obicei, țuica (în vreo trei sortimente) a fost la discreție, din partea casei, pe tot parcursul șederii noastre. În jurul focului, discutăm puțin cu domnul Norman, gazda noastră, plecat cu treburi mai toată săptămâna și abia întors la pensiune. Primim invitație să petrecem la Dacica ”revelionul ospătarilor”, în primul sau al doilea week-end din ianuarie – adevărul este că iarna este singurul anotimp în care încă nu am ajuns pe aceste meleaguri. După ce se stinge focul, ne întoarcem în sala de mese să mai stăm puțin de vorbă, lângă o nouă carafă de vin roșu, însă oboseala își spune cuvântul și ne trimite rapid la culcare.

Luni dimineață, după micul dejun, poza de grup și achitarea notelor de plată (copiii mici, Ana și Andrei, au beneficiat de gratuitate), începem să ne risipim spre casele noastre. Brăilenii (Adriana și Florin) pleacă primii, căci au drum mai lung decât noi, iar Amalia și Gil își propun să treacă pe la Mănăstirea Prislop.

Cât despre noi, ca de fiecare dată, ne propunem să vedem și ceva ”nou”. Așa că mergem, însoțiți de Daniela, în Costești, iar de aici urcăm în satele Târsa și Prihodiște (nu știu exact care este hotarul dintre ele), până la capătul drumului asfaltat, pitoresc și de bună calitate, la vreo 950 m altitudine. Priveliștile către munții Retezat și Șureanu sunt extraordinare. Ne oprim să cerem voie să luăm niște mere căzute pe marginea drumului și intrăm în vorbă cu domnul Ilie, fost paznic (dacă am înțeles bine) la Cetatea Blidaru, timp de peste 20 de ani. Foarte vorbăreț și șugubăț, ne spune, printre multe altele, că se lucrează la reabilitarea drumului Boșorod-Târsa, astfel încât să nu mai fie nevoie de ocolul prin Costești – Ocolișu Mic. Este consătean cu doamna Nița, din echipa Dacica, despre care domnul Norman ne spusese că uneori pleacă pe jos de la pensiune, urcând dealul dinspre nord, până în Târsa.

Facem popas pentru cină la Restaurant D’Amicii din centrul orașului Râmnicu Vâlcea, căci cel de pe centură, vizat inițial de noi, cu terasa aproape de malul Oltului, era închis pentru curățenie generală. Ajunși acasă, ne uităm la fotografii și începem să facem planuri pentru următoarea excursie.

Pledoarie pentru Delta Dunării, în compania unor ghizi de excepție (2018)

31 mai – 3 iunie 2018

Luminița, prietena și gazda noastră de la pensiunea cu același nume din Ciunget, județul Vâlcea, ne-a făcut o invitație de nerefuzat – o excursie în Delta Dunării, avându-i ca ghizi pe Violeta și Dan, niște prieteni dragi, pe care avuseserăm bucuria să-i cunoaștem cu ceva timp înainte, la pensiunea mai sus menționată. 

 

Joi dimineață pornim spre Tulcea împreună cu Luminița și finii noștri, Anca și Adi. O altă pereche de fini, Anca și Cornel (zis și Piti), plecase deja, împreună cu David, fiul lor, având un avans de vreo jumătate de oră. Mergem pe autostradă până aproape de Slobozia. Plătim 11 lei pentru a traversa podul de la Giurgeni, „neacoperit” de rovinietă din câte se pare. Pe drum, Piti are ghinion și lovește o vulpe care traversează neglijent șoseaua.

 

Ajunși în Tulcea, Violeta ne invită acasă și ne așază pe toți la masă, punându-ne în față delicioasele ei sarmale. Mie îmi dăruiește cu generozitate un foarte util instrument (pe care-l voi răsfoi în timpul excursiei, dar și mult timp după aceea, și din care voi cita și în această povestire): „Ghidul vizitatorului - Rezervația Biosferei Delta Dunării”, coordonat de Petre Gâștescu și Grigore Baboianu. Violeta va merge cu noi în deltă, în timp ce Dan este deja în Mila 23, însoțind un grup de turiști elvețieni. Parcăm mașinile în apropierea Administrației Deltei. Avem noroc și găsim două locuri libere, fără plată, lângă clădirea bibliotecii județene. Ne luăm bagajele, cumpărăm bilete (38 lei până la Crișan, iar pentru localnici 10 lei) și ne suim pe navă.

