Croația - Lacurile Plitvice și Peninsula Istria

 16-26 septembrie 2015

 

 

Pe la mijlocul lui septembrie, când televiziunile se întreceau să difuzeze știri cu hoardele de refugiați care străbat țările fostei Iugoslavii, singura mea grijă era să nu pierdem ore întregi în vamă, din cauza excesului de zel al grănicerilor. La fel ca în ultimii ani, ne petrecem concediul împreună cu Ioana și Bogdan, prietenii de la Maxi Tourism, care s-au ocupat de rezervări și care reușesc întotdeauna să obțină prețuri tentante. Mergem în Croația, țara cu formă de bumerang, mai mult lungă decât lată, mărginită la vest de Marea Adriatică. În această vacanță ne concentrăm pe Peninsula Istria, în nord-vest, aproape de granița cu Slovenia. Din ce am reușit să vedem, pot spune că Croația este mai frumoasă decât mă așteptam. Are multă mare pentru cei pasionați de înot, însă cam puține porțiuni de plajă cu nisip. Petrecem două nopți în Parcul Național Lacurile Plitvice, alte șapte în apropiere de Porec, un oraș turistic de pe coasta de vest a Istriei, și o ultimă noapte în Belgrad, capitala Serbiei, pe drumul de întoarcere.

 

Traversăm Serbia

 

Plecăm din București într-o zi de miercuri, pe la 5 dimineața, și tragem tare bazându-ne pe faptul că nu prea ar trebui să dăm peste radare așa devreme (încă nu descoperiserăm Waze). Trecem foarte ușor granița de la Porțile de Fier, având în față doar două-trei mașini. În timp ce ne verifică buletinele, vameșul român ne întreabă preventiv dacă avem la noi certificatul de înmatriculare al mașinii. Pe primii 100 km din Serbia, până pe la Golubac, șoseaua șerpuiește de-a lungul Dunării. Drumul este relativ bun (însă Bogdan nu e de aceeași părere), puțin circulat, iar priveliștea malului românesc până aproape de Moldova Nouă este superbă. Ne oprim des în locurile de popas special amenajate pe marginea șoselei pentru a admira Cazanele (Mici și Mari), chipul lui Decebal sculptat în stâncă, Mănăstirea Mraconia, vârfurile Ciucaru (Mic și Mare). Trecem printr-o succesiune de tuneluri neluminate. Vedem pentru prima oară silueta în formă de amfiteatru a Vf. Trescovăţ (circa 750 m altitudine) – pe care îmi propun să-l vizităm într-una din drumețiile noastre viitoare prin sud-vestul României. Din ce am citit, ne aflăm în Parcul Natural Djerdap, veritabil muzeu natural și arheologic în aer liber, care împreună cu Parcul Natural Porțile de Fier formează un ecosistem unitar, propus pentru a fi inclus în Patrimoniul UNESCO. Albia Dunării are aici cea mai îngustă și mai adâncă porțiune de pe întregul său traseu. La capătul ei dinspre amonte, deci înainte de intrarea în defileu, deschiderea impresionantă a fluviului ne îndeamnă să facem un scurt popas. Suntem foarte aproape de tunelul îngust săpat în stânca pe care se înalță, într-o poziție strategică, ruinele fortăreței medievale Golubac, acum în renovare. După ce ne despărțim de Dunăre mai avem vreo 75 km până la autostradă. Dincolo de Pozarevac, aproape de Mala Krsna, intrăm pe autostrada A1 care vine dinspre Nis, din sudul Serbiei, trece prin Belgrad și continuă spre Szeged, în Ungaria. În general, parcul auto al sârbilor pare învechit, iar autostrada, deși în stare relativ bună și nu foarte scumpă, nu are un aspect prea modern. Dar cel mai important este că există. Indicatoarele rutiere sunt scrise în general atât cu litere chirilice cât și latine. Traversăm Belgradul pe autostrada care trece prin mijlocul orașului, apoi străbatem cei 75 km până la intrarea în Croația, tot pe autostradă. Înainte de graniță, tirurile oprite pe marginea drumului formează un șir lung de vreo 10 km, așteptând să intre în țara vecină și, totodată, pe teritoriul UE. Nici în Serbia și nici în Croația nu există vinietă, autostrăzile plătindu-se la numărul de kilometri parcurși.

 

Croația (www.croatia.hr)

 

La vamă trecem cu buletinele – nici urmă de refugiați sau coadă de mașini. Încă de la intrarea în Croația, peisajul se schimbă. Autostrăzile au asfalt mai bun și par mai noi, deși unele dintre ele, la fel ca cele din Serbia, ar avea vreo 30 de ani vechime. Altele sunt mai recente, probabil construite după războiul etnic sârbo-croat din 1991-1995. Se pare că există și un sistem de plată automată, la fel ca în Serbia, pentru a scăpa de statul la coadă la gherete. Purtarea centurilor de siguranță este obligatorie inclusiv pentru pasagerii din spate, iar ziua se circulă cu farurile aprinse. Gradul de alcoolemie admis la volan este zero. Se spune că amenzile se plătesc pe loc și nu sunt deloc mici. Autostrada merge paralel cu râul Sava, care formează granița naturală cu Bosnia, aflată la mică distanță spre sud, apoi ocolește Zagrebul. La Karlovac, cândva un bastion împotriva otomanilor precum și locul unde croații au ținut piept sârbilor, ieșim de pe autostradă și continuăm vreo 82 km spre sud, pe drumul național care merge spre Split, paralel cu granița bosniacă, nu la mare distanță de aceasta, trecând printr-o zonă pitorească de deal, cu multă vegetație. Constatăm că în Croația drumurile naționale sunt bune, fără gropi. Trecem rapid prin Turanj, orășelul aflat la 5 km sud de Karlovac, cu un muzeu în aer liber (o colecție de echipamente militare, blindate, avioane, un tun antiaerian cu însemnele Marii Britanii, o mitralieră rusească și un tractor transformat în vehicul blindat de către localnici pentru a opri tancurile sârbești), cu intrare gratuită, în memoria războiului cu sârbii din anii ’90. Peste drum de muzeu, o simplă placă de marmură amintește de localnicii căzuți la datorie. După vreo 50 km de la Karlovac ajungem în Slunj – orașul lacustru despre care am citit că numeroase cascade curg pe lângă sau chiar pe sub casele oamenilor. Aproape de vărsarea sa în râul Korana (renumit pentru canionul său și vestit printre pasionații de rafting), râul Slunjcica prezintă o serie de bariere de travertin ce formează un lanț de cascade mai mici sau mai mari. În localitatea Rastoke, în jurul cascadelor s-a construit în secolul 17 un complex de locuințe, vreo 22 de mori de apă din lemn (susținute de piloni) și vreo 9 podețe (din același material) ce leagă micile insulițe astfel formate. Unele dintre morile de apă sunt încă funcționale iar o parte din ineditele case oferă cazare. Complexul poate fi vizitat contra cost. Cam după o oră și 10 minute de la Karlovac ajungem la Poljanak, nu înainte de a rata ultima bifurcație spre micuța localitate de la intrarea în Parcul Național Plitvice. Urcăm panta spre sat și odată ajunși aici găsim ușor Apartmani Poljanak (50 euro pe noapte, cu mic dejun inclus). Parcăm pe aleea asfaltată din fața casei. Curtea nu are gard – lucru pe care îl vom remarca adesea în Croația. Imediat suntem întâmpinați de gazdă, Doamna Ana, foarte amabilă. Ducem bagajele în camerele primitoare de la mansardă, la care ajungem urcând pe o scară exterioară. Casa este mică însă cochetă. Camerele și băile sunt mici și ele, dar ne simțim bine. Doamna Ana ne explică cum să eficientizăm vizita noastră în parc, arătându-ne pe harta de perete cel mai bun traseu. Îi vom urma cu sfințenie excelentele sfaturi. Cina și micul dejun sunt servite în micuțul restaurant amenajat la parterul unei case din imediata vecinătate. Meniul este ca de pensiune, nu foarte bogat, iar prețurile la mâncare ni se par un pic cam mari. În schimb, berea are preț normal. După cină bem prima sticlă de vin din acest concediu, la masa cu băncuțe de lemn din fața casei.

 

Pentru Cami și pentru mine este prima vacanță petrecută într-o țară din fosta Iugoslavie. Așa că am fost foarte curios să aflu cât mai multe despre Croația. Deține cam 1.100-1.200 de insule (din care vreo 50-60 locuite permanent) și circa 6.000 km de țărm la Marea Adriatică (din care peste 4.000 km de-a lungul insulelor și restul pe continent, coasta propriu-zisă măsurând în jur de 650 km). Are unele dintre cele mai curate ape mediteraneene. Cele două râuri principale sunt Sava, care traversează țara (562 km) și formează o parte din granița cu Bosnia, și Dunărea la frontiera cu Ungaria și Serbia. Relieful urcă în trepte de la nord spre sud (cel mai înalt vârf, Dinara, atinge circa 1.830 m) și este format din roci solubile, erodate, care dau naștere unor chei spectaculoase, lacuri, cascade și peșteri de mari dimensiuni – Croația având mult calcar. Circa jumătate din suprafața țării este reprezentată de zone sălbatice de munte, păduri și insule nelocuite, multe dintre ele protejate.

 

Croația are opt parcuri naționale, în care se pune accentul pe conservare, turismul fiind strict controlat: Insulele Brijuni (2 insule mari și 12 mai mici; np-brijuni.hr), Arhipelagul Kornati (np-kornati.hr), Râul Krka (într-un peisaj calcaros impresionant, cu 7 cascade – np-krka.hr), Insula Mljet (np-mljet.hr), Velebitul de Nord (regiune muntoasă în apropierea Golfului Kvarner – np-sjeverni-velebit.hr), Paklenica (defileu de calcar din lanțul muntos Velebit, cu două canioane; np-paklenica.hr), Risnjak (masiv muntos împadurit; np-risnjak.hr) și Lacurile Plitvice. Acestea adăpostesc urși, lupi, lincși și porci mistreți, dar și jderii (kuna) care au dat numele monedei croate, în amintirea vremurilor când romanii foloseau blana acestor animale în schimburile comerciale. Lor li se adaugă vulturi aurii, vulturi pleșuvi și șoimi.

 

Există și 11 parcuri naturale, dintre care amintim: muntele carstic Biokovo (pp-biokovo.hr), zona mlăștinoasă Kopacki Rit (pp-kopacki-rit.hr), mlaștina Lonjsko Polje (pp-lonjsko-polje.hr), Muntele Medvednica (pp-medvednica.hr), Muntele Papuk (pp-papuk.hr), Golful Telascica (pp-telascica.hr), Munțele Velebit (pp-velebit.hr), Lacul Vransko Jezero (pp-vransko-jezero.hr), Zumberak-Samoborsko gorje (park-zumberak.hr), Arhipelagul Lastovo (pp-lastovo.hr) și Muntele Ucka.

 

Croația are vreo 5 milioane de locuitori (din care aproape un milion în Zagreb), cu 5% din populație de etnie sârbă. Ei vorbesc croată și italiană, dar și germană sau engleză. Religia corespunde etniilor, 88% dintre locuitori fiind romano-catolici, iar 4% sârbi ortodocși. Printre personalitățile Croației se numără Marco Polo (despre care se spune că s-ar fi născut pe Insula Korcula, unde se pare că și azi trăiesc numeroase familii cu numele Depolo), Goran Ivanisevic și Josip Broz (cunoscut ulterior sub numele de Tito).

 

Din 1089 până în 1991, Croația nu a știut ce înseamnă independența, fiind hărțuită secole întregi de Ungaria, Austria, Turcia, Franța și Italia și eclipsată până de curând de Serbia. O parte a țării a fost stăpânită pentru o lungă perioadă de către Austria habsburgică, iar cealaltă a fost guvernată de Veneția, jumătatea continentală și cea maritimă evoluând în direcții diferite. În istoria Croației au existat două momente de răbufnire: la începutul secolului 20 când devine parte a Iugoslaviei pentru a scăpa de sub dominația italiană și respectiv în 1991 când își declară independența, rupându-se de aceeași Iugoslavie cu prețul unui război de patru ani cu Serbia. Mai multe detalii – în notele de la final.

 

Preocuparea Croației ca stat independent a fost reconcilierea valorilor sale diferite – est și vest, germanice și latine. Deși o țară mică, Croația este un tărâm al diferențelor, părând mai degrabă o ligă de regiuni și mici orașe-stat. De la câmpiile estice ale Slavoniei până la litoralul Adriaticii, Croația reprezintă un amestec de culturi balcanice, central-europene și mediteraneene, asimilând influențe din Veneția, Viena, Belgrad și Istanbul. Comunitățile diverselor naționalități stabilite în Slavonia de împărăteasa Maria Tereza în secolul 18 își mențin identitatea specifică în locațiile în care acestea s-au așezat din vechime: cehii în preajma Daruvarului și a Pakracului din vestul Slavoniei; ungurii în regiunea Baranja, nordul Osijekului; iar slovacii în llok, pe granița cu Serbia.

 

Artiștii și arhitecții italieni și-au pus amprenta în Dalmația și Istria. În timp ce arta și arhitectura gotică și renascentistă se numără printre gloriile coastei Adriatice, splendoarea Imperiului Austro-Ungar se regăsește în clădirile baroce din estul și centrul Croației – un stil grandios ce împodobea fostele regiuni agricole recent populate. Din păcate, se pare că războiul din anii ’90 a lovit necruțător multe din aceste vestigii. Influența culturală vieneză se simte în arhitectura neoclasică a Teatrului Național din Zagreb și a altor clădiri impunătoare din capitală.

 

Bucătăria croată este un amestec de influențe variate: maghiare, vieneze și turcești în centrul și estul țării, precum și mediteraneene – grecească, italienească și franțuzească – în Dalmația și Istria (pește proaspăt și diverse alte vietăți marine, în combinație cu paste și rizoto, cum ar fi cel negru cu cerneală de sepie – crni rizot). Cele mai cunoscute specialități culinare sunt pljeskavica (un fel de hamburger făcut la grătar din carne tocată de vită și porc) și cevapcic (asemănători cârnaților sau mititeilor, din carne de oaie și vită). Se mănâncă cu ceapă și ajvar (o pastă de ardei copți și vinete, care seamănă la aspect cu zacusca). Prsut, șunca dalmată afumată, asemănătoare cu prosciutto, și paski sir (brânză de oaie din Insula Pag) constituie un aperitiv gustos. Brutarii vând burek (plăcintă cu carne tocată sau brânză). Să amintim și de Kajmak (o cremă de brânză) și zagrebacki odrezak (șnițel din carne de vițel tăvălită prin pesmet și umplută cu șuncă și cașcaval). Cel mai întâlnite deserturi sunt palacinke (clătitele) și sladoled (înghețata).

 

În Dalmația, mâncarea țărănească brodetto (brodet) seamănă cu bouillabaisse (din bucătăria franțuzească), un fel de tocăniță cu bucăți din specii diferite de pește. O altă mâncare tradițională este pasticada (carne de vită înăbușită în vin dulce, servită cu gnocchi cu parmezan). Foarte populară pe litoral este și carnea preparată sub peka – un capac de metal acoperit cu jăratic încins. De asemenea, în Dalmația se face rozata, un fel de cremă de zahăr ars. Specialitățile din Zagorje, la nord de Zagreb, includ strukli (ravioli cu brânză de vaci) și purica z mlincima (curcan cu paste). În estul Slavoniei se prepară kulen (salam cu boia de ardei iute), cobanec (tocăniță de carne), paprikas (pește înăbușit) și carne de vită fiartă cu hrean. Gastronomia din regiunile montane include grah (iahnie de fasole cu cârnați), janjetina (frigărui de miel) și carne de vânat (căprioară, mistreț, urs).

 

Dintre băuturi, cea mai populară este berea: Ozujsko sau Karlovacko, dar și Velebitsko, Lasko, Kaltenberg, Tomislav. Nu am încercat vinurile și nici tăriile (rakija): țuica de prune (slijvovica), struguri, pere sau plante medicinale. Din ele se prepară lichioruri cu diferite arome, și ele foarte populare în Croația (marachino – lichior de cireșe în Zadar). Producția de vin în Croația datează din secolul 4 î.Hr., când grecii cultivau viță de vie în insula dalmată Vis. Mare parte a vinului croat este produs de-a lungul coastei sau în apropierea acesteia. Cele mai bune vinuri sunt: Dingac (roșu) din Peninsula Peljesac, lângă Dubrovnik; Grasevina din Slavonia, Grk și Posip din Insula Korcula, Vugava din Insula Vis – toate albe. Iar Prosek este un vin roșu dulce din Dalmația și insule.

 

Războiul din anii ’90 a șters Croația de pe harta turistică. Însă acum țara este foarte sigură și nu se mai observă decât urme vagi ale războiului. Obligată să își refacă turismul de Ia zero, Croația a construit porturi pentru iahturi, terenuri de golf, benzi pentru ciclism, ferme ecologice, pensiuni agroturistice rurale, peste 150 de campinguri dotate cu utilitățile necesare (www.camping.hr). Este comparată uneori cu Grecia și cu Toscana. Milioane bune de turiști străini o vizitează anual, venind preponderent din Germania, Italia, Slovenia, Austria, Cehia și Ungaria.

 

Parcul Național Lacurile Plitvice (www.np-plitvicka-jezera.hr)

 

Joi după micul dejun, bun și îndestulător, mergem să vizităm Nacionalni Park Plitvicka Jezera, una din cele mai mari rezervații naturale din sud-estul Europei, inclusă în Patrimoniul UNESCO în 1979 și situată la circa 140 km de Zagreb și 180 km de Rijeka. Amenajarea în scop turistic a lacurilor (cunoscute încă din secolul 17) a început în 1949, atunci când Plitvice a fost declarat primul parc național al Croației. A fost distrus de forțele sârbești și recucerit apoi de armata croată în 1995. Refacerea parcului a durat circa 3 ani. Chiar dacă parcul a fost în totalitate deminat, împrejurimile nu sunt complet sigure iar accesul turiștilor nu este permis pe întreaga arie a rezervației. Se pare că circa un milion de oameni vizitează anual cel mai mare și cel mai cunoscut parc național al Croației, delimitat de două masive muntoase aparținând Alpilor Dinarici. Din ce am citit, procesul de depunere a unor praguri transversale din travertin (dolomit) a blocat parțial râurile Bijela (alb) și Crna (negru), formând cele 16 lacuri și salba de cascade care fac legătura dintre ele. Travertinul este un tuf calcaros, o rocă sedimentară poroasă, formată prin depunerea carbonatului de calciu din apele ce coboară din munții calcaroși aflați în sudul lacurilor. Râul și-a schimbat cursul de-a lungul timpului, iar procesul de sedimentare a rocii calcaroase continuă, astfel încât stratul depus crește cam cu 1 cm pe an. Ansamblul celor 16 lacuri dispuse în trepte coboară de la sud către nord, cu o diferență de altitudine de circa 130 m, de-a lungul a vreo 6-8 km. Se disting două categorii: în sud 12 lacuri superioare (Jezera Gornja) – Proscansko, Ciginovac, Okrugljak, Batinovac, Veliko, Malo, Vir, Galovac, Milino, Gradinsko, Burgeti și Kozjak – iar în nord 4 lacuri inferioare (Donja Jezera) – Milanovac, Gavanovac, Kaluderovac și Novakovica Brod. Legătura dintre cele două grupe se face prin intermediul Lacului Kozjak (Caprei) – cel mai mare dintre ele (80 ha) și singurul navigabil, situat la circa 535 m altitudine și având 47 m adâncime.

 

Apa limpede are culori superbe care se schimbă în funcție de anotimp și lumină. Covoare subacvatice de plante s-au dezvoltat în special în lacurile superioare. Există aici un amestec de vegetație alpină și mediteraneeană, cu peste 1.200 de specii, multe dintre ele fiind protejate. O parte a parcului, „Corkova uvala”, constituie una dintre cele mai frumoase păduri virgine de fag și brad din Europa. Se întâlnesc pini, molizi, arțari, stejari, fagi și mesteceni, dar și smochini și orhidee. În zonele sălbatice ale parcului trăiesc urși, lupi, râși, jderii, vidre, iepuri, vulpi și veverițe. Plus peste 125 de specii de păsări: rațe, cocoși de munte, bufnițe (cu urechi lungi), cuci, sturzi, grauri, berze negre; precum și fluturi, lilieci, bancuri de pești (inclusiv păstrăvi - pastrva), șerpi (de apă, dar nu numai - după cum urma să vedem), broaște.

