12-15 octombrie 2018
Am încetat să mai număr de câte ori am venit
la Pensiunea Dacica (www.dacica.ro),
din satul Alun, de-a lungul timpului. Este a doua vizită din 2018, după ce la
finalul primăverii îi aduseserăm aici pe prietenii noștri Alexandra și Firat.
Atunci erau în toi lucrările de modernizare a casei care găzduiește biblioteca și
sala de conferințe (inclusiv înălțarea și mansardarea podului). Tot atunci am cunoscut-o
pe doamna Nița, noul membru al echipei Dacica, și i-am vizitat pe locatarii
”cotcodromului” sau ”cotcodacica” (cum le numește domnul Norman, gazda noastră).
Am băut socată, precum și o variantă nouă de mied dacic – ”Plăcinta Cneazului
Pavel” (www.mied-dacic.ro),
oferite cu generozitate din partea casei, și am avut timp să lenevim în hamac.
De această dată, suntem un grup de 7 familii,
totalizând 18 persoane, din care 5 copii, iar ”programul” weekendului este
destul de plin. Prima jumătate a grupului a ajuns la pensiune vineri
după-amiază. După ce ne-am potolit foamea cu un platou de gustări reci și o
ciorbă bună, am făcut un traseu de încălzire, în plimbare ușoară, urcând până
la Cetatea Piatra Roșie (www.piatra-rosie.ro), situată în
vârful dealului (circa 830 m) din apropierea pensiunii. Daniela, Luminița și
Sorin, precum și Adriana și Florin, împreună cu cei doi copii ai lor, Miruna și
Andrei (toți venind pentru prima dată în aceste locuri), sunt oarecum contrariați
de starea de degradare a monumentului inclus în Patrimoniul UNESCO și de lipsa
de interes manifestată de autorități pentru punerea în valoare a cetății dacice.
Ne odihnim pe iarba verde, admirăm peisajul de la punctul de belvedere și apoi
zăbovim în zona fostului sanctuar. Coborâm la pensiune unde ne întâlnim cu
Amalia și Gil – ajunși la puțin timp după ce noi începuserăm să urcăm spre
cetate. Teama că ne-ar putea prinde întunericul pe traseul de întoarcere ne
determinase să nu-i mai așteptăm. Vor vizita cetatea la următoarea lor vizită
la Dacica.
Luăm cina înăuntru, la masa lungă aranjată
pentru noi pe aproape toată lungimea sălii. Cealaltă masă, de vreo 10-12
persoane, așezată perpendicular, este pregătită pentru membrii unui grup venit
să exploreze Peștera Cioclovina cu Apă. La scurt timp după ce ne așezăm la
masă, apar și ultimele două familii, pe care le mai aduseserăm la Dacica
înainte, Anca și Piti împreună cu David, fiul lor, precum și Vio și Petrică,
împreună cu copiii lor, Matei și Ana. Mergem la culcare devreme căci suntem
obosiți de pe drum.
Sâmbătă, după micul dejun îmbelșugat, ne suim
în mașinile de teren – trei ale noastre și una a pensiunii, condusă de domnul
Onu, care ne este ghid, având ca destinație Fundătura Ponorului (sau Palma lui
Dumnezeu), spre sud. Mi-a plăcut mult acest loc atunci când l-am văzut prima
oară – în mai, împreuna cu Alexandra și Firat – așa încât mi-am dorit să-l
revăd curând. În ciuda eforturilor mele din primăvară de a reține cât mai bine
traseul (nemarcat), încă nu m-am simțit foarte sigur pe mine de data aceasta să-mi
ghidez singur prietenii spre Fundătură. Așa că-l rog pe domnul
Onu să ne fie din nou ghid.