Suntem aproape de capătul celor circa 2.800 km pe care Dunărea îi parcurge de la izvoare până la Marea Neagră (adunând în drumul său peste 120 de afluenți mai importanți). De peste 16 mii de ani fluviul construiește aici una dintre cele mai frumoase delte din Europa și din lume – a treia ca mărime de pe continent (după cea a Volgăi și a Kubanului) și a 22-a de pe Terra. 84% din suprafața propriu-zisă a deltei se găsește pe teritoriul României. După părerea unor oameni de știință, delta s-a format într-un golf al Mării Negre, inițial printr-un cordon litoral care a închis golful transformându-l în liman. Tot în ghid citesc și că delta este o regiune plană, o câmpie aluvială în formare, cu o înclinare mică de la vest la est, din care răsar mai pronunțat Câmpul Chiliei, grindul continental Stipoc și grindurile marine Letea (12 m altitudine) și Caraorman (7 m) – acestea fiind cele mai mari „înălțimi” ale deltei. Pe acestea din urmă s-au dezvoltat păduri de o deosebită valoare floristică. Circa 20% din teritoriul deltei se găsește sub nivelul zero al Mării Negre. Cea mai mare extindere o au suprafețele situate între 0-1 m altitudine (55%). Iar adâncimile cele mai mari se găsesc pe brațe: 39 m Chilia, 34 m Tulcea, 26 m Sfântu Gheorghe, 18 m Sulina. Altitudinea medie a deltei este de 0,5 m. Printre cele mai mari lacuri se numără Dranov, Roșu, Gorgova, Lumina, Isac, Merhei, Furtuna, Matița; cele mai cunoscute gârle sunt Lopatna, Perivolovca, Șontea, iar dintre canale amintim câteva mai importante – Litcov, Sireasa, Eracle, Crișan-Caraorman, Mila 35, Stipoc, Dunavăț, Dranov, Buhaz-Zăton.

 

În estul orașului Tulcea, admirăm Monumentul Independenței de pe Colnicul Hora (cunoscut și ca Dealul Monumentului), ce comemorează războiul de independență față de dominația turcească. Traseul urmează Brațul Tulcea până la ceatalul Sfântul Gheorghe, locul unde Dunărea se bifurcă în Brațul Sulina și Brațul Sfântul Gheorghe. Continuăm pe primul dintre ele – Canalul Sulina, devenit cale navigabilă internațională prin lucrările de regularizare dispuse de Comisia Europeană a Dunării, realizate în perioada 1858-1902. Atunci au fost corectate meandre și a fost adâncită albia. Lungimea s-a redus de la 92 km la 64 km. Volumul de apă și aluviuni a crescut de la 8% la 19%, în defavoarea Brațului Chilia, care reprezenta 70%. Din cauza aluviunilor depuse la gura brațului s-a realizat un canal care înaintează în mare circa 10 km, pentru protejarea navigației. Trecem pe lângă localitățile Partizani, Ilganii de Sus, Vulturu, Maliuc, Gorgova – în trecut sate cu arhitectură specifică, cu case tradiționale, zugrăvite în alb și albastru, cu acoperișuri și garduri de stuf. Nu cu mult înainte să ajungem în Crișan, zărim spre nord Lacul Obretinu Mare.