 

Sfătuiți de gazdă, la câțiva kilometri sud de pensiune, în drum spre parc, coborâm din mașină în dreptul podului peste râul Plitvice. Suntem fix deasupra impresionantei cascadei Veliki Slap. La baza acesteia, o mulțime de oameni o admiră și o fotografiază. În continuarea drumului nostru mai există niște puncte de belvedere spre lacurile inferioare însă nu mai oprim căci nu știm cum stă situația cu locurile de parcare. La sugestia gazdei noastre am ales cea mai puțin cunoscută (și cea mai nouă) dintre cele trei intrări ale parcului, Ulaz Kozjacka Draga, la nord de Lacul Kozjak, marcată pe hartă cu indicativul P3 (litera P indicând locurile de unde se pot lua vaporașele care circulă pe respectivul lac). Găsim loc în parcarea neamenajată (însă gratuită) de la marginea pădurii. Ca o paranteză, celelalte două intrări dispun de parcări amenajate, cu plată (7 kune pe oră, din ce am citit), nefiind recomandată „părăsirea” mașinii în afara lor din cauza amenzilor. La fiecare intrare există case de bilete, puncte de informare, toalete, magazine cu suveniruri și câte un bufet cu terasă exterioară. Diferite ca lungime și durată, traseele turistice sunt marcate cu litere (parcă de la A la K) și desenate pe panourile mari din zona caselor de bilete. Se intersectează adesea, deci se pot schimba și combina după preferință. Noi nu am mers pe vreunul din traseele standard, ci am urmat îndeaproape indicațiile gazdei. Se poate procura contra cost o hartă detaliată (având probabil marcate traseele), însă noi ne-am mulțumit cu mini-harta de pe spatele biletului, foarte utilă de altfel. Ca notă generală, să spunem că parcul este foarte curat, bine amenajat, organizat și semnalizat, cu indicatoare la tot pasul. În dreptul fiecărui lac există panouri informative care specifică numele, altitudinea, suprafața și adâncimea acestuia. În interiorul parcului se merge adesea pe podețe din lemn (suficient de late, însă fără balustrade), sprijinite pe pilonii înfipți în apa lacurilor sau montate pe lângă cascade. La un moment dat, am văzut câțiva muncitori care înlocuiau sau reparau traversele prea uzate. În schimb, nu  am observat paznici, însă probabil ei există, așa că am evitat să ieșim de pe trasee sau să hrănim peștii, pentru că nu doream să luăm vreo amendă. Ne-am riscat totuși și am tratat niște rațe cu câteva boabe de struguri. Este bine ca turiștii să aibă în rucsac apă și câte ceva de mâncare, precum și haine de ploaie și încălțăminte adecvată, căci plouă adesea. Noi însă avem noroc de o vreme excelentă. Sunt mulți turiști în parc, deși se cam apropie finalul sezonului. Cea mai mare parte a parcului se închide iarna, când este acoperit cu o pătură de zăpadă și cu pojghiță de gheață la suprafața apei, rămânând deschis doar drumul de acces până la marea cascadă – Veliki Slap. Mie mi se pare destul de dificil să-l mențină practicabil fie și doar pe acela.

 

De la Intrarea 3 luăm vaporul, care circulă la un interval de vreo 15-20 minute, până la baza traseului spre lacurile superioare (P2). Cine nu are chef de vapor poate merge pe potecă, înconjurând lacul prin sud. Biletul de intrare în parc (110 kune pe zi, cash sau cu cardul) include o singură plimbare cu vaporașul (între punctele numite P2 și P3) – la urcare biletul se ștampilează – și mai multe cu autobuzul (aici nu ne-a controlat nimeni). Mai există un vaporaș care face o traversare mai scurtă pe același lac Kozjak, între P1 și P2 (și care cred că nu se contorizează), micșorând traseul care face legătura dintre lacurile inferioare și cele superioare. După coborârea de pe vapor, trecem pe lângă micuțul lac Burgeti, apoi continuăm cu Lacul Gradinsko. Undeva la joncțiunea celor două, se poate urma o potecă ce urcă prin pădure și de pe care turiștii se pot bucura de câteva puncte de belvedere, din câte observ pe hartă. Se pare că poteca se reîntâlnește cu traseul de contur al lacurilor superioare undeva mai sus, în amonte de Lacul Okrugljak. Să mai spunem că parcul are numeroase trasee marcate, îndeosebi pe Muntele Medvedak (Muntele Ursului, 889 m înălțime), situat la est de lacuri și având 3 vârfuri cu vederi panoramice spre o parte dintre acestea. Noi continuăm urcușul prin dreapta Lacului Gradinsko, ajungând apoi la un lac mai mare, Galovac. Cascada Galovacki Buk reprezintă o cădere de 25 m provocată de o ruptură de pantă în profilul longitudinal al văii ce duce spre Lacul Gradinsko. Continuăm să urcăm pe lângă micuțul lac Malo. Ocolim tot prin dreapta lacurile Okrugljak și Veliko. Drumul ne duce în stânga lacului Ciginovac iar apoi ajungem în extremitatea nordică a lacului aflat la cea mai mare altitudine (637 m, cu circa 100 m diferență de nivel față de Kozjak) – Proscansko, al doilea cel mai întins lac și cel mai sudic dintre ele. Puntea de lemn îl traversează într-o zonă cu adâncime mai mică, neexistând din câte am citit o potecă amenajată care să-l înconjoare. Mai multe cascade încadrează lacurile superioare. Una dintre ele, Labudovac, reprezintă poarta de intrare principală spre Peștera Janecekovu, una dintre numeroasele grote din parc.

 

De la ST3 (Labudovac), din apropierea unor fast-food-uri cu mese în aer liber, luăm minicarul – un fel de autobuz cu două vagoane. Circulă la un interval de circa 15-20 minute. Am fi putut coborî și pe jos, pe conturul lacurilor, pe malul estic de această dată, având lacurile în stânga noastră. Astfel, am fi putut vedea Lacul Batinovac precum și micuțul Vir. De asemenea, în plimbarea noastră se pare că am pierdut pe undeva (sau nu l-am observat) Lacul Milino. Pentru început autobuzul merge paralel cu traseul de picior, pe malul estic al lacurilor. Apoi ocolește „coada” dinspre sud a Lacului Kozjak. Turiștii care urmează traseul de picior ajung la P2 de unde iau vaporul până la P1, scurtând drumul. P1 este aproape de ST2, stația de autobuz ce corespunde Intrării 2, situată cam pe la mijlocul Lacului Kozjak, în estul parcului. Aici există trei hoteluri, unul dintre ele datând de la sfârșitul secolului 19. Noi continuăm cu autobuzul până la capătul traseului său. Coborâm la ST1, undeva la jumătatea distantei dintre Intrarea 2 și Intrarea 1. De aici mergem pe jos până la Intrarea 1, având în stânga o încântătoare priveliște, de la înălțime, spre lacurile inferioare. Intrarea 1 (cea dinspre nord; acolo unde se pare că opresc autocarele) are și casă de schimb valutar. Profităm de ea și schimbăm euro. Cursul afișat este de 7,51 kune pentru un euro, însă după ce scădem comisionul și mărunțișul pe care nu-l mai primim ajungem la un curs de 7,38. Bem o bere și o cafea (8 kune un espresso). Ne odihnim puțin și ne pregătim pentru partea a doua a periplului nostru. De la Intrarea 1 coborâm în zig-zag spre lacurile inferioare. Drumul este presărat cu numeroase puncte de belvedere. Relieful carstic are formă de canion, cu stânci ce se ridică la peste 40-50 m, în jurul Lacului Kaluderovac. Podețul de lemn trece printre Kaluderovac (505 m altitudine) și micuțul Novakovica Brod, cel mai nordic dintre cele 16 lacuri. Apele acestuia formează în aval râul Korana. Ajungem la Veliki Slap, cea mai mare cascadă din Croația. Datând din mezozoic, Marea Cascadă (unde s-au filmat scene din filmul Winnetou) este o cădere de vreo 75 m a apelor râului Plitvice. Circa 4 km din traseul său sunt incluși în rezervație. După ședința foto ne întoarcem în zona lacurilor inferioare și continuăm spre sud. Ajungem în dreptul Peșterii Supljara, un fel de horn, amenajat cu trepte din piatră. Denumită „peștera fără podea sau tavan'', Supljara s-a format prin adâncirea crăpăturilor formate de apă în roca calcaroasă, acestea transformându-se mai întâi în canale și apoi în doline (un fel de pâlnie creată prin acțiunea chimică sau mecanică a apelor de suprafață sau subterane). Pasajul vertical face legătura între drumul la înălțime dintre capătul traseului de autobuz (ST1) și Intrarea 1 și cărarea ce șerpuiește pe malul estic al lacurilor inferioare. Noi continuăm pe aceasta din urmă, urcând spre Kozjak. Cam prin dreptul Lacului Gavanovac se află o placă memorială în amintirea sopranei croate Milka Ternina și o cascadă înaltă de circa 6 m care-i poartă numele. Similar, pe malul Lacului Milanovac, în apropierea cascadei Milanovacki (10 m înălțime) există o altă placă comemorativă, de această dată în memoria academicianului Gustav Janecek, unul dintre fondatorii asociației care a susținut demersul de amenajare a parcului, înființată la sfârșitul secolului 19. Pontonul Kozjacka Draga, situat între lacurile Milanovac și Kozjak, ne readuce aproape de P3, punctul nostru de pornire din acea dimineață, din nordul Lacului Kozjak. După ce admirăm cu mare interes o viperă ce traversează alea asfaltată din apropierea Intrării 3, ne îndreptăm spre mașină. Observăm că în cazul acestei intrări nu există o barieră care să împiedice accesul turiștilor și nici paznici, casa de bilete fiind la o oarecare depărtate de aceasta, în interiorul parcului. 

 

Ne întoarcem la Poljanak și coborâm câțiva kilometri până în satul vecin, Rakovica (care înseamnă femela racului, în croată), pentru a lua cina pe terasa restaurantului Degenija, destul de plin. Ne place aici – mâncarea este bună, atmosfera deosebită, prețurile sunt acceptabile. Plătim cu cardul. Am citit că în apropiere, la est de Rakovica, în zona satului Nova Krslja, există câteva peșteri renumite. Una dintre ele, Barac, ar fi putut reprezenta pentru noi planul B, în situația în care ar fi plouat și nu am fi putut vizita parcul.

 

Vineri după micul dejun, plătim cu cardul cina din prima seară și cazarea. Gazda este foarte corectă la schimbul valutar (754 kune pentru 100 euro). Îi mulțumim pentru ospitalitate și mai schimbăm câteva amabilități. Ne spune că este obosită, la capătul unui sezon greu. Plecăm din Poljanak la 10, ora locală. Nu ne mai întoarcem la Karlovac căci vrem să ne plimbăm puțin prin Croația rurală. Străbatem circa 85 km în vreo două ore, mergând spre nord-est printr-un peisaj colinar cu drumuri bune și trecând prin câteva sate răzlețe. La Vrbovsko urcăm pe autostrada spre Rijeka, cu carosabil excelent și multe tuneluri bine semnalizate, luminate și ventilate. Parcurgem o zonă muntoasă, urcând până pe la 800 m altitudine pentru ca apoi să coborâm spre Rijeka. Oare vom avea și noi vreodată așa ceva între Pitești și Sibiu?

 

Istria (www.istra.hr; www.histrica.com)

 

După Rijeka, șoseaua intră în tunelul de vreo 5 km (al treilea ca lungime din Croația) și cu o bandă pe sens, despre care putem spune că reprezintă poarta de intrare în Peninsula Istria. Deasupra lui, Muntele Ucka (parc natural, www.pp-ucka.hr) are circa 1.400 m înălțime (Vf. Vojak) și este declarat parc natural, cu trasee destul de accesibile și câteva căbănuțe și căsuțe de piatră pe dealurile calcaroase și colțuroase. Se pare că din turnul de observație de pe vârf, în zilele senine, se poate vedea până la Golful Trieste (spre nord), Veneția (vest) și Insulele Kornati (sud). 

 

Dincolo de tunel, mergem 30 km până la Pazin (capitala regională a Istriei, situată în centrul peninsulei), pe un drum expres care nu trece prin localități, însă are doar o bandă pe sens. Abia la vreo 15-20 km dincolo de Pazin drumul expres se unește în sfârșit cu autostrada care străbate peninsula de la sud la nord, mergând paralel cu țărmul mării și legând Pola (în sud) de granița cu Slovenia (în nord). Însă în Pazin noi părăsim drumul expres și mergem pe un drum național până la Zelena Laguna, stațiunea situată la sud de orașul Porec.

 

În Zelena Laguna ne cazăm la Hotelul Istra Plava Laguna (www.plavalaguna.com/en/hotels/istra). Ca de obicei, rezervarea fusese făcută cu mult timp înainte de prietenii noștri, Ioana și Bogdan: 332 euro pentru 7 nopți pe cameră (cu vedere la mare și demipensiune). Camera este de fapt un mic apartament, cu dormitor și living – ambele largi, luminoase și cu ieșire pe balcon. Baia este însă foarte mică (două persoane nu se pot spăla pe dinți în același timp), cu ieșirea din cabina de duș foarte aproape de vasul de toaletă. Părăsim hotelul și mergem să ne plimbăm prin stațiune, pe malul mării. Ne bucurăm de umbra copacilor din parcul îngrijit care înconjoară cele câteva fâșii înguste de nisip și pietriș care se ivesc din loc în loc, printre stâncile de la malul mării. Două veverițe jucăușe își văd liniștite de treabă la câțiva pași de aleea pietruită pe care turiștii se opresc să le privească. Începem să ne obișnuim cu ideea că marea din Croația nu prea are plajă și facem cunoștință cu platformele din beton amenajate pe țărmul mării, cu scări metalice care facilitează coborârea în apă dincolo de bolovanii de la mal. Astfel, pe „plajele” croate este nevoie mai degrabă de izoprene, decât de cearșaf sau prosop. Stăm pe faleză și ne răcorim cu o bere Ozujsko (14,5 kune, preț de stațiune) și un cidru, cumpărate de la supermarket. Bogdan achiziționează o cartelă de Internet pentru laptop. Este scumpă, însă oricum costă mai puțin decât netul de la hotel. La cină, constatăm că în prețul demipensiunii sunt incluse și băuturile – vin și bere (la butoi, ce-i drept). În schimb, parcarea este contra cost (8 kune sau 1 euro pe zi). Sunt câțiva nori însă reușim să vedem un apus frumos, primul din acest concediu, de pe terasa restaurantului. În hotel sunt mulți nemți și austrieci, veniți probabil în cadrul programelor pentru seniori de la sfârșit de sezon, plus o echipă de baschet în cantonament. Bem prima sticlă de vin pe balconul camerei noastre, în timp ce admirăm marea, avioanele și vapoarele și schimbăm primele impresii despre Istria.

 

Pentru circa 500 de ani, Istria a făcut parte din Republica Venețiană. Controlul coastei adriatice era vital pentru a proteja rutele comerciale de genovezi și de pirații din Senj. Porturile istriene și dalmate au fost înconjurate de ziduri și turnuri de observație și înfrumusețate pe măsură ce și-au dezvoltat propria clasă prosperă de comercianți. Carierele Istriei au fost o sursă facilă de piatră albă, folosită pentru a construi multe palate în Veneția. Adriatica era cunoscută ca „Golful Veneției” și de aici republica a început cucerirea Greciei, Ciprului și a unor teritorii din estul Italiei. La sfârșitul secolului 18, regiunea trece în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar până după primul război mondial când întreaga peninsulă devine parte a Italiei. Rămâne așa timp de 25 de ani, până aproape de sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Pe vremea când stăpânea Istria, Mussolini a încercat să anihileze cultura indigenă. Vorbirea în public a limbii croate era interzisă, iar numele croate erau ilegale.

 

În prezent, influențele italiene se simt peste tot. Mulți localnici din peninsulă se consideră mai mult „istrieni” decât croați. Deși a avut loc un exod al etnicilor italieni (vreo două-trei sute de mii) atunci când Croația a fost integrată în Iugoslavia, mii de italieni încă mai trăiesc aici, istrienii vorbind fluent italiana. Partea continentală a Istriei este numită „Toscana Croației” – peisaj colinar, vegetație subtropicală, palmieri, chiparoși, viță de vie, tuia, plantații de măslini și orășele cu arhitectură în stil venețian, cu ziduri de apărare medievale, situate pe înălțimi pitorești care oferă priveliști frumoase spre văile și munții din jur. Sunt orașe vesele, pline cu cafenele și bistrouri, cu flori pe balcoanele caselor aliniate pe străduțele ce urcă în general spre biserica aflată în vârful dealului. Goticul venețian poate fi admirat în elegantele „piazza” din Rovinj și Porec, dar și în zveltele turnuri cu clopote ale satelor. Specificul său este dat de arcele frânte, ogivele, contraforturile și coloanele zvelte. Fațadele au uneori încorporat simbolul tradițional al Republicii Divine – leul înaripat al Sf. Marcu.

 

Peninsula este supranumită „Istria Roșie” datorită solului său bogat în oxizi de fier. Țărmul Istriei este frumos, însă cam stâncos. Sunt multe plaje, dar majoritatea au pietre (deci se recomandă purtarea încălțămintei de apă), iar după câțiva metri de la mal apa se adâncește. Porțiunile cu nisip fin și intrare lină în mare sunt rare. Cele mai multe plaje sunt amenajate cu șezlonguri și umbrele. Apa mării este foarte curată, limpede, bună pentru snorkeling. Partea de nord a Adriaticii atrage cel mai mare număr de scufundători, datorită adâncimii mici și vegetației bogate. În afară de fauna și flora diversificată, marea ascunde numeroase epave. Nu am văzut salvamari. Istria are multe stațiuni, cu numeroase hoteluri și spații de campare, fiind una dintre cele mai dezvoltate zone turistice din Croația, poate și datorită locației sale care a ferit-o de furia războiului sârbo-croat, evitând astfel implicarea directă în conflicte. Uneori stațiunile au un aer mai vechi, cu hoteluri construite în perioada comunistă. Am văzut centre de informare turistică în mai toate localitățile, cu hărți și pliante la discreție. Multe orașe au nume în croată și italiană. Peninsula are numeroase obiective turistice, situri arheologice și locuri cu rezonanță istorică și culturală. Posibil cei mai vechi locuitori ai Istriei, istro-românii vorbesc dialectul cel mai apropiat de limba română dintre toate ramurile romanității orientale. În prezent ei numără doar câteva sute de membri, în niște localități din nord-estul peninsulei.

 

Istria se străduiește să promoveze ecoturismul. Programul Agroturizam al Asociației Turistice a Cantonului lstria încurajează localnicii să pună la dispoziția turiștilor de cabane, ferme și case de oaspeți în toată peninsula. Gospodăriile și instituțiile implicate în program oferă turiștilor posibilitatea de a încerca bucătăria Istriei, influențată de cea italiană și de cea austriacă. Specialitățile culinare au la bază șuncă de casă, sparanghel sălbatic, trufe, sângerete, miere și brânzeturi (afumate). Se organizează excursii cu specific gastronomic – pe „drumul vinului” și pe „drumul uleiului de măsline”, pe la vechi podgorii, crame și plantații de măslini. Asociația a realizat un ghid care prezintă cele trei rute ale vinului din peninsulă (Buje, Buzet și Porec) și recomandă podgorii și pivnițe unde se poate degusta și cumpăra vin. În prima duminică din mai se sărbătorește Ziua Vinului în Buje, Buzet și Vodnjan, când circa 60 de pivnițe oferă degustări. Cea mai mare parte a producției provine din partea vestică a Istriei continentale, din zona fertilă dintre Rovinj, Porec și Buje. Vinurile specifice regiunii sunt Terrano/Teran, Refosk, Hrvatica (roșii), Malvazija (alb) și Porec Muscat (roze). Mai există și biska – un coniac de vâsc. Am citit că uleiul de măsline vândut în Istria nu este extravirgin, căci acesta ar fi foarte scump. Uleiul extravirgin se obține prin presare la rece a pastei rezultate prin măcinarea măslinelor. Uleiul rămas după presare în pasta numită pomace nu mai poate fi extras decât prin rafinare. Prin amestecarea în diferite proporții a uleiului extravirgin cu cel din pomace se obțin sortimentele de ulei de măsline comercializate. Istrienii sunt pasionați și de cultivarea și prelucrarea lavandei, pe care o întâlnim pe toate drumurile (chiar și în rondurile de flori amenajate în sensurile giratorii), și au numeroase magazine specializate în vânzarea produselor pe bază de levănțică. Majoritatea orașelor au piețe în care țăranii își vând produsele. De asemenea, în orașele din Istria continentală se organizează târguri agricole lunare – Vodnjan, Pazin, Zminj, Motovun, Buzet, Visnjan.

