Apuseni, nordul Olteniei (2007)

IMPRESII DE CALATORIE (august 2007)


An secetos in Romania. Cel mai secetos din istorie, spun unii. Am plecat in concediu cu speranta ca poate va fi primul an in care ploaia nu ne va stresa in Apuseni.


APUSENI

Spre Arieseni
Am pornit din Bucuresti (pe arsita), sambata 4 august, la pranz, in jurul orei 12, spre Arieseni, comuna mare din nordul-vestul judetului Alba, aproape de granita cu Bihorul si Clujul. Inaintea noastra, mult mai harnici, cu mai multe sau mai putine ore avans, erau toti prietenii nostri, cu care ne vom petrece acest concediu: Matei (care deja este baietel mare, la 1 an si 8 luni) cu parintii (Vio si Petrica), apoi Petruta si Gigi, precum si Amalia si Gil. Ca sa nu mai vorbim de finii nostri, Catalina si Radu, care plecasera de vineri seara spre Apuseni, dormisera la Alba, iar sambata in zorii zilei urcasera la Padis, unde o ploaie sanatoasa si interminabila ii tinuse in masina, pe drumul dintre Cantonul Glavoi si Cabana Cetatile Ponorului, chiar in dreptul potecii care cobora abrupt la Cetati, zadarnicindu-le planul de a vizita Cetatile Ponorului pe dinauntru (care, din cauza secetei ?! de anul acesta, ar fi trebuit sa aiba mai putina apa inauntru si deci sa fie mai accesibile). Pe la amiaza, dupa un somn bun in Mitsubishi Outlander, sub rapaitul ploii “made in Padis”, cea mai constanta prezenta in zona, finii au hotarat sa viziteze Pestera Meziad (in detrimentul Pesterii Ursilor). Spre seara au coborat si ei in Arieseni.

Cat despre noi, drumul a fost tare frumos (mai ales dupa Pitesti), chiar daca la iesirea din Valea Oltului a inceput sa ploua zdravan. Prima surpriza neplacuta a fost traficul infernal de la intrarea in Sibiu: cozi interminabile datorate unui sens giratoriu amenajat relativ recent, probabil cu ocazia deschiderii centrului comercial de la intrarea in oras, si a semafoarelor urmatoare. Evident, nu era prin preajma niciun politist de la circulatie. Poate din cauza ploii torentiale? Traversarea Sibiului iti poate lua cam o ora, asta daca nu te opresti si la cumparaturi pe undeva. Si ca nu cumva sa uit, va spun ca si la intoarcere, cam peste o saptamana (lunea, deci nu in weekend), venind de data aceasta dinspre Sebes, situatia s-a repetat: aceleasi cozi la intrarea in Sibiu si evident buluceala din sensul giratoriu de la iesirea spre Valcea sau Brasov. Absolut jenant pentru o capitala culturala europeana!

Dupa ce am scapat de cosmarul Sibiu, nu insa si de ploaie, am ajuns in Alba Iulia. Pe drumul dintre cele 2 orase, ca de altfel in intreg concediul, am intalnit multe masini ale romanilor care traiesc in strainatate si care, traditional, se intorc acasa in august. De la Alba Iulia, noi toti am ales drumul prin Zlatna-Abrud-Campeni (mai scurt, cred, decat cel prin Turda), in afara de Gil si Amalia care au preferat sa mearga prin Deva-Brad-Varfurile-Vascau, pe drumul spre Oradea si apoi, la Lunca (inainte de Stei) sa faca dreapta, si sa treaca prin Pasul Vartop. Si astfel, desi au iesit din Sibiu inaintea noastra cu un avans de vreo 10-15 minute, au reusit sa ajunga in Arieseni cam cu o jumatate de ora in urma noastra. Se pare ca drumul nu este asa european precum arata pe harta.

Ne-au placut pitorestile orase Zlatna si, mai ales, Abrud, pe care nu le mai vazuseram, precum si drumul care le leaga (prin Pasul Bucium). In Campeni, am inceput sa simtim atmosfera inconfundabila a Apusenilor. Am trecut cu bucurie prin Vadu Motilor, Albac, Scarisoara, apoi prin Garda de Sus, fiind primul an in care nu ne cazam sau nu campam la Mama Uta. Am ajuns in Arieseni dupa ora 9 seara.

Muntii Bihorului sunt asezati in centrul Muntilor Apuseni (inconjurati de Padurea Craiului la nord-vest, Vladeasa la nord-est, Gilau-Muntele Mare si Trascau la est, Metaliferi la sud-est, Zarandului la sud-vest si Codru Moma la vest), cuprinzand si varful cel mai inalt al Carpatilor Occidentali (Vf. Bihor 1848 m). Raportata la suprafata, reprezinta una dintre cele mai mari concentrari de monumente ale naturii din Romania. Ca obiectiv turistic, Muntii Bihorului si, mai ales, zona Padisului isi leaga numele de cel al aradeanului Czaran Gyula (Iuliu) care si-a consacrat viata explorarii, amenajarii si popularizarii carstului bihorean. Generatii intregi de turisti au de ce sa-i multumeasca.
Ca relief si structura, Muntii Bihorului se compun din 2 subunitati distincte: Bihorul Nordic (unde, in afara de celebrul platou carstic Padis, se afla o creasta in capatul nordic, formata din roci eruptive, marcata de Poieni, Carligatele, Britei, fiind continuarea masivului Vladeasa) si Bihorul Sudic (construit din roci mai vechi si mai dure, ca granit, sisturi cristaline, conglomerate, gresii, care dau forme mai domoale masivului, cu pante inclinate uniform, cu creste usor de parcurs, cuprinzand masivul Biharia cu o larga panorama de jur imprejur, ce continua in sud cu Muntele Gaina), delimitate de soseaua DN75, sau de Valea Ariesului.

Pensiunea Gligor (sau Casa Dorina)http://www.welcometoromania.ro/DN75/DN75_Casa_Dorina_r.htm
Dupa centrul comunei, la vreo 500 m, pe stanga, se face un drum forestier care urca pana la Vf. Bihor, cu un indicator spre Pensiunea Montana, trecand un pod peste Aries (raul este paralel si imediat langa sosea). Pe acest drum, dupa vreo cateva sute de metri, ajungem la prima casa pe dreapta, in satul (catunul) Galbena, casa gazdelor noastre din prima saptamana, familia Dorina si Eugen Gligor. Matei si parintii mai fusesera si cu un an inainte si le placuse. Aveau dreptate, excelenta alegere - niste gazde exceptionale, o cabana/pensiune foarte cocheta (la etaj: 4 camere, deservite de un grup sanitar si o terasa; la parter: o camera pentru cazare, o camera a gazdelor, o baie si o bucatarie-living foarte spatioasa, plus o camara si un beci racoros in care noi ne-am pastrat fructele si legumele). Pretul camerei este in jur de 70 RON/noapte, al cortului in jur de 15 RON/noapte, depinzand de durata sejurului. Gazdele nu ofera masa, insa aveti acces la bucataria complet utilata. Va recomandam pensiunea, in orice anotimp, fara nici un fel de rezerve.

Fiindca era tarziu (se inserase deja), noi eram usor obositi dupa drum, iar pamantul era inca ud de la ploaia care inca nu incetase, am decis sa nu punem corturile si sa dormim in prima noapte in camera. Asta insa dupa ce am facut la repezeala un gratar cu mititei culesi de Radu si Catalina si cu carne de pui adusa de Gil si Amalia, care ajunsesera si ei, intr-un final. Am savurat un vin bun adus de aceiasi Gil si Amalia “de la Moldova”. Am adormit bucurosi ca am ajuns la destinatie, ca suntem din nou reuniti cu totii (aproape) si ca a inceput concediul: primii care s-au dus la culcare au fost Vio si Petrica, convocati de Matei in camera “matrimoniala”, apoi Gil si Amalia, iar echipa de cortisti (noi, finii si Gigi si Petruta) am dormit toti 6 intr-o camera cu 3 paturi.

“Daca doriti sa revedeti” – Cascada Varciorog si Groapa Ruginoasa
A doua zi, duminica, soare mult si o prima excursie, de incalzire, la Cascada Varciorog. Am iesit la drumul national, am mers la stanga circa 2 km prin Arieseni (lunga comuna!), spre Pasul Vartop, si apoi am cotit din nou stanga, pe un drum forestier marcat, in dreptul catunului Vanvucesti, pe Valea Varciorog. La un moment dat, drumul de masina se termina, poteca trece pe la poalele unui “deal” de grohotis si iata-ne, dupa circa 3,5 km de la sosea, in fata frumoasei cascade, inalta de vreo 15 m, pe care noi impreuna cu Gil si Amalia o mai vazuseram, in 2001, in prima noastra excursie in Apuseni. Ne-am balacit in cascada, noi mai putin, insa Catalina muuuuuult mai mult, lipita aproape de peretele unde apa, in cadere, forma o perdea… rece. Am mancat dulciurile de prin rucsaci, apoi ne-am intors, reinvigorati, la cabana.