 

După vreo două ore și ceva coborâm în Crișan – cel mai lung sat din deltă (circa 10 km). Domnul George, gazda noastră, ne așteaptă la debarcaderul din „centrul” satului. Ne suim în barca acestuia și ajungem rapid la pontonul din fața casei sale. Facem cunoștință cu soția, doamna Nicoleta. După ce ne luăm în primire camerele ne așezăm la masă. Primul servit este peștele extras din ciorbă și abia apoi vine „zeama” în care a fiert acesta. Trebuie să spun de la bun început că pe durata întregii noastre șederi mesele au fost absolut minunate, îmbelșugate și bazate pe o varietate de pești de Dunăre, gătiți într-o diversitate de feluri. Am mâncat pește atât la masa principală a zilei, cât și la micul dejun. De fiecare dată am avut desert, cafea și țuică la discreție. Gazdele sunt harnice, foarte amabile și discrete. După prânzul întârziat, foarte sățios, facem cunoștință cu domnul Viorel, cel care ne va plimba cu barca prin deltă în următoarele două zile. Pornim agale într-o plimbare de voie până în „centrul” satului, pe îngusta alee asfaltată situată între curțile caselor și malul apei. De la „magazinul general” facem mici cumpărături. Savurăm o bere rece tolăniți pe băncile de lângă ponton, admirând apusul și urmărind vapoarele ce urcă sau coboară de-a lungul fluviului.

Vineri dimineață, prima persoană care mă întâmpină la masa din curtea casei este Dan, despre care cumva înțelesesem eu greșit că ar urma să ni se alăture abia sâmbătă. Mă bucură foarte mult venirea lui. Pe lângă faptul că este o persoană extraordinară și un interlocutor foarte agreabil, Dan știe cel mai bine unde să mergem și ce să vedem în Deltă, așa că nu mai trebuie să-mi bat eu capul cu ce trasee să facem. Ornitolog și fotograf pasionat, lucrând de ani buni în cadrul Administrației Deltei, Dan este un ghid desăvârșit. De bucuria revederii bem împreună o țuică, apoi luăm cu toții micul dejun.

În prima excursie a sejurului mergem să vedem lacurile situate la nord-vest de Crișan. Vizavi de sat, pe malul stâng al Dunării, se pare că ar exista centrul de informare, documentare și educație ecologică Crișan. În apropiere de acesta, lângă cherhana, Dan ne arată obeliscul care a inaugurat tăierea marelui meandru al brațului Sulina, pentru înlesnirea navigației maritime. Refăcut în 1989, el păstrează inscripția originală, pe o placă de cupru. Cotim la dreapta, intrând pe Dunărea Veche (bucla din aval), apoi mergem pe Canalul Bogdaproste care ne duce la lacurile Bogdaproste, La Amiază (Puhaciova), Trei Iezere și Rădăcinos (Covaliova). Canalele sunt străjuite de mase compacte de stuf. De-a lungul traseului nostru, Dan ne povestește cu talent și răbdare despre deltă și ne arată felurite păsări – pelicani, stârci, cormorani, lebede, rațe, egrete etc. Îl roagă pe Viorel să se apropie de zonele în care sunt nuferi sau alte plante interesante. Ne dăm seama cât de norocoși suntem pentru că-i avem cu noi pe Violeta și Dan. Delta se vede cu totul altfel atunci când ai alături asemenea ghizi. Realizăm că le suntem recunoscători pentru acest lucru ori de câte ori ne întâlnim cu alte bărci, în care turiștii au parte probabil de mult mai puține informații și explicații. Micuțul canal Bracliva ne scoate rapid în Canalul Eracle (ce reprezentă calea de acces spre sudul complexului lacustru Matița-Merhei). Ajungem repede în Mila 23 – sat tipic pescăresc, așezat pe partea dreaptă a Dunării Vechi, supranumit Veneția României. Este locul de naștere al marelui campion olimpic la canotaj, Ivan Patzaichin. Pură coincidență, în 2002 când am venit prima dată în deltă, am stat în casa părintească a acestuia. Pe vremea aceea, oferta turistică nu era așa variată și stau să mă gândesc cum om fi nimerit noi la oamenii ăia, căci nu era vorba de o pensiune, ci de o casă particulară. Facem o pauză de cafea la birtul din centrul satului. Apoi ne întoarcem în viteză pe Dunărea Veche (bucla din amonte) care ne scoate în Brațul Sulina, în extremitatea vestică a satul Crișan. Excursia ne costă 50 de lei de persoană (David beneficiază de gratuitate).