 

Porec / Parenzo

 

Sâmbătă dimineață mergem să vizităm Porec, al doilea oraș ca mărime din Istria (după Pola) și cea mai populară stațiune turistica din Peninsula Istria – fiind inclus încă din prima jumătate a secolului 19 în circuitele turistice ale austriecilor. Se pare că este cea mai mare stațiune a Croației. Orașul-port este situat cam la mijlocul coastei istriene. Porec are în administrare aproape 40 km de litoral, pe o rază de doar câțiva kilometri în jurul orașului – având în vedere că țărmul este foarte dantelat, cu numeroase peninsule și golfuri largi. Cele mai renumite stațiuni se află la vreo 5 km sud de oraș: Plava Laguna (laguna albastră, datorită apei cristaline) și Zelena Laguna (laguna verde, în care marea are o tentă verzuie datorate vegetației bogate). Acestea acomodează afluxul de turiști (câteva sute de mii de de vizitatori anual): în plin sezon, populația orașului (circa 10-20.000 de locuitori) poate urca la circa 100.000 de persoane. Numeroase hoteluri, mai noi sau mai vechi, cu multiple facilități, sunt înconjurate de parcuri, grădini sau pâlcuri de pădure.

 

În secolul 2 î.Hr. romanii au construit în sătucul de pescari iliri un castru, a cărui structură se mai poate vedea și astăzi în planul orașului și care în secolul 1 d.Hr. a devenit colonie romană – Julia Parentium. Numeroasele secole de stăpânire romană, venețiană sau italiană și-au pus amprenta asupra orașului. Cei mai mulți locuitori ai Porecului vorbesc italiana. Se pare că mulți străini (din Italia, Franța, Germania) și-au cumpărat vile aici. Parcările sunt numeroase, însă tot mai pline pe măsură ce ne apropiem de centrul vechi, iar multe străduțe au sens unic. Așa că ne mulțumim cu un loc de parcare un pic mai departe de centru. Nu știm cât va dura vizita noastră așa că introducem în aparatul de taxare 9 kune și primim un tichet valabil vreo două ore și 20 de minute. Citim pe el că parcarea aleasă de noi este considerată în zona 3 de taxare. În orașele istorice, principalele parcări se găsesc chiar lângă zonele pietonale centrale, iar prețul lor este de circa 4-5 kune pe oră, în funcție de distanța față de centru. Observăm în zona portului numeroși localnici așezați la mese în jurul unui proțap imens în aer liber, așteptând să se rumenească carcasa unei bovine. Portul este plin cu bărci pescărești, iahturi și corăbii care plimbă turiștii spre multiple destinații – Rovinj, Pola, Split, Dubrovnik, sau chiar Trieste și Veneția în Italia. Aproape de centru, ne oprim câteva minute la un magazin de telefonie mobilă să rezolve Bogdan activarea cartelei de Internet.

 

Centrul vechi, cochet și pitoresc, exclusiv pietonal, este situat pe o mică peninsula și păstrează ruine bine conservate ce amintesc de civilizațiile străvechi. Are spații verzi îngrijite, muzee și galerii adăpostite de palate urbane. Peninsula este străbătută de trei străzi aproximativ paralele, pe direcția est-vest, vechile magistrale romane (Cardo, Decumanus și Eufrazijeva), întretăiate de străduțe înguste, pavate cu dale din piatră, în stil venețian și cu aspect medieval. Clădirile vechi, cu 2-3 etaje, au ferestre largi și balcoane mici din piatră. La parterul lor se află restaurante cu terase, cafenele, magazine de artizanat sau cu suveniruri. Începem periplul nostru în Piața Libertății, la impunătoarea biserică Chiesa della Madonna degli Angeli datând din secolul 18. Mergem pe principala arteră, Dekumanska, care urmează traseul drumului antic Decumanus ce străbătea colonia. Admirăm Turnul Pentagonal (sau Turnul Rotund), o construcție din secolul 15 având un basorelief cu leul venețian pe una din fațade. În turn funcționează un restaurant, de pe terasa căruia pot fi admirate portul și marea.

 

Undeva pe la mijlocul străzii Decumanus o luăm la dreapta pe o alee, Sv. Elevterija, ce iese în strada paralelă, Eufrazijeva, exact în fața intrării în Complexul Episcopal al Basilicii Eufrasiana (Eufrazijeva Bazilika), cel mai valoros monument din Porec, situat în partea nord-estică a centrului istoric. Intrarea costă 40 kune (deși noi știam că este gratis) și nu se acceptă plata cu cardul. Se pare că ne aflăm în fața celei mai bine conservate catedrale din creștinismul timpuriu din întreaga lume, cu o arhitectură unică. Punctele sale de rezistență sunt frescele dantelate cu aur, împodobite cu sidef și pietre prețioase și semiprețioase, care înfrumusețează absida naosului principal al bazilicii. Opera artiștilor din Constantinopol și Ravenna cuprinde picturile Hristos și apostolii, Fecioara cu pruncul pe tron, precum și scene din Buna Vestire și Răstignire. Înscrierea sa pe lista Patrimoniului UNESCO în 1997 se datorează tocmai acestor mozaicuri cu fond de aur din absida centrală, unele dintre cele mai frumoase mozaicuri bizantine păstrate în Europa, alături de cele de la Ravenna. Pătrundem prin portalul de piatră în atriumul împodobit cu coloane de marmură aduse de la Constantinopol și o luăm spre dreapta, intrând în impozanta Basilica Eufrasiana – cu arhitectură gotică și barocă. În secolele 5-6 d.Hr., Episcopul Euphrasio (Sf. Euphrasius) a construit aici o biserică pe temelia unui lăcaș de cult mai vechi și a comandat frescele. El este înfățișat în stânga celei mai mari, ținând în mână un model la scară al bisericii. În fața absidei, baldachinul din secolul 13 este decorat cu mozaic. În stranele din lemn din secolul 15 se poate admira lucrătura manuală a artiștilor bizantini. Plafonul are bârne uriașe din lemn în stil baroc și o cupolă imensă. Se adaugă coloanele cu diferite capiteluri, unele filigranate sau cu motive vegetale, mozaicurile romane din curtea interioară și cele de pe cupola bazilicii, ornamentele de pe partea inferioară a pereților din spatele altarului realizate în marmură de culori diferite, încrustată cu sidef și alabastru. Pe partea opusă bazilicii se găsește baptisteriul, de formă octogonală, care păstrează încă bazinul din centru. Aici urcăm în turnul care adăpostește cele patru clopote, datând din secolul 15. Ne bucurăm de o frumoasă panoramă a orașului și portului. Se spune că din turn, în zilele senine, se vede Veneția (de partea cealaltă a Adriaticii, la vreo 100 de km depărtare). Lângă turnul-clopotniță se găsește fostul palat episcopal, găzduind în prezent Muzeul de Artă Bisericească, cu o colecție de artă bizantină, cu fresce și scene din Buna Vestire și Răstignire. Curtea interioară largă are ziduri și fortificații înalte și groase din piatră, cu vestigii ale vechii biserici. Din atrium trecem către situl arheologic al primei bazilici construite aici în secolul 4, unde s-au adus relicvele primului episcop al orașului, Sf. Maurus, martirizat în timpul domniei împăratului Dioclețian. Aici se păstrează fragmente din mozaicul pavimentar. Părăsim biserica nu înainte de a cumpăra niște magneți (25 kune).

 

Rătăcim apoi pe străduțele pietonale, pline de magazine și terase. Continuând pe strada Eufrazijeva spre vest se intră în Parcul Dobrile, care păstrează un portal medieval. Strada Decumanus coboară lin spre capătul vestic al peninsulei, în Piața Marafor. De aici, printre două case de piatră, se ajunge la ruinele a două temple romane, închinate lui Marte și lui Neptun. Din colțul de sud-vest al pieței se ajunge la Casa Romanică sau Dieta Istriană. La origine o veche biserică franciscană construită în secolul 13 în stil gotic, aceasta a fost refăcută în secolul 18 în stil baroc. În prezent adăpostește Muzeul Regional Porec. Neobișnuitul balcon de lemn de la nivelul superior nu este deschis publicului. În 2001, noi mozaicuri creștine au fost descoperite în curtea din spatele Sălii Adunării Istriene.

 

Faleza este mărginită de vechile ziduri de apărare ale orașului medieval, bine păstrate, elementul cel mai important fiind turnul de nord construit în 1473. Noi ieșim pe faleza cu terase și restaurante de pe latura sudică a peninsulei, în apropierea portului. Se pare că se poate face plajă chiar pe faleză, în partea de nord a orașului vechi, dar mai există și alte zone amenajate. Porec are un mic acvariu și o vestită piață de pește. În apropiere de oraș se află Insula Sveti Nikola, pe care s-a construit un hotel. La circa 6 km de Porec se poate vizita Peștera Baredine (www.baredine.com), care adăpostește peștele uman, același animal pe care îl vom întâlni peste câteva zile în Peștera Postojna din Slovenia, precum și muzeul tractorului și mașinilor agricole din Nova Vas (www.traktorstory.com).

 

Rovinj / Rovigno

 

După-amiază pornim spre sud să vizităm orașul Rovinj, cel care va deveni unul din favoritele noastre. Alegem drumul prin localitățile Bale și Vodnjan, cu peisaj pitoresc și case în stil italian, cu multe grădini. Deși nu foarte lată, șoseaua este foarte bună și semnalizată corespunzător. Din păcate, abia la ceva timp după concediul nostru am aflat că Vodnjan / Dignano este renumit pentru straniile sale mumii. Trupurile a trei sfinți (aduse din Veneția în 1818 și păstrate într-o stare de conservare remarcabilă) și moaștele altora sunt adăpostite în Biserica Sf. Vlaho (Blasiu) – cea mai mare biserică parohială din Istria, cu cel mai înalt turn-clopotniță din peninsulă (63 m), rivalizând cu cel al bisericii St. Marco din Veneția. Mumiile sunt ascunse de o cortină în spatele altarului principal. Se spune că unul dintre cei trei sfinți, Leon Bembo cel Binecuvântat, ar fi renunțat Ia diplomația venețiană pentru o viață de călugăr și pentru a-și cultiva talentele de vindecător. În secolul 18, Vodnjan era mai mare decât Pola, dar în prezent a rămas un orășel de provincie modest, cu palate venețiene în stil gotic și case renascentiste care se aliniază pe străzile înguste și în jurul frumoasei piețe principale.

 

Așezat spectaculos pe malul Adriaticii, Rovinj este supranumit „perla Istriei” sau „Veneția Istriei”. Foarte vizitat, cu arhitectură venețiană datând din secolele 14-18 și atmosferă medievală, superbul oraș cu monumente de artă barocă și renascentistă ar fi fost întemeiat de triburile ilirice. În secolul 4 d.Hr. romanii ar fi construit un castru pe o insulă, însă prin secolul 18 canalul îngust care o despărțea de continent a fost umplut, aceasta devenind o peninsulă circulară, de calcar, pe care în prezent se află orașul vechi, legată de restul localității printr-un mic istm. De-a lungul timpului, Rovinj s-a aflat sub stăpânire bizantină, venețiană și austriacă. Venețienii au construit două rânduri de ziduri fortificate, care se pot vedea și astăzi. Rivalii principali ai Veneției, genovezii, au hărțuit frecvent orașul.

 

Oprim în parcarea de pe malul mării, în apropierea orașului vechi, la nord-est de acesta. Vom plăti la plecare, deci nu mai stăm cu grija depășirii timpului înscris pe tichetul de parcare. Urcăm spre vârful colinei prin labirintul de străduțe înguste și pitorești, pavate cu dale de piatră, foarte lucioasă pe alocuri, pline de magazine de suveniruri hand-made, mici galerii de artă, terase și cafenele la parterul caselor vechi din piatră, ale căror detalii arhitectonice evidențiază lunga istorie a orașului. Înghesuite unele în altele, casele înalte, în culori vii și împodobite cu flori, cu rufe întinse la uscat, au terase pe acoperișuri dar și portaluri și scări gotice, baroce sau neoclasice. Mergem pe cea mai cunoscută stradă a orașului vechi, Grisia, al cărei nume se leagă de cel mai mare festival de pictură în aer liber din Croația. În fiecare august, pereții caselor și scările din piatră sunt pline cu tablourile pictorilor croați și străini care-și expun operele în stradă. După al doilea război mondial, artiștii locali au fost ademeniți în oraș cu chirii ieftine, deschizând aici mici galerii și ateliere. La sfârșitul lui august se serbează zilele orașului, prilejuind cel mai celebru spectacol de artificii de pe coasta croată. Se pare că pe timpul verii un feribot face legătura între Rovinj și Veneția. Din ce am citit, Rovinj nu are plaje cu nisip, ci doar un litoral sălbatic și stâncos, la marginea orașului, cu păduri de pin care coboară spre mare. Se pare că în vecinătatea orașului, la 40 m adâncime, ar exista epava bine conservată a vasului de croazieră Baron Gautsch, o corabie habsburgică cu aburi, scufundată în 1914 în urma ciocnirii cu o mină.

 

În vârful dealului se ridică impunătoare Catedrala Sf. Eufemia (Eufemija), construită pe locul fostei biserici Sf. Gheorghe. De pe esplanada din fața ei ne bucurăm de o superbă panoramă, de unde probabil se poate admira un încântător apus. Sfânta Eufemia s-a născut în Chalcedon, un orășel din Anatolia, în anul 290 d.Hr. La 15 ani a fost arestată de către soldații împăratului Dioclețian și supusă unor chinuri groaznice pentru a se lepăda de credința creștină. Sfânta a fost ucisă de lei, însă legenda spune că animalele nu i-au sfârtecat trupul, care a fost păstrat până în anul 800 în Constantinopol, într-o biserică construită de Împăratul Constantin pentru a adăposti moaștele. Când iconoclaștii au venit la putere au aruncat în mare sarcofagul de marmură, datând din secolul 6. Legenda mai spune că acesta a fost purtat de valuri până pe țărmul Istriei (sau că ar fi apărut la bordul unei nave fantomă). Ajuns în dreptul orașului Rovinj, sarcofagul nu a putut fi clintit din loc până când Sfânta Eufemia a apărut în visul unui copil, care a reușit să-l tragă cu ajutorul a două vaci până la Biserica Sf. Gheorghe de pe vârful colinei. Aceasta a devenit neîncăpătoare, motiv pentru care în secolul 9 a fost construită o biserică mai mare. Sfânta Eufemia a devenit patroana spirituală a orașului, moaștele sale fiind considerate un simbol al acestuia, iar ziua de 16 septembrie este sărbătorită cu mare fast. La începutul secolului 18 biserica a fost refăcută în stil baroc și consacrată sfintei. Fațada datează din secolul 19. Un mic basorelief decolorat din secolul 14 al Sf. Eufemia se află în dreapta ușii bisericii. Naosul este împărțit în trei zone paralele despărțite de două rânduri de coloane și având fiecare câte un altar. Cel central este dominat de statuile din marmură de Carrara care-i reprezintă pe Sf. Gheorghe, Sf. Marcu și Sf. Rocco. În partea stângă este altarul Preasfintelor Taine, decorat în marmură, cu statui de îngeri, iar la dreapta este altarul Sfintei Eufemia. În spatele acestuia se găsește sarcofagul de piatră cu moaștele sfintei, iar pe pereții laterali sunt două picturi, reprezentând martiriul său și aducerea sicriului la Rovinj. Se pare că moaștele sfintei ar putea fi văzute printr-o „fereastră” în sarcofag, însă eu nu am identificat-o. Am citit că în biserică se păstrează și un sarcofag din secolul 2, vestigiu al unei biserici străvechi. Și că una din achizițiile recente este altarul din lemn donat de refugiații din Vukovar, pentru a mulțumi localnicilor pentru ajutorul acordat în timpul și după asediul sârb asupra orașului estic din 1991. Când am vizitat-o noi biserica era împodobită pentru o cununie. În timpul festivalului de vară, găzduiește concerte de muzică clasică. Urcăm în turnul-clopotniță (20 kune), înalt de 60 m – unul din cele mai înalte din Istria. Datând din secolul 17 și vizibil din tot orașul, este proiectat după modelul campanilelor din Veneția. Sunt cele mai interesante scări pe care am urcat în ultimii ani, amintindu-mi de cele din turnul bisericii din centrul Sibiului. De la balconul din vârful turnului priveliștea este extraordinară – orașul, portul, marea și insulele din jur. Se spune că în zilele senine s-ar putea zări Alpii. În vârful turnului, statuia Sfintei Eufemia se rotește indicând locuitorilor direcția vântului.

 

Coborâm dealul, ieșim din orașul vechi și mergem în zona portului, plin de ambarcațiuni turistice, bărci pescărești și iahturi. Între orașul vechi și piața largă din fața portului se află Arcul Balbi. Construit în 1680 și încununat cu un leu înaripat venețian, arcul este decorat cu un basorelief înfățișând un cap de turc în afară și un cap de venețian înăuntru. Schimbăm bani (7,4 kune/euro) la o agenție de turism care ne iese în drum. Întreaga faleză este plină de restaurante, magazine, cafenele și pub-uri. Ne așezăm la o masă de pe terasa în aer liber a unei gelaterii. Bem o cafea, mâncăm o înghețată (7 kune/cupă) și ne bucurăm de priveliște. Ne întoarcem agale spre locul unde am parcat mașina. Pe la mijlocul străzii pietonale (Carera cred că se numește), observăm un tractor cu o remorcă plină cu struguri. Câțiva bărbați pun cu furca strugurii într-un dispozitiv de „dezciorchinare” și zdrobire, mustul rezultat ajungând probabil direct în butoiul din crama de la subsol. Ne oprim la un magazin de suveniruri și nu ne putem abține să cumpărăm unul dintru numeroșii magneți simpatici (29 kune). Se pare că în acel weekend avea loc o paradă a mașinilor de epocă. Vedem câteva frumoase exemplare trecând pe lângă noi și realizez că mașina parcată în fața gelateriei nu era de decor așa cum am crezut inițial. Următorul popas îl facem la poalele dealului pe care se află orașul vechi, în piață agroalimentară Veli Trg. Cumpărăm o delicioasă miere de lavandă (80 kune) – cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată – și le gustăm pe cele de ghimbir și de salvie. În parcare plătim 20 kune pentru 3 ore și jumătate.

 

Pentru pasionați, muzeul orașului este situat într-o clădire barocă. Printre exponate se numără picturi din secolele 15-16, opere ale unor artiști venețieni și pictori locali, precum și costume populare, piese etrusce și mobilă antică. Mănăstirea franciscană, construită la începutul secolului 18 în stil baroc, găzduiește o bibliotecă veche și un muzeu în care sunt expuse picturi din secolele 18-19, precum și robe clericale și opere de artă religioasă. Pe malul apei, lângă orașul vechi, se află Acvariul, care face parte din Centrul pentru Cercetări Maritime. Datează din 1891 (unul din cele mai vechi din Europa). Închei prin a spune că Arhipelagul Rovinj include 22 de insule împădurite. Turiștii merg cu bărcile pe Insula Sveti Katarina (mai ales la apus, când orașul vechi și biserica sunt luminate în nuanțe de portocaliu) dar și pe Crveni Otok, Insula Roşie, formată din două insule legate între ele printr-o potecă, cu plaje stâncoase, acoperite cu pietriș. Una dintre insulițe are două hoteluri, în timp ce pe cealaltă se află o stațiune de nudiști foarte populară.

 

Golful Lim / Limski Kanal

 

Întorcându-ne la amurg către hotelul nostru din Zelena Laguna, de la înălțimea drumului se deschide panorama Golfului Lim, parc natural și zonă marină protejată. Numele lui este străvechi, provenind din latinul limes (hotar). Se pare că aici era granița dintre două colonii romane – Polensium și Julia Parentium. Golful a fost săpat de râul Pazincica, al cărui estuar îngust seamănă cu fiordurile nordice (formate de ghețari), cu pereți stâncoși masivi, ape cu o culoare verde smarald și vegetație abundentă. Aici s-au filmat scene din filmul Vikingii. Are circa 9-10 km lungime și o lățime de 800 m la ieșirea în mare și 200 m la „coadă”. Se pare că „fiordul” este unic în Istria și poate în Marea Adriatică (sau chiar Mediterană). Se spune că în trecut pirații sălășluiau prin grotele de aici și își plănuiau atacurile asupra vaselor comerciale. În prezent, golful este tranzitat de numeroase ambarcațiuni turistice. Din loc în loc, există  crescătorii de pești, stridii și crustacee. Plus restaurante cu meniu pescăresc și două peșteri cu vestigii preistorice – în Peștera Piraților, cam pe la jumătatea golfului, a fost amenajat un restaurant.

 

Oprim mașina în parcarea improvizată lângă tarabele cu suveniruri, grapa, ulei de măsline, miere și lavandă dinspre coada golfului. Există aici niște construcții din lemn ridicate pe post de puncte de belvedere spre fiordul străjuit de păduri dese. Mă întreb dacă acestea au fost plasate aici de către vânzătorii de la tarabe pentru a momi turiștii să se oprească sau dacă ei sunt cei care și-au plasat tarabele lângă „balcoanele” cu panoramă.

 

Pola

 

Duminică vizităm Pola, situată într-un golf din sudul peninsulei, la circa 50-60 km de Porec. Găsim orașul aglomerat din cauza unei competiții IronMan, cu restricții de circulație. Așa că ne mulțumim cu un loc de parcare mai departe de centru, în apropierea gării, unde plătim în avans (4 kune pe oră). Pola este cel mai mare oraș al Istriei (50-60.000 locuitori), precum și cel mai vechi, plin de vestigii romane – singurul centru industrial și aeroport internațional, precum și cel mai mare port din peninsulă. A fost fondat în anul 177 î.Hr. sub numele de Polensium, pe locul unor așezări străvechi datând din secolele 18-10 î.Hr. După căderea Imperiului Roman de Apus, orașul intră sub tutela împăraților bizantini până la venirea slavilor.

 

Începem periplul nostru cu cel mai impresionant și vizitat obiectiv – ruinele amfiteatrului roman, numit de localnici Arena. Construit în afara zidurilor orașului între secolele 1 î.Hr. - 1 d.Hr., amfiteatrul este al șaselea ca mărime din lume, inclus în Patrimoniul UNESCO. Putea găzdui circa 20.000 de persoane. Are patru turnuri, cu rol de observare și rezervor de apă, și 15 porți. Este construit pe un teren în pantă, exclusiv din piatră de Istria. Astfel, latura dinspre mare are trei etaje, iar pe partea opusă, sunt doar două. Înalt de circa 30 m, cu formă eliptică (cu axele de 132 m și respectiv 105 m), amfiteatrul are trei niveluri, primele două cu câte 72 de arcade, iar ultimul cu 64 de deschideri de formă dreptunghiulară. Publicul stătea în semicerc, în galerii suprapuse. Podeaua arenei era acoperită cu nisip, iar deasupra se afla o marchiză imensă, pentru a apăra spectatorii de soare. O parte din băncuțele din piatră s-au păstrat până astăzi. Galeriile subterane au fost săpate direct în piatră, sub întreaga suprafață a arenei existând numeroase pasaje, încăperi și uși secrete pentru accesul animalelor în arenă din locuri neașteptate. Catacombele sunt bine conservate, adăpostind astăzi un muzeu (cu vase romane de vin și prese de măsline). Se pare că de-a lungul secolelor numeroase blocuri de piatră au fost luate din amfiteatru pentru a fi folosite la construcția de case și palate, inclusiv în Veneția. Se vorbește chiar despre câteva tentative de mutare în Italia a întregii structuri. Refăcut și consolidat parțial la începutul secolului 19, amfiteatrul găzduiește în prezent concerte, spectacole, festivaluri (unul anual de film) și diverse ceremonii, având o capacitate de circa 5.000 de spectatori. În ziua vizitei noastre, arena reprezenta punctul de finiș și locul de desfășurare a festivității de premiere pentru câștigătorii IronMan.

 

De la amfiteatru mergem paralel cu țărmul mării și ne oprim puțin în Parcul Tito unde admirăm o machetă din alamă a orașului. Urcăm apoi pe o străduță în trepte și ajungem în vârful dealului din mijlocul orașului vechi, așezat pe o mică peninsulă, semicirculară. Aici se află Kastel – fortăreața construită de venețieni în secolul 17, pe locul fostului capitoliu roman. Are formă de stea, cu patru colțuri și patru bastioane, străjuit la intrare de câteva tunuri venețiene. Adăpostește astăzi Muzeul de Istorie a Istriei – cu modele la scară ale unor vase maritime din diferite etape de dezvoltare a orașului. Panorama nu este spectaculoasă dar facem totuși câteva fotografii, apoi coborâm spre baza dealului.

 

Ajungem la Catedrala Adormirii Maicii Domnului – un amestec de stiluri arhitecturale – distrusă și refăcută de mai multe ori. Construită în secolul 6 pe fundația unui templu roman, extinsă în secolul 10 și reconstruită în stil gotic în secolul 15. La începutul secolului 16 i se adaugă o fațadă în stil renascentist. Există și urmele unui mozaic din secolul 5, scos Ia iveală de sub catedrală. Interiorul este simplu și sobru. Găzduiește un sarcofag despre care se spune că ar conține rămășițele unui rege ungur din secolul 11. Pe toată lungimea lui, naosul are coloane dispuse pe două rânduri, iar decorațiunile sunt puține. Orga se află în altar. Turnul-clopotniță din fața catedralei a fost ridicat în secolul 17 în stil venețian folosindu-se pietre din amfiteatru.

 

Ne plimbăm pe îngusta stradă pietonală Sergijevaca, pavată cu pietre în epoca romană, care înconjoară parțial dealul pe care se află castelul. La parterul caselor medievale se găsesc restaurante și magazine. Ajungem în piața largă, lângă Augustov Hram, templul construit în cinstea Împăratului Augustus, singurul rămas din cele trei temple ale vechiului for roman – cândva centrul de greutate al societății din Polensium, găzduind mai multe clădiri publice, acum un scuar animat de cafenele cu terase în aer liber. Aici ne întâlnim cu sportivii aflați pe traseul de alergare din cadrul competiției IronMan. Templul cu șase coloane corintice datând din secolul 1 d.Hr. adăpostește o colecție de statuete romane. În vecinătatea lui se află clădirea primăriei, ce datează din secolul 17, cu fațada în stil renascentist. Zidul din spate al primăriei înglobează o parte din zidul unui alt templu, vizibil și astăzi. Intrăm în oficiul de turism situat în piața din fostul for roman și luăm niște hărți cu centrul orașului. La capătul străzii Sergijevaca ajungem la fosta intrare principală (de est) a orașului antic, Porta Aurea, distrusă în 1829, în Piața Portarata. Arcul de Triumf al lui Sergius a fost ridicat în secolul 1 î.Hr. de către familia romană Sergius în memoria luptei de la Actium. Se pare că Arco dei Sergi, bogat ornamentat, a fost cândva îmbrăcat în aur. În imediata apropiere vedem statuia în bronz a lui James Joyce, pe terasa cafenelei Uliks din clădirea în care, la începutul secolului 20, scriitorul irlandez a predat engleză timp de vreo șase luni.

 

Pe strada Carrarina, pe latura de sud-est a cetății, trecem pe lângă Porta Herculea, cea mai veche din oraș (secolul 1 î.Hr.), deasupra căreia se pare că este chipul lui Hercule, patronul orașului. Ajungem apoi la poarta Dvojna Vrata (Poarta Dublă) sau Porta Gemina, datând din secolul 2 d.Hr. A fost păstrată integral după dărâmarea în secolul 19 a zidurilor orașului vechi. Prin ea se pătrunde acum în parcul Muzeului Arheologic al Istriei, cu statuetele sale alcătuind un lapidariu în aer liber (Grădina Sculpturilor găzduiește concerte pe timpul verii). Revenim în Parcul Tito, iar de aici ne îndreptăm spre locul unde am parcat mașina. Ca o concluzie, Pola este o localitate modernă, întinsă, care însă nu ne-a mai impresionat după ce văzuserăm Rovinj.

 

Am citit că există și un acvariu în Pola, iar la sud de centrul orașului se află oaza de verdeață a Golfului Veruski Kanal, care adăpostește marina orașului, de unde se pot închiria iahturi pentru explorarea insulelor din Istria, Golful Kvarner și Dalmația. La nord de Pola, Arhipelagul Brijuni / Brioni este un parc marin format din 14 insule (cele mai cunoscute fiind Veli Brijun şi Mali Brijun – singurele accesibile publicului), care conservă multe elemente ale sistemului ecologic al Adriaticii, cu plaje cu nisip și pietricele și fauna variată. Arhipelagul a fost declarat parc național în 1983. Insulele au reprezentat reședința privată de recreere a lui Tito. Cam șase luni pe an el se muta în vila de pe Veli Brijun, conducând țara, primind în vizită conducători altor state și mergând la vânătoare. Are multe situri arheologice – o vilă romană din secolul 1 (în care s-a amenajat un muzeu) și o fortăreață bizantină, dar și un parc safari și un teren de golf. La parterul muzeului sunt animale împăiate, iar la etaj sunt expuse fotografii ale lui Tito, alături de numeroase celebrități. Cei pasionați se pot plimba cu Cadillacul din 1953 al lui Tito. Majoritatea animalelor din parcul safari sunt descendente ale celor oferite lui Tito de alți conducători de stat. Se organizează tururi ale insulelor, cu plecare din portul pescăresc Fazana sau din Pola și Rovinj, dar am citit că experiența este una grăbită, la bordul unui trenuleț turistic.

 

Medulin

 

În partea a doua a zilei continuăm explorarea sudului Peninsulei Istria. La mică distanță de Pola ajungem în Medulin, fost sat de pescari din nordul Golfului Bijeca, actualmente o stațiune cu plajă de nisip și apă puțin adâncă pe o distanță mare spre larg. Întregul golf ar fi protejat de valuri print-o centură de bancuri submarine la câteva sute de metri în larg. Câteva hoteluri, restaurante cu terase, magazine și chioșcuri. Peisajul nu este foarte spectaculos, însă Medulin este un loc preferat de familiile cu copii mici. Accesul cu mașina este posibil până aproape de plajă. Noi alegem parcarea amenajată (și gratuită în acel moment) din imediata apropiere. Pe plajă se pot închiria umbrele și șezlonguri. Există dușuri și locuri amenajate pentru schimbat. Se poate face snorkeling, zona fiind vizitată de mulți pești, iar apa este destul de limpede. În partea dreaptă a golfului există un camping, deservit de o plajă cu nisip amestecat cu pietre, în timp ce zona din stânga are mai multe plaje cu pietre mici, însă cu apa mai curată și mai adâncă. În timp ce fetele fac baie, eu stau la umbra unor pini de la marginea plajei, apoi ne alăturăm lui Bogdan care ne aștepta la o terasă din imediata apropiere a plajei.

 

Ne suim în mașină și mergem la Premantura, localitate aflată pe cea mai sudică peninsulă a Istriei – rezervație naturală, bine-cunoscută pasionaților de windsurfing. Dincolo de Premantura, ne oprim la o barieră care blochează accesul spre plajele din sudul peninsulei. Taxa pentru mașină este de 35 kune pe zi. Cei cărora le place mersul pe jos pot lăsa mașina în parcarea (gratuită cred) dinaintea barierei. Din ce am citit, există cam vreo zece plaje, de fapt niște mici golfulețe cu pietricele, printre stânci, pe unde se poate intra în apă. Pe partea vestică a peninsulei sunt valuri, în timp ce în estul ei sunt câteva insule iar marea are aspect de lac.

 

Pe drumul de întoarcere spre hotelul nostru, oprim din nou în Golful Lim. De această dată coborâm la nivelul apei și ne plimbăm puțin în zona celor câteva restaurante amenajate la coada golfului. Urcăm înapoi la șosea și cumpărăm miere de lavandă de la una din tarabele de lângă punctele de belvedere amenajate pe marginea drumului. Găsim o doamnă drăguță cu care negociem la 40 kune (de la 50) prețul unui borcan mic. Este aceeași delicioasă miere de lavandă pe care o descoperiserăm (și cumpăraserăm) în piața din Rovinj.

 

Înainte de a intra în Vrsar (Orsera), ne abatem puțin spre stânga și ajungem aproape de capătul dinspre mare al Golfului Lim. Găsim la întâmplare un punct de observație în apropierea unei case în construcție. Nu mai avem timp să vizităm micuțul oraș în stil venețian din gura fiordului, întins la poalele dealului pe care se înalță vechea biserică Sf. Anton, al cărei turn-clopotniță domină vechile străduțe ce duc spre malul apei. Castelul de aici este fosta reședință de vară a episcopilor de Porec. Se pare că locul era frecventat și de Casanova, legendarul cuceritor italian din secolul 18. La marginea localității se află campingul „naturist” Koversada – una dintre cele mai vechi și mai mari stațiuni de nudiști din Europa. Istria are o lungă tradiție în acest sens – se estimează că circa unu din zece vizitatori vin în peninsulă special pentru nudism (www.cronatur.com). Din Vrsar, continuăm de-a lungul coastei și ajungem rapid la hotelul nostru, unde admirăm un apus de soare ca la carte.

 

Opatija

 

Luni pornim către Golful Kvarner, care face legătura între coasta Dalmației și Peninsula Istria și include insulele Krk (Veglia), Cres (Cherso), Losinj (Lussino), Rab (orașul cu același nume fiind unul dintre cele mai atrăgătoare din Croația) și altele, mai mici. Zona are un microclimat blând, cu vegetație exotică, mediteraneeană și subtropicală, fiind protejată de munții din spate. Țărmul este abrupt și accidentat, formând o multitudine de golfuri, mai mari sau mai mici. Riviera Opatija se întinde pe 40 km de-a lungul Golfului Kvarner. Localitățile de pe rivieră au în general străzi înguste și în pantă, iar parcările nu sunt întotdeauna foarte la îndemână. Golful are o lungă istorie în ceea ce privește turismul. Riviera a fost populară încă din secolul 19, când clasele bogate ale Imperiului Austro-Ungar veneau să se bucure de clima excelentă, fugind de iernile aspre. Turismul înflorește, atât în stațiunile de pe rivieră, cât și pe insulele din golf. Am citit că, spre deosebire de insulele mai sterpe ale Dalmației, cele din Golful Kvarner sunt mai variate, cu orașe interesante, plaje și peisaje luxuriante.

 

Trecem prin Plomin, o micuță așezare situată pe o creastă împădurită, cu un vechi port pescăresc colmatat cu mâl, străzi înguste și o biserică (Sf. Gheorghe) care deține o mostră de scriere glagolitică timpurie. Înainte de Brestova, localitatea de unde feribotul traversează pe Insula Cres, facem un scurt popas pe marginea drumului. Ne bucurăm de o superbă panoramă spre larg oferită de terasa unui hotel suspendat deasupra mării, la gura Golfului Plomin. Insulele Krk și Cres, apropiate ca suprafață, sunt cele mai mari din Marea Adriatică. Krk (circa 38 km lungime și 20 km lățime) este legată de continent printr-un pod de circa 1,5 km lungime, cu taxă de trecere, la sud-est de Rijeka. Atracțiile principale sunt Baska, în extremitatea sudică (una din plajele cu cel mai fin nisip din Croația), precum și capitala Krk – un vechi oraș roman în care s-au conservat vestigii ale zidurilor antice. La rândul ei, Cres, găzduind colonii de delfini cu bot gros și vulturi pleșuvi, este legată printr-un pod de insula vecină, Losinj.

 

Prima stațiune în care ne oprim este Moscenicka Draga – cea mai sudică a Rivierei Opatija. Stăm aici vreo 30 de minute, cât să beneficiem de gratuitate la parcare. Localitate mică și cochetă, fost sat de pescari, situată între mare și Muntele Ucka, cu vegetație bogată. Are un mic port și vreo 2 km de plajă îngustă, cu prundiș, iar apa se adâncește brusc. Vreo două hoteluri, un camping (cel mai mare din Golful Kvarner), câteva restaurante și terase, plus facilități pentru practicarea sporturilor (ciclism, alpinism, scufundări). Este comparată uneori cu Portofino din Italia. Nu am avut timp, din păcate, să urcăm în cele două sătuce medievale, construite asemenea unor fortărețe pe stâncile de deasupra stațiunii: Moscenice și Brsec, înconjurate de livezi de măslini și smochini și având probabil o priveliște superbă spre golf. Se spune că locuitorii din Moscenice, pentru a putea coborî la mare, ar fi construit o scară cu vreo 760 de trepte, folosită o lungă perioadă de timp. Mai sus de cele două sate se află Mănăstirea Moscenice, cocoțată la peste 600 m deasupra mării.

 

După ce ieșim din Moscenicka Draga, vedem din mers plaja din Medveja, apoi trecem prin micuțele localități Ika (cu un restaurant pe plajă) și Icici (cu plajă, port de iahturi și ștrand). Din centrul acesteia din urmă pornesc trasee montane și un drum ce urcă abrupt, pe serpentine, până la șoseaua care leagă Rijeka de tunelul de sub Muntele Ucka.

 

Ajungem în Opatija (care înseamnă abație în croată), eleganta stațiune în stil baroc, datând din perioada habsburgică, cea mai mare de pe coastă, supranumită Nisa Adriaticii sau „Viena de la malul mării” și comparată uneori cu Karlovy Vary sau Monte Carlo. Așezarea s-a dezvoltat în jurul mănăstirii benedictine Sf. Iacob, datând din secolul 15. Povestea stațiunii începe în 1844 când un negustor din zona orașului Rijeka construiește în stil neoclasic pensiunea Villa Angiolina, după numele soției sale, într-o zonă cu vegetație bogată și climă însorită, situată între litoralul Golfului Kvarner și poalele Muntelui Ucka, protejată împotriva intemperiilor mării de insulele Cres si Krk. Vila devine în scurt timp centrul protipendadei austriece, italiene și croate.

 

Impresionați de frumusețea locurilor, mulți vizitatori și-au construit propriile vile. Calea ferată Trieste-Viena se pare că ar fi fost deviată în 1874 prin Rijeka, tocmai pentru a fi la mică distanță de orășelul cosmopolit Opatija. În 1885 apare primul hotel, Quarnero. Vorba lui Bogdan – ce bine suna numele în italiană și ce sonoritate dură are actuala denumire nemțească, Kvarner. Vila Angiolina și Quarnero au reprezentat locurile preferate de întâlnire sau relaxare pentru multe persoane ilustre și capete încoronate ale vremii. Inclusiv Regele Carol și Regina Elisabeta (cunoscută sub pseudonimul Carmen Sylva) obișnuiau să vină în vacanță la Opatija. Legenda spune că regele s-ar fi rătăcit pe potecile întortocheate ale pădurii din apropiere, finanțând apoi amenajarea unui traseu de circa 5 km – promenada Carmen Sylva – între Opatjia și locul numit Vela Fortica (Fortăreața Mare). Situată la circa 100 m deasupra mării, cu aer bogat în aerosoli și cu o priveliște superbă spre mare, promenada are un foișor din piatră lângă stânca Mala Fortica (Fortăreața Mică), cu o inscripție în cinstea Reginei Elisabeta. La începutul secolului 20, Opatija devenise una dintre cele mai moderne stațiuni din Europa, loc de recreere pentru familia regală austriacă și pentru aristocrația habsburgică, ai cărei reprezentanți își petreceau timpul în cazinourile, sălile de bal, vilele, grădinile și parcurile de aici.