Noi, impreuna cu finii, am plecat sa vedem Groapa Ruginoasa – enorma excavatie naturala cu eroziune activa datorata apei de siroire. Ne-am suit in masina, am iesit din Arieseni si la mica distanta dupa cabana si partia de schi Vartop, in primul ac de par, spre stanga, la inceputul serpentinelor din Pasul Vartop, sub un pod, am coborat si am inceput traseul spre Groapa. Dupa circa 30 minute de urcus (la inceput sustinut, apoi mai domol) eram sus, admirand haul “galben” de circa 100 m adancime si 600 m diametru al celei mai mari forme de ravinare din Romania (am descris-o mai pe larg in cronicuta de anul trecut). Evident finii au stat curajos de aproape de marginea imensei rape, ba chiar Radu a incercat sa ma ia pe sus si sa ma tina in brate, suspendat deasupra haului. Noroc ca am tipat tare si am induiosat-o pe fina care a intervenit in favoarea mea. Dupa sedinta foto-video de rigoare si privirile noastre admirative spre nord (peretii Pietrei Galbene), un nor “ne-a plouat” scurt insa suficient de hotarat incat sa ne convinga sa ne scoatem hainele de ploaie si sa ne adapostim sub crengile mari ale unui brad de pe marginea prapastiei, brad pe care probabil peste cativa ani nu o sa-l mai vedem sus pe culme, ci probabil jos in rapa. Credem ca finilor le-a placut Groapa, un obiectiv spectaculos (prin dimensiuni, forma si colorit) al Apusenilor si usor accesibil turistilor de orice varsta si conditie fizica.

Ne-am intors la cabana, unde Gigi si Petruta terminasera de intins cortul. Am facut si noi acelasi lucru, insinuandu-ne indiscret de aproape de ei, intre cortul lor si un balansoar, pe unul din putinele locuri cu panta domoala din gradina gazdelor, exact in fata casei, sa nu cumva sa ne manance ursul din povestirile/amintirile lui Vio. Dupa ce am discutat cu Domnul Eugen (gadza), padurar de meserie, care ne-a asigurat ca ursii nu au venit niciodata pe acolo, Vio a recunoscut ca a confundat locurile din povestirile cu ursi mancati de oameni sau invers.

Spre seara, ultima distractie a fost cu Ileana si Eugen, care ocupati pana peste cap cu cumparaturile, bagajele si ordinea de prin casa, au ratat prima zi de condediu, stand in Bucuresti, si au pornit spre Arieseni duminica. Dupa ce noi toti am ajuns la cabana familiei Gligor doar urmand indicatiile sumare, insa suficiente, ale lui Petrica, singurii care au ratat drumul au fost, evident, Ileana si Eugen. Asta s-a intamplat in ciuda faptului ca le povestiseram de vreo cateva ori ca dupa ce trec de centrul comunei Arieseni, o iau la stanga, in dreptul indicatorului (mascat partial de un stalp de electricitate) spre Pensiunea Montana, trecand podul peste Aries. Dupa ce au facut (corect) stanga si au trecut podul peste Aries, plini de zel, Ileana si Eugen au mai facut o data stanga si au trecut si podul peste Valea Cepelor (a Steului), apoi au luat-o la dreapta urcand o pe un drum forestier cu o panta zdravana cu viraj la stranga, periculos de sus, pentru masina lor – un “Cielito” tunat “offroad” pe drumul spre Cheile Nerei. Vazand ca intarzie, i-am sunat si le-am spus sa se intoarca de oriunde ar fi ajuns si sa ne intalnim langa indicatorul de la drumul national. Cand i-am vazut de pe ce drum coboara, nu ne-am putut abtine sa radem in hohote, bucurosi ca nu patisera nimic la masina. Era imposibil sa nu aiba ei o aventura “offroad” cu masina, chiar daca usor inutila de aceasta data.

Pestera “Ghetarul de la Vartop”
Am uitat sa va spun ca finii nostri venisera in Apuseni special pentru a petrece cu noi un weekend prelungit si ca plecau luni la pranz spre Bucuresti. Am planuit cu ei ca luni dimineata sa mergem la Pestera Vartop. Duminica seara, cand noi intaindeam cortul, finii facusera o vizita de documentare in Garda de Sus unde, coincidenta, Domnul Dan (unchiul Catalinei) impreuna cu sotia inchiriasera o casuta la Mama Uta, pentru vreo saptamana si jumatate. Domnul Dan, tare priceput atat la “teoria” cat si la “practica” Apusenilor (si, in general, a locurilor frumoase din Romania), le-a oferit finilor toate informatiile necesare pentru a ajunge la Nea Matei, custodele pesterii, locat in satul Casa de Piatra.

Luni dimineata, la 8:30, cand toti ceilalti (mai putin Matei si parintii) dormeau, finii ne-au imbarcat in Outlander (spre bucuria lui Cami care a crezut pana in ultimul moment ca trebuie sa mergem si cu masina noastra si ca va trebui s-o conduca asa cu noaptea in cap) si am pornit spre pestera. Din centrul Gardei de Sus, am luat-o la stanga (venind dinspre Arieseni), pe drumul forestier marcat spre Pestera Scarisoara. Dupa cateva sute de metri, ne-am oprit deoarece o mare macara auto trona in mijlocul drumului, montand un parapet de consolidare a malului raului Garda Seaca (care nu era deloc seaca). Harnici motii astia! Dupa vreo 10 minute, drumul s-a eliberat si am plecat mai departe. Am lasat in dreapta, pe valea Ordancusei, vechiul drum (inchis acum circulatiei auto, care urca pana la satele de la cea mai mare altitudine – Sfoartea si Ocoalele, 1250 m) spre pesterile Scarisoara si Poarta lui Ionele, apoi am trecut pe langa noul drum auto spre Pestera Scarisoara (tot pe dreapta), cu o rampa curajoasa chiar la plecare care convinge multi conducatori auto sa isi lase jos masinile si sa urce pe jos la pestera. Nota zece pentru harta Erfatur Dimap a Muntilor Bihor (1:60000) pe care am putut urmari tot traseul pana la Casa de Piatra, curba cu curba. Am ajuns in sat, numit astfel din cauza abrupturilor stancoase care il inconjoara – este unul dintre cele mai izolate lacasuri din Apuseni, mai ales pana la construirea drumului forestier care il leaga de civilizatie (adica de Garda de Sus). Am lasat masina in vale, langa un gater, si am apucat la dreapta, in sus, pieptis, pe un drum de caruta si TAF, conform unui indicator (de pe un copac) care ne arata drumul spre pestera. Dupa vreo 20 de minute de urcus istovitor pana sus, la ultima casa din catun, cu limbile scoase, l-am intalnit chiar pe Nea Matei, asteptandu-ne parca special pe noi, in fata casei. Fericiti ca l-am gasit asa usor si ca accepta sa ne fie ghid in pestera, ne-am asezat bucurosi pe bancuta, sa ne tragem un pic sufletul si sa mai asteptam si alti turisti. Buna ocazie pentru a schimba cateva cuvinte cu Nea Matei, foarte zglobiu la propriu si la figurat in ciuda varstei de 73 de ani. Ne-a povestit de seceta de 3 saptamani care se abatuse pana si asupra Apusenilor, care il facuse pe cainele lui sa umble ametit prin ograda, nestiind ce este cu atata caldura. Nea Matei era in camasa si pulovar (haine la ordinea zilei vara in Apuseni, in conditiile in care in Bucuresti erau constant temperaturi de peste 35 grade). Dupa circa 10-15 minute de taina, au aparut turistii asteptati, o ceata de 9 speologi francezi, cazati, am banuit noi dupa niste masini cu numar de Franta, chiar in catun. Am plecat cu totii, in frunte cu Nea Matei, spre pestera, pe un drum in urcare, usor expus la un moment dat, pe marginea unor stanci. Drumul care noua ne-a luat cam 20-25 minute, Nea Matei il facea regulat in 12. Se mai oprea din cand in cand, se intoarcea si o intreba pe Cami “E greu, doamna, e greu?”. Ce raspuns sa-i dai unui om de 73 de ani care facea drumul asta de cateva ori pe zi si nu obosea, in ciuda varstei si a fumatului asiduu.

Am ajuns la intrarea in pestera, unde ne-am imbracat, ne-am scos lanternele (francezii aveau lampi) si l-am convins pe Nea Matei sa ne ia pe toti 13 in pestera, spunandu-i ca francezii sunt speologi si ca vom avea cu totii grija sa nu stricam frumusetile care ne asteptau inauntru. Coboram in prima camera a pesterii, unde pe ici pe colo mai era putina gheata (in anii in care ninge asa cum trebuie, ramane mai multa gheata pe vara – de aici provenind probabil si numele pesterii), apoi incepem sa urcam pieptis prin pestera, mai alunecand, mai tinandu-ne unii de altii si uneori de formatiunile calcaroase solide. Cu o lungine de numai 350 m, pestera este cea mai frumoasa pe care am vazut-o pana acum, parca depasind-o chiar si pe cea de la Comarnic (Resita). Multitudinea de concretiuni - formate de-a lungul a 40 milioane de ani - si inghesuite intr-un spatiu relativ mic (aproape intim uneori), culorile, salbaticia pesterii ne-au lasat fara cuvinte. Este fara indoiala unul dintre simbolurile speologice ale Apusenilor si este probabil cea mai frumoasa pestera din acesti munti, dintre cele care se pot vizita, mai mult sau mai putin oficial. La intoarcere, coborarea prin pestera a fost la fel de interesanta si am constat ca talpa de vibram (scuzati publicitatea) face fata mai bine decat speram noroiului calcaros din pestera.

Dupa despartirea de Nea Matei si speologii francezi, am coborat prin padure la drumul forestier, in dreptul pesterii Coiba Mica, si am luat-o la stanga spre masina. Intrucat finii se grabeau sa ajunga in acea seara la Bucuresti, Radu a grabit Outlanderul pe drumul forestier de 13 km care leaga Casa de Piatra de Garda de Sus. Dupa ce ne-au dat jumatate din sandwich-urile lor pregatite de dimineata pentru drumul spre casa, ne-am despartit de fini, multumindu-le ca au venit cu noi in weekend.