Spre seară mergem în plimbare, pe ulița satului, în aval, până la o pensiune în curtea căreia ansamblul folcloric feminin din Crișan (din care face parte și mama domnului George) dă o reprezentație. Doamnele cântă (și dansează) melodii populare în ucraineană, rusă și română. Recunoaștem „Kalinka” dar și „Constantine, Constantine”. Pe drumul de întoarcere auzim șacalii pe celălalt mal al Dunării.

În cadrul rețelei europene Natura 2000, delta adăpostește 29 de habitate din bioregiunea stepică și 3 tipuri de habitate din bioregiunea pontică.

În deltă predomină mediul acvatic, însă mediul terestru este bine reprezentat, prin grindurile Letea, Caraorman, Stipoc, Sărăturile și Câmpul Chiliei. Între cele două medii, acvatic și terestru, se interpune mediul mlăștinos inundabil, cu floră și faună cu posibilități de adaptare alternativă apă-uscat. La contactul dintre apele dulci și cele marine au loc procese fizice, chimice și biologice deosebite, fapt care a determinat considerarea acestor ape costiere ca un ecosistem aparte, numit avandeltă – Golful Musura și Meleaua Sfântu Gheorghe fiind cele mai reprezentative zone ale acestuia.

Ecosistemul apelor curgătoare cuprinde brațele Dunării și o serie de gârle și canale mai importante. Speciile de pești de aici, precum crapul, șalăul, somnul, avatul, morunașul, sturionii de apă dulce (cega, viza), peștii migratori (scrumbia de Dunăre) și sturionii marini (morunul, nisetrul, păstruga) sunt într-un regres evident din cauza calității apei.

Ecosistemul apelor stagnante, în care intră lacurile, gârlele și canalele împotmolite, au floră submersă și plutitoare. Brădișul, ciulinul de baltă, limba broaștei, săgeata apei sunt plante plutitoare cu rădăcini, care cresc la marginea lacurilor, în timp ce lintița, peștișoara, rizacul, mătasea broaștei sunt plante plutitoare fără rădăcină. Ca specii de pești, amintim crapul, linul, plătica, roșioara, carasul, bibanul, știuca, șalăul, somnul. Pe o parte dintre ele le-am avut în farfurie, la micul dejun sau la masa de prânz.

Ecosistemul suprafețelor mlăștinoase și inundabile (al stufăriilor și plaurului) este dominat de o vegetație constituită preponderent din stuf, iar spre grinduri cresc papură, rogoz, pipirig, stânjenei galbeni, izmă de baltă, salcie cenușie. De regulă, stufărișurile înconjoară lacurile sau complexurile lacustre pe care cu timpul le invadează. Un loc aparte îl ocupă formațiunile de plaur – un amestec de rizomi de stuf, ierburi, resturi organice și de sol – de obicei plutitoare. Aceste suprafețe constituie locul de depunere a icrelor și de dezvoltare a puietului de pește, dar și habitat pentru unele mamifere și reptile. De asemenea, multe dintre păsările pe care ni le-au arătat Violeta și Dan cuibăresc în aceste zone: rața (moțată, roșie, cu ciuf, mare), gâsca de vară, egreta (mare, mică), stârcul (cenușiu, de noapte), pelicanul (comun, creț), lebăda mută, ibisul sau țigănușul. O răspândire mai recentă o are fazanul. Multe specii valoroase trăiesc în ariile strict protejate. Dintre acestea, zona Roșca-Buhaiova adăpostește circa 2.000 de perechi de pelican comun și 300 de perechi de pelican creț. Dintre mamifere amintim vidra, nurca europeană, hermina mică, mistrețul, pisica sălbatică, vulpea cu burtă, iepurele. Recent au emigrat și s-au adaptat rapid câinele enot, bizamul și nutria (mai rară).