 

Noi lăsăm mașina într-o parcare cu plată, apoi coborâm spre vestitul Parc Angiolina. Oprim puțin la o farmacie de pe bulevardul Marsala Tita, artera principală a stațiunii, de unde Cami vrea să cumpere ulei de ricin. Farmacista înțelege despre ce-i vorba (latina să trăiască) și ne dă o sticluță pe care scrie „Oleum Ricini”. Lichidul din interior atenuează durerea de spate a lui Cami.

 

Intrăm apoi în Parcul Angiolina, o mini gradină botanică luxuriantă cu zeci de plante exotice și arbori din întreaga lume. Admirăm arhitectura Vilei Angiolina, care găzduiește în prezent Muzeul Turismului Croat și unde se desfășoară expoziții și concerte. Ne plimbăm pe faleză (lungomare în italiană), parte din promenada de vreo 12 km lungime care poartă numele celui care a finalizat-o la începutul secolului 20, Franz Joseph. Vara, împăratul Austriei petrecea aici câteva luni de vacanță. Promenada, ușor de urmat, se întinde de-a lungul țărmului între localitățile Volosko și Lovran, străbătând Opatija, Icici și Ika. Străbatem superba terasă a unui restaurant elegant, dotată cu șezlonguri, umbrele și scară de acces în mare și situată undeva în spatele teatrului de vară. Apa este foarte limpede iar panorama este extraordinară. Reintrăm în parc și admirăm portretele unor personalități universale, pictate pe unul dintre pereții de beton care îmi par a înconjura teatrul de vară. Ne întoarcem la Vila Angiolina și continuăm plimbarea noastră spre sud-vest, dincolo de Hotel Kvarner. Lângă restaurantul Vongola este amenajată un fel de piscină, alimentată cu apa ce vine din mare pe sub un podeț. Clienții restaurantului beneficiază probabil de șezlonguri pe platforma de beton care înconjoară piscina. Se pare că Opatija are doar câteva porțiuni de plajă de nisip. În schimb vedem numeroase astfel de platforme amenajate cu scări metalice care coboară în apa adâncă. La mică distanță de faleză, pe o stâncă răsărită în mare, admirăm statuia simbol a Opatijei – „Fata cu pescărușul”, datând din anii ’50. Se pare că în ciocul pescărușului așezat pe mâna fetei s-a aflat la un moment dat un pește. De-a lungul timpului statuia a fost vandalizată de mai multe ori, uneori dispărând chiar pescărușul. Se spune că statuia a fost comandată de către comuniști, pentru a înlocui o alta mai veche, a Fecioarei Maria (Madonna del Mare), luată de valuri în timpul unei furtuni în 1951. Aceasta a fost recuperată ulterior, restaurată și expusă în Vila Angiolina. O copie a statuii poate fi admirată în fața Bisericii Sf. Iacob, la care ajungem și noi peste câteva minute și în care intrăm puțin. Biserica are încă clopotele originale, iar în interiorul ei se găsește o replică a celebrei statui a lui Michelangelo, Pieta, realizată de un sculptor croat. Se află în parcul cu același nume, cu copaci exotici și o fântână din marmură de Carrara – “Helios și Selena”, cei doi frați care personifică soarele și luna.

 

Ne plimbăm în sus și-n jos pe bulevardul Marsala Tita, paralel cu faleza. De-a lungul lui se înșiră peste 20 de hoteluri elegante, frumos renovate și înconjurate de palmieri și chiparoși uriași. Hotelurile au fost construite începând cu sfârșitul secolului 19, atunci când casa imperială austro-ungară și-a stabilit aici una dintre reședințele de vară. Lor li se adaugă o mulțime de restaurante, baruri, cafenele, terase, piscine, magazine, artiști ambulanți și chioșcuri care vând croaziere în Golful Kvarner, pe insulele Krk și Cres, dar și drumeții pe munte, offroad și rafting. Ne delectăm cu un cappucino (15 kune) și o înghețată (8 kune cupa) la terasa de pe malul mării a Hotelului Mozart, situat pe celălalt trotuar al principalei artere din Opatija. La banca de lângă hotel schimbăm euro la cel mai bun curs găsit de-a lungul șederii noastre (7,57 kune/euro).

 

Din multe puncte ale Opatijei se pot vedea, la câțiva kilometri depărtare, dincolo de golf, clădirile înalte ale impunătorului Rijeka (sau Fiume în italiană, în ambele limbi însemnând râu). Este cel mai mare port și al treilea oraș ca mărime al Croației (circa 160.000 de locuitori), centru industrial și comercial devenit important la sfârșitul secolului 19, majoritatea operelor de arhitectură datând din această epocă.

 

Ne suim în mașină și mergem câțiva kilometri spre nord până la Volosko, un mic sat pescăresc între Opatija și Rijeka, cu străduțe foarte înguste ce coboară abrupt spre mare, cu sensuri unice și puține locuri de parcare. Renunțăm să mai coborâm în micul centru din zona portului, cu câteva taverne și terase în vechi case de piatră.

 

Lovran

 

Pe drumul de întoarcere oprim în Lovran, o stațiune mică (vreo 3.000 de locuitori) situată la vreo câțiva kilometri sud-vest de Opatija, la poalele Dealului Gorica, parte din lanțul Munţilor Ucka. Localitatea nu reprezenta mare lucru până în 1885 când s-a finalizat construcția șoselei spre Rijeka. Au apărut câteva hoteluri care îi adăposteau pe austriecii și ungurii care veneau iarna la tratament pe rivieră. Ne place foarte mult centrul vechi al Lovranului (considerat o copie în miniatură a Opatijei), înconjurat parțial de un zid ca de cetate. Fost sat de pescari, Lovranul (sau orașul scoicilor) este una dintre cele mai vechi așezări din Istria. A fost martorul luptelor dintre pirații uscoci, care se stabiliseră în orașul Senj din estul Golfului Kvarner, și puternica Republică Venețiană, conflictele armate distrugând mult din vechea arhitectură. Admirăm una dintre rămășițe – Biserica Sf. Gheorghe (patronul spiritual al localității), construită în stil gotic în secolul 14, cu turn, un cavou care datează din 1470, fresce medievale din secolul 15 și inscripții glagolitice. Ne pierdem apoi pe fermecătoarele ulițe, înguste și întortocheate, printre casele vechi, pline de flori și pisici, vile elegante de secol 19, grădini cu palmieri, castani și chiparoși. Ne place minuscula terasă a unui restaurant de pe strada ce desparte centrul vechi de zona un pic mai animată din apropierea micului port. Am citit că unul dintre traseele care urcă pe Vârful Vojak al Muntelui Ucka pornește din orașul vechi, urmează niște trepte până la satul Liganj, apoi continuă spre două micuțe așezări izolate (Dindici și Ivulici). Ascensiunea, în bună parte prin pădure, ar dura în jur de patru ore.

 

Ajunși la hotelul din Zelena Laguna avem parte de încă un apus perfect, cu discul solar dispărând ușor în apa mării.

 

Nordul litoralului istrian – Novigrad, Umag, Savudrija

 

Marți dimineață votăm ce vrem să vizităm în acea zi. Pentru Insula Krk am pierde prea mult pe drum, așa că ne decidem să explorăm micile localități din nordul și centrul peninsulei. În afară de renumitele Porec și Rovinj mai există câteva stațiuni pe coasta care se curbează spre nord-vest, către granița cu Slovenia. La nord de Porec, Novigradul nu ne impresionează prea tare. Parcăm gratis pe un teren viran. Probabil în sezon aici este parcare cu plată, căci vedem niște aparate de taxat, momentan nefuncționale. Ne plimbăm pe interesanta faleză la malul mării, în exteriorul zidurilor orașului vechi de pe țărm, dominate de un turn cu clopote. Și aici găsim platformele de beton cu scări metalice care facilitează intrarea în apă. Ne place mica biserică din centru, datând din secolul 11, în care se află un sarcofag despre care se presupune că ar conține rămășițele Sf. Pelagius. Este interesantă și strada pietonală din apropiere, deasupra căreia atârnă numeroase umbrele decorative într-o multitudine de culori.

 

Continuăm spre nord pe drumul de coastă. Umag este un orășel ceva mai mare (vreo câteva mii de locuitori), însă construit în același stil, cu centrul vechi situat pe o peninsulă îngustă, în jurul unui golf. Din 1990, stațiunea este gazda unui turneu de tenis din circuitul ATP, desfășurat anual pe cele 16 terenuri ale Centrului Internațional de Tenis din complexul turistic Stella Maris. Lăsăm mașina în parcarea din imediata vecinătate a spitalului, peste drum de o școală și o universitate. Ghereta cu bariera ridicată de la intrarea în parcare este închisă, însă ne facem datoria să ne uităm atent dacă și unde trebuie plătită o eventuală taxă. Terasele sunt înghesuite unele în altele pe faleza de pe malul mării, cu chelnerii care îți țin calea și te invită să iei prânzul la ei. În restaurantele de care aparțin terasele se poate intra și dinspre străduțele înguste ale orașului vechi, umbrite de casele înalte, din piatră. Printre obiectivele istorice care au supraviețuit transformării dintr-un modest orășel istrian într-o stațiune turistică se numără și câteva porțiuni din zidurile orașului vechi, Biserica Bunei Vestiri și muzeul orașului. Vizităm biserica, însă nu mai urcăm în turn.

 

La nord de Umag drumul este deviat din cauza unor lucrări, la fel de prost semnalizate ca și pe la noi. Ne ia ceva timp până ne prindem pe unde trebuie să ocolim, orientându-ne după niște indicatoare improvizate, din carton sau lemn. Coasta vestică a Istriei se termină cu un mic sat de pescari, Savudrija. Ajungem în minusculul port, unde amatorii de pește pot savura bucate pregătite din captura zilei. Bogdan află de la niște localnici pe unde trebuie să o luăm pentru a ajunge la farul de 36 m înălțime, cel mai vechi de pe coasta croată, construit în 1818 în cel mai vestic punct al țării, foarte aproape de granița de nord, cu Slovenia. Îl găsim la marginea unui camping dintr-o pădurice de pe malul mării. Intrarea în apă se face – așa cum ne obișnuiserăm – printre stânci. O legendă spune că un conte, Metternich, s-a îndrăgostit de o femeie croată la un bal din Viena. Contele a construit farul pentru a o cuceri. Se spune că femeia a murit chiar în noaptea în care farul a început să lumineze coasta stâncoasă a Adriaticii. Am mai citit că vreo zece dintre farurile Croației au fost transformate în apartamente pentru turiști.

 

Buje

 

Ne întoarcem spre interiorul peninsulei, să vizităm Istria continentală, trecută uneori cu vederea de către turiștii de pe litoral. Buje este una dintre cele mai nordice localități ale Istriei, aproape de granița cu Slovenia. Găsim un orășel vechi, cochet, interesant, pe vârful unul deal, cu un nucleu medieval foarte bine conservat. Ne plimbăm pe ulițele înguste și mă întreb cum se strecoară cu mașinile locatarii caselor din piatră, vechi de sute de ani. A fost fortificat în evul mediu de conții istrieni, înainte ca venețienii să preia controlul zonei. Mare parte a arhitecturii în stil venețian a supraviețuit, inclusiv loggia gotică. Priveliștile de pe zidurile orașului sunt printre cele mai frumoase din toată Istria: în zilele senine se pot vedea atât stațiunile de coastă cât și piscurile munților care formează coloana vertebrală a graniței cu Slovenia.

 

Biserica Sf. Maria datează din secolul 15, iar turnul cu clopote a fost adăugat un secol mai târziu și decorat cu leul Sf. Marcu, marcând legăturile Istriei cu Veneția. În apropiere, construită pe locul unui templu roman, Biserica Sf. Servulus datează în forma actuală din secolul 18, cu orga instalată în 1791. Fațada nu a fost niciodată definitivată. Ne oprim la o terasă cu o frumoasă panoramă și mâncăm pizza și supă de ciuperci sălbatice (20 kune), pe care o savurăm alături de o excelentă focaccia (8 kune). Bem o bere Pan (16 kune) și o cafea (9 kune). Ne place Buje foarte mult, însă piesa de rezistență a zilei abia urmează.

 

Groznjan / Grisignana

 

Fostă cetate venețiană datând din secolul 14, înconjurată de ziduri groase, Groznjan este situat la vreo 230 m deasupra mării, cocoțat în vârful unui deal țuguiat, acoperit de livezi de măslini și viță de vie, cu o superbă priveliște spre valea Râului Mirna și numeroasele sate din jur. Printre acestea, Nova Vas este unul dintre puținele sate în care mai locuiesc istro-români.

 

Groznjan constituie exemplul cel mai reușit al unui program demarat de autoritățile locale după cel de-al doilea război mondial: casele părăsite de italienii plecați din țară sau spre orașele din apropiere pentru a-și găsi un loc de muncă au fost oferite în schimbul unor chirii modice meșteșugarilor și artiștilor (pictori, sculptori, muzicieni, scriitori). Aceștia s-au mutat pentru a locui și munci în localitatea devenită acum un centru al artei plastice și al muzicii clasice și de jazz. Centrul Cultural Internațional „Jeunesses Musicales" Croația organizează aici în fiecare an o școală de vară cosmopolită. Turiștii asistă gratuit la concerte susținute pe străzile înguste și în biserică de către muzicieni veniți din toată lumea. Iar atelierele de lucru, galeriile, expozițiile și magazinele artiștilor plastici de la parterul vechilor case de piatră au ușile larg deschise. Colonia artistică a devenit o excelentă atracție turistică.

 

Casele sunt înghesuite unele în altele, în stil medieval venețian, de o parte și de alta a străduțelor înguste, pavate cu piatră, printre leandrii și multe plante mediteraneene. Vedem la un moment dat un kiwi plin de fructe. Iar pisicile sunt la ele acasă. Mulți localnici vorbesc italiana, o mare parte a limbajului uzual fiind se pare o adaptare locală a unui dialect venețian. Se mai păstrează încă bucăți din zidurile de apărare ale vechiului oraș, poarta principală și o parte din metereze. În ultimele decenii, autoritățile locale au renovat multe clădiri publice și au restaurat infrastructura. Plăcuțe cu explicații în croată, italiană și engleză sunt plasate lângă obiectivele istorice (detalii în notele de la final). Foarte multă liniște în după-amiaza vizitei noastre, iar apusurile sunt probabil încântătoare. Am citit că în zilele senine, se pot vedea Alpii din Slovenia și, spre est, Muntele Ucka străjuind Golful Kvarner. Excepționalul Groznjan concurează Rovinj pentru primul loc în preferințele noastre.

 

Oprim câteva minute în micuțul centru al localității Vizinade. Însă după ce am văzut Groznjan, aceasta nu ne mai impresionează. Câteva biserici, ruine romane, vechea cisternă și fundațiile unei loggii venețiene înconjoară piața centrală. Vara se organizează aici concerte de muzică clasică în aer liber. Avem și de aici o priveliște interesantă a regiunii rurale a peninsulei. În depărtare vedem localitatea Motovun, cocoțată și ea pe vârful unui deal. O avem deja pe lista obiectivelor pentru ziua următoare.

 

Peștera Postojna (www.postojnska-jama.eu)

 

Miercuri mergem în Slovenia să vizităm Postojnska Jama, la vreo 130 km de Porec. Trecem rapid granița și urcăm pe autostradă dincolo de Koper, cel mai mare oraș al micului petic de litoral la Marea Adriatică – „riviera slovenă”, cuprins între Istria și orașul italian Trieste. În Koper, orașul vechi a fost construit de venețieni în secolele 15-16. Are o logie renascentistă în piața centrală și plaje de beton. Suntem puțini îngrijorați pentru că nu găsim nicio benzinărie de unde să cumpărăm vinietă (15 euro pentru 7 zile). După câțiva kilometri buni pe autostradă apare în sfârșit benzinăria și abia apoi încep panourile care anunță obligativitatea vinietei (și probabil și camerele de luat vederi care o verifică).

 

Mi-a plăcut sloganul turistic al Sloveniei, pe care l-am văzut scris pe niște pliante – „I FEEL sLOVEnia”. Țara și-a proclamat independența în aceeași zi cu Croația, în 1991, dar de atunci cele două au mers pe drumuri diferite. În timp ce Croația a fost atrasă în conflictul cu Serbia, Slovenia și-a modernizat economia și a stabilit legături puternice cu vecinele Austria și Italia.

 

Situată într-o zonă deluroasă, nu foarte departe de orașul cu același nume, Peștera Postojna este foarte accesibilă, la doar câțiva kilometri de autostrada care leagă Ljubljana de Trieste, cam pe la jumătatea distanței dintre cele două orașe. Regiunea carstică dintre Postojna și Trieste are numeroase doline, peșteri, prăpăstii, pâraie care dispar în subteran și lacuri intermitente. Se pare că unele dintre aceste fenomene, formate ca urmare a acțiunii apei asupra calcarului solubil, au fost identificate și descrise pentru prima dată în această regiune a Sloveniei – o țară eminamente carstică.

 

Parcarea costă 4 euro pe zi. Pe drumul spre casa de bilete a peșterii, două domnișoare ne opresc să ne explice, ajutate de un panou, sistemul lor de bilete combinate care permit și vizitarea unor obiective secundare, cel mai important dintre ele fiind castelul medieval Predjama. Le mulțumim și ne continuăm drumul. Pentru peșteră plătim 23 euro de persoană (9,5% TVA). Pentru încă vreo 5-6 euro am fi putut vizita și Predjamski (Predjama) Grad, castelul ridicat la intrarea într-o altă peșteră, la baza unei stânci de vreo 125 m înălțime. Situat la 9-10 km de Postojna și având vreo 800 de ani de istorie, se pare că este înscris în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai mare castel din lume construit într-o peșteră. Pe biletele cumpărate pe la 12 și un sfert este menționată ora de intrare în peșteră, și anume 13. Se intră la oră fixă iar Bogdan ne spune că în sezon este posibil uneori ca turiștii să aștepte destul de mult până la ora de intrare indicată pe bilet. Peștera dispune de WiFi, audioghiduri în 15 limbi, acces pentru scaune cu rotile. Dacă este să ne luăm după informațiile din pliante și de pe Internet, Postojna abundă în superlative: cea mai lungă peșteră carstică din Slovenia, cea mai vizitată peștera turistică din Europa (peste 36 milioane de persoane îi trecuseră până atunci pragul), ba chiar și cel mai mare sistem carstic din Europa. De afară nu poți intui ce grozăvii se află sub dealul în care se pierde râul care străbate peștera.

 

Din câte am citit, aceasta s-a format în calcarul apărut în apa mării acum circa 70 de milioane de ani. Marea s-a retras și pe uscat au început procesele carstice. Acum 3 milioane de ani, râurile de suprafață au început să dispară în calcar și să curgă prin subteran spre nord, către fosta Mare Panonică, din care astăzi mai există doar Marea Neagră. Apa a format galerii pe trei niveluri, unele fiind uscate, altele străbătute de pâraie sau chiar inundate permanent. Cele mai vechi galerii sunt cele uscate, de la nivelul superior. Acestea s-au surpat în mai multe locuri și sunt greu accesibile. Cele mai recente sunt galeriile inundate, la 15-20 m adâncime, modelate în prezent prin acțiunea râului subteran Pivka. Este cel care poate fi văzut afară, având pe firul său o moară de apă înainte de intrarea lui în peșteră. Același râu străbate apoi și peșterile Otok (Insula), Crna (Neagră), Pivka și Planina (în care se întâlnește cu râul Rak). Datorită carstificării (înmulțirii crevaselor și fisurilor în calcar), râul se deplasează din ce în ce mai jos, formând noi canale. Nivelul cel mai extins al Peșterii Postojna, cel din mijloc, a fost săpat de predecesorul râului Pivka la începutul Erei Glaciare, acum 1,5 milioane de ani.

 

Mergem vreo doi kilometri cu trenulețul până în zona cea mai interesantă a peșterii. Acesta fuge cam repede uneori și nu prea poți admira frumusețile întâlnite pe traseu. Trece prin galeriile Vechii Peșteri, descoperită în 1818 de un localnic și deschisă publicului un an mai târziu. În 1884 s-a introdus lumina electrică, iar în 1967 s-a construit șina de cale ferată. Inscripțiile de pe pereții galeriilor de la intrare dovedesc că peștera era vizitată încă din secolul 13, iar cu mult înainte de asta, acum vreo 50 de mii de ani, omul preistoric venea aici pentru a vâna urși și alte animale care trăiau în peșteră. Ajunși în sala principală, coborâm din trenuleț și ne împărțim pe grupuri, după limba în care dorim să ne vorbească ghidul, în cazul nostru engleză. Sunt circa 9-10 grade Celsius în peșteră, cu o bună circulație naturală a aerului, prin fisurile din tavan. În zilele reci, deasupra peșterii se pot vedea coloane de abur. Traseul turistic are circa 1-1,5 km. Vizitarea peșterii (incluzând plimbarea cu trenulețul, de la intrare și de la ieșire) durează în jur de 90 de minute. Mie și lui Cami ni se par insuficiente căci, la câte sunt de văzut în peșteră, am fi putut sta acolo cel puțin de două ori mai mult. Chiar mă întrebam dacă am fi putut rămâne în urma grupurilor cu care am intrat și le-am fi așteptat pe cele care intră ora următoare. Este interzisă folosirea trepiedului și a blițului. Peștera este mare, iar sălile și galeriile care se vizitează sunt largi, spațioase. În urma descoperirilor din 2015, peștera avea 24 km de tuneluri, pasaje, galerii și săli. Iar formațiuni sunt suficiente să „umpli” câteva peșteri mari din Romania. Mulți pereți sunt decorații cu perdele de calcit. Apa de ploaie care picură de la suprafață în subteran dizolvă calcarul. Când picăturile de apă ating tavanul peșterii depun carbonatul de calciu sub forma stalactitelor. Multe picături cad pe podea, unde carbonatul de calciu se depune ca stalagmite. Forma lor depinde de grosimea stratului de vegetație de la suprafață, de frecvența picurării și de cantitatea de carbonat de calciu dizolvată și depusă. Culoarea lor este influențată de amestecurile transportate de apă de la suprafață: nuanțele roșiatice vin de la argila carstică bogată în oxizi de fier, iar cele de negru și gri de la oxizii de mangan. Cele mai vechi formațiuni din peșteră au mai mult de 500.000 de ani, însă cele mai multe au mai puțin de 50.000 de ani. Cresc cam cu 0,1 mm în zece ani, dar unele pot crește și cu 1 mm pe an.

 

Zona vizitabilă a peșterii include trei segmente principale: Muntele Mare (Calvarul), Peșterile Frumoase și Sala de Concerte. Muntele Mare reprezintă punctul cel mai înalt de pe traseu, cu 40 m mai sus față de intrarea în peșteră. S-a format în urma prăbușirii unor blocuri desprinse din tavan și are numeroase stalagmite enorme și alte formațiuni complicate din calcit. Intrăm în zona Peșterilor Frumoase traversând Podul Rusesc, construit de prizonierii ruși în primul război mondial, și o părăsim prin galeria de sub acest pod. Peșterile Frumoase, având o lungime de circa 500 m, au fost descoperite în 1891 și deschise publicului în 1926. Includ Sala Albă, Sala Roșie, decorate cu stalagmite albe și respectiv roșii, precum și Sala Tuburilor, cu stalactite minuscule (tuburi sau spaghete). Din Peșterile Frumoase, drumul continuă printr-un tunel de 100 m lungime, săpat de oameni, către Galeria Rusă, iar de aici un al doilea tunel (și acesta săpat), lung de 500 m, ar conduce către Peștera Neagră și Peștera Pivka. Din Galeria Rusă ajungem în punctul cel mai de jos al traseului, la 20 m sub nivelul intrării și la peste 100 m adâncime de la suprafață, chiar sub Sala Tuburilor vizitată mai devreme. Trecem pe lângă cea mai faimoasă formațiune, simbolul peșterii, o stalagmită albă impresionantă, numită „Diamantul”, „Briliantul” sau ceva de genul acesta, a cărei fotografie se regăsește și pe biletul de intrare. De aici ajungem la baza Muntelui Mare, în apropierea stației de tren la care am coborât când am intrat. Ne înghesuim în jurul unui acvariu pentru a vedea cea mai renumită vietate care trăiește în peșteră (alături de gândaci, greieri, păienjeni și miriapode, care pot fi admirate în expoziția speo-biologică). Este vorba de „peștele-om” sau „peștele uman” (Proteus Anguinus). Este orb, are pielea depigmentată și respiră prin branhii externe. Trăiește până la 100 de ani și, dacă am înțeles corect din spusele ghidului, ar putea sta nemâncat vreo 10 ani. Este întâlnit doar în apele subterane ale carstului dinaric, unde se hrănește cu microorganisme și se reproduce depunând ouă. Din inaccesibilele crevase inundate, peștele trece în râurile subterane de unde poate fi capturat în scopuri științifice. Specimenele din bazinul din peșteră sunt înlocuite la câteva luni cu alte exemplare. Punctul final al excursiei noastre este sala de concerte, cea mai mare din peșteră, având o suprafață de circa 3.000 m², 40 m înălțime, cu o capacitate de circa 10.000 persoane și cu ecou de până la 6 secunde. După „popasul” la magazinul de suveniruri și la toaletă, ne suim în trenul care ne conduce afară din peșteră.

 

În zonă mai poate fi vizitat Parcul Natural Rakov Skocjan și lacul intermitent Cerknica. Din păcate, la acea vreme nu auziserăm încă de Peștera Skocjan de lângă Divaca, căci aceasta nu este promovată prea mult, spre deosebire de Postojna pentru care vezi panouri până în sudul Peninsulei Istria și, probabil, și pe coasta dalmată. Oare când vom întâlni și noi panouri de promovare a Deltei Dunării în Bulgaria? Dacă am fi știut, cu siguranță ne-am fi oprit să vizităm spectaculoasa peșteră, mai ales că se afla în drumul nostru, cam la jumătatea distanței dintre Postojna și Koper. De la Divaca, cei care iubesc caii se pot abate câțiva kilometri spre vest să viziteze Kobilarna Lipica (www.lipica.org) – herghelie și școală de echitație, datând de pe la 1580 și situată foarte aproape de granița cu Italia. Măcar pentru o plimbare cu caleașca.

 

În ceea ce ne privește, pe drumul de întoarcere de la Postojna, înainte de a intra in Croația, facem un mic ocol prin Portoroz și Piran, frumoasele localități învecinate ale litoralului sloven, la sud-vest de Koper. Din păcate, plouă destul de tare când ajungem acolo, așa că nu oprim, dar hotărâm să ne întoarcem ziua următoare.

 

Motovun (Montona)

 

Întorși în Croația, mergem la Motovun, orașul arhetipal al Istriei continentale, poate cel mai vizitat. La fel ca Groznjan, localitatea este situată pe vârful unui deal stâncos, de vreo 300 m înălțime, crescut ca din senin pe valea Râului Mirna. La poalele dealului, plătim o taxă de 20 kune pentru a putea urca cu mașina până la parcarea de la intrarea în oraș. Autocarele rămân în cea de la baza dealului. Se pare că accesul în mica localitate se poate face și pe un o scară de piatră cu circa 1.000 de trepte. Suntem pe fugă, căci de la înălțimea orășelului vedem cum niște nori fioroși se descarcă în apropiere. Pe coastele dealurilor din împrejurimi se întind podgorii din care se obțin vestitele vinuri Terrano și Malvasia, precum și păduri unde cunoscătorii găsesc faimoasele trufe. Motovun este o veche citadelă venețiană înconjurată de ziduri și fortificații de apărare (unele dintre cele mai bine păstrate din întreaga regiune), cu clădiri de piatră – gotice, venețiene și romanice – și străzi înguste, datând din secolele 12-13. De-a lungul zidurilor de apărare (un șir împrejmuind centrul istoric și două semicercuri mai mici întărind apărarea) se poate face un ocol complet al orașului vechi, cu o minunată priveliște. Motovun este renumit pentru arta culinară (restaurantele servesc produse pe bază de trufe), pentru vinurile sale, dar și pentru festivalul de film independent avangardist care se desfășoară în fiecare vară, începând din 1999. Are și un teren privat de golf. La fel ca în Groznjan, populația din Motovun (sub o mie de locuitori) este majoritar italiană. Am citit că în trecut regiunea era acoperită în mare parte de pădure, dar multe porțiuni ar fi fost defrișate de venețieni, care au trimis buștenii pe cursul râului până la Adriatică, unde i-au folosit la construcția corăbiilor.

 

Parcăm mașina și urcăm vreo 200 m pe o străduță pietruită către poarta orașului. În stil renascentist, poarta este decorată cu stema familiilor patriciene. Gurile de apărare, prin care se aruncau pietre, apă, ulei sau păcură fierbinte asupra atacatorilor, sunt bine păstrate. Dincolo de poartă se află o piațetă, mărginită la vest de zidul de apărare. În capătul opus al acesteia se găsește o frumoasă logie, unde în prezent se află terasa unuia din restaurantele din apropiere. O luăm la stânga și trecem prin Passeggio Mure, poarta interioară datând din secolul 13, intrând în Castello Montanae, acropola orașului. După ce trecem de poartă, se deschide în stânga piața principală – Andrea Antico. Pe latura de vest a acesteia se găsește Palatul Municipal, în care se află acum primăria, iar în partea de nord vedem vechea fântână, alimentată din cisternele subterane, datând din secolul 14. Pe latura de est, biserica renascentistă Sf. Ștefan, în stil romano-gotic (cu statui de marmură în altar, reprezentându-i pe Sf. Laurențiu și Sf. Ștefan). Alături, un turn-clopotniță de la înălțimea căruia priveliștea este probabil superbă. Ambele erau închise atunci când am ajuns noi. În partea de sud a pieței se găsește Palazzo Polesini, datând din secolul 16, în care funcționează acum Hotelul Kastel.

 

Sunt sigur că Motovun este și mai încântător atunci când vremea este însorită. Începe să plouă chiar când ne suim în mașină și continuă toată seara. Este singura dată în care bem vinul în camera hotelului, căci scaunele și masa de pe balcon sunt ude. 

 

Buzet

 

Joi dimineață continuăm să explorăm Istria continentală, iar pentru după-amiază ne propunem să ajungem din nou pe litoralul sloven. Începem periplul cu Buzet, care datează dinainte de venirea romanilor (când se numea Pinguentum), situat la circa 50 km de Porec și de Rijeka, pe valea Râului Mirna. Câteva din descoperirile arheologice de aici sunt expuse în Muzeul Regiunii Buzet (gravurile înfățișând altare de sacrificiu, pietre de mormânt și zei păgâni), alături de operele care evocă luptele partizanilor din zonă împotriva italienilor și germanilor în al doilea război mondial, precum și colecția de costume populare croate tradiționale. Se pare că este cel mai mare dintre orașele de pe dealurile Istriei. Parcarea de la intrarea în orașul vechi, așezat pe deal, este gratuită. Cad câteva picături de ploaie, cât să ne sâcâie, însă nimic serios. Ne place biserica cu ornamente bogate. Ne plimbăm agale prin labirintul de străduțe din piatră, foarte înguste (așa cum deja ne obișnuiserăm), cu ziduri și porți medievale, printre casele împodobite cu o mulțime de flori. Și aici clădirile poartă însemnul leului cu aripi, simbolul venețian omniprezent în Istria. Buzet este supranumit „orașul trufelor”, fiind centrul uneia dintre cele mai bogate zone cu trufe din Istria. Majoritatea restaurantelor le au în meniu.

 

Nu mai avem timp să ajungem și la Hum, cel mai mic oraș din Istria (și, după unele păreri, din lume), cu doar vreo 20 de locuitori și (din câte am citit) cu alegeri anuale pentru primar. Satul cu case din piatră este vestit pentru Aleea Glagolitică – drumul dintre Roc și Hum – care are pe margine sculpturi ce ilustrează scrierea glagolitică. Numele ei se leagă de episcopul slav Grgur de Nin care a susținut oficierea slujbei religioase în limba maternă și utilizarea acestei scrieri croate indigene, un alfabet slavon unic cu 41 de litere inventat de misionarii greci în secolul 9 și folosit sute de ani în textele religioase croate. Influența renascentistă a dus la înlocuirea scrierii glagolitice cu alfabetul roman, limbile sârbilor și croaților începând să se unească. După primul război mondial asemănarea a fost oficial recunoscută, sârbo-croata devenind limba oficială a Iugoslaviei Iui Tito. Împotrivirea față de această contopire și transformarea croatei pure într-un dialect local au alimentat sentimentele naționaliste după prăbușirea Iugoslaviei. Astăzi, textele glagolitice care au supraviețuit sunt motive de mândrie, omagiind această moștenire unică. Alte exemple pot fi văzute în câteva muzee din țară, de obicei sculptate în piatră (cel mai vechi și mai lung fiind tăblița din secolul 12, un dar făcut bisericii de regele Zvonimir).

 

Livade

 

Minusculul sat Livade a devenit cunoscut atunci când un localnic, Zigante pe numele lui, a găsit în 1999 cea mai mare trufă albă din lume, de 1,3 kg, care a intrat în cartea recordurilor. Oprim în parcarea de lângă renumitul restaurant Zigante Tartufi (www.zigantetartufi.com). Acesta se laudă cu faptul că este primul restaurant din Croația specializat în meniuri bazate pe trufa istriană. Deține și câteva magazine, cu degustare, care vând produse pe bază de trufe și alte specialități din Istria, în Buzet (cel mai mare), Buje, Motovun, Groznjan, Pola, Novigrad, Umag, Koper, dar și Zagreb sau Munchen. Aruncăm o privire rapidă în interiorul restaurantului apoi intrăm, câțiva metri mai încolo, în Trgovina Livade – magazinul aflat în aceeași clădire cu restaurantul. Degustăm trufe, albe și negre, precum și sosuri de trufe (cu roșii, chimen, cimbru, morcovi, ceapă, ciuperci, busuioc, măsline etc.) și creme de trufe (cu măsline, cimbru, mere, rozmarin, etc.). După spusele lor, sunt produse tradiționale, în general fără conservanți și aditivi artificiali. Magazinul mai comercializează și ulei de trufe, ulei de măsline și vinuri istriene. Extravaganțe gastronomice pentru cunoscători, trufele au pentru cei care le încearcă prima dată un miros nu foarte atrăgător și un gust ciudat. Trufele sunt scumpe, iar gustul lor nu ne dă pe spate. Cumpărăm două sortimente de ciocolată (unul cu lavandă, iar celălalt cu vâsc și ulei de măsline – 29 kune pentru tableta de 50 g), precum și niște dulciuri numite bobici (34 kune pentru punga de 150 g) – o specialitate istriană sau croată (nu îmi dau seama exact). În imediata vecinătate a restaurantului, într-un mare cort, urma că se desfășoare de-a lungul a câtorva weekenduri târgul de toamnă „Zigante Truffle Days” – o expoziție gourmet internațională. La ora la care am ajuns noi cortul era închis pentru vizitatori, însă înăuntru expozanții făceau pregătiri intense pentru weekendul ce tocmai urma să înceapă.

 

Trufa (tartufi în croată, tartufo în italiană) este regina gastronomiei istriene. Cunoscută din perioada romană, ciuperca cu miros puternic și cu aspect nu foarte atractiv crește în păduri, sub pământ. Trufele din Istria erau preferateIe romanilor, care Ie considerau afrodiziace. Totuși, nu au avut un impact prea mare decât după primul război mondial: se spune că un soldat italian, care a observat asemănări geografice între Istria și pământul său natal, s-a întors înapoi să caute trufe. Găsirea lor este o artă al cărei secret este păstrat cu sfințenie. Pentru căutarea trufelor se folosesc câini dresați în acest sens, dar în trecut se foloseau scroafe, care sunt mai eficiente, pentru că trufa ar avea un miros asemănător cu cel al feromonilor secretați de vieri. Însă odată găsită trufa, se pare că scroafa se lasă greu convinsă să nu o mănânce. Dificultatea găsirii și aria restrânsă de răspândire fac ca prețul trufelor să fie mare (cele mai bune trufe albe pot ajunge și la 20.000 kune/kg). La rândul ei, autorizația anuală de colectare este și ea destul de scumpă. Cultivarea trufelor este o industrie în creștere în Istria. Valea Râului Mirna și în special zona localităților Livade, Buzet și Motovun reprezintă „patria” vestitelor trufe istriene. Cele albe pot ajunge de mărimea unui măr și se culeg mai ales toamna, din pământul umed de sub stejari, sălcii, plopi și tei. Se pot mânca crude. Trufele albe din Istria sunt considerate mai bune decât cele din Italia și Franța. Iar trufele negre se culeg mai ales iarna, din pământul de sub stejari, aluni și carpeni. În celelalte perioade ale anului se găsesc trufe conservate, ulei și pastă de trufe.

 

În apropiere de Livade se află și centrul de ape termale Istarske Toplice, însă nu mai este timp sa ajungem și acolo. Stațiunea de tratament balneoclimateric este renumită încă din vremea romanilor. Apele cu sulf au o temperatură constantă de 30-35°C tot timpul anului. La scurt timp după ce părăsim Livade, un echipaj de poliție ne oprește la intersecția unde urmează să facem dreapta spre Buje. Foarte amabili, ne întreabă dacă este ok pentru noi să ne vorbească în engleză. Ne verifică actele. Ne întreabă unde stăm și încotro ne îndreptăm, iar apoi ne cer să deschidem portbagajul, în care avem doar două rucsacuri mici. La final ne urează good luck.

 

Piran

 

La fel ca și în ziua anterioară, trecerea frontierei cu Slovenia nu ne ia mai mult de câteva minute. De fapt, în zonă sunt două puncte de vamă, la mică distanță unul de altul, cel dinspre țărmul mării fiind mai liber. Admirăm din mers exclusivistul Portoroz, eleganta stațiune a litoralului sloven, apoi ne oprim într-o parcare de la intrarea în localitatea învecinată, Piran – replica slovenă la Rovinj. Oraș cu influențe venețiene, Piran oferă priveliști superbe: spre Trieste la vest, spre Istria la est și spre turlele Veneției vizibile în zilele senine.

 

Din parcarea pentru care urma să plătim 5,1 euro (inclusiv 22% TVA) pentru 3 ore și câteva minute luăm un microbuz care ne duce gratuit până în piața centrală a orașului vechi. Microbuzul face curse tur-retur, la un interval de 15 minute. Este nor și vânt puternic în Piran, însă nu plouă. Rătăcim pe străduțele foarte înguste ale centrului vechi, exclusiv pietonale, printre casele înalte și înghesuite. Valuri mari mătură faleza din vârful peninsulei înguste pe care este construit orașul vechi. La capătul ei, o mică plajă pietroasă, cu câteva stânci udate de apa mării. Ne întoarcem prin labirintul de străduțe și urcăm la Biserica Sf. Gheorghe, cu o superbă priveliște spre marea care se întinde dincolo de acoperișurile caselor din orașul vechi. Aruncăm de la intrare o privire rapidă în impozanta biserică, însă nu mai urcăm în turnul acesteia, de unde priveliștea este probabil și mai frumoasă. Ne plăcuse foarte mult minuscula terasă, pitită printre case, a restaurantului Cutty Sark – situat la parterul unuia dintre vechile imobilele – însă nu ne mai aminteam pe care dintre străduțe o văzuserăm. Bogdan, cu excelentul său simț de orientare, ne duce până la ea, însă mai să o depășească, nerecunoscând-o. Ne așezăm pe băncuțele uneia dintre cele două-trei mese de sub prelata care protejează de soare sau, momentan, de ploaie.

 

În drumul de întoarcere spre hotel facem un scurt ocol până la Golful Lim, să mai cumpărăm niște miere de la aceeași doamnă drăguță. Ne dă din nou discount la mierea de lavandă (70 kune pentru borcanul mare, de la 80). Ne oferă în dar niște pernuțe cu lavandă și le dă fetelor să guste o băutură dulce, cred că un soi de lichior. Doamna vorbește mai bine germană decât engleză. Nu vedem apusul în ultima seară petrecută în Zelena Laguna ci doar niște nori colorați. Suntem la capătul celor circa 1.000 km străbătuți prin frumoasa Istrie de-a lungul celor 6 zile pline ale șederii noastre. Și cu siguranță ar mai fi fost multe de văzut.

 

Belgrad

 

Împărțim în două drumul de întoarcere spre România, pentru a vizita puțin capitala Serbiei, aflată cam pe la jumătatea distanței: în prima zi urmează să parcurgem circa 630 km, iar în a doua vreo 590 km. Vineri dimineață, după micul dejun, plecăm de la hotel pe la 10, ora locală. Plouă. Facem ultimul popas aproape de graniță, la ultima benzinărie din Croația (Ina), pe partea stângă a autostrăzii în sensul nostru de mers, să cheltuim mărunțișul.

 

Intrăm în Belgrad după 7 ore de la plecarea de la hotelul din Zelena Laguna (cu o abatere de vreo oră față de estimarea Google Maps). Fiind vineri seară, la oră de vârf, mergem bară la bară pe cele 2-3 benzi ale segmentului de autostradă care traversează orașul. Ne ia vreo 45 minute să ajungem la Hotel Rex (www.hotelrex-belgrade.com; 35 euro pe noapte cu mic dejun și Internet gratuit). Ocupăm cam ultimele locuri libere din parcare mică, în spic, din curtea hotelului. Recepționerul, foarte amabil, ne întreabă șugubăț cine dintre noi dorește să stea într-o anumită cameră, una din cele două păstrate pentru noi. Ioana fiind indiferentă, Cami o alege pentru noi. Recepționerul zâmbește complice, cerându-ne să-i spunem părerea după ce vedem camera. Deslușim „surpriza” când ajungem în capătul dinspre stradă al culoarului de la ultimul etaj, al șaselea. Camera noastră este de fapt un apartament, cu dormitor, cameră de zi și bucătărie, plus o terasă exterioară generoasă. Priveliștea bulevardului și a clădirilor din jur, destul de vechi, nu este totuși una extraordinară. Mulțumim recepționerului pentru apartament (dar uit să-i strecor și un mic bacșiș) și îl rugăm să ne dea o hartă a orașului. Ne marchează pe ea poziția hotelului, ne explică unde se află centrul și ne sugerează pe unde să ne plimbăm în cele două-trei ore pe care le avem la dispoziție în acea seară.

 

Știam de la bun început că nu putem vedea decât o foarte mică parte din Beograd / Beligrad – „orașul alb”. Situat la circa 160 km de Timișoara, Belgradul este un oraș interesant, trecut de-a lungul istoriei prin numeroase distrugeri. A treia capitală de pe Dunăre, după Viena și Budapesta, este destul de întinsă ca suprafață, însă nu are metrou. Indicatoarele sunt scrise cu litere chirilice. Am văzut în trecere câteva dintre clădirile bombardate de NATO, cenușii și sumbre, conservate în forma în care au rămas după războaiele de dezintegrare care au măcinat fosta Iugoslavie în anii 90. Sf. Sava (catedrala din Belgrad care-i poartă numele este considerată cea mai mare biserică creștin-ortodoxă din lume, încă nefinalizată la interior – din câte am citit) și marele inventator Nikola Tesla sunt două dintre marile personalități ale sârbilor.

 

De la hotelul nostru, situat în orașul vechi, mergem pe jos 15-20 minute până în centru. Ajungem lângă Hotel Moscova, o clădire frumoasă, veche, cu arhitectură interesantă (și o cofetărie bună, din câte am citit), aflată lângă fântâna din Piața Terazije. De aici mai facem câteva minute până la principala arteră pietonală a orașului, Knez Mihajlova, loc de promenadă destul de aglomerat la început de week-end. Este o zonă pietonală interesantă (comparată uneori cu faimoasa Vaci Utca din Budapesta), protejată prin lege din câte am înțeles, cu multe clădiri vechi pe ambele laturi ale străzii, la parterul cărora se află galerii de artă și magazine, cafenele și cofetării, restaurante și terase. Strada este plină cu tonete de înghețată, tarabe cu suveniruri și artiști ambulanți. Mergem până la capătul ei și intrăm puțin în Parcul Kalemegdan. Se întunecase deja așa că renunțăm să-l vizităm. Ne îndreptăm spre marginea vestică să aruncăm o privire rapidă spre râul Sava și dincolo de el, spre orașul nou – Novi Belgrad. Parcul este situat strategic, pe vârful colinei de la vărsarea râului Sava în Dunăre. Am citit că vechea fortăreață de aici a reprezentat leagănul dezvoltării Belgradului, centrul istoric al orașului. Platoul din jurul cetății a fost transformat într-un parc, care include în prezent zidurile, turnurile și ruinele fortăreței, muzeul militar (cu o expoziție în aer liber), grădina zoologică, planetariul, observatorul astronomic, teatrul de vară, etc. Plus catacombele cetății – un sistem de adăposturi, cazărmi și magazii subterane (se pare că s-ar putea vizita, cu programare prealabilă). Ar exista și un minicar ce face turul parcului, la un preț accesibil. Nu am reușit să mai ajungem la cel mai bun punct de belvedere pentru confluența Dunării cu Sava – platoul pe care se află statuia Pobednik (învingătorul), întruchipând un bărbat care ține în mâini un porumbel și o sabie. Ieșim din parc și ne întoarcem pe aceeași Knez Mihajlova până în Piața Republicii – piața centrală a orașului (un fel de Piața Universității din București). Admirăm statuia ecvestră a Prințului Mihailo, străjuită de clădirile istorice care găzduiesc în prezent muzeul național și teatrul național.

 

Foarte aproape de piață se află faimoasa stradă Skadarska. Ajungem la ea datorită simțului de orientare al lui Bodgan și a unor indicații cerute de el unor localnici. Este o stradă pietonală îngustă, veche, boemă, pavată cu piatră, în cartierul Skadarlija, comparată uneori cu Montmartre din Paris. Plină de restaurante cu terase la stradă, decorate cu flori, galerii de artă și magazine de suveniruri. Când am ajuns noi, ploua ușor. Încercam să-mi amintesc vreun nume de restaurant despre care citisem pe amfostacolo.ro, însă nu-mi suna niciunul cunoscut, mai ales că unele dintre ele erau scrise doar cu litere chirilice. De exemplu, nu mi-am amintit că citisem despre Sesir Moj („pălăria mea” parcă) atunci când am trecut pe lângă el. Singurul la care probabil aș fi reacționat, dacă s-ar fi aflat pe această stradă, este vestitul Lorenzo & Kakalamba. Ajungem la capătul străzii indeciși dar înfometați, așa că ne întoarcem și intrăm în primul restaurant care ni se pare mai deosebit. Cinăm astfel la Tri Sesira („trei pălării”) – cel mai vechi restaurant de pe stradă, din ce am citit, deschis pe la 1864, pe locul unui fost atelier de pălării. Bogdan își amintește că parcă auzise totuși ceva cu „tri” atunci când recepționerul de la hotel ne recomandase, la rugămintea noastră, câteva restaurante de pe Skadarska. Doamna de la intrare, auzind că nu avem rezervare, ne spune să așteptăm decizia șefului de sală. Genul de ospătar de modă veche, trecut de ceva vreme de prima tinerețe, acesta apare după câteva minute pe care le petrecem în stradă. Ne cheamă înăuntru și ne așază la o masă, apoi dispare grăbit. Mai trece ceva timp până când suntem băgați în seamă de unul dintre numeroșii chelneri care mișună agitați prin restaurant. Eu nu prea sunt încântat de primire și sugerez, nu foarte convins, că poate ar trebui să găsim alt restaurant, mai primitor. Însă Ioana nu mai vrea să iasă în ploaie. Și bine face. Căci în vreo jumătate de oră, toate mesele din jurul nostru sunt pline și realizăm că am avut noroc să găsim loc fără rezervare. Restaurantul este mare, cu multe săli, amenajate (din ce pot vedea din locul în care sunt) în fostele camere a două-trei case vechi, alăturate. Iar terasa închisă în care ne aflam noi este amenajată într-o fostă curte, între corpurile caselor. Restaurantul are încă o terasă mare, deschisă, la stradă, pe lungimea fațadei caselor. După ce ne-am înveselit cu o bere Jelen („cerbul”), am încercat supa de vită, o specialitate cu carne pregătită în stil rustic (meso na seljacki) și friptura de miel (jagnjece pecenje). Atmosfera este înviorată brusc de lăutari sârbi (despre care am citit că ar cânta și în română). Mai multe echipe de lăutari, foarte apreciați de meseni, își împart zonele din restaurant în care cântă, astfel încât să nu se deranjeze unii pe alții. La fel ca la noi, se mută de la o masă la alta, în căutarea clienților dornici să-i asculte sau să cânte împreună cu ei. Însă nu sunt agresivi, nu vin la masă decât dacă le este permis. Ne place muzica lăutărească sârbească. Mâncarea a fost bună, porțiile mari (noi nu reușim să mâncăm tot, în schimb Ioana și Bogdan atacă și un desert), chelnerul amabil, vorbitor de engleză, iar prețurile mai mult decât decente. Plătim cu cardul și las bacșiș în euro. La plecare, la mică distanță pe aceeași stradă ne atrage atenția Dva Jelene („doi cerbi”), un alt restaurant interesant. Ne întoarcem la hotel pe jos. Plouă tot mai tare pe măsură ce ne apropiem, așa că bem ultima sticla de vin a acestui concediu în livingul apartamentului nostru de la Hotel Rex.

 

Sâmbătă după micul dejun, bunicel și relativ consistent, însă nu așa de diversificat ca la hotelul din Istria, plecăm în jur de 9:30, ora locală. Așa cum zicea Bogdan, mai am de învățat până să ajung un copilot bun, căci ratăm prima încercare de a intra pe breteaua care ne urcă pe autostrada ce traversează Belgradul. Ulterior mai pierdem niște minute bune din cauza unor lucrări de asfaltare care se execută pe un sens al autostrăzii, pe o porțiune de câțiva kilometri. Iar pe singurele două benzi rămase funcționale, pe care temporar se circulă în ambele sensuri, tocmai se produsese un accident. Aglomerația de aici seamănă mult cu ce vedem în zonele de reparații ale șoselelor din țara noastră. Intrăm în România în jurul orei 14:00 și ne relaxăm căci suntem aproape acasă. Zăbovim așadar vreo două ore și ceva la Taverna Sârbului de la intrarea în Drobeta. Ne așezăm pe una din băncuțele terasei amenajate pe faleza Dunării și telefonăm familiei. Peste doar câteva minute, stând la masă în interiorul restaurantului, trimitem câteva mesaje și observăm că am intrat din nou în roaming. Nu ne rămâne decât să sperăm că atunci când am telefonat de pe faleză, 10-15 m mai încolo, eram în rețeaua națională. Căci tarifele de roaming în Serbia (țară non-UE) sunt destul de mari. Luăm câte o ciorbă (una de fasole cu carne și una de pește) cu lipie sârbească (foarte bună), bem o cafea, o bere și îi așteptăm pe Ioana și Bogdan. Care se rătăciseră o dată în Belgrad și a doua oară după ieșirea de pe autostradă. Când ajung și ei, bucuroși de revedere, comandăm și niște clătite gratinate. La plecare, obosită de drum, Ioana trage de mânerul portierei altei mașini, convinsă că este a lor.

 

Ajungem pe seară în București, cu vreo 3.070 km în plus la bordul mașinii și cu o mulțime de amintiri, pliante și fotografii. Cred că doar din concediul din Bretania ne-am întors cu la fel de multe broșuri informative. Din cauza multitudinii de informații avute la dispoziție și a dorinței mele de a include cât mai multe dintre ele în această povestire, am întârziat foarte mult finalizarea ei. Din nou, mi-a luat câțiva ani să realizez că inserând și mai multe informații din cele disponibile în pliante, povestirea ar deveni și mai lungă decât este și aș întârzia și mai mult finalizarea ei. Așa că m-am decis, cu greu, să mă opresc, deși ar mai fi foarte multe de spus.

 

 

Note:

 

 

1.    Drumul

 

Din cei circa 1.100 km până la Poljanak, micuța localitate din imediata apropiere a Lacurilor Plitvice, primii 350 sunt prin România, dintre care, după cum știm prea bine, doar 100 de autostradă. După 5 ore și jumătate trecem granița pe la Drobeta și intrăm în Serbia. Și prin Serbia mergem tot 350 km, însă pentru a-i străbate avem nevoie de vreo 4 ore și 40 de minute, căci beneficiem de circa 160 km de autostradă (parcursă în o oră și 40 de minute). Chiar dacă prin Croația mergem puțin mai mult (400 km), timpul este cel mai scurt – 4 ore și 20 minute – căci avem autostradă pe nu mai puțin de 320 km (pe care o străbatem în puțin peste trei ore). Făcând socoteala, ne bucurăm în total de circa 580 km pe autostradă și ne cam chinuim vreo 520 km pe drumuri naționale.

 

În Serbia, ne-a luat vreo trei ore să străbatem cei circa 175 km de drum național de la granița cu România. Asta pentru că ne-am oprit des să admirăm peisajul, dar și fiindcă am respectat într-o oarecare măsură limitele de viteză (50 km/h în localități, 80 în afara lor și 120 pe autostradă), de frica polițiștilor sârbi despre care citisem că ar semăna cu ai noștri – ascunși în tufișuri și puși pe luat șpagă. Am întâlnit un singur echipaj, într-un sat, ocupându-se de un „client”. La sfârșitul concediului, pe drumul de întoarcere, urma să mergem mai repede (fără opriri și depășind limitele de viteză), reușind astfel să străbatem distanța în două ore și jumate. Bogdan ne spunea ulterior că și la întoarcere ar fi văzut un echipaj de polițiști sârbi pe porțiunea de drum național. Străbatem într-o jumate de oră cei 46 km de autostradă până la Belgrad, pentru care plătim 1,5 euro (deci cam 3,3 euro pe suta de km). De la graniță până la intrarea în Belgrad am făcut cam 220 km. Astfel, între București și Belgrad socotim vreo 575 km pe care i-am parcurs în 9 ore. Tot vreo 30 de minute ne ia să traversăm Belgradul, adică cei 40 km de autostradă (netaxată) care trece prin mijlocul orașului. Oare când o să străbatem Bucureștiul cu o viteză medie de 84 km/h (ce-i drept în timpul săptămânii, în jurul prânzului, când nu e așa mare aglomerație). De la Belgrad până la granița cu Croația, pentru cei 75 km de autostradă (pe care îi străbatem în 40 de minute), plătim 3 euro, adică vreo 4 euro pe suta de km.

 

În Croația, porțiunea de autostradă taxată de la vama cu Serbia (Lipovac) până la Zagreb are circa 240 km. Am parcurs-o în 2 ore și 35 de minute. Costă 122 kune, conform bonului. La data excursiei noastre, o kuna echivala cu 0,6 lei. Angajatul Hrvatske Autoceste (www.hac.hr) ne cere 17 euro, adică echivalentul a 127,5 kune la cursul de 7,5 kune/euro menționat pe bon. Însă omite să ne mai dea restul de 5,5 kune. Cred că strâng câțiva bani din acest „obicei”. Evident, prețul pe suta de kilometri este invers proporțional cu distanța parcursă. În cazul nostru, prețul a variat între 50 kune pe segmentul Zagreb-Lipovac (cam 7 euro, aproape dublu față de Serbia) și 73 kune. Între cele două capitale, autostrada „Frăției și Unității” (cum se pare că se numea odată) are circa 330 km, pe care-i străbatem în 3 ore și jumătate. Mă întreb retoric dacă vom vedea vreodată Bucureștiul legat prin autostradă de o altă capitală, oricare ar fi ea. La fel ca în Belgrad, porțiunea de autostradă care ocolește Zagrebul este gratuită – 33 km, pe care îi parcurgem în vreo 15 minute (pe drumul de întoarcere ne-a luat 25 minute, pe ploaie). Întrucât Bucureștiul nu are centură cu regim de autostradă și nici nu va avea prea curând, nu este posibilă nicio comparație. De la Zagreb la Karlovac (pe Autocesta Rijeka - Zagreb) mai mergem 38 km. Plătim 2,53 euro (de fapt 2,60 căci nu mai primim rest) deci cam 6,70 euro pe suta de km. Asta fiindcă nu avem 19 kune (pe bon scrie că i-am dat 2 euro și 4 kune).

 

De la București până la Poljanak am făcut circa 14 ore și trei sferturi, cu o medie generala de circa 75 km/h. GPS-ul ne spune că am staționat în total vreo 2 ore și un sfert și am mers efectiv circa 12 ore și jumate (cu o medie de 92 km/h). Constatăm o diferență de circa 3% între distanța măsurată de GPS și cea înregistrată la bordul mașinii.

 

Pe autostrada dintre Vrbovsko și Rijeka parcurgem 53 km în 30 de minute și plătim 31 kune (deci vreo 58 kune pe suta de kilometri). Traversarea orașului Rijeka (33 km) ne ia cam o jumătate de oră. Pentru tunel și drumul expres până la Pazin plătim 33 kune (echivalentul a 94 kune / 100 km). Nu știu cât am plătit separat pe tunel și separat pe drumul expres. Fiind aglomerat, îl străbatem într-o jumate de oră, însă la întoarcerea spre casă urma să tragem tare și să scoatem cam 15 minute.

 

Parcurgem cei 33 km de la Pazin până la Zelena Laguna, stațiunea situată la sud de orașul Porec, pe drum național în vreo jumătate de oră. Ajungem la hotel după vreo 4 ore de le plecarea noastră din Poljanak, timp în care am străbătut circa 240 km. De la București până la Porec, via Poljanak, am parcurs circa 1.340 km. La întoarcere, mergând direct pe ruta Porec – București, distanța a fost de circa 1.220 km, din care 588 km pe autostradă și 632 km pe drumuri naționale.

 

Pentru cei 30 km de autostradă dintre Porec și granița cu Slovenia plătim 22 kune (deci vreo 73 kune pe suta de km). Pe site-ul www.bina-istra.com se găsește un calculator pentru autostrăzile și drumurile cu taxă din Istria.

 

La întoarcere spre România, între Rijeka și Zagreb plătim 70 kune pentru circa 130 km pe autostradă (53 kune pe suta de kilometri). Traversarea Croației de la vest la est a însemnat 522 km (din care 408 km pe autostradă) și ne-a luat vreo 6 ore, fără să ne forțăm deloc – am mers pe ploaie o mare parte din drum și am făcut mai multe pauze.

 

 

2.    Locuri

 

Groznjan / Grisignana

Lângă parcarea de la intrare se află un cimitir, iar un pic mai departe Capela Sfântului Duh, datând din 1598 și restaurată în 1799. La intrarea în oraș se află biserica Sfinților Cosma și Damian, construită în 1554, iar de partea cealaltă a drumului, chiar sub zidurile vechii cetăți, o veche presă pentru stoarcerea măslinelor. Poarta orașului vechi, Porta Maggiore, datează din secolul 15, purtând stemele guvernatorilor venețieni. Imediat în stânga intrării se află Hosteria, clădirea care începând cu 1360 a adăpostit garnizoana orașului, iar în dreapta Il Fontico e la Loggia Cittadina, o clădire atestată documentar din secolul 14. La parter are o logie renascentistă datând din 1587, construită în jurul a patru coloane și găzduind patru morminte romane, relicve din vremea când Groznjan era fort al Imperiului Roman. Începând cu 1597 aici au avut sediul tribunalul și închisoarea orașului. La etaj se afla magazia de cereale și tot aici se păstrau măsurile și greutățile oficiale. În prezent, aici este oficiul de informații turistice și micul muzeu Fonticus, cu intrare gratuită, care prezintă heraldica medievală a zonei. Peste drum, se găsește o altă clădire istorică, La Cancelleria, cu un rest din decorațiile baroce inițiale la partea superioară. Pe la mijlocul străduței ce urcă la dreapta, Palazzo Spinotti-Morteani, o clădire în stil baroc datând din 1681 și care a reprezentat reședința conducătorilor orașului. La capătul străzii, pe dreapta, se află Castello, menționat din 1102 și devenit în 1359 reședința căpitanilor venețieni. În prezent, aici este sediul Centrului „Jeunesses Musicales”, cu o sală de concerte. Peste drum de Castello este Biserica Sf. Vito, Modestus și Crescenzia, atestată din 1310. În forma actuală, biserica în stil baroc datează din 1748, cu excepția părții anterioare și a turnului-clopotniță, înalt de 32 m, care sunt ceva mai vechi (din 1682). Altarul principal și cele laterale sunt ornate cu coloane din marmură și picturi în stil renascentist din secolul 17. Lângă biserică se deschide o piață pavată cu piatră, mărginită pe latura opusă bisericii de vechiul zid de apărare, de la care se deschide o frumoasă priveliște a văii ce înconjoară orașul. Mai menționăm și Casa Corner, construită în 1567 în stil renascentist, și Biserica Sf. Maria din secolul 18, cu stranele din lemn ale corului în stil renascentist.

 

Pazin / Pisino, un oraș modest, a fost declarat sediul oficial al guvernului regional de către autoritățile comuniste, după al doilea război mondial, pentru a îndepărta puterea de Pola și Porec și a-l răsplăti pentru rolul de fortăreață a partizanilor. Azi este neatrăgător și industrializat. Orașul vechi, cu castelul său auster, se află la circa 100 m înălțime pe o stâncă deasupra unor chei săpate în calcar. Se spune despre el că i-ar fi inspirat pe Jules Verne („Matthias Sandorf”) și Dante („Infernul”). Castelul din Pazin datează din secolul 9. În secolul 15 i-au fost adăugate ziduri de apărare. În curte există o cisternă de apă potabilă. Găzduiește Muzeul Etnografic al Istriei, unde sunt expuse costume populare de epocă, bijuterii, instrumente muzicale, clopote (unele din secolul 14) și vestigii arheologice. În oraș există două biserici interesante: biserica franciscană (construită între 1463-1477, cu un prezbiteriu gotic) și Biserica Sf. Nicolae – construită în 1266 în stil romanic auster (având un turn cu clopot adăugat în secolul 18; trei naosuri; fresce gotice din secolul 15, reprezentând scene biblice și viața Sf. Nicolae; un sanctuar gotic și o boltă adăugate în secolul 15, cu cel mai vechi blazon al orașului).

 

În apropiere de Pazin se află sătucul Beram, renumit pentru Biserica Sf. Maria (foarte rar deschisă), cu o colecție de fresce din secolul 15, reprezentând scene din viețile Mariei și ale sfinților, pe Adam și Eva, precum și dansul morții (în care o procesiune de oameni în frunte cu papa este însoțită de schelete mânuind coase). Pe drumul vechi dintre Pola și Pazin, Svetvincenat are o piață interesantă, străjuită pe o latură de castelul din secolul 13 al familiei Grimani, cu ziduri și turnuri înalte, a cărui curte găzduiește concerte în timpul verii. În jurul ei se mai află biserica parohială, primăria și loggia veneţiană. Cea mai veche clădire din oraș este Biserica Sf. Vincent, cu picturi murale, construită în stil romano-bizantin în secolul 12. Draguc este una dintre localitățile cu cea mai spectaculoasă amplasare pe dealurile Istriei, cu priveliști deosebite spre Istria centrală și spre creasta Cicarija din nordul Muntelui Ucka.

 

Coasta de est a Istriei este mai puțin explorată decât cea de vest. Estul Istriei reprezintă o sursă bogată de cărbune, exploatat de italieni înainte de cel de-al doilea război mondial și de iugoslavi până în 1989. De-a lungul coastei neregulate, peisajul este dominat de păduri de pin, cu o priveliște frumoasă spre Golful Kvamer şi Insula Cres. Cea mai mare și mai interesantă așezare este Labin – constând dintr-un oraș medieval bine conservat, cocoțat pe un deal înalt, și o așezare mai nouă apărută în ultimul secol. Numele inițial al orașului, Albena, ar fi de origine celtică, însemnând orașul de pe deal. La un moment dat, probleme majore de scufundare cauzate de exploatarea minieră au pus vechiul oraș în pericol de prăbușire. Labinul merită vizitat pentru rețeaua de străzi concentrice, turlele bisericilor și puzderia de magazine meșteșugărești. Biserica Nașterii Binecuvântatei Marii este un loc interesant, construit pe fundații din secolul 11, deși structura actuală datează din 1336, o îmbinare a stilurilor gotic și renascentist. Un leu venețian din secolul 17 se află deasupra ferestrei gotice în formă de rozetă de pe fațada bisericii. Plus câteva sculpturi de marmură în interior. Muzeul orașului (cu costume tradiționale, instrumente muzicale și o mină reconstruită) este găzduit de un palat din secolul 18.

 

 

3.    Istorie

 

Istoria Croației începe în jurul anului 30.000 î.Hr., cu prima atestare a așezărilor omenești, prin descoperirea hominidului de la Krapina, în grotele de lângă Zagreb. Statuia porumbelului Vucedol, adoptată recent ca simbol al identității naționale a Croației, a fost descoperită lângă Vukovar, în estul țării, în timpul asediului sârb din anii 90. Datând cel puțin din 2500 î.Hr., statuia este una dintre numeroasele descoperiri care demonstrează că pe teritoriul regiunii Slavonia de Est din Croația a înflorit cândva o cultură neolitică. Alte opere de artă din aceeași perioadă au fost găsite pe coasta Dalmației, unde băștinașii iliri s-au întâlnit mai târziu cu fenicienii (1000 î.Hr.) și apoi cu grecii (secolele 4-6 î.Hr.). Aceștia din urmă au întemeiat colonii comerciale și au lăsat multe mărturii ale prezenței lor pe coastă. Așezările lor pot fi identificate după toponime care provin din cuvinte grecești, cum ar fi Insula Hvar (de la pharos, far), în timp ce podgoriile de pe Insula Korcula produc renumitele vinuri Grk (grec).

 

În secolul 3 î.Hr., dominația grecească asupra Adriaticii cedează în favoarea Romei. Extinzându-se constant în ceea ce urma să devină provincia Iliricum, armatele romane i-au subjugat pe băștinașii iliri, incluzând regiunea în granițele imperiului în jurul anului 168 î.Hr. Ilirii care nu au fost asimilați au fost împinși spre munți, locuitorii Albaniei de azi putând fi descendenții acestora. O mare parte a Croației a devenit parte a provinciei Dalmația, în timp ce nordul a devenit parte a Pannoniei. Multe orașe croate de pe coastă își au începuturile în epoca romană (Zadar, Trogir, Dubrovnik). Cel mai cunoscut fiu al Dalmaţiei romane a fost împăratul Diocleţian, care s-a retras în orașul său natal, Salona (acum Solin, o suburbie a Splitului) în jurul anului 300 d.Hr., unde și-a construit un palat. Orașul Split este cea mai impresionantă moștenire romană a Croației, concurat de forul de la Pola din Peninsula Istria.

 

După divizarea Imperiului Roman (granița dintre catolici și ortodocși fiind de-a lungul actualei frontiere dintre Croația și Serbia), Dalmația a revenit părții apusene a acestuia. Roma a cedat sub presiunea invaziilor barbare succesive, iar frontierele s-au prăbușit. Vizigoții, vandalii, avarii și alte triburi germanice și turcice au năvălit, prădând și distrugând în drumul lor orașele bogate.

 

În secolul 7, emigrând de pe teritoriul Poloniei, Ucrainei și Belarusului de azi, numeroase triburi slave s-au îndreptat spre Balcani. Este posibil să fi migrat, cel puțin la început, la invitația împăraților bizantini, care au văzut în slavi o sursă de soldați pentru apărarea frontierei imperiului. Unul din triburi, Hrvati, a fost invitat să se stabilească în Dalmația pentru a ține piept avarilor, un trib de origine probabil turcică stabilit în Câmpia Panonică, în jurul Belgradului. Deși numele lor ar putea avea origini iraniene, scriitori greci din jurul anului 200 î.Hr. descriindu-i pe Horvatos ca fiind un trib iranian, ei erau un popor de limbă slavă în momentul în care s-au stabilit în Dalmația și Pannonia. Nu au fost înregistrate conflicte armate între supraviețuitorii latini de pe coastă și croați, care au adoptat rapid credința creștină a vecinilor latini. Exemple ale arhitecturii croate vechi (starohrvatski), precum Catedrala Sfintei Cruci din Nin, secolul 9, sugerează faptul că croații au fost interesați mai degrabă de imitarea civilizației latine decât de distrugerea ei.

 

În secolele 8-9 existau mai multe formațiuni statale ale croaților. La începutul anilor 900 Tomislav este încoronat rege al croaților, însă primul stat croat nu-și menține independența prea mult timp. O slăbiciune a tânărului stat croat a fost faptul că nu și-a proclamat o biserică autonomă, ca stâlp de susținere. Grgur de Nin, un episcop slav, a susținut utilizarea unui alfabet croat indigen (glagolitic) precum și oficierea slujbei religioase în limba maternă. A încercat să stabilească la Nin centrul ecleziastic al regatului. Dar clerul latin din alte orașe de pe coasta dalmată s-a opus ideii, iar papalitatea a ridicat Splitul, în loc de Nin, Ia rangul de arhiepiscopie, în 925. Regatul croat s-a bucurat de prosperitate în perioada 1058-1074, sub Krasimir al IV-lea. Neavând niciun moștenitor, moartea lui a lăsat regatul divizat și fără cârmuitor. Puterea a căzut în mâinile lui Zvonimir, banul (guvernatorul) regiunii nordice, panonice.

 

Statele mai avansate și mai puternice, Ungaria la nord și Veneția la vest, privesc cu jind coasta dalmată, importantă din punct de vedere strategic. În 1089, moartea lui Zvonimir marchează pierderea independenței Croației. Invazia ungară constituie începutul a mai bine de patru secole de stăpânire. Revendicând coroana, ca frate al reginei încă în viață a lui Zvonimir, Jelena, regele Laszlo (Ladislau cel Sfânt) al Ungariei pornește cu o armată spre sud, ocupând mare parte a câmpiilor nordice ale Croației și fondând o episcopie în 1094 la Zagreb, pe care-l ridică la rangul de oraș (până atunci o așezare nesemnificativă). Fratele său, Coloman (Kalman, rege al Croației între 1095-1116) a continuat campania de subjugare a țării, prin mituirea nobilimii croate. Rezultatul negocierilor lui Coloman a fost Pacta Conventa din 1102, prin care Ungaria promitea autonomia Croației, sub monarhie ungurească, și respectarea drepturilor mai vechi ale regatului. Croații urmau să aibă propriul guvernator, care să-i conducă în numele regelui, și propriul parlament. Totuși, croații nu mai erau stăpânii propriului lor destin, vreme de opt secole urmând a fi conduși de alții.

 

În perioada 1320-1330 orașele Split, Trogir și Pola sunt cucerite de Veneția, care ajunge să controleze aproape întreaga Dalmaţie, cu excepția Dubrovnikului devenit Republica Ragusa.

 

În bătălia de pe Câmpiile Krbava din 1493, nobilii croați sunt măcelăriți de armata otomană, iar în 1526 armata croato-ungară este anihilată de otomani în bătălia de la Mohacs. O bună parte a Croației cade în mâinile otomanilor. În 1527, parlamentul de Ia Cetin îi oferă coroana croată arhiducelui habsburg Ferdinand de Austria. În 1560-1570 austriecii creează Vojna Krajina, un district militar în sudul Croației, de-a lungul graniței actuale cu Bosnia, pentru a opri înaintarea otomanilor. Sârbii sunt încurajați să se stabilească în regiunea Krajina. Otomanii sunt înfrânți în 1593 în bătălia de la Sisak, sudul Zagrebului.

 

La începutul anilor 1800, Veneția este ocupată de francezi iar Dalmația devine, sub ocupație franceză, Provinciile llire. Însă în 1815, după înfrângerea lui Napoleon, Congresul de la Viena include Croația în imperiul austriac. În primul război mondial, croații se alătură armatei imperiale. Printre ei se află și tânărul croat Josip Broz, cunoscut ulterior sub numele de Tito, când devine conducătorul comunist al Iugoslaviei. Moartea împăratului Franz Josef în 1916 și sfârșitul războiului în 1918 marchează sfârșitul epocii habsburgice. Teama față de proiectele italienilor în bazinul adriatic îi face pe croați să se alăture Serbiei. În 1918, la Belgrad, prințul sârb Alexandru proclamă Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Croații au regretat graba unirii cu Serbia. Constituția din 1921 desființează Croația și înființează un stat centralizat cu capitala la Belgrad, condus de familia regală a Serbiei. Iar tratatul de la Rapallo din anul precedent cedase Italiei Zadarul, Istria și insulele Losinj, Cres și Lastovo. Rijeka trece sub tutela ligii națiunilor, dar cade apoi în mâinile italienilor.

 

În 1928, regele Alexandru instaurează dictatura monarhică, iar statul primește numele de Iugoslavia (statul slavilor sudici). În Croația apare o mișcare naționalistă de extremă dreapta – ustașii. În 1934, regele Alexandru este asasinat la Marsilia cu implicarea fasciștilor ustași. Vărul regelui, Prințul Paul plănuiește un compromis între sârbi și croați pentru a împiedica dictatorii expansioniști ai Europei, Hitler și Mussolini, să hotărască soarta diviziunilor Iugoslaviei. Înțelegerea dă Croației o autonomie considerabilă. În al doilea război mondial, germanii ocupă Serbia iar italienii sprijină preluarea controlului asupra Croației de către ustași. În 1940 se proclamă statul independent al Croației, un stat marionetă al regimului nazist, care comite crime împotriva etnicilor sârbi. Popularitatea ustașilor scade în 1941 când italienii alipesc portul Susak de lângă Rijeka, insulele Krk, Rab, Pag și nordul coastei dalmate dintre Zadar și Split. Croații și sârbii antifasciști se mobilizează într-o grupare de stânga condusă de liderul Partidului Comunist Iugoslav, Josip Broz. Al șaptelea copil dintr-o familie cu tată croat și mamă slovenă, acesta făcuse serviciul militar în armata austro-ungară, fusese capturat și ținut prizonier de ruși. A fost inspirat de mișcarea bolșevică și a luptat în Armata Roșie. Întors în Iugoslavia, s-a alăturat partidului comunist (ilegal), luând în 1934 numele de Tito. În timpul războiului a condus rezistența partizanilor atât împotriva regimului Ustase din Croația, cât și împotriva regaliștilor cetnici sârbi. Partizanii lui Tito primesc în 1944 sprijinul aliaților iar în 1945 intră în Zagreb, comuniștii preluând puterea. Croația devine parte a federației iugoslave (formată din șase republici) sub conducerea lui Tito. Politicienii de factură democratică sunt arestați, exilați sau uciși. Redobândirea Dalmației, Istriei și a orașului Rijeka îmbunătățește imaginea comuniștilor.

 

Tito a creat propria formă de socialism, titoismul, și a fondat Mișcarea Țărilor Nealiniate, care nu sprijineau nici comunismul sovietic, nici capitalismul occidental. A fost căsătorit de patru ori și s-a bucurat de compania unor vedete de cinema, printre care și Sophia Loren. În ciuda reputației de playboy liberal pe care o avea în Occident, Tito a fost un dictator neîndurător, care a suprimat orice disidență. Ultima parte a regimului său a fost marcată de creșterea considerabilă a standardului de viață și deschiderea către vest, însă a împovărat țara cu o datorie de vreo 20 de miliarde de dolari. Iugoslavia s-a bucurat de o libertate și o prosperitate pe care nu le-au cunoscut nicio altă țară din blocul comunist, iugoslavii având voie să călătorească și să muncească peste hotare, să dețină magazine și restaurante particulare. Din 1960 liberalizarea economică a dus la o explozie a consumului, intensificată de dezvoltarea turismului, care a adus valută în țară. Timp de 35 de ani, Tito a reușit să țină unite națiunile disparate ale Iugoslaviei, țara destrămându-se abia după moartea sa, în 1980, eveniment care a îndurerat milioane de iugoslavi. După el, la președinție se perindă politicieni din cele șase republici, între acestea începând să apară conflicte.

 

În 1990 alegerile libere din Croația și Slovenia (cele mai bogate țări ale Iugoslaviei lui Tito) pun capăt conducerii comuniste, iar în 1991 cele două țări își proclamă independența față de Iugoslavia, recunoscută în scurt timp de UE și Națiunile Unite. Stema din mijlocul steagului croat, adoptat în 1991, are cinci scuturi care reprezintă emblemele istorice ale Croației, Dubrovnikului, Dalmației, Istriei și Slavoniei. După o altercație cu slovenii, armata iugoslavă părăsește Slovenia. Prețul plătit de Croația avea să fie mult mai mare – războiul de patru ani împotriva Serbiei – cel mai sângeros conflict din Europa de după cel de-al Doilea Război Mondial. În 1991, sârbii croați înființează Republica Sârbă Krajina la Knin, alungând croații din satele lor cu ajutorul armatei iugoslave și a formațiunilor paramilitare din Serbia. Militanții sârbi deschid noi fronturi în Slavonia de Est, pe granița cu Serbia, în apropiere de Vukovar, și în Slavonia de Vest. Guvernul croat pierde controlul asupra unei treimi din teritoriu. Vukovarul este distrus din temelii.

 

Serbia renunță temporar la război pentru a se concentra asupra Bosniei-Herțegovina care cerea independența. În 1992, sârbii încheie un act de încetare a focului și un plan de pace supravegheat de ONU. Acesta însă nu rezolvă problema suveranității Krajinei, iar sârbii localnici nu sunt dezarmați. Pactul este sabotat, Croația dorind să recupereze Krajina. Bosnia și Croația semnează un pact reciproc de apărare în 1995. Croații izgonesc forțele sârbe și recuperează Krajina, ucigând din păcate câteva sute de civili sârbi. În urma medierii ONU, Vukovarul este restituit Croației. Sârbii care preluaseră puterea în oraș, în 1991când acesta căzuse în mâinile armatei iugoslave, trăiesc acum în compania vecinilor croați, întorși acasă în 1998.

 

În timp ce asediul Dubrovnikului (protejat de UNESCO) a fost extrem de mediatizat, provocând indignare la nivel internațional, dezastrul care s-a abătut asupra altor regiuni a fost trecut cu vederea. Mulțumită fondurilor și expertizei internaționale, Dubrovnikul s-a refăcut rapid, dar localitățile mai retrase și mai afectate din estul Croației au fost mai puțin norocoase, recuperarea lor fiind lentă. Dincolo de tensiunile etnice, cea mai mare problemă cu care se confruntă Krajina este economia subdezvoltată. Guvernul a încercat să stimuleze industria turismului, mai ales în prin intermediul Parcului Naţional al Lacurilor Plitvice.

 

Privind retrospectiv, Iugoslavia era o țară mare, prosperă și invidiată de vecinii săi din estul Europei. În prezent, vedem un grup de șase țărișoare independente (plus Kosovo, încă nerecunoscută de toată lumea), cu diferențe notabile în ceea ce privește standardul de viață. Sprijinită de țările germanice și făcând parte din UE, Croația primește investiții străine pe care le direcționează către dezvoltarea infrastructurii rutiere și a turismului. Astfel Croația a reușit să ajungă departe, în timp ce Serbia „invadatoare” a rămas mult în urmă.

 

 

4.    Prețuri (selecție)

 

Pentru ce-am cumpărat de-a lungul concediului (motorină, bere, cafea, înghețată, pizza etc.), prețurile sunt în general rezonabile și relativ unitare, fără variații mari de la o localitate la alta. De exemplu, berea costă la supermarket cam 7,5 kune (1 euro), în timp ce restaurantele o vând cu 15-20 kune.

Restaurantul Degenija (din Rakovica): supă, cu carne de vită sau de roșii (18-20 kune), salată cu ton (68 kune), friptură Degenija (95 kune), limonadă (15 kune pentru 0,3 litri), bere Velebitsko (16 kune).

Terasă pe plaja din Medulin: bere 20 kune (0,5 litri) sau 15 kune (0,33 litri); expresso 7 kune, cappuccino 15 kune; pizza 55 kune; tiramisu 15 kune.

Motorină: Ina în Ogulin 8,59 kune; Petrol lângă Porec 8,57 kune; Ina pe autostradă, aproape de Slavonski Brod 8,47 kune.

Restaurantul Cutty Sark (Piran, Slovenia): bere Lasko sau Union 2,5 euro sticla/halba; cafea 1,2-1,4 euro; bruschete 4,2 euro.