Ocolim prin vest Dealul Piatra Roșie și
Vârful Țâfla (854 m) și ne despărțim de drumul ce urcă spre satul Cioclovina,
continuând spre dreapta, pe cel ce merge spre sud-est și ajunge după câteva
serpentine deasupra Peșterii Cioclovina cu Apă. Lăsăm mașinile în poienița de
la capătul drumului, unde este amenajat un loc de popas, ne luăm din benă
bețele oferite de domnul Onu și pornim pe traseu. Urcăm prin pădure, la început
pe un drumeag de căruță. Din acesta se desprinde spre dreapta o potecă ce duce la
gura Peșterii Cioclovina Uscată, aflată la baza unui abrupt stâncos. Din câte
am înțeles de la domnul Onu, aceasta este închisă pentru turiști. Drumeagul de
căruță ne scoate într-o poiană. Intrăm din nou în pădure și urcăm o pantă
zdravănă. Aceasta se termină într-o poiană însorită și pitorească, unde facem
un scurt popas. Continuăm spre sud-est, pe curba de nivel, prin poiana prelungă,
pe deasupra unei mici depresiuni. În zonă se pare că ar fi existat un terasament
de cale ferată îngustă, construită – din ce am citit – pentru exploatarea guano
din Peștera Cioclovina Uscată.
O superbă panoramă se deschide în fața
noastră, către valea râului Ponorici (sau Ponorâci pe unele hărți) – cel care intră
în peștera cu același nume pentru a ieși din nou la suprafață în Peștera Cioclovina
cu Apă, sub numele de Valea Morii. Minunata priveliște mă duce cu gândul la
satul lui Frodo, eroul din ”Stăpânul Inelelor”. Poteca noastră trece pe
deasupra stâncii la baza căreia este săpată intrarea în peștera din amonte. Ne
oprim câteva momente, căci în fundul râpei adânci ce se cască amenințător
imediat lângă potecă observăm ceea ce pare a fi o intrare secundară (sau o
fereastră) a peșterii. Cât despre versantul opus (din stânga noastră), spre Vârful
Chiciurii (1020 m), Domnul Onu ne spune că adăpostește la umbra pădurii dese
ruinele unor ziduri de apărare ridicate de daci. Este vorba de fortificația de
baraj de la Cioclovina-Ponorici, denumită și Troianul. Pe site-ul www.piatra-rosie.ro
(dezvoltat de Fundația Dacica) citim: ”Urmând creasta
dealului paralel cu Valea Ponoriciului, amplul sistem de fortificații dacice
liniare constă într-un val de pământ și piatră cu o lungime de circa 2,5 km.
Valul principal este prevăzut cu peste 30 de valuri secundare ridicate oblic
față de acesta, în pieptene, și, din loc în loc, cu redute semicirculare.
Menirea sa era să blocheze accesul spre Sarmizegetusa Regia dinspre Valea
Streiului. Distanța în linie dreaptă între fortificații și Cetatea Piatra Roșie
este de 2.5 km, iar în traseu real, de circa 6 km.”
Suntem în Parcul Natural Grădiștea Muncelului
– Cioclovina, din Munții Șureanu. Supranumiți ”Munții Dacilor”, aceștia fac
parte din grupa Parâng a Carpaților Meridionali. Au culmi domoale și rotunjite,
văi adânci, pajiști pitorești, fânețe, sălașuri izolate și păduri întinse –
formate preponderent, la altitudinea la care am urcat noi, din fag, amestecat
cu gorun și mesteacăn. Sunt formați în mare parte din șisturi cristaline, însă în
partea sud-vestică, cea în care ne aflăm noi, au o zonă carstică cu forme
spectaculoase, atât de suprafață – doline bine evidențiate, chei, văi oarbe (Fundătura
Ponorului, Ponorici) – cât și de adâncime – peșteri și avene. Vârfurile din jur
au înălțimi cuprinse între 800 și 1200 m.
