Transalpina (2008-2012)

PEISAJE DIN VALCEA MONTANA (iunie 2008)


Vineri 20 iunie, am plecat din Piata Victoriei in jur de ora 18. Radu cu Foresterul, insa fara Catalina (care era plecata din tara), Amalia cu Gil si noi. Ne-a luat mai mult de o ora sa iesim din Bucuresti spre autostrada catre Pitesti. Apoi, din cauza grandioasei pasarele care se construieste la iesirea din Pitesti spre Ramnicu Valcea, vinerea seara se formeaza cozi imense pe ultimii kilometri ai autostrazii, adica pe portiunea ce coincide cu centura Pitestiului. Toate masinile care circula pe autostrada pe doua benzi se bulucesc sa se strecoare pe "banda amenajata" de pe langa strada pe mijlocul careia se construieste pasarela. Cam cum s-a intamplat pe DN1 cand au construit pasarelele la intrarea in centrele comerciale. Cred ca nebunia va mai dura vreun an sau doi. Cand am mai fost alta data spre Valcea, am stat mai mult de o ora la coada. Asa ca, de data aceasta, dupa ce am asteptat vreo 20 de minute, in care am avansat cateva zeci de metri, am virat la dreapta chiar la iesirea de pe autostrada, am ocolit prin Budeasa si am iesit in drumul care leaga Pitestiul de Curtea de Arges, intre localitatile Merisani si Manicesti. Ajunsi apoi in Curtea de Arges, am cotit la stanga, spre Ramnicu Valcea. Am avut ceva emotii, deoarece la iesirea din oras era ditamai indicatorul care spunea ca drumul este inchis, motiv pentru care Gil a sunat la politia din Arges sa verifice. Drumul fusese intr-adevar inchis la un moment dat, pentru refacerea unei portiuni de drum, probabil cazuta, pe un deal, intr-o serpentina. Insa argesenii gospodari nu au mai scos indicatoarele de drum inchis dupa ce au rezolvat problema. Trecem in viteza pe centura Ramnicului, apoi prin Calimanesti-Cozia si ajungem la Brezoi. Aici alimentam Animaluztu' Taz (adica Foresterul), apoi cotim la stanga, imediat dupa benzinarie, chiar la confluenta Lotrului cu Oltul, luand-o pe drumul spre Voineasa. Mergem pe malul Lotrului, urcam pe impunatorul baraj Bradisor, luminat feeric pe timp de noapte si, cu cativa kilometri inainte de Voineasa, imediat dupa ce trecem podul pe deasupra Latoritei, care se varsa in acea zona in Lotru, cotim la stanga, spre Ciunget. Parcurgem rapid cei circa 7 km pana in sat, iar la confluenta Latoritei cu Rudareasa, noi o luam la dreapta si incepem sa urcam prin sat, pe malul acesteia din urma. Drumul asfaltat se termina si incepe cel de pamant, refacut recent. Urcand spre Vf. Vanata (1467 m), ajungem la un moment dat la o bifurcatie, unde cotim la stanga, in dreapta fiind un drum de legatura spre "Strategic" - despre care o sa va povestesc mai tarziu. Privind in stanga, jos, la cateva sute de metri sub noi, se vad luminitele din Ciunget.