Ecosistemul grindurilor se axează pe grindurile fluviatile, care în trecut erau domeniile sălciilor – însă din păcate acestea au fost defrișate în mare parte. Pe alocuri sălciile încă mai formează adevărate galerii pe brațele și canalele mai mari. Însă grindurile marine sunt cele care prezintă un tablou floristic mai complex și mai interesant. Pe grindurile Letea și Caraorman, cu un relief nisipos sub formă de dune, s-au dezvoltat pădurile de stejar în amestec cu liane. Aceste păduri se dezvoltă în depresiunile dintre dune sub formă de pâlcuri (numite hasmac). Întâlnim arbori (stejar, frasin, ulm, plop alb, cenușiu și tremurător), arbuști (porumbar, păducel, măceș, dracilă, lemn câinesc, cătina roșie și albă), plante agățătoare (vița de vie sălbatică, iedera, hameiul, precum și o liană cu lungimea de până la 25 m). Aici trăiesc vipera, șopârla de nisip, vulturul codalb, bufnița mare.

Din păcate, ecosistemele apelor stagnante, ale stufărișurilor și grindurilor fluviatile au suferit modificări majore din cauza construirii unor incinte îndiguite pentru culturi agricole (Pardina, Sireasa, Carasuhat, Murighiol-Dunavat), plantații silvice (Păpădia, Rușca, Carasuhat, Murighiol) și crescătorii piscicole, care la nivelul anului 1991 reprezentau circa 30% din suprafața deltei românești. Unele dintre aceste amenajări sunt prevăzute a fi reintegrate în regimul hidrologic natural.  

Rezervația Biosferei Delta Dunării este structurată în zone strict protejate, zone tampon și zone economice (care includ și zone de reconstrucție ecologică). Cele 20 de zone strict protejate sunt: Roșca-Buhaiova, Pădurea Letea, Lacul Răducu, Lacul Nebunu, Vătafu-Lunguleț, Pădurea Caraorman, Sărături-Murighiol, Arinișul Erenciuc, Insula Popina, Sacalin-Zătoane, Periteașca-Leahova, Capul Doloșman, Grindul Lupilor, Istria-Sinoie, Grindul Chituc, Lacul Rotund, Lacul Potcoava, Lacul Belciug, Insula Ceaplace, Insulele Prundu cu Păsări.

Primele atestări arheologice din deltă sunt movilele funerare de la Chilia Veche și Murighiol care datează din epoca bronzului (cca. 3000-500 ani î.Hr.). Așadar, amatorii de ruine vor găsi multe obiective istorice în vecinătatea rezervației: Cetatea Aegyssus (situată pe colnicul Hora din Tulcea), Cetatea Halmyris (Murighiol), Cetatea Orgame / Argamum (Capul Doloșman - Jurilovca), Cetatea Dinogeția (Garvăn, comuna Luncavița), Cetatea Noviodunum (Isaccea), Cetatea Enisala / Heracleea (comuna Sarichioi), Cetatea Proslavița (comuna Nufăru), Cetatea Histria (Istria), sau urmele cetății romano-bizantine Salsovia (Mahmudia). În prezent, populația românească are o proporție de circa 80%, la care se adaugă ruși lipoveni, ucraineni și turci-tătari (peste 14 etnii coabitează aici). 

Sâmbătă dis-de-dimineață luăm rapid micul dejun apoi plecăm în viteză spre Pădurea Letea. Pusă sub ocrotire în 1930, pădurea a fost desemnată recent zonă cu protecție integrală, accesul fiind permis doar cercetătorilor și grupurilor specializate însoțite de reprezentanți ai administrației rezervației. Mergem spre Sulina și facem stânga pe Dunărea Veche (bucla din aval). De aici intrăm pe Canalul Magearu, străjuit de stuf, cu zone de nuferi și multe păsări, datorită vecinătății cu zona strict protejată Lacul Răducu. Spre capătul acestuia, Viorel o ia pe o scurtătură îngustă care ne scoate în Canalul Letea, cu puțin înainte de debarcaderul principal din satul cu același nume. Letea este una din cele trei localități (alături de C.A. Rosetti și Sfiștofca) care s-au dezvoltat pe grindurile nisipoase ce au constituit prima barieră de închidere a fostului liman fluviatil al Dunării, în urmă cu circa 12 mii de ani. Dan aranjase să fim așteptați aici de o mașină de teren. Am făcut prima oprire între Letea și satul vecin, C.A. Rosetti, pentru a vizita Lacul Sărat – o curiozitate a deltei. Dan ne sfătuiește să urcăm încet duna de nisip din apropiere. Nu pentru a nu speria păsările, așa cum crezusem inițial, ci pentru a ne asigura că nu sunt tauri dincolo de ea. Ne întoarcem la mașină, care ne duce în trombă la nord de satul C.A. Rosetti, pe lângă marginea îngrădită a Pădurii Letea. Oprim la o poartă de pe latura de est a acesteia. Mai departe, drumul de pământ continuă spre nord, până la capătul pădurii, și ajunge la Periprava, localitate tipică de pescari, cu case tradiționale, situată pe Brațul Chilia. Noi intrăm pe poartă și mergem pe o potecă ce intră puțin în pădure – în zona aflată în afara ariei de protecție integrală. Trecem un podeț peste o mini-mlaștină și ajungem la o dună de nisip. Ne atacă țânțarii, însă loțiunea preparată de Cami pe bază de uleiuri esențiale este eficientă – ține la distanță insectele și calmează mâncărimile provocate de înțepăturile acestora. Din păcate, pe acest scurt traseu nu întâlnim prea multe liane și stejari seculari (sau cel puțin eu nu am văzut). Practic nimeni nu te oprește să mergi mai departe prin pădure, însă am înțeles că teoretic este ilegal să continui dincolo de poteca amenajată. Ne bucurăm că am avut ocazia, Cami și cu mine, să ne plimbăm mai mult prin pădure, cu muți ani în urmă, atunci când încă nu era zonă strict protejată.

Pădurea Letea (2.825 ha) este așezată pe grindul cu același nume – unul dintre cel mai vechi ale Deltei. Aici sunt prezente două tipuri de habitate: vegetație forestieră ponto-sarmatică, cu stejar pufos, precum și dune fixate cu vegetație herbacee perenă (dune gri). Ocupă un relief puțin mai înalt față de restul Deltei, cu dune fluvio-marine paralele cu litoralul, care găzduiesc pădurea cu același nume ce reprezintă un tip particular de vegetație. Aceasta pădure se dezvoltă în spațiul dintre dune, sub forma unor fâșii (hasmac) late de 10-250 m și despărțite de spinările dunelor. Este alcătuită din stejarul de luncă, stejarul brumăriu, plopul alb, plopul negru, frasinul de luncă, frasinul de baltă, părul, teiul alb, ulmul și mai rar arinul negru. O caracteristică a zonei o constituie abundența plantelor cățărătoare care conferă pădurii un aspect subtropical. Pădurea se extinde în mod natural prin speciile de avangardă (porumbar, cătina roșie, cătina albă), care pe unele porțiuni către litoral se dezvoltă luxuriant alcătuind adevărate baraje impenetrabile. Există și specii rare, ca volbura de nisip, brândușa de nisip și câteva specii de orhidee. Aici trăiesc circa 500 de specii de insecte și 120 de tipuri de păsări, din care 70 sunt potențial cuibăritoare, printre care și vulturul codalb.

 

În întreaga deltă, dintre cele 331 specii de păsări se apreciază că 174 sunt clocitoare, celelalte fiind oaspeți de iarnă și de pasaj primăvara și toamna. După originea geografică, păsările aparțin următoarelor tipuri: european, mediteraneean, siberian, mongol, arctic și chinezesc. 12 specii de păsări sunt ocrotite de lege, unele fiind monumente ale naturii (pe care de dispariție). Păsările ocrotite sunt albe (pelicanul comun, pelicanul creț, lopătarul, egreta mare, egreta mică, lebăda mută, lebăda cântătoare) și policrome (piciorongul, ciocîntorsul, călifarul alb, călifarul roșu, vulturul codalb). Alte trei specii sunt avute în atenție pentru a fi incluse pe lista celor protejate (cocorul, șoimul dunărean, pasărea ogorului). Dintre speciile de păsări care iernează în deltă, și mai ales în complexul Razim-Sinoie, menționăm gâsca cu gât roșu, rața, gârlița, lișița și lebăda.    

 

Când noi ne întoarcem către sat, mai multe mașini de teren, pline cu turiști, se îndreaptă spre poarta de acces a pădurii. Ne plimbăm puțin prin centrul satului C.A. Rosetti. Preotul prezintă Biserica Adormirea Maicii Domnului unui grup pestriț de turiști însoțiți de un ghid grăbit. Apoi mergem în satul Letea. Vedem mănăstirea doar pe dinafară, căci este închisă, iar preotul este la un parastas în sat. O luăm la pas până la casa doamnei Viorica, unde este mare aglomerație de turiști veniți pentru masa de prânz. Cunoscându-l pe Dan, Viorica ne prezintă peste drum o pensiune pe care o construiesc niște investitori și pe care o va administra ea. Întorși în Crișan, plătim lui Viorel 50 de lei de persoană pentru excursia la Letea.

 

După ce mâncăm de prânz, plecăm din nou – cam pe la ora cinci. De data asta, la sud-vest de Crișan. Peisajul se schimbă, cu vegetație mai deasă și apă parcă mai limpede pe canalele înguste, puse în valoare de lumina după-amiezii. Din Canalul Lung (Malafeica) se desprinde Canalul Obretinciuc care ne duce în Lacul Obretinu Mic. Acesta este lung, însă mult mai mic decât fratele său, Obretinu Mare, situat la nord, dincolo de Brațul Sulina. Continuăm spre sud, prin Canalul Gârla lui Cap de Lemn, până în Lacul Obretinciuc. De aici ieșim în Canalul Litcov. Acesta a fost realizat în perioada 1929-1935 prin reprofilarea unor gârle naturale și a purtat numele Canalul Regele Carol al II-lea. Canalul străbate de la vest la est spațiul dintre brațele Sulina și Sfântul Gheorghe, constituind sursa de alimentare cu apă a complexului lacustru Gorgova-Uzlina. Un canal foarte îngust ne duce în Lacul Cuibul cu Lebede (Cuibida). Apoi ne întoarcem pe Canalul Crișan-Caraorman până la extremitatea din amonte a localității Crișan. Acesta este un canal artificial construit pentru a transporta nisipul ce trebuia exploatat din dunele de nisip cuarțos din preajma Pădurii Caraorman. Excursia de seară a costat 25 lei de persoană (în preț a intrat și niște scrumbie afumată din partea lui Viorel).

 

Din păcate nu mai avem timp să ajungem la Sfântul Gheorghe, localitate situată la capătul celui mai vechi braț, cu o lungime de 109 km. Între 1980-1990, Brațul Sfântul Gheorghe a suferit modificări prin rectificarea meandrelor, scurtându-se la 70 km. Transportă circa 23% din volumul de apă și aluviuni. Înainte de vărsarea în mare se desprinde un alt braț, pe partea dreaptă, care la rândul lui se bifurcă în Gârla de Mijloc și Gârla Turcească. Ambele debușează într-un golf numit Meleaua Sfântu Gheorghe, rezultat din apariția (în 1897) și dezvoltarea insulelor Sacalin, care în prezent s-au unit cu continentul formând o peninsulă de 19 km lungime.

 

Seara facem o scurtă plimbare până la canalul îngust din spatele casei. Apoi ascultăm povestea spumoasă a domnului George, un talentat narator, cu mult haz și nenumărate vorbe de duh („mai bine cum o fi, decât deloc”), despre cum a cunoscut-o și cum s-a căsătorit cu doamna Nicoleta.

Duminică dimineață plătim cazarea și mesele: 60 lei camera, 15 lei micul dejun, 35 lei cina - bani pe care gazdele îi merită cu prisosință. Drumul către Tulcea este aranjat de Dan, cu barca lui Octavian - mai mare și mai confortabilă. Destinația pe care Dan o are în vedere este Lacul Miazăzi. Dacă am înțeles corect (căci nu-l prea auzeam pe Octavian din cauza zgomotului motorului), cred că am mers pe Canalul Dovnica, iar apoi am încercat să intram pe Eric, un canal extrem de îngust, în care ne-am împotmolit. Moment în care Piti și Anca și-au asumat sarcina de a balansa barca până când Octavian a reușit să dea în marșarier. Ca urmare, a trebuit să facem un ocol, revizitând lacurile Bogdaproste și Trei Iezere. Am ajuns în final pe Lacul Miazăzi (sau Polideanca sau Băclăneștiul Mic), în gura căruia se află casa lui Nea Simion. Nefiind satisfăcut de numărul de nuferi și păsări, Dan l-a rugat pe Octavian să ne ducă la Lacul Lungu (Dolha) – un paradis de păsări și flori. Ne-am mișcat cu barca printre cuiburi cât de încet am putut, însă tot am deranjat păsările vigilente. Una dintre ele, cred că era o chirighiță, a vrut să o „atace” pe Cami (care se ridicase în picioare pentru a fotografia), simțindu-ne drept o amenințare pentru noua generație de pui.

Ne întoarcem pe Canalul Eracle în Mila 23. Din Dunărea Veche intrăm pe Canalul Olguța, apoi pe Gârla Șontea, de-a lungul cărora vedem stufăriș, nuferi și pâlcuri de sălcii și nuferi și admirăm tufele imense de viță de vie sălbatică. 

Traseul trece prin vecinătatea Lacului Furtuna (de unde zboară adesea pelicani, lebede și cormorani) și apoi pe lângă intrarea în Lacul Băclăneștii Mari (care oferă o priveliște interesantă și poate prilejui, de asemenea, întâlnirea cu grupuri de pelicani, lebede, lișițe și corcodei). Ne apropiem de zona strict protejată Lacul Nebunu, una dintre cele 20 de arii cu protecție integrală de pe teritoriul rezervației. Lacul nu este accesibil turiștilor însă dacă barca încetinește la trecerea prin fața intrării se poate vedea o parte a acestuia. Găzduiește stufărișuri, plaur, sălcii, liane și alge. Aici trăiesc 23 specii de pești și 100 specii de păsări - pelicani, lebede, cormorani, egrete, stârci (galben, de noapte, de cireadă, cenușii), țigănuși, lopătari, lișițe și corcodei. Lacurile Ligheanca, Băclăneștii Mari, Furtuna, Meșteru, Tătaru și Nebunu (Durnoi), împreună cu gârlele de legătură formează complexul lacustru Șontea-Furtuna, unul din cele șapte ale rezervației.

Intrăm pe Canalul Mila 35. Făcând legătura dintre Tulcea și Brațul Chilia, Canalul Mila 35 a fost deschis în 1985 pentru scurtarea drumului către amenajarea agricolă Pardina (cea mai mare din deltă). Parcurgând canalul străjuit de sălcii și plopi, turiștii pot vedea specii de stârci (cenușiu, galben, de noapte), țigănuși și cormorani, care trec în zbor din colonia de păsări de pe Lacul Purcelu. Chilia este cel mai tânăr și cel mai lung (120 km) dintre brațele Dunării, cu multe ramificații și ostroave, dar și cel mai mare dintre acestea – din punct de vedere al debitului lichid preluat din Dunăre (peste 50%). În evoluția sa a format câteva delte secundare: prima în Depresiunea Pardina, a doua după localitatea Chilia Veche și a treia, în desfășurare, după Periprava. Canalul Mila 35 ne scoate în Brațul Tulcea. Plătim lui Octavian 250 lei pentru benzină și 100 lei pentru serviciile sale.

Ajunși în Tulcea, ne suim în mașini și ne oprim acasă la Violeta și Dan. Le mulțumim pentru faptul că excursia a avut un farmec aparte datorită lor. Mâncăm ciorbă de perișoare și delicioasele sarmale. Pe drumul spre București, Piti are ghinion din nou, luând amendă pentru vreo 2-3 km peste limita de viteză. Este aglomerație pe autostradă, ca după fiecare weekend prelungit. Waze ne scoate pe DN 3, vechiul drum spre mare, însă și acesta este blocat complet. Ne întoarcem pe autostradă și intrăm în București cu o oră mai târziu decât estimarea inițială. Într-un final ajungem la autogara Militari, unde Luminița reușește să prindă la limită autobuzul spre Râmnicu Vâlcea (probabil ultimul din acea seară).