Ajunsi la cabana, am aflat ca Gil si Amalia plecasera singuri, in acea dimineata, spre Varful Bihor. Noi am intins si pavilionul langa corturi, apoi ne-am indeletnicit cu jocuri de camping – tenis de masa, darts, scrable si carti. Eu am incercat sa ma gandesc la traseele zilelor urmatoare. Spre seara, Gil cu Amalia s-au intors obositi insa pe deplin satisfacuti de performanta tura incheiata: din Arieseni pe Vf. Bihor apoi pe creasta pana la Piatra Graitoare iar in final coborare pana la Vartop si inapoi (cu rata) pana la Arieseni. Creasta reprezinta granite de judet intre Alba si Bihor si ofera excelente panorame atat catre nord, spre zona Padis, cat si catre vest, spre Baita. Epuizant dar foarte frumos. In timp record, grabiti adesea de ploaie. Finii nostri ne-au sunat seara sa ne spuna ca sunt pe autostrada Bucuresti-Pitesti, unde ploua torential. La noi inca era senin, multe stele pe cer, ca de altfel in majoritatea noptilor petrecute la Arieseni.

Varful Bihor (1848 m)
Marti dimineata, noi impreuna cu Ileana si Eugen, Petruta si Gigi am plecat spre Varful Bihor, entuziasmati de cele povestite de Gil si Amalia, cu o seara inainte, si cu instructiuni exacte de drum pentru a evita scurta ratacire a traseului experimentata de ei cu o zi in urma. Drumul urca de la circa 900 m (Arieseni) pana la aproape 1850 m. Exista un drum forestier care merge pana in varf, construit cu ocazia instalarii releului de televiziune (si mai nou, de GSM), drum accesibil (cel putin atat cat am vazut noi din el) conducatorilor auto dornici de experiente offroad, chiar daca nu au neaparat masini 4x4. Am inceput urcarea domoala pe drumul forestier, pe marcajul dunga albastra, am trecut de drumul care cotea la stanga spre satul Patrahaitesti, am gasit apoi un izvor unde ne-am completat rezervele de apa si am continuat pe Valea Cepelor (sau a Steului), cu o impresionant de mare deschidere intre versantii impaduriti. Am mers pe drumul forestier (unii dintre noi mai mult pe marginea drumului, in cautarea tufelor de zmeura) pana la o curba la 90 de grade spre stanga, evidentiata de doua poduri peste apele Cepelor. Intre cele doua poduri, am parasit drumul forestier (acesta ocolea mult pentru a urca domol pana pe creasta, unde l-am reintalnit) si am continuat pe un drum de TAF, unde a inceput PLOAIA!!!. Am urcat agale pe drumul mocirlos pana in dreptul unei curbe, tot la stanga, la 90 de grade, de unde drumul de TAF urca destul de bine. Acolo, la indicatiile lui Gil, am cautat in fata noastra marcajul pe copaci. Am avut noroc ca l-am vazut, deoarece vederea spre copacul pe care era pus marcajul era obturata de vegetatia crescuta in jur. Am inceput sa urcam pieptis prin padure, cu doua pauze (sub niste brazi), in care am sperat ca ploaia se va domoli. La a doua pauza, cand ploua torential, s-a pus problema sa abandonam traseul si sa ne intoarcem, mai ales ca incepuse sa tune si sa fulgere, relativ aproape, insa doar de vreo cateva ori. Eugen era ud fleasca, din cauza gecii sale care a cedat in fata ploii torentiale. Intrucat ni se facuse frig stand pe loc, am votat si am decis sa continuam drumul. Cand ploaia s-a mai domolit, Eugen si-a schimbat hainele si i-am dat geaca mea de fas; eu fiind protejat de costumul meu galben - haina si pantaloni -, care m-a aparat excelent de ploaie insa s-a dovedit a fi de unica folosinta: pantalonii s-au spintecat intre picioare la primul pas in urcare, cu deschidere mai mare, iar la terminarea concediului am constatat ca si haina cedase in zona “sub brat”. Dupa urcusul prin padure si prin ploaie, am ajuns la inceputul golului alpin, la niste colibe, adaposturi pentru animale cred, de la care am continuat urcarea spre creasta, vazand, incurajator pentru noi, releul. Ne-am oprit si am facut poze spre Arieseni, care se vedea jos, mult in avalul vaii largi a Cepelor, si spre drumul forestier pe care veniseram. Dupa ce am mancat putin, am pornit in ultimul asalt, pana pe cresta, pe langa o turma de cai semisalbatici, alt simbol al Apusenilor. Unul dintre ei, intrigat probabil de culorile tipatoare ale hainelor noastre de ploaie, a venit sa ne salute la cativa metri de noi.

Sus pe creasta, pe drumul forestier, am gasit doua masini ale culegatorilor (din echipe concurente) de afine. Se adapostisera in masini din cauza ploii, neputand sa culeaga. S-au minunat de incapatanarea noastra de a urca pe varf pe ploaia aceea. Norii erau destul de fiorosi, iar unul dintre culegatori ne-a spus ca, foarte probabil, ploaia se va intoarce si ne-a avertizat sa avem grija daca se lasa ceata (prin ceata, se referea de fapt la nori; la intoarcere, chiar am coborat printr-un nor gros iar senzatia era, intra-devar, ca mergi prin ceata). Tot culegatorii ne-au indemnat sa mergem la releu si sa ne tragem sufletul, ca sigur oamenii de acolo ne vor primi putin inauntru. Am continuat pe creasta circa 10 minute (usor inspaimantati de norii grosi care erau pretutindeni in jurul nostru, deasupra si dedesubt) si am ajuns la releu. Frumoasa panorama (chiar si asa, acoperita de nori) atat spre nord si nord-est, dar si spre sud-vest, catre Arad. In zilele cu cer senin, sunt convins ca se vede departe, in zare. La releu, ne-am adapostit pe scarile cladirii unde muncea si locuia personalul care il deservea, am mancat si ne-am mai schimbat din haine. Am facut poze , ne-am odihnit nitel si am admirat privelistea, atat cat puteam. Eram bucurosi ca ajunseseram totusi pe varf, in ciuda ploii, dupa 4 ore si un sfert, desi o parte din timp o pierduseram cand stateam adospostiti sub copaci, asteptand sa se termine ploaia (Gil si Amalia reusisera cu o zi inainte recordul de 2 ore jumate). Nu am inteles exact (eu fiind mai in spate) daca oamenii de la releu ne invitasera sau nu inauntru. Cert este ca au incuiat usa in urma lor, iar noi am ramas pe scarile acoperite de la intrare.

Am inceput coborarea (care a durat 3 ore), la inceput speriati apoi minunandu-ne de norii care se formau si se ridicau de pe versanti, chiar in jurul nostru. Unii erau asa aproape si asa de fiorosi incat, la inceput, ne-am speriat ca cine stie ce furtuna este in ei. Erau insa nori proaspat nascuti, care nu reuseau decat sa faca o ceata densa in jurul nostru, cand ii strabateam. Am uitat sa va spun ca, in Arieseni, de la cabana, am plecat insotiti de cainele familiei, Brandon, care avea undeva o gena de ciobanesc, un caine mare, auriu, frumos si flocos. Brandon si-a mai luat un tovaras de drum din sat si amandoi au mers cu noi pana pe varf. Pe culme, cand noi erau franti de oboseala si uzi leoarca, cainii aveau chef de joaca si au alergat pe intreg platoul. Drumul la coborare, dupa ce reusiseram sa ajungem pe varf, a fost foarte placut, ploaia s-a oprit, a iesit soarele, fetele au mancat multa zmeura, crescuta in abundenta, chiar langa poteca. Cand am intrat in sat, a inceput din nou sa ploua, insa nu mai conta – eram acasa.

Pestera Meziad
Miercuri a fost ziua dedicata Pesterii Meziad. Am plecat, noi in masina Ilenei si a lui Eugen, iar in spate Gigi si Petruta, in masina lor. Am trecut Pasul Vartop, am ajuns in Lunca unde am cotit la dreapta, am trecut de Stei si am ajuns la Beius. In mijlocul orasului, exista un indicator spre Remetea si Meziad, catre dreapta. In Remetea se face din nou dreapta spre Meziad, pe valea raului cu acelasi nume. Aproape de iesirea din sat, se coteste spre stanga si se ajunge foarte usor la Cabana Meziad, de unde pornesc trasee spre est, atat catre Stana de Vale cat si catre lacul de acumulare Lesu, de pe Valea Iadei. Am lasat masina in parcarea amenajata, la umbra, si am strabatut nerabdatori mica distanta pana la pestera, aflata in stanga drumului. Intrarea este impresionanta prin dimensiuni. Ghidul - un veritabil om de marketing -, stia sa-si vanda bine marfa. Inca inainte sa intram in pestera, am intrat in vorba si ne-a spus ca Meziad este cotata ca fiind a treia pestera turistica, ca frumusete, din Europa, primele doua fiind in afara Romaniei. Ne-a intrebat ce pesteri am mai vazut, probabil fiind convins ca va concura in preferintele noastre doar cu Scarisoara si Ursilor. Cand i-am spus ca cele mai frumoase ni s-au parut a fi Vartop si Comarnic, nu a comentat nimic, a spus doar ca o sa ne placa mult Meziad si o sa-i dam dreptate ca este cea mai frumoasa. Iata-ne intrati. Este o pestera mare, de 5 km lungime, dintre care noi am parcurs doar 1 km, dispusa pe 5 nivele, dintre care noi am vizitat 3, al patrulea fiind rezervatie iar ultimul fiind inundat. Salile impresioneaza prin dimensiuni si dispunere, prin formatiunile calcaroase de talie mare. Cel mai mult mi-a placut un pod natural in interiorul pesterii. Am trecut initial pe deasupra lui, apoi am revenit pe dedesubt, traseul vizitabil in pestera avand forma cifrei 8. Am vazut multi lilieci, iar la un moment dat, intr-o galerie, ghidul ne-a spus ca exista chiar o “maternitate”. Era perioada in care mamele-liliac isi tineau puii in brate si nu era indicat sa fie speriate fiindca exista riscul sa le scape copii. In acea galerie, pe jos, stratul de guano atinge 1 metru inaltime. Ghidul, de nota 10, a facut show, aratandu-ne din cele mai bune unghiuri, cele mai frumoase formatiuni ale pesterii (peste 100), evident botezate cu nume sugestive. Daca toate pesterile ar avea cate un ghid ca cel de la Meziad, ar fi extraordinar. Pestera este usor accesibila, singura portiune un pic mai dificila este la intrare, cand se urca cativa metri pe o scara metalica. Iar in zona podului natural trebuie mers cu grija insa nu este periculos. M-as mai duce si a doua oara (sa vad mai bine impresionantele sali), iar asta este cea mai buna dovada ca nu este deloc greu. Si va spune asta un tip foarte foarte fricos. Am plecat bucurosi ca am mai vazut inca o grozavie a naturii. Mai ales ca pentru Petruta a fost prima pestera in care a intrat vreodata.