Ajungem in jur de 11:30 sus, la Pensiunea Luminita, unde ne intampina gazdele noastre si cei 3 caini, mari si galagiosi, insa cuminti. Pensiunea se afla cocotata undeva intre 1150 m inaltime, dupa cum arata altimetrul lui Radu, si 1250 m, dupa cum afirma gazdele. Camerele noaste sunt la etaj, fix deasupra salii de mese de la parter, doua din ele cu vedere spre curte si, dincolo de ea, spre Ciunget. Privelistea este exceptionala, atat catre Valea Latoritei cat si spre "marea" de dealuri si munti din jurul nostru. Camere cu 2 paturi, unul dublu si unul de o singura persoana, in fiecare camera. O singura baie pe etaj, deservind doar cele 3 camere unde stateam noi. Si, la nevoie, pe cei care mancau in sala de mese de la parter. Mobilier de lemn si stil rustic in toata pensiunea. Casa mai are un corp unde mai exista alte doua camere, cu cate un pat dublu si cu baie proprie, si inca doua camere, similare, in curs de finalizare. La mansarda sunt 3 paturi de 2 persoane si 3 paturi de o persoana si o baie. Initial am crezut ca numele pensiunii provine de la luminitele releului de pe varf si ale pensiunii, care se vad noaptea de jos, din Ciunget, sus pe deal. De fapt, Luminita este numele gazdei, care insa a lipsit in acel weekend de la pensiune. I-au tinut locul cu succes sotul, Dl. George, si D-na Maria (sper sa-i fi retinut bine numele) care ne-a dat de mancare, impreuna cu fata dansei. Ii gasiti pe toti la www.pensiunemunte.ro. Per total, prima impresie lasata a fost grozava.
La cina, ne asteptau mamaliga cu branza si smantana si apoi un pastrav delicios. Tuica din partea casei. Trecem apoi pe vin, adus de Gil si Amalia "de la Moldova". Dupa masa, urcam in camere si mai zabovim pe balcon, minunandu-ne de priveliste si confundand siluetele intunecoase ale muntilor din departare cu norii. In timp ce mancam, a si plouat un pic. Ca de, eram la munte doar.


Sambata dimineata, ne trezim la 8:00 si luam micul dejun la 8:30. Ne lungim un pic cu masa, apoi ne pregatim rucsacii de drum. Ne suim in Forester si o luam la deal, trecem pe langa turnul de apa al hidrocentralei Ciunget, apoi urcam panta accentuata a unui drum forestier, pana la releu, minunadu-ne de ce poate sa faca Animaluztu' Subaru. Facem niste poze la releu, insa plecam repede de acolo deoarece avem numai padure in jur si nu vedem nimic. Ne intoarcem putin la vale si, la o bifurcatie, parcam masina si o luam pe jos prin padure. Traseu marcat recent, cu bulina albastra, in directia varfurilor Fratosteanu Mic (1979 m) si Mare (2053 m). Era ora 11:40 cand am inceput sa urcam. La inceput , drumul este pitoresc, prin padurea de un verde proaspat, trecand pe langa niste fagi grosi si impozanti. Cotim la un moment dat spre dreapta si intram intr-o padure atat de deasa incat pe jos nu crestea aproape nimic. Este padurea de versantul nordic al culmii Paraginosu (circa 1800 m altitudine), celalalt, spre Latorita, fiind plin de stancarii. Din cauza zapezilor si a deselor furtuni, "poteca" este plina de arbori cazuti. Foarte multi copaci, pe care trebuia sa ii ocolesti, sa-i sari, sau sa te strecori pe sub ei. Acest lucru nu ne-a permis sa avem un ritm constant de mers. Dupa circa 1,5 ore de mers prin padure, timp in care in jur nu vezi decat trunchiuri de copaci si nimic din peisaj nu ne vesteste ca padurea s-ar apropia de final, incepem sa urcam pieptis. Dupa o portiune sanatoasa de urcus, in care betele noastre de trekking si-au demonstrat utilitatea, ajungem la capatul padurii. Iesim intr-o poiana larga in mijlocul careia era un