Ne intersectăm cu un drum forestier (ce-mi
pare mai degrabă de căruță) care vine din satul Federi. Din ce am văzut pe
hartă, acesta ar merge către nord-est (pe o porțiune urmând oarecum firul
apei), spre Poiana Omului, pentru ca apoi să se întoarcă, un pic mai la sud, în
același sat, trecând la mică distanță de Fundătură (prin nordul acesteia).
Astfel, se pare că drumul forestier face o mare buclă pe care noi o tăiem,
urcând spre sud-est. Ca o paranteză, domnul Onu spune că din Alun se poate merge
cu autoturismele de teren pe drum forestier în Poiana Omului, așadar se poate ajunge
cu mașina până aproape de Fundătură.
Poteca ne duce pe la marginea unei păduri, apoi
pe lângă un superb crâng de salcâmi, pe care în primăvară îi găsiserăm înfloriți
(atunci Firat culesese flori din care am făcut o excelentă ”salcâmată”). Florin
decide că nu mai vrea să continue și că ne așteaptă în frumoasa poiană de la capătul
pădurii. Se întinde pe pătură și trage un binemeritat și mult așteptat somn,
lung de vreo 3 ore și care va fi întrerupt la un moment dat, pentru scurt timp,
de o vacă grijulie care începe să îl lingă pe picioare.
Noi ne pregătim să începem a doua (și ultima)
porțiune de urcare a traseului. În primăvară, domnul Onu ne condusese prin
grădina unui sătean. Auzindu-și câinii lătrând, acesta venise să ne salute. Când
îi spuseserăm de unde venim și încotro ne îndreptăm, ne întrebase ce găsim noi
așa frumos la Fundătură și de ce străbatem atâta drum pentru a vedea „doar niște
pietre și o apă”. De data asta, din cauza dimensiunii mari a grupului și a
vitezei diferite de mers a membrilor săi, domnul Onu decide să nu ”înfruntăm”
câinii din bătătura omului și alege alt traseu de urcare. Astfel, nu mai
continuăm spre gardul gospodăriei ci o luăm la dreapta și începem să urcăm domol
prin poiana la al cărei capăt Florin adormise deja. Cotim apoi la stânga și
urcăm susținut o coastă plină de pietre până când ieșim în drumul forestier ce
leagă (presupun eu) Poiana Omului de satul Federi. Drumul este bun (de fapt
foarte bun dacă îl comparăm cu cel de căruță cu care ne intersectaserăm în
valea Ponoriciului), cel puțin pe porțiunea străbătută de noi. Îl urmăm,
mergând spre sud-vest pe curba de nivel, și admirăm în zare creasta Munților
Retezat.
Ajunși pe o șa, ieșim din drumul forestier și
urmăm o potecă către stânga, spre sud-est, pe lângă gardul a vreo două gospodării
izolate. Proprietara uneia dintre ele ne întâmpină în fața porții, bucuroasă să
schimbe câteva vorbe cu noi. Peste câteva minute ajungem la punctul de
belvedere de deasupra Fundăturii Ponorului. Priveliștea este absolut superbă,
răsplătind pe deplin efortul de a ajunge aici. O altă recompensă vine din
partea domnului Onu, sub forma unei sticle cu palincă, pe care o bem din pahare
de sticlă, cărate în rucsacul dumnealui. Și care merge de minune cu
sandviciurile făcute de noi la micul dejun, la pensiune.
Facem o pauză de circa o oră, în care o parte
a grupului decide să se odihnească la umbră și să admire peisajul de la
înălțime. Ceilalți membri coboară pe poteca ce duce rapid la Valea Ponorului (Ohaba,
pe unele hărți) și la stânca sub care râul ”dispare”, începându-și periplul subteran.