In afara de Meziad, Muntii Padurea Craiului mai adapostesc inca 3 pesteri foarte cunoscute: Vantului (peste 50 km lungime – cea mai lunga pestera dezvoltata in calcar din estul si centrul Europei), Pestera Ungurului (dotata cu reflectoare si poduri metalice de acces), ambele in apropiere de Suncuius (aproape de drumul european ce leaga Cluj Napoca de Oradea, mai exact intre Huedin si Alesd), precum si Pestera de la Vadu Crisului, situata chiar in mijlocul pitorescului defileu al Crisului Repede. Evident, mai sunt multe alte pesteri (circa 800), unele rezervatie naturala (cea de la Ciur Ponor avand 17 km), avenuri (cel mai adanc avand 339 m, Stanu Foncii), izbucuri si ponoare. De tinut minte pentru drumetiile viitoare.

La intoarcere ne-am abatut, cum altfel, pe la pastravaria din Chiscau, mai sus cu vreo cateva sute de metri de Pestera Ursilor. Venind dinspre Beius, in Sudrigiu se face un drum la stanga, comun in prima parte catre Pietroasa (de unde se ajunge la Boga si apoi se urca la Padis) si catre Chiscau (unde este celebra pestera). In fata noastra, am admirat cu nostalgie peretii albi si verticali de circa 700 m inaltime ai Cetatii Boghii (prapastia enorma, in forma de potcoava, cu un diametru de circa 1km, de pe a carei buza admisarem imprejurimile, muti de uimire, cu un an in urma). Bifurcatia drumurilor este marcata doar cu un panou pe care scrie ceva de genul “vizitati Pestera Ursilor” insa pe care nu era nici o referire (vizibila din mers) la directia de urmat. Evident ca am gresit drumul (luand-o la stanga in bifurcatie) si am intrat in Pietroasa. Ajunsi in sfarsit la pastravaria din Chiscau, am gasit o tanti patroana care ne-a dojenit aspru ca am depasit programul de lucru cu publicul care se incheiase si ne-a spus pe un ton foarte categoric sa ne prezentam a doua zi la ora 9 dimineata, daca vrem sa cumparam pastrav. Am lasat-o sa-si verse naduful apoi i-am explicat ca suntem tocmai din Arieseni si ca intarziaseram pe la Pestera Meziad. Cand credeam ca am pierdut timpul, pastravii si ca am ocolit atata drum degeaba, tanti respectiva ne-a pus intrebarea magica “cati vreti?”. Am reinviat in acel moment si ne-am repezit in urma ei spre bazine, strigand “15!!!”. Pana la urma am cerut 20 si am primit 21. Prinsi, cantariti si ambalati profesional, cu gheata in punga sa tina pana acasa. Am ajuns in Arieseni destul de tarziu si am apucat doar sa-i curatam, sa le dam sare si sa-i punem la congelator pentru a doua zi.

Pentru a sarbatori vizita la Pestera Meziad, noi impreuna cu Ileana si Eugen am hotarat sa mergem sa cinam la Mama Uta, in Garda de Sus. Am ajuns seara, era lume putina, asa ca am fost serviti prompt si amabil de acelasi ospatar care ne-a recunoscut (zicem noi) de anul trecut. Tuica, painea, smantana (delicioasa) si ardeii iuti – din partea casei. Am comandat evident si placinta pe lespede – ne-a adus-o fiebinte. Dupa ce ne-am (de fapt “m-am”) ametit bine de tot cu tuica, am comandat si mancarea (insa din cauza tuicii, nu mai retin exact ce am mancat – imi amintesc vag de niste ciorbe gustoase, de un pranz al cosasului, un piept de pui si de o tocanita). Cert este ca ne-am saturat si, cu siguranta, ne-am simtit tare bine, ca de fiecare data cand venim la Mama Uta.

Marti si miercuri, nu mai stiu in ce ordine (semn ca incepe sa ma lase memoria si poate ar trebui sa incep sa imi iau notite la fata locului), Gil si Amalia au facut alte doua ture de anduranta: una la Pestera Scarisoara iar cealalta, foarte lunga si foarte extenuanta, pe traseul urmator: Cobles - Canton Luncsoara - Poiana Florilor – ametitoarele balcoane de deasupra canionului Galbenei – Izbucul Galbenei – urcare prelungita pana la Avenul Bortig - Cetatile Ponorului (pe sus, pe contur) – ponorul Barsa Cohanului - intoarcere la Cobles. Uluitor, intr-adevar. Ca sa vezi ce face dansul din om (Gil si Amalia sunt instructori de tango argentinian, asa ca au antrenament, suflu si multa vointa – adica exact ce ai nevoie pe astfel de trasee). Pacat ca nu au reusit sa mearga prin Cheile Galbenei (ar fi meritat sa le vada, ca rasplata dupa asa un drum istovitor), insa traseul s-ar fi prelungit destul de mult in acest caz. Impreuna cu Gil si Amalia, tot in 2001, in cel mai temerar concediu si cu cele mai multe puncte de atractie bifate, noi vazuseram si Pestera Scarisoara si Cetatile Ponorului (ultimele venind dinspre Cabana Padis). O dovada in plus ca nu te plictisesti niciodata sa revezi locurile cu adevarat minunate ale Apusenilor. De mentionat ca, din cate am auzit de la gazda noastra, Domnul Eugen, se pare ca poteca care leaga drumurile forestiere Arieseni-Cobles-Saua Ponita si Canton Luncsoara-Poiana Florilor-Pietroasa este aproape transformata in drum. Acesta ar reprezenta o foarte buna cale de acces auto din Arieseni catre Cheile Galbenei (iesirea din chei este chiar in drumul forestier) sau catre Focul Viu, Piatra Galbenei si Groapa de la Barsa (e drept, dupa urcusul solicitant care incepe din Poiana Florilor). De verificat cu proxima ocazie.

Patrahaitesti – muzeul de arta populara si Cascada Bucinis
Joi am fost in alta excursie, mai la pas, pana la Patrahaitesti, catunul vecin, in cautarea cascadei Bucinis si a muzeului de tulnice. De data aceasta, am fost cu Ileana si Eugen si cu Gil si Amalia. Au lipsit din grup Gigi si Petruta (care s-a simtit nitel rau). Intr-un fel a fost mai bine ca nu a fost Petruta cu noi, deoarece pe drum, imediat dupa bifurcatia cu drumul care urca la releu, o vipera ne-a taiat calea. Cand ne-a simtit, a fugit in mare viteza catre padure, dar am avut timp sa-i facem cateva poze si sa o filmam. In afara unor capre negre vazute pe Fagaras, in drum spre Moldoveanu, vipera asta este primul animal salbatic pe care il intalnim de-a lungul celor 8 concedii si alte multe weekenduri petrecute prin munti (exceptand legendarul cerb-naluca intalnit la Intregalde, alungat inainte sa-l vedem cu totii de catre cei doi caini cu care mergeam pe acel traseu). Bucurosi ca am reusit sa vedem pentru prima oara in viata noastra o vipera in alta parte decat pe Animal Planet, ne-am continuat drumul prin padure apoi pe o culme de deal de unde privelistea in jos spre Valea Ariesului si mai ales spre versantul celalalt era absolut superba. Liniste si pace in toate acele locuri, asa cum numai in Apuseni am vazut. Ajungem la o rascruce de drumuri si in ambele directii erau semnalizate cate un muzeu de arta populara. Instruiti de la cabana, de Doamna Dorina - gazda noastra, am apucat la stanga, spre adevaratul muzeu (“Utu”), cel original. Ajunsi in Patrahaitesti, unul din putinele catune situate la o altitudine de peste 1200 m, hotaram sa vedem intai cascada si, la intoarcere, sa vizitam muzeul. Drumul forestier care ne-a adus in sat se transforma aproape instantaneu intr-o poteca ingusta de circa 1 metru, printre inconfudabilele garduri de lemn ale motilor care desparteau gospodariile si terenurile satenilor. Sarim un parleaz (autentic) apoi intram in padure, avand in stanga apa Bucinisului. Ajungem repejor la cascada. La fel de frumoasa ca si Varciorogul, un pic mai salbatica si mai ascunsa, mai departe de traficul pietonal al turistilor din Arieseni sau Garda. Ne balacim putin, mancam niste fructe si niste dulciuri, apoi o luam inapoi spre tulnice.

Ajunsi in sat, ne oprim la Pensiunea Ionel Mocan, unde gazda, Doamna Mirela Mocan, ne prezinta gospodaria (pensiunea are 7 camere cu cate un pat dublu, 3 bai, 2 bucatarii si poate gazdui vreo 14 persoane), razboiul de tesut si uneltele de lucrat lemnul, ne face o cafea buna si ne povesteste cate ceva de prin partile locului. Preturile la cazare si masa, mai mult decat acceptabile. Iar ospitalitatea parca s-a inventat aici. Daca vrei sa-ti speli creierul si sa te odihnesti intr-adevar, merita sa te duci pana la Patrahaitesti (unul dintre satele “cap de linie” sau “end of road” din Apuseni) si sa stai la Pensiunea Mocan. Ii gasiti la http://www.mocan.co.nr/. Ai tot confortul de acasa si toata linistea la care poti visa vreodata. Doar cantecul tulnicului (un fel de bucium) te mai poate “deranja” uneori. Gazda ne spune ca a avut printre invitati, de-a lungul timpului, chiar pe ambasadorul Germaniei in Romania. Pentru cei care nu vor sa-si strice masinile pe drumul forestier care urca in Patrahaitesti, gazdele asigura gratuit transportul turistilor si bagajelor (iarna cu sania trasa de cai), iar masinile pot fi lasate in siguranta in curtea casei lor din Arieseni, la drumul national. Ne mai explica taina celor 2 muzee concurente: cel de langa Pensiunea Mocan, muzeul “Utu”, era cel original, in timp ce ceilalti cumparau obiectele artizanale de la acesta si le vindeau turistilor care nu stiau povestea si care ajungeau la muzeul “copie”. Economia de piata la sate!!!

Ne despartim cu greu de gazda noastra, de banca pe care stateam si de umbrarul care ne apara de soare si, in drum spre muzeu (50 de metri mai la vale), ne abatem un pic la casa vecina unde o fetita de 5-6 ani ne da un recital la tulnic. Intrarea gratuita, ba mai mult, ne lasa sa o si fotografiem si filmam. Intram si la muzeu, unde invatam despre mesteritul in lemn si de unde ne cumparam ciubare (pentru branza) si mojare pentru usturoi. Evident gama era mult mai larga, ajungand pana la greble gigant si tulnice de peste 2 metri. Mesterul artizan ne face si o demonstratie de maiestrie la cateva dintre sculele lui de prelucrat lemnul si ne explica procesul tehnologic. Evident, nu ne-am putut abtine de la fotografiat si filmat. Apare la un moment dat si tatal (fiindca meseria asta se mosteneste), un venerabil mot la peste 80 de ani. Plecam din Patrahaitesti si pe drum ne tot oprim sa admiram privelistea si sa ne jucam cu ciubarele care si-au gasit o utilitate imediata: puse pe cap, ne puteau apara de soare pana la intrarea in padure.

Ajunsi la cabana observam ca Gigi si Petruta au intins cabina de dus si au pregatit gratarul unde Gigi urma sa presteze traditionala saramura “de concediu” pe “pat de sare” (a se intelege o tabla pe care era presarata din belsug sare grunjoasa din care pastravul isi ia cat are nevoie). Fiindca anul trecut, la Cantonul Glavoi din Padis, Gigi a improvizat o cabina de dus dintr-un cearsaf si niste pari gasiti in padure, cabina ce a avut un succes extraordinar la publicul hoinar din grupul nostru, anul acesta s-a depasit pe el insusi, realizand o cabina de dus “profi”, desprinsa parca din emisiunile de teleshoping. Din pacate, nu am folosit-o deloc in acest concediu (desi anul acesta noi eram dotati cu doua dusuri de camping de cate 25 litri fiecare) din simplul motiv ca aveam acces la baia din casa gazdelor noastre. Oricum nota 10 lui Gigi pentru cabina de dus dar si pentru saramura de pastrav. Am mancat cu totii la umbra pavilionului.

Ponorul Coiba Mica, Pestera Coiba Mare si Izbucul Tauz
Vineri, Gil si Amalia hotarasc sa leneveasca, intrucat sambata aveau sa plece spre Bucuresti. Restul echipei pleaca spre Pestera Vartop. Asa de mult ne-a placut noua cand am fost luni la pestera, incat am decis sa-i ducem si pe Ileana si Eugen (pe care i-am imbarcat in Oaca – pentru cine nu stie, acesta este numele matizului nostru verde “almost offroad”) si pe Gigi si Petruta (cu Skoda lor cea Octavie, curajoasa, care urcase si coborase Padisul cu un an in urma; deci nu aveam emotii pentru ei). Strabatem cei 13 km din Garda de Sus si ajungem din nou la casa lui Nea Matei, impreuna cu un grup de 3 ploiesteni, cazati in Casa de Piatra, care asteptau alti turisti sa poata intra in pestera. Ii aratam lui Nea Materi pe camera foto pozele facute luni si isi aminteste de noi. Sunt zile in care are si cate 4 grupuri de turisti, iar grupurile pot avea si peste 10 persoane. De data aceasta, i-am trimis pe Eugen, Ileana, Gigi, Petruta impreuna cu cei 3 ploiesteni si Nea Matei la pestera, iar eu cu Cami am coborat in sat si, din dreptul gaterului, am luat-o la stanga, pe drumul forestier care transformat apoi in poteca (dincolo de pesterile Gura Apei si Sura Popii) ajunge in final tocmai la Cabana Padis (dupa vreo 3 ore de mers la pas, fara prea mari diferente de nivel, din cate am auzit). Aveam de gand ca, in timp ce prietenii nostri vizitau Vartopul, noi sa mergem la Pesterile Coiba Mare si Coiba Mica iar apoi, in drumul inapoi spre Garda, sa mergem cu totii la Izbucul Tauz. Toate trei erau “restante” de luni, cand din cauza ca se grabeau spre Bucuresti, nu ne-am mai putut opri la ele cu Radu si Catalina. Ne-am gandit si la ei, atunci cand am coborat la pesteri si la izbuc.

Coiba Mare este o pestera cu o intrare impresionanta (74 m latime si 47 m inaltime, cea mai mare intrare de pestera din Muntii Bihor, comparabila cu cea a Cetatilor Ponorului), a carei vizitare necesita echipament special, avand curs de apa subteran. Se afla la 1000 m altitudine si are o lungime totala de peste 5600 m. Dupa ce am intrat un pic sub marea bolta a pesterii (in Sala Mare) si am gasit in dreapta intrarii o galerie prin care am presupus ca ar fi continuarea, ne-am intors la drum, infiorati de maretia naturii.

Sala Mare se ingusteaza ca o uriasa palnie. Pe laturi, la diferite inaltimi, se zaresc deschideri de galerii care conduc intr-un sistem superior, fosil, foarte intortocheat. In fundul salii, sunt doua bolti joase (una de 50 cm si cealalta de 70 cm diametru) care obliga la un taras de 5 m in prima si 2 m intr-a doua, apoi se ajunge intr-o alta sala mare, Sala Confluentei. Aici apare cursul de apa care a disparut din albia de la suprafata prin gura greu accesbila si cu aspect neprimitor al pesterii-ponor Coiba Mica, aflata la 350 m in amonte. Drumul apei pe sub pamant traverseaza un sifon lung de 60 m si adanc de 10 m, care separa cele doua Coibe. Dupa Sala Confluentei, urmeaza o galerie larga in care inaintarea devine anevoioasa, din cauza unei cascade de 3 m inaltime si a doua lacuri adanci, fiiind nevoie de o barca. Dupa 386 m, un al treilea lac sifonat (plin de busteni adusi de viituri) face imposibila continuarea. Este Lacul Mortii si doar apa se strecoara mai departe strabatand inca 2,5 km de galerii necunoscute inainte sa apara in Izbucul Tauz. O escalada riscanta a unor speologi a permis atingerea unei scurte galerii fosile care depaseste la un nivel superior Lacul Mortii dar care se deschide deasupra unul alt lac, de asemenea sifonat.

Am mers in amonte sa vedem si Coiba Mica. Raul coboara vijelios aducand din munte, la viituri, copaci si bolovani. Pe cat de “nervos” este raul, pe atat de linistit este ponorul – “lacul” care “intra” in pestera (formand o mare cascada subterana) dar si in sorburile (zicem noi ca le-am vazut) prin care apa se scurge in pamantul calcaros, sapandu-si apoi drumul prin munte. Gazda noastra, Domnul Eugen, ne spusese ca, in perioadele ploioase, este periculos sa treci raul si sa ajungi intre el si peretele de stanca al pesterii. Fiindca, daca te prinde viitura, nu mai poti sa treci raul inapoi. Iar sa o iei prin ponor, nici o sansa. Poate singura solutie, ipotetic vorbind, ar fi sa te cateri pe stanca, pe deasupra ponorului. Doamne fereste. Iarna se poate cobori in pestera si explora cei 270 m de galerie. Cred ca este al doilea ponor bine evidentiat (desi are si intrare in pestera, nu numai sorburi) pe care il vedem, dupa cel din Poiana Ponor, de sus de la Padis.

Uimiti de forta si abnegatia apei de a-si croi drum pe sub munte, nu ne dam seama ca prietenii nostri au terminat de vizitat pestera si se intorc spre masini pe drumul de deasupra noastra chiar in acel moment. Urcam la drum si, nestiind ca ei au trecut deja, ne punem pe asteptat. Si stam pret de vreo jumatate de ora, apoi o luam in sus pe poteca care urca prin padure spre pestera, asteptand sa auzim voci care coboara. Apoi, banuind ca poate s-au intors pe drumul de urcare, pe la casa lui Nea Matei, le lasam un billet pe o bucata de hartie, jos pe poteca si ne intoarcem la masini unde, evident, ii gasim pe toti asteptandu-ne. Ne dam seama ca au trecut pe langa noi in timp ce eram jos, la Coiba Mica. Daca ar fi coborat, am fi admirat impreuna ponorul. Proaspetii vizitatori ai Pesterii Vartop ne impartasesc impresiile si ne arata bocancii si pantalonii pe care noroiul calcaros incepea sa se usuce, albindu-se. Eugen era cel mai “entuziasmat” de pestera, deoarece, neavand talpa din vibram, a avut probleme cu alunecusul. Fiind si inalt si avand si rucsacul in spate (am uitat sa le spunem sa isi lase rucsacii la intrarea in pestera, asa cum facuseram noi luni), s-a cam chinuit sa-si pastreze echilibrul prin pestera si sa se strecoare prin pasajele inguste care leaga salile. Insa cu toate astea, eu sper sa le fi placut vizita la Vartop. In zona mai exista o pestera, Huda Orbului (descoperita din cate am inteles de Nea Matei prin 1962) - se merge in continuare de la casa lui Nea Matei, in sus pe deal. Nora lui Nea Matei ne-a spus ca nu este asa frumoasa ca Vartopul, cel putin in sectorul usor accesibil.

Ne suim in masini si pornim inapoi spre Garda, noi cu ochii dupa indicatorul spre Izbucul Tauz. Il gasim si coboram, doar eu si Cami, spre el. Se innorase bine de tot, asa ca ne luam hainele de ploaie, aparatul foto si camera video. Coboram si mergem pe marginea raului, iar la un moment dat traversam pe pietre o confluenta cu apa puternica si, dupa cateva minute, ajungem la baza unei stanci impresionante (Piatra Tauzului) unde un ochi de apa verde-albastrui, limpede, de circa 4-5 metri diametru, dormea incremenit. Culoarea este asemanatoare cu cea a Ochiului Beiului (lac-izbuc din zona Cheile Nerei) iar Tauzul este la fel de linistit ca Izbucul Galbenei. Doar suvoiul de apa din stanga noastra, din aval, ne arata ca nu este vorba de un lac obisnuit ci de un izbuc. Si nu de unul oarecare, ci de unul de proportii. O tablita trilingva, prinsa pe stanca, amintea trecatorilor ca in acel izbuc murise inecat un speolog polonez, scos de colegii lui de la 80 metri adancime (mai mult decat inaltimea unui bloc de 20 etaje). Si probabil speologul nu ajunsese la fundul izbucului. Concluzia lui Nea Matei “d’apoi ce-o catat acolo?”. Tot Nea Matei ne-a spus, luni inainte sa intram in pestera, ca de la ponorul Coiba Mica pana la Izbucul Tauz sunt doar 4 km in linie dreapta. Si ne-a mai povestit ca ar fi venit o comisie de la Bucuresti care l-a pus sa marcheze apa care se pierde in Coiba Mica pentru a studia cand si unde iese. Au colorat apa cu vopsea si s-au pus pe asteptat la Izbucul Tauz. Vazand ca apa intarzie sa apara, s-au intrebat daca nu cumva, nu acela era locul de iesire. Nea Matei, care in tinerete mai marcase apa din Coiba, cu rumegus, stia ca aceasta nu iese asa repede in izbuc. Intr-adevar, cei 4 km au fost strabatuti de apa colorata cu vopsea in, cat credeti, 26 de ore! Imaginati-va cat de intortocheata este calea subterana gasita sau sapata de apa in calcar si cate minuni speologice ascunde acel munte. Si cam la fel este intreaga zona a muntilor Bihorului de Nord.

Apele ce parasesc vaile de suprafata prin fisurile rocilor, dizolvand calcarul, croiesc drumuri subterane, dand nastere pesterilor. Asa se explica de ce retelele hidrografice de suprafata par dezorganizate. Parauri insemnate ca debit dispar prin ponoare situate la capatul unor vai oarbe si apar din nou la suprafata, brusc, in izbucuri. Pesterile create de cursurile subterane au, de regula, mai multe niveluri suprapuse, create succesiv in milioane de ani, dintre care cel inferior in care curge paraul este galeria activa, iar cele superioare sunt galeriile fosile. Uneori deasupra pesterilor (in dreptul fisurilor tectonice) se produc prabusiri, care dau nastere avenurilor (puturi naturale) iar generalizarea prabusirilor da nastere la canioane si apoi la formarea cheilor.

Plecam fascinati de la Izbucul Tauz (mai mare si mai impresionant decat cel al Galbenei, insa mai putin renumit), usor speriati de niste traznete care se tot apropiau. In cinci minute eram sus in drum, la masini, fericiti ca nu ne-a prins vreo furtuna la izbuc. Este unul dintre cele mai frumoase si in acelasi timp accesibile izbucuri pe care le-am vazut. Iar norii grei care acopereau cerul in acel moment i-au dat o nota speciala, misterioasa si putin infricosatoare. Din cauza ploii, nu am mai cautat inca un izbuc, aflat in pestera Cotetul Dobrestilor, in care iese la suprafata apa care de-a lungul timpului a sapat marile goluri subterane ale Ghetarului Scarisoara, Pesterii Pojarul Politei si ale Avenului din Sesuri.

Ajungem in Garda de Sus si ne oprim pentru cina la Pensiunea Biharia, aflata chiar in intersectia intre drumul national si cel care merge spre Scarisoara sau Casa de Piatra, pe malul Gardei Seci, inainte de varsarea ei in Aries, unde recent s-a deschis si un restaurant. Ne daduseram acolo intalnire cu Emil, prietenul nostru din Alba, in a carui casa de vacanta de la Intregalde (unde intotdeauna ne-am simtit bine, indiferent ca am fost in trecere o noapte sau ca am stat o saptamana intreaga) intentionam sa ne petrecem a doua saptamana din concediu. Din pacate, din cauza inundatiilor de anul trecut, Emil avea inca o problema la fantana din curte care asigura apa curenta in intreaga casa. Exista si o parte frumoasa, si anume ca focul urma sa-l facem in sobe, cu lemne. Fiiind vorba si de cazarea lui Vio si Petrica, impreuna cu micul si nastrusnicul Matei, am decis sa amanam sederea la casa de vacanta de la Intregalde, a lui Emil. Cina la Biharia a fost delicioasa, beneficiind si de atentia speciala a patronilor care-l cunoasteau pe Emil. Tuica din partea casei ne-a incalzit pe toti si am inceput sa depanam amintiri si sa discutam cu Emil despre viitorul turismului rural romanesc. Gazdele pensiunii ne-au povestit cate ceva despre partea nevazuta a managementului de restaurant. Ne-am simtit excelent in acea seara, multumim Emil si Nina!

Weekend cu ploaie de Apuseni – blocati in casa!
Sambata dimineata, dupa o partida de tenis de masa foarte disputata intre Amalia si Petrica, ne-am luat ramas bun de la Gil si Amalia care au plecat spre Bucuresti. Dupa amiaza a plouat zdravan in mai multe reprize, iar ploaia a continuat duminica toata ziua. Luni dimineata s-a oprit exact cat sa avem timp sa ne strangem noi corturile.

Duminica dupa amiaza, intr-o scurta pauza cu soare, am fost sa mancam, pentru ultima oara in acel concediu, la Mama Uta. Doream oarecum sa le demonstram lui Vio si Petrica (care avusesera aici o experienta mai putin placuta anul trecut) ca la Mama Uta se mananca bine si pe saturate. Pe terasa era plin ochi. Am gasit loc inauntru, la salonul de nefumatori, insa aici masa nu are deloc acelasi farmec ca afara, pe mesele si bancutele de lemn. In ciuda aglomeratiei, mancarea a venit totusi relativ repede, poate si datorita faptului ca am fost serviti de chelnerul care ne cunostea. Cand am iesit, Mama Uta ne-a salutat, ne-a intrebat ce mai facem si ne-a urat sanatate. I-am intors urarile si i-am promis ca venim si in anii urmatori. Pentru noi, Mama Uta (locul unde mancam cel putin o data in concediile in care ajungem in zona) este un simbol al Apusenilor, asemenea ploilor, cailor semisalbatici si minunatei lumi carstice formate din sute de pesteri si chei, izbucuri si ponoare, avenuri si doline, cascade si abrupturi, ghetari.

Asadar, luni ne despartim de Apuseni, al cincelea an cand plecam pe ploaie. Nu vreau sa mai fac remarci rautacioase la cat de secetos a fost sau nu acest an sau la cat de exacta este aceasta stiinta numita meteorologie (indiferent ca este vorba de INMH sau de accuweather.com). Spun doar ca nu este deloc usor sa anticipezi voia lui Dumnezeu, cel putin in privinta vremii. Si puteti gasi singuri numeroase dovezi in acest sens. Punct. Si mai spun ca daca vreodata suferiti de caldura, canicula, seceta, discomfort termic sau cum vreti sa-i spuneti, faceti un efort si mergeti in Apuseni. Va promit ca nu trec mai mult de 3 zile pana sa prindeti o ploie sanatoasa.

Muntii Bihorului, fiind primul stavilar mai inalt in calea norilor adusi de vanturile dominante dinspre vest, au ploi mai abundente decat in alte parti. La sub 1800 m altitudine, precipitatiile ating cantitatile intalnite in munti de peste 2000 m. Un fenomen specific este “ceata padisana”, o patura densa si subtire (circa un metru inaltime) care se taraste lent pe sol si care, din cate am inteles de la Nea Matei, dauneaza culturilor.

Pentru mine, intotdeauna drumul de intoarcere din Apuseni este trist, indiferent de destinatia urmatoare. Parca de nici un loc nu ma despart asa greu. Poate si pentru ca, cu cat venim mai mult aici, cu atat aflam de alte si alte locuri frumoase, iar lista obiectivelor de vizitat, in loc sa scada, creste. De exemplu, din cauza ploii din weekend si de luni dimineata nu am reusit sa mai ajungem la un loc care promitea a fi interesant, foarte aproape de Arieseni (la numai 1 km de drumul national, din dreptul partiei de schi Vartop), si anume Avenul din Hoanca Urzicarului (288 m, unul dintre cele mai adanci din tara). Pe lista obiectivelor pentru anii urmatori, ne-am mai notat in acest concediu: Valea Sighistelului (un izbuc si cateva pesteri rasfirate de-a lungul unor frumoase chei), Podul Natural de la Grohot (raritate geomorfologica, exemplu clasic al formarii cheilor in zona castica, situat intre Risculita si Bulzestii de Sus, in apropiere de Baia de Cris), Cheile Crisului Baita (Pestera Portile Bihorului – pestera, aven si izbuc), Valea Bulzului etc., etc. Sa mai adaugam si restantele din anii trecuti, in frunte cu Saritoarea Bohodeiului (la care tanjesc din 2001 – cea mai inalta cascada din tara, spun unii, de 78 m), de pe Valea Aleului, intre Pietroasa si Stana de Vale; Pestera Padis, Izbucul Ursului si multe altele. Abia astept sa convocam finii - Radu si Catalina, pasionati de catarari pe stanci - la un weekend pe Valea Aleului in care se le demonstrez ce pot, pe muchia stancoasa a Bohodeiului, cu lanturi si cabluri de care nici nu o sa am nevoie la urcarea pe langa cascada. Manusa a fost aruncata de Radu care m-a declarat incapabil sa urc in urmatorii 1000 de ani pe o portiune dificila de catarare spre creasta Pietrei Craiului. Probabil are dreptate!!! In premiera, va dezvalui si ca, la ora la care scriu aceste randuri, Radu si Catalina se pregatesc pentru o tura de o saptamana, cu rucsacii in spate, pe creasta Fagarasului.


NORDUL OLTENIEI

Valea Latoritei
Sambata si duminica vorbisem de cateva ori cu Dan, prietenul nostru de la Ciunget, un sat de pe Valea Latoritei (rau ce separa muntii cu acelasi nume de cei ai Capatanii), aflat la circa 15 kilometri de Voineasa, in judetul valcea. In anii anteriori, cand fusesem in zona, pusesem ochii pe o pensiune cocheta - “Floare de Colt”. Ne-a placut faptul ca era curat, liniste iar patronii se laudau ca nu primesc grupuri galagioase si ca la ei nu se asculta niciodata manele. Din pacate, la numerele de telefon pe care le aveam de anii trecuti ni s-a spus ca pensiunea este acum in circuit inchis. Am apelat la Dan cu rugamintea sa ne gaseasca un loc de cazare in zona, pentru a doua saptamana de concediu. Dan a facut tot posibilul si a aflat ca pensiunea “Floare de Colt” a fost vanduta de fostii proprietari (cei care ne spusesera ca acum este cu circuit inchis si ne recomandasera o alta pensiune in zona) si ca ii cunoaste pe noii detinatori. Dan ne-a spus ca sunt oameni in varsta, seriosi.

Asadar, seara de luni (dupa nervii de rigoare la intrarea si iesirea din Sibiu, unde ne-am si reimprospatat proviziile de alimente) ne gaseste la Ciunget, un sat care mie mi se pare desprins din serialul Twin Peaks, prin salbaticia si frumusetea locului. Salutam gazdele, primitoare, ne instalam corturile la lumina Skodei, timp in care bem un Stejar rece si toata lumea parea din nou a noastra. Dan sta cu noi la taclale pana tarziu in noapte, apoi pleaca la el acasa, la cateva sute de metri, in locuintele de serviciu ale hidrocentralei de la Ciunget.

A doua zi, marti, instalam pavilionul si incepem sa descoperim mai bine pensiunea si imprejurimile. Din ciclul “anul acesta nu mai este ce a fost anul trecut”, vedem ca pensiunea nu mai este la fel de bine intretinuta si ca nici curatenia nu mai este asa exemplara. Trecem peste asta si ne relaxam, lenevind pe langa corturi toata ziua. Ne jucam pe malul Latoritei cu Matei care a doua zi urma sa plece impreuna cu parintii la mare. Pe la pranz, Dan ne cheama sa ne dea pastravii curcubeu, ceruti special pentru noi unui prieten al lui. Gigi are ocazia sa pregateasca a doua saramura in acest concediu. Seara preferam sa stam din nou la taifas, desi Dan ne invitase sa vizitam hidrocentrala subterana. Ii promitem ca a doua zi vom fi mai harnici si ne vom mobiliza sa facem si asta, pe seara.

Miercuri dimineata, dupa ce Matei si parintii plecasera de la ora 7 spre 2 Mai, pornim cu masinile (noi si Dan in Oaca, iar in Cielito Ileana si Eugen ii luasera si pe Gigi si Petruta). Ajungem la lacul de acumulare Petrimanu, ne plimbam pe baraj, admiram privelistea, iar Dan coboara cu Gigi, Petruta si Eugen pe scarile metalice pana la baza barajului cu gandul sa viziteze statia de pompare. Nu au insa noroc, deoarece oamenii nu erau acolo, statia fiind inchisa pentru putin timp.

Ca o paranteza, amenajarea hidroenergetica din zona Ciunget-Voineasa este, din cate am inteles, cea mai mare din tara, ca anvergura. Exista trei lacuri de acumulare (Petrimanu, Jidoaia, Balindru) cu baraje, la baza carora exista statii de pompare care trimit apa din lacuri prin conducte subterane in marele lac de acumulare Vidra, amenajat pe apa Lotrului, afluent al Oltului. Al patrulea lac de acumulare, Galbenu (constuit, ca si Petrimanu, pe apa Latoritei, afluentul Lotrului), nu are statie de pompare, apa fiind trimisa in Vidra prin cadere libera, Galbenu fiind situat la o altitudine mai mare decat cea a marelui lac. Din Vidra, apa vine prin cadere libera, prin conducta sapata prin munte, pana in hidrocentrala subterana din Ciunget, aflata la 100 de metri mai jos decat satul (ca altitudine), in inima muntelui.

De la Petrimanu, drumul forestier continua pana la Lacul Galbenu iar de acolo, poteca urca pana la Lacul Muntinu, situat sus, aproape de Transalpina – incantatorul drum de creasta care leaga Sebesul de Novaci, prin Obarsia Lotrului, Pasul Urdele (2228 m) si Ranca. Noi am facut cale intoarsa de la Petrimanu si ne-am oprit la cascada “Apa Spanzurata” sau mai bine zis la ce a mai ramas din ea, dupa ce in urma amenajarilor hidroenergetice, apele sale au fost captate inainte de a cadea de la inaltime in Latorita. Ne-am plimbat pe stancile netede, slefuite de ape, si am gasit o maternitate de broscute si una de pastravi. Tot acolo, Dan a gasit un cuib de sobolani de padure, cazut sau adus de apa. Un soricel murise, ceilalti au fost luati de Dan de langa apa si pusi mai la adapost in ideea ca mama lor ii va gasi in timp util, inainte ca puii sa moara de foame sau sa fie mancati de vreun animal. Mai in aval, ne-am oprit la o bulboana, acolo unde apa Latoritei formeaza unul dintre minilacurile adanci de cativa metri. Langa ea, am mai gasit o cascada etajata, pe niste trepte naturale, pe care Dan s-a catarat urmarind firul de apa.

Seara am fost in vizita la hidrocentrala. Am coborat cu masinile cei 100 m diferenta de nivel in circa un km de tunel. Jos, sala cea mare, frumos luminata de neoane (inclusiv sigla Hidroelectrica este realizata pe tavan din neoane rosii si albastre) este aproape cat o sala polivalenta. Dan ne-a plimbat pe la toate nivelurile, aratandu-ne pe rand cele mai spectaculoase componente (toate sunt gigantice!) ale unei hidrocentrale: de la rotor si stator (care faceau un zgomot continuu si infernal si creau o trepidatie puternica) pana la turbine (nici ele prea silentioase, insa impresionante prin forta apei care, in cadere, forma o perdea groasa ce lovea cu putere, rotind palele turbinei). Nu intru in amanunte, fiindca nu ma pricep deloc la tehnica, insa este a doua oara cand intru in hidrocentrala si sunt la fel de impresionat de ce au realizat oamenii in inima muntelui, acum aproape 40 de ani. Cred ca este unul din locurile pe care orice inginer ar vrea sa le vada o data in viata.

Intorsi de la hidrocentrala, am avut surpriza neplacuta sa gasim la pensiune un grup de adolescenti, copii de bani gata din Ramnicu Valcea, cu chef de petrecere, prieteni cu baiatul gazdei. In ciuda certei noastre cu ei (in timpul careia “gazda”, impasibila si fara nici un fel de autoritate, ne-a spus ca mai bine am bea si noi un paharel cu baietii), din jurul orei 1 noaptea (pentru ca nu puteam dormi de muzica ascultata la maxim), au continuat sa faca galagie toata noaptea, s-au imbatat pana cand au vomitat. Distractiv a fost faprul ca dimineata “gazda” ne-a transmis ca noi suntem cei care trebuie sa plecam din pensiune, deoarece ei nu-i place sa faca altcineva regulile la ea in casa. Corect, numai ca poate ar fi trebuit sa stim si noi inainte sa venim ca acea casa nu este de fapt pensiune (unde ramoliti ca noi vin cu pretentia absurda sa doarma noaptea), ci loc de betii monstruoase pentru pustii plini de bani si de fite, cu masini smechere. O lectie buna pentru noi, un mare minus pentru o “doamna-gazda” care probabil isi propune sa mai aiba clienti la acea casa, fosta pensiune. Asa ca daca ajungeti in Ciunget si nu vreti sa aveti surpiza unei betii ad-hoc, cu injuraturi la foc automat si muzica pana in zori, intru-totul agreata de “gazda”, ocoliti casa familiei Calotescu (Valea Latoritei nr. 284), fosta pensiune “Floare de Colt”. Noi sigur nu ne vom mai opri acolo.

Cheile Oltetului
Ne-am despartit joi de Dan (promitand ca vom reveni in zona) si ne-am mutat cartierul general pe Cheile Oltetului, in comuna Polovragi din judetul Gorj, foarte aproape de granita cu Valcea. De la coada Lacului Petrimanu, vizitat de noi cu o zi in urma, se face un drum la stanga ce traverseaza Muntii Capatanii prin Curmatura Oltetului (1620 m) si ajunge exact in Cheile Oltetului. De la Petrimanu pana in Polovragi, eu estimez circa 30 km. Nestiind cum este drumul si nefiind pregatiti pentru o aventura offroad, am preferat sa mergem 140 km de la Ciunget, prin Ramnicu Valcea si de aici spre Targu Jiu, prin Horezu.

Dupa experienta din noaptea trecuta, am avut o mare surpriza placuta. Pensiunea Cheile Oltetului, construita acum vreo 3 ani, este asezata foarte aproape de intrarea in chei si de Pestera Polovragi, la doi pasi de Manastirea Polovragi. Pensiunea este de fapt un adevarat motel, cu 10 camere duble si 5 apartamente, evident toate avand grup sanitar propriu, cu restaurant, parcare, teren de tenis cu piciorul, locuri de joaca, foisor cu gratar etc. Camerele sunt mari, cu balcon, au tot confortul necesar, iar curatenia este la ea acasa. Cunoscandu-i pe proprietari, am sunat la pensiune chiar in ziua in care doream sa ajungem acolo, cu gandul ca vom avea norocul sa gasim camere libere. In prima noapte, am stat intr-o camera si doua apartamente (foarte spatioase), iar in a doua noapte (din cauza faptului ca a noastra camera fusese rezervata de alti turisti) a trebuit ca noi sa ne mutam impreuna cu Gigi si Petruta in marele lor apartament. Noi am stat in livingul gigant. Pretul este de 100 RON/noapte camera si 180 apartamentul. Va recomandam cu caldura Pensiunea Cheile Oltetului, este locul unde de acum incolo vom merge ori de cate ori trecem prin zona. Singura mentiune: daca vreti sa popositi pe acolo, este bine sa faceti rezervare din timp. De obicei este plin, deoarece este cea mai buna pensiune din zona si cred ca singura de acest gen. O gasiti la http://www.cheile-oltetului.ro/.

Intrucat noi mai aveam destula mancare la noi, am rugat gazdele sa ne permita sa folosim foisorul, unde am mancat de fiecare data si unde vineri seara am prestat gratarul de ramas bun. Seara domnea o liniste deplina, desi pensiunea era plina ochi, noi 6 fiind de departe cel mai galagios grup.

Vineri pe la pranz am plecat la plimbare pe Cheile Oltetului, unele dintre cele mai salbatice din cate am vazut. Desi sunt strajuite de un drum forestier pe toata lungimea lor (cel despre care va spuneam ca ajunge la Lacul Petrimanu), fagasul taiat de apa Oltetului este de-a dreptul impresionant: ingust si adanc (de sus de pe drum, abia se zarea apa). Pentru cei temerari (asa ca finii nosti, Radu si Catalina), o plimbare pe jos, prin apa, cred ca ar oferi numeroase satisfactii.
Noi ne-am lasat prafuiti de numeroasele masini care mergeau pe drumul forestier, mai ales pana la intrarea in Pestera Polovragi. Pestera este relativ lunga, de circa 10 km, din care vizitabili (si electrificati) sunt primii 800 de metri, si este inca in curs de descoperire. Salile sunt mari, galeriile dintre sali sunt largi, se merge ca pe bulevard. Probabil mult mai interesante sunt portiunile de dupa sectorul unde publicul are acces. Ghidul a cam tras de noi sa ne grabim, semnul unei pesteri comerciale, unde turistii veneau in numar mare cu masinile pana in gura pesterii. Dupa Meziad si Vartop, Polovragi nu avea nici o sansa sa ne impresioneze prea mult.

Insa privelistea oferita de Cheile Oltetului a facut ca excursia sa merite. Ajunsi la un pod agatat la circa 50 de metri deasupra apei, intr-o zona unde muntele nu mai strangea asa tare apa Oltetului, am zarit niste scari metalice pe care se putea cobori la apa. Toti (in afara de mine, care am ramas sus pe pod sa filmez) au coborat la apa si s-au balacit - unii mai putin (doar cu picioarele) iar altii (Gigi si Petruta) au facut o baie buna in apa limpede a Oltetului. De mentionat ca in peisajul salbatic al Cheilor Oltetului s-au realizat filmarile pentru legendarele filme “Nemuritorii” si “Drumul Oaselor”. Nici nu este greu de inteles de ce au ales aceste locuri. Dupa baia buna (despre care Gigi spune ca a fost unul dintre cele mai frumoase momente ale concediului), am continuat sa mergem pana la iesirea din chei si ne-am oprit in dreptul unei case, unde se deschidea o perspectiva ampla asupra zonei si de unde se vedeau in zare muntii in care Oltetul isi avea izvoarele. Ne-am intors spre pensiune, admirand dantelarii de poveste in stancile calcaroase in care fusese taiat drumul forestier si care se aplecau amenintator deasupra noastra. Sa nu uitam ca la intoarcere, aproape de pensiune, chiar pe marginea drumului, echipa de culegatori Gigi si Petruta s-a intrecut pe sine in culesul de mure. Dupa ce au mancat la fata locului, apoi seara in foisorul de la pensiune, tot le-au ramas suficiente mure incat sa umple o sticla de 2 litri peste care au pus zahar, pregatind astfel viitoarea “murata” din care abia astept sa gust. Cred ca Petruta a fost in elementul ei in tot acest concediu, tinand cont de cantitatea imensa de fructe de padure pe care a gasit-o si, evident, a mancat-o. Asa cum v-am spus, vineri seara am facut un gratar pe cinste, maestrul focului fiind Eugen si arma lui fermecata, aruncatorul de lichid de aprins gratarul.

Zona de nord Olteniei (judetele Valcea si Gorj) este plina de manastiri (pornind de la celebra Cozia, apoi Turnu si Stanisoara, in imediata apropiere de prima, pe drumul care urca la Vf. Cozia; Frasinei langa Muereasca; apoi, dincolo de Ramnic, Schitul Surpatele, Manastirea Dintr-un Lemn, Bistrita, Arnota, Horezu, Polovragi; Lainici si Locuri Rele – in Defileul Jiului; schiturile Patrunsa si Pahomie), pesteri (Polovragi si Muierii, ultima foarte interesanta din cate am inteles), chei (Bistrita, Oltetului, Costestilor, Galbenului, Gilortului si celebrul Sohodol, de dincolo de Targu Jiu), statiunea Ranca – acces imediat spre Vf. Papusa (2136 m), precum si spre Muntii Parang. Sa nu uitam Parcul Natural Buila-Vanturarita, precum si varfurile de pe creasta Muntilor Capatanii, de peste 2100 m, sau cele de peste 2300-2400 m din Parang (culminand cu Parangu Mare de 2519 m) ce strajuiesc frumoasele lacuri de mare inaltime de aici. Si toate astea la o sumara trecere in revista.

Sambata ne-am luat ramas bun de la gazdele noastre si am plecat spre Bucuresti cu totii. Ne-am oprit la Horezu, la atelierele artizanale cu renumita ceramica de aici, asezate pe marginea drumului, la iesirea din comuna, spre Ramnicu Valcea. De aici, Ileana si Eugen si-au cumparat obiecte din ceramica aduse de comerciantii valceni din toate colturile tarii, numai ceramica de Horezu nu. Noi, impreuna cu Gigi si Petruta, ne-am oprit si la Bistrita, unde am vizitat manastirea cu aceasi nume, care adaposteste moastele Sf. Grigorie Decapolitul, apoi am coborat la apa Bistritei pentru a vedea sectorul de chei, mult mai scurt si mai putin impresionant decat Oltetul. De mentionat ca, mergand pe chei, am gasit gura unei pesteri (numita a Ursilor) la 100 de metri in urcare, de la drum. Aceasta in afara celebrei pesteri (a Liliecilor), din custodia manastirii, unde sunt construite in interior o biserica si un altar. Gigi si Petruta nu au ratat o ultima ocazie de a se imbaia, de data aceasta in apa rece a Bistritei. Ultima oprire am facut-o in Ramnicu Valcea, pe malul lacului de acumulare de pe Olt, din norul orasului, pentru ca ni se facuse foame si mai aveam inca ceva mancare la noi, de la gratarul de vineri seara. Aici am gasit numerosi valceni, iesiti la iarba verde cu familiile si prietenii, insa si multa, foarte multa mizerie. Pacat de acel loc, ca de altfel, de multe altele din aceasta tara. Dupa o scurta vizita la bunica mea, in Ramnicu valcea, am plecat si noi, spre Bucuresti, ultimii. Am ajuns seara tarziu, ne-am carat bagajele de la masina (am facut 4 drumuri) si ne-am culcat obositi, insa cu multe amintiri frumoase.


Vom incerca sa ne programam concediile din anii viitori la jumatatea lunii iulie, in speranta ca va ploua mai putin. Pana atunci insa, ne gandim deja din nou la Apuseni si speram, cu prima ocazie, ca vom ajunge si la Cheile Rametului (traseu nefinalizat de noi in 2001). Iar in Oltenia, Muntii Capatanii si Parang cred ca au pentru noi o multime de surprize. Pana la urmatoarea excursie, va dorim toate cele bune.