adapost parasit si un mic lac, acoperit de vegetatie. Dupa harta ne dam seama ca am ajuns la Stana din Groapa. In fata noastra, apar pentru prima data cele doua varfuri semete, Fratostenii. Insa stupoare, marcajul se termina. Gil pleaca in cautarea semnelor insa fara succes. Intre timp, o vulpe apare la 5 metri de locul unde ne opriseram sa admiram peisajul. Dupa ce ne-a privit cateva secunde, s-a intors fulgerator in padure. Gil gaseste o poteca, in padure, in directia de mers spre cele doua varfuri. Noi, respectand una din regulile mersului pe munte, care spune sa nu mergi pe trasee nemarcate, hotaram sa ne intoarcem (dupa ce mergem cam 5 minute prin padure, pe poteca nemarcata), spre marea suparare si dezamagire a lui Radu, care isi dorea sa ajungem cu totii pana la capat, adica cel putin pe Fratosteanu Mic. Poate si faptul ca niste nori de ploaie amenintatori erau prin preajma, poate si pentru ca eram deja osteniti dupa lungul drum prin padurea greu accesibila, sau ca, spre marea mea rusine, nu reusisem sa citesc si sa inteleg harta si sa vad ca intr-adevar, de unde nu mai era marcata, poteca mergea drept spre varfuri. Asta in ciuda eforturilor lui Radu de a-mi "povesti" traseul si de a ne convinge ca nu avem cum sa ne ratacim atat timp cat tinem drumul drept. Facem niste poze, mancam niste dulciuri si apoi facem cale intoarsa. La un moment dat, prin padure, furati de peisaj, pierdem marcajul de pe copaci (daca nu erai atent, intreaga padure parea o imensa poteca, drumul parand a fi pe oriunde) si coboram in panta lina, fara sa ne dam seama, vreo cateva zeci de metri, pe care trebuie sa le urcam apoi, pieptis, pana reintalnim marcajul. Radu, trist si tacut pe motiv ca ne-am intors din drum exact cand acesta devenea mai frumos, o mai lua uneori inainte, chipurile sa faca fotografii. Ajungem cam obositi la Forester care ne duce repejor inapoi jos. Facem un popas la turnul de apa, in apropierea caruia Gil si fetele manaca pe saturate din niste tufe de fragi. Radu se catara, ca de fiecare data cand suntem in zona, pe turnul de apa, de unde face fotografii, iar eu ma bucur de priveliste si filmez de zor. Liniste, aer curat, soare, verde de jur-imprejur, multe flori, albine si gargarite. Daca nu ne era foame, am fi tot stat acolo. Ajunsi la pensiune, dupa ce bem pe nerasuflate o bere rece (de la camara) si facem cate un dus racoritor, coboram in foisorul din curte si mancam cu totii cate o ciorba buna, de fasole cu ciolan, cu ceapa, asa cum nu mai mancaseram de mult. Asteptam apoi felul doi, carne si carnati la gratar, cu garnitura de piure.

Timp suficient sa "citesc" harta zonei, lucru pe care nu am reusit sa-l fac in cei cativa ani de cand venim pe aceste meleaguri. Vorbim despre Muntii Latoritei, invecinati spre nord cu cei ai Lotrului si spre sud cu cei ai Capatanii. Cu totii fac parte din grupa Parangului, situati intre valea Oltului si cea a Jiului. De la est la vest, zona este strabatuta de drumul care leaga Brezoiul de Petrosani, trecand prin Voineasa si Obarsia Lotrului. De la nord la sud, paralel cu vaile pomenite mai inainte, intre ele, este drumul care, plecand de la Sebes spre sud, prin Sugag, intre Obarsia Lotrului si pana in apropierea de statiunea gorjana de schi, Ranca, poarta numele de Transalpina. Din Ranca, se coboara apoi pana in Novaci, si apoi in Bengesti, pe drumul care leaga Ramnicu Valcea de Targu Jiu. In zona, mai exista un drum deosebit de pitoresc, denumit "Strategicul", oarecum paralel cu drumul dintre Voineasa si Obarsia Lotrului, mai la sud de