Așadar, după cum îi spune și numele, Fundătura este tot un ponor, pentru râul
care va ieși din nou la suprafață (sub numele de Ohaba) în Peștera Șura Mare, situată
la sud de Federi, aproape de satul Ohaba Ponor. Râul se varsă apoi în Strei,
afluent al Mureșului. Cei doi cai frumoși care abia ne lăsaseră să deschidem
poarta dincolo de care începea poteca nu au răbdare să meargă în urma noastră,
așa că o iau la goană pe coastă, de-a dreptul în jos. Se opresc lângă un alt
grup de turiști, pe marginea râului ce șerpuiește prin Fundătură și unde câțiva
copilași se bălăceau cu picioarele în apă.
Ne întoarcem pe același drum, cu o mică
excepție. Ca să nu mai coborâm coasta plină de pietre, domnul Onu încearcă să
ne ducă prin bătătura gospodarului cu care vorbiserăm în primăvară. Doar că
simțindu-ne de la distanță câinii omului ne așteptau deja la poartă, lătrând de
zor, cu atât mai mult cu cât la un moment dat, nici nu mai știu exact când, ne
pricopsiserăm și noi cu vreo doi câini care urmau să ne însoțească până la
mașini. Așa că nu ne rămâne decât să coborâm, cu grijă să nu alunecăm, pe lângă
gardul omului, prin afara grădinii.
Domnul Onu a fost, ca de obicei, foarte
răbdător cu noi și foarte discret, pe tot parcursul traseului, lăsându-ne să
mergem în ritmul nostru și să facem numeroase pauze. Așa că, din păcate, nu mai
avem timp să coborâm până la intrarea în Peștera Ponorici. Mai facem o pauză
pentru palincă chiar înainte de coborârea prin pădure spre mașini.
Mergem cu mașinile vreo câteva zeci de metri (coborâm
o serpentină) și parcăm pe marginea drumului, la începutul unei poteci abia
vizibile (cred că era și o poartă discretă pe acolo), care ne duce până la
stânca la baza căreia se deschide gura Peșterii Cioclovina cu Apă. În
primăvară, doar domnul Onu și Firat avuseseră curaj să se cațăre în peșteră. Acum
însă, apa fiind mică, reușesc și eu să intru, pe firul râului, sărind din
piatră în piatră. În câteva secunde de neatenție (când urmăream cu privirea niște
turiști, însoțiți de un câine, care se afundau în peșteră, căutându-și drumul pe
pietrele din apă, la lumina lanternei), Miruna se cațără pe nesimțite pe
peretele peșterii, până aproape de
tavan. Nu doar că nu cred că aș fi avut curaj să mă urc până acolo, dar
m-am și blocat pentru o clipă când am văzut unde ajunsese. M-am dus instinctiv
spre ea cu gândul să încerc să o prind dacă eventual va aluneca – însă nu a
fost cazul: în câteva secunde Miruna a coborât, fără nicio ezitare, la fel de
ușor cum urcase.
Citez din nou de pe site-ul www.piatra-rosie.ro:
”Peștera are o lungimea totală de aproape
8 km, având deschiderea din amonte în polia Ponoriciului, iar cealaltă la
Cioclovina. În capătul dinspre aval, într-o galerie aflată la 10 m deasupra
galeriei principale, s-a găsit un depozit de peste 6.000 obiecte de bronz, chihlimbar,
sticlă, corn de cerb etc. Depozitul a fost atribuit grupului arheologic
Cincu-Suseni, datat în prima epocă a fierului”.
Îmi amintesc cum în primăvară, întorcându-ne dinspre
peșteră spre mașină, ne așezaserăm câteva minute pe iarbă, într-o poieniță, să
terminăm palinca din sticlă. Nu mai țin minte cum ajungem, din vorbă în vorbă, să
povestesc Alexandrei, lui Firat și domnului Onu despre aventura mea cu mușcătura
de căpușă, dintr-o anumită parte a corpului. Auzind pățania, Alexandra și Firat
sar ca arși de pe iarbă. Ajunși la pensiune, mergem pentru câteva minute în
camere, să facem un duș și să ne pregătim pentru cină. Când ne reunim la masă,
aflăm că Firat descoperise o căpușă înfiptă în braț. Domnul Onu i-a scos-o frecând
în jurul căpușei cu capătul unui chibrit.
După cină, delicioasă și îndestulătoare ca de
obicei, rămânem în sala de mese, la un pahar de vorbă și mai multe de vin.
Sorin și Florin sunt DJ cu experiență, așa că atmosfera se încinge și începem
să cântăm și să dansăm, împreună cu membrii celuilalt grup de turiști (bucuroși
probabil de realizarea lor din acea zi – traversarea peșterii de la un capăt la
celălalt). Aproape de ora două a dimineții plecăm spre camere, însă în urma
noastră rămân cei mai rezistenți reprezentanți ai celuilalt grup.
Duminică dimineață mergem cu mașinile până la
Costești. În centrul satului cotim la dreapta, trecem podul peste apa Grădiștii
și parcăm la baza dealului din stânga drumului asfaltat ce urcă spre satul
Târsa. Începem urcarea (la început destul de susținută), lungă de vreo 2 km, urmând
marcajul bandă albastră, spre sud, către Cetatea Dacică Costești-Blidaru. Călcăm
pe covorul de frunze ruginii al frumoasei păduri de fag. Ridicăm nițel praf în
jurul nostru însă ne bucurăm că nu este ud pe jos, căci ne-ar fi fost mult mai
greu să urcăm și apoi să coborâm prin noroiul amestecat cu frunze. Din tot
grupul, doar Cami și cu mine mai vizitaserăm cetatea, în august 2016, împreună
cu finii noștri Liana și Chris.
Foarte încărcați cu energie în această
dimineață, Luminița și Sorin merg cu mult înaintea grupului și nu observă că
într-o poiană, având un arbore în centru, se desprinde spre stânga, către est,
o cărare ce duce la cetate. Intrarea se face sărind un gard de lemn cu ajutorul
unui pârleaz. Lângă acesta, vreo două panouri ruginite anunță călătorul că
urmează să intre într-un sit din Patrimoniul UNESCO. Deși anunțasem că traseul
ar trebui să dureze nu cu mult peste o oră, Luminița și Sorin continuă să urce imperturbabili
dincolo de cetate, pe traseul marcat, spre vest, într-o zonă mai îngustă a muchiei
Pietrosu, până la un punct de belvedere numit La Vamă (despre care am citit că
este locul în care s-au descoperit urmele a două turnuri de apărare dacice). Noroc
că aveam cu toții semnal pe mobil, așa încât am posibilitatea să le sugerez
celor doi plimbăreți să se întoarcă la cetate, atunci când observăm că sunt
singurii din grup care lipsesc din incintă. Pentru informarea lor, să mai spun
că traseul marcat cu bandă albastră continuă prin satele Târsa și Prihodiște,
trece prin Poiana Omului și ajunge, după vreo 12 ore de la Costești, tocmai pe
Vârful Godeanu.
Costești-Blidaru este mai greu accesibilă și mai
puțin frecventată de turiști decât suratele ei, Costești-Cetățuia și
Sarmizegetusa Regia. Reiau câte ceva din descrierea cetății, pe care am găsit-o
cu doi ani în urmă, când am vizitat-o prima dată. Se spune că, dintre toate
cetățile dacice, Blidaru ar fi fost singura pe care romanii nu au putut-o
cuceri prin forța armelor. Apărătorii au capitulat fiindcă au rămas fără apă,
cisterna de apă fiind construită în afara zidurilor fortificației din cauza
cotei mai joase a izvorului. Se pare că cisterna este o construcție unică în
lumea dacică. A fost amenajată folosind o tehnică romană, avansând ipoteza că a
fost construită sub îndrumarea unui meșter roman. Rămășițele ei se mai pot vedea,
pe jumătate înghițite de vegetație (de către cine are răbdare să le caute). Cetatea
de la Blidaru avea un rol pur militar. Construită pe vârful dealului (la circa
700 m altitudine), oferea vizibilitate atât în aval, spre Valea Mureșului, cât
și în amonte, spre Sarmizegetusa Regia, pe Valea Grădiștii. Dacii au îndreptat
vârful dealului. Traseul zidurilor, ajungând la circa 1,5 m înălțime pe
alocuri, se poate urmări ușor. Zidurile au fost construite în tehnica dacică cu
care deja ne-am obișnuit, cu două șiruri de blocuri de calcar fasonate, așezate
în paralel și unite între ele cu bârne de lemn. Între acestea se află miezul
zidului, format din pământ, piatră spartă și alte materiale. Se spune că la
realizarea cetății au lucrat atât meșteri greci, în special la elaborarea
planului, cât și daci, care au renunțat la unele caracteristici ale zidului de
tip grecesc. În prima fază, după domnia lui Burebista, a fost ridicată o cetate
în formă de patrulater neregulat, situată în dreapta intrării actuale în sit.
La colțuri au fost ridicate turnuri patrulatere. Intrarea se făcea printr-unul
dintre acestea. În faza a doua, cetatea a fost lărgită cu o nouă incintă,
lipită de prima. Pe două laturi au fost amenajate platforme de luptă pentru
mașini de război. Înălțimea zidului în acest sector ajungea la 5-6 m.
După o binemeritată pauză (pentru copii a
fost una activă), în care cei mai mulți dintre noi ne-am încărcat bateriile,
răspândiți printre vestigiile străbunilor noștri, sub soarele blând al
după-amiezii, începem coborârea spre mașini. Mai avem încă o mică pățanie –
Anca alunecă și cade, lovindu-se puțin la mână, însă se ridică rapid, neobservată
de nimeni, și păstrează întâmplarea doar pentru ea o bună vreme. Facem o pauză
de cafea la Cafe-bar Sarmis, în centrul Costeștiului și cumpărăm clătite, ”plăcinte dacice” (cu brânză și
usturoi), precum și
miere de la o gheretă de peste drum.
Pornim apoi cu mașinile spre Sarmizegetusa
Regia, pe drumul de 19 km ce șerpuiește de-a lungul râului Grădiștea (Orăștia) –
afluent al Mureșului. Nu voi insista aici cu descrierea cetății (care reprezenta
nucleul sistemului defensiv al fortărețelor dacice), ci voi spune doar că, de curând,
Editura Dacica a publicat primul volum al cărții ”Sarmizegetusa Regia. 1.
Redescoperirea cetății” (http://dacica.ro/editura/titlu/sarmizegetusa-regia-1-redescoperirea-cet%C4%83%C8%9Bii),
scrisă de Dr. Aurora Pețan, gazda noastră. Pot afirma cu certitudine că am fi
văzut cetățile dacice cu alți ochi dacă doamna Aurora ne-ar fi fost alături în plimbările
noastre. Mă consider norocos că am avut de câteva ori șansa și bucuria să o aud
povestind, în incinta cetăților sau în curtea pensiunii, atunci când stăteam de
vorbă până noaptea târziu. Ne-au plăcut foarte mult fagii impunători din
incinta cetății, înveșmântați în hainele de sărbătoare ale toamnei.
Din păcate, nu mai avem timp să vizităm și a
treia cetate de pe lista obiectivelor din acea zi, Costești-Cetățuie – și ea
numărându-se printre siturile din Patrimoniul UNESCO ale țării noastre. Lui
Florin i se făcuse foame, așa că pornește grăbit spre pensiune. Mă întrebase (iar
eu am presupus că doar din curiozitate) dacă există vreo scurtătură. Așa că i-am
menționat-o pe cea indicată uneori și de GPS-uri (în mod eronat): Costești –
Târsa – Prihodiște – Alun, insistând asupra faptului că de la Prihodiște drumul
neasfaltat ce coboară spre Alun este foarte dificil, chiar și pentru mașinile
de teren. Seara le pensiune, Florin ne povestește că ar fi vrut să încerce scurtătura-scurtăturii,
din Grădiștea de Munte spre Prihodiște, însă niște săteni l-au convins, din
câte am înțeles, să renunțe. Conform proverbului contemporan ”cine se grăbește,
departe ajunge”, Florin reușește să apară ultimul la pensiune. Spre ușurarea
lui Vio și a lui Petrică, care nici nu-și imaginează pe ce coclauri a mers Florin,
în a cărui mașină se afla și Ana. Domnul Onu ne spune că poți număra pe
degetele de la o mână mașinile care au trecut pe acolo de-a lungul vremii, iar
Florin recunoaște că a slăbit vreo două kile pe acea coborâre, pe întuneric.
Dar nu a fost singur pe drum: a ajutat un Duster să iasă la liman (adică la
Alun, în cazul de față). Dar din spusele lui Florin se pare că Dusterul nu a
ieșit prea teafăr din confruntarea cu drumul offroad.
După cină, ne încălzim la focul de tabără
oferit cu generozitate de pensiune, la fel ca vinul casei (foarte bun) și
mustul (delicios) din acea seară. Și ca de obicei, țuica (în vreo trei
sortimente) a fost la discreție, din partea casei, pe tot parcursul șederii
noastre. În jurul focului, discutăm puțin cu domnul Norman, gazda noastră,
plecat cu treburi mai toată săptămâna și abia întors la pensiune. Primim
invitație să petrecem la Dacica ”revelionul ospătarilor”, în primul sau al
doilea week-end din ianuarie – adevărul este că iarna este singurul anotimp în
care încă nu am ajuns pe aceste meleaguri. După ce se stinge focul, ne
întoarcem în sala de mese să mai stăm puțin de vorbă, lângă o nouă carafă de
vin roșu, însă oboseala își spune cuvântul și ne trimite rapid la culcare.
Luni dimineață, după micul dejun, poza de
grup și achitarea notelor de plată (copiii mici, Ana și Andrei, au beneficiat
de gratuitate), începem să ne risipim spre casele noastre. Brăilenii (Adriana
și Florin) pleacă primii, căci au drum mai lung decât noi, iar Amalia și Gil
își propun să treacă pe la Mănăstirea Prislop.
Cât despre noi, ca de fiecare dată, ne propunem
să vedem și ceva ”nou”. Așa că mergem, însoțiți de Daniela, în Costești, iar de
aici urcăm în satele Târsa și Prihodiște (nu știu exact care este hotarul
dintre ele), până la capătul drumului asfaltat, pitoresc și de bună calitate,
la vreo 950 m altitudine. Priveliștile către munții Retezat și Șureanu sunt extraordinare.
Ne oprim să cerem voie să luăm niște mere căzute pe marginea drumului și intrăm
în vorbă cu domnul Ilie, fost paznic (dacă am înțeles bine) la Cetatea Blidaru,
timp de peste 20 de ani. Foarte vorbăreț și șugubăț, ne spune, printre multe
altele, că se lucrează la reabilitarea drumului Boșorod-Târsa, astfel încât să
nu mai fie nevoie de ocolul prin Costești – Ocolișu Mic. Este consătean cu
doamna Nița, din echipa Dacica, despre care domnul Norman ne spusese că uneori
pleacă pe jos de la pensiune, urcând dealul dinspre nord, până în Târsa.
Facem popas pentru cină la Restaurant
D’Amicii din centrul orașului Râmnicu Vâlcea, căci cel de pe centură, vizat
inițial de noi, cu terasa aproape de malul Oltului, era închis pentru curățenie
generală. Ajunși acasă, ne uităm la fotografii și începem să facem planuri
pentru următoarea excursie.