acesta. Pleaca din locul situat intre Gurii Latoritei (confluenta Latoritei cu Lotrul) si Valea Macesului, inainte de Voineasa, suie repede pe creasta dealurilor ce despart Ciungetul de Voineasa, apoi strabate golul alpin la mare inaltime, pe sub varfuri de aproape 2000 m, intalnindu-se in final cu Transalpina, la circa 1900 m altitudine. Se pare ca a fost construit in al doilea razboi mondial, acum fiind un drum forestier destul de greu accesibil autoturismelor. Acum vreo 2 ani, noi am urcat din Ciunget pe valea Rudaresei si am iesit in Strategic, pe care am mers putin, tot cu Foresterul, insa la un moment dat a trebuit sa ne oprim in fata unor santuri, de circa un metru adancime, din mijlocul drumului. Privelistea este greu de descris in cuvinte. Strategicul este de fapt coloana vertebrala a muntilor Latoritei. Intre acesta si Valea Latoritei se afla, printre altele, si cele doua varfuri spre care ne indreptaseram noi in acea zi, Fratosteanu Mic si Mare. Tot in zona, se afla vestita amenajare hidroenergetica, cea mai complexa din tara, care deserveste hidrocentrala Ciunget, cu cea mai mare putere instalata, dupa Portile de Fier. S-au construit patru lacuri de acumulare care capteaza apele din zona si le trimite, prin cadere libera (din lacul Galbenu) sau prin pompare prin conducte imense ingropate in munte (din lacurile Balindru, Petrimanu, Jidoaia), pana in lacul de acumulare Vidra. De aici, in cadere libera, apa ajunge in hidrocentrala subterana din Ciunget. De-a lungul anilor, noi am vizitat hidrocentrala, cele 5 lacuri, statiile de pompare, precum si frumoasele zone prin care trec drumurile spre acestea. Intr-una din calatoriile in zona, in anii trecuti, am fost cu masina pana la lacul Galbenu, apoi pe jos prin padure in directia Lacului Muntinu, situat la poalele Transalpinei, dupa intalnirea acesteia cu Strategicul. Nu am ajuns pana la Muntinu, deoarece cautam cascada Moara Dracilor, pe care a gasit-o intr-un final Dan, ghidul si gazda noastra in zona de-a lungul anilor. In acea zi, in timp ce noi cautam drumul, nemarcat, Dan s-a indepartat de noi pe nesimtite si a lipsit peste o ora, timp in care noi l-am cautat, strigat si fluierat, apoi l-am asteptat la masina. Dan gasise drumul spre cascada, ajunsese pana la aceasta, apoi se intorsese in fuga sa ne ia si pe noi. A ajuns din nou la cascada, de aceasta data cu Radu si Catalina, eu oprindu-ma la jumatatea distantei, din cauza unei coborari abrupte, pe o stanca, spre firul apei Latoritei "de Sus". Dincolo de cascada mai exista doua lacuri, Violeta si Iezerul Latoritei, intre Latorita de Sus si cea de Mijloc (Muntinu). Evident, nici Cami nu a mai continuat drumul, intorcandu-ne agale la Galbenu unde i-am asteptat pe ceilalti. La coada lacului Petrimanu, un drum urca spre sud (spre stanga venind dinspre Ciunget) prin Curmatura Oltetului (1620 m) si coboara apoi pe valea raului Oltet, prin frumoasele chei ale acestuia, finalizandu-se la Pestera Polovragi. Sunt tinuturi foarte pitoresti si mi-ar lua foarte mult sa povestesc despre toate. Intreaga zona este salbatica, cu trasee slab sau deloc marcate, cu munti stancosi care depasesc in unele locuri 2000 de metri. Cascadele naturale sau construite de om sunt la ordinea zilei. Fiind mai departe de orase si avand drumuri forestiere mai greu practicabile, intreaga zona a muntilor Latoritei este deocamdata saraca in turisti. Acestia prefera drumurile bune si apropierea de civilizatie. Ii vom gasi cel mult in Voineasa, Ciunget si Obarsia Lotrului, pe malurile raurilor, la un gratar.

Dupa masa, Gil si Amalia au atipit un pic, iar noi impreuna si Radu am coborat vreo 50 de metri de la pensiune, ne-am asezat si am stat de vorba, admirand de la inaltime frumoasa vale a Latoritei. Locuri si momente in care simti cum ti se incarca bateriile. Cand se trezesc Gil si Amalia, ne suim in masina si coboram in sat, unde ne intalnim cu Dan. Dupa ce vizitam hidrocentrala, impresionanta constructie sapata sub munte, zabovim la o bere, in fata blocului din "campusul" Hidroelectrica unde locuieste Dan. Fiind tarziu iar noi resimtiand oboseala, ii multumim lui Dan pentru ospitalitate si urcam inapoi la pensiune. Mai bem niste vin pe balcon, apoi mergem la culcare.


Duminica dimineata, dupa micul dejun, multumim pentru gazduire si amabilitate si promitem gazdelor ca vom reveni ori de cate ori ajungem in zona si, mai mult decat atat, vom recomanda pensiunea tuturor celor interesati de a petrece cateva zile intr-o zona mirifica, departe de zgomotul lumii. Gazdele ne-au promis ca atunci cand pensiunea nu este ocupata de un singur grup, adica atunci cand sunt mai multe familii, se pastreaza linistea si nici o familie nu o deranjeaza pe cealalta. Cu alte cuvinte, nu se dau muzicile la maxim si nu se fac petreceri pana in zori. Promitem sa revenim pentru a verifica asta. Pensiunea a meritat toti banii (80 RON camera pt. 2 persoane si 100 pentru 3 - cele in care am stat noi; 120 RON camerele cu baie proprie; si in jur de 44 RON/persoana un mic dejun si o masa principala), fiind cea mai buna alegere din zona. Ne bucuram ca, dupa ceva cautari prin imprejurimi, am gasit o pensiune unde sa ne simtim bine.

Coboram in sat, trecem prin Voineasa, unde ne despartim de Lotru pe care il vom regasi in lacul Vidra. Curand ajungem dincolo de Obarsia Lotrului, la panoul care anunta celebrul drum DN67C, in portiunea lui nordica, la dreapta, spre Sugag-Sebes. Peste putin timp, ne despartim de DN7A, care continua spre Petrosani si cotim la stanga, pe portiunea sudica a lui DN67C, pe malul Lotrului. Un panou ne anunta ca drumul spre Novaci este inchis. Asta din cauza unui pod rupt (reparat intre timp) la cativa kilometri dincolo de panou. Si, bineinteles, din cauza dificultatii drumului, numit in aceasta portiune Transalpina, asa cum va spuneam. Trecem Lotrul peste podul de care vorbeam adineauri, lasand in dreapta drumul care urca pe marginea Lotrului spre lacurile Calcescu (1940 m), Iezer, Zanoaga si alte numeroase lacuri si varfuri din masivul Parang. De dragul vremurilor bune, cand am trecut cu Foresterul prin apa, in anul in care podul era in contructie, de data aceasta, Radu a trecut tot prin rau, desi podul in acest moment este practicabil. Dupa pod incepem urcarea in serpentine prin padure, pe Muntele Stefan. Este a doua oara pentru noi cand mergem pe Transalpina, a treia pentru Radu si prima pentru Gil si Amalia. Cand am mers pentru prima data cu totii, am fost mai stresati. Foresterul era nou, Radu era la primul drum mai serios cu el, iar noua nu ne venea sa credem pe ce inaltimi ajunseseram. De data aceasta, cu totii am fost mai relaxati, noi stiind drumul si bucurandu-ne mai mult de fiecare priveliste pe care o revedeam, Radu fiind mult mai sigur pe el si pe Animalutz, care s-a comportat admirabil, printre bolovanii care se iteau adesea in mijlocul drumului. Ajungem repede in golul alpin. In dreapta, spre sud-vest, vedem in toata splendoarea lor culmile inca inzapezite pe alocuri ale Parangului iar in dreapta, spre nord-est avem Muntii Latoritei. Ne intalnim cu Strategicul care ne vine din stanga si pe care il urmarim fascinati cu privirea kilometri buni, serpuind spre est, asemenea unei ate, prin golul alpin, pe sub varfurile Stefan (2051 m), Bora (2055 m) etc. Ajungem in scurt timp deasupra lacurilor Muntinu, unul mai mic si altul putin mai mare. La cativa metri sub noi, portiuni inguste, insa groase, de zapada. Nu ne mai saturam privind zarile. In opinia mea, este unul dintre cele mai frumoase peisaje din Romania. Bonusul excursiei pe Transalpina: o superba herghelie de cai, care alergau liberi jucandu-se pe platoul de sub Varful Carbunele II (2163 m), goniti din spate de proprietari care brazdau culmile intr-o Lada Niva (aceasta mergea pe oriunde, numai pe drum nu). Trecem pe sub Vf. Muntinu (2113 m), apoi facem o curba la 180 de grade la dreapta, si ne intaorcem spre vest. Se deschide in fata noastra, mai la sud, Pasul Urdele (2160 m), cel mai grandios (dupa parerea mea) pas de mare altitudine din Romania. Coboram cateva zeci de metri, pana sub Varful Carbunele I (2172 m), si trecem pe langa o cascada a carei apa va da nastere Latoritei de Jos. Drumul coteste usor spre stanga, indreptandu-ne din nou spre sud-est. Incepem sa urcam in serpentine spre cel mai inalt punct al excursiei noastre. Foresterul trage tare pe pantele accentuate ale drumului pietros si trecem cu bine pasul pe sub Varful Urdele (2228 m). De sus, avem in dreapta privelistea impunatorului masiv Iezer, cu cele doua varfuri semete, Iezer (2157) si Mohoru (2336 m). Privim si simtim cum ni se taie respiratia. In fata noastra se deschide un platou larg, Coastra Papusa (2069 m) de pe care admiram pentru ultima oara, in stanga, Muntii Latoritei. Este momentul in care iesim din judetul Valcea si intram in Gorj. Trecem pe sub varful Papusa (2136 m), pe care tot zic ca-l voi urca intr-o zi. In fata, undeva mult mai jos, se vede statiunea Ranca. Drumul ne duce pe malul plin de zapada (suntem aproape in iulie!) al unui mic lac unde ne oprim cateva minute, considerand Transalpina incheiata.

Incepem apoi sa coboram spre statiunea Ranca, unde se construieste intr-un ritm nebun, drept pentru care drumul, care acum cativa ani era asfaltat, este aproape distrus. Sunt asa de multe vile si asa de apropiate intre ele, incat nici macar garduri nu se fac. Dupa iesirea din Ranca (asezata la poalele muntelui Cornesu Mare, 1696 m), unde ne-am oprit sa bem o cafea, coboram spre Novaci, tot pe serpentine, insa de aceasta data pe asfalt, iesim in drumul national si cotim stanga spre Ramnicu Valcea, pana unde mai avem vreo 80 km. Suficienti pentru a admira in voie, in stanga, siluetele muntilor Parang (cu al sau varf Parangu Mare de 2519 m), apoi pe cele ale muntilor Capatanii (cu al sau parc national Buila-Vanturarita si varf Micaia - 2170m), dincolo de care (la o aruncatura de bat) curge Latorita. Treceam prin dreptul drumurilor care urca spre stanga catre pesterile Muierilor si Polovragi, cheile Galbenului, Oltetului, Bistritei, Costestilor, renumitele manastiri Horezu, Bistrita, Arnota, Patrunsa, iar pe dreapta spre Maldaresti (unde sunt vestitele cule) si Manastirea Dintr-un Lemn. Dupa ce trecem de Ramnicu Valcea, decidem sa o luam direct prin Pitesti si, asa cum ne asteptam, stam la coada de doua ori: la Dedulesti, in zona bine-cunoscutelor restaurante cu mititei, unde se construieste, si la intrarea in Pitesti, in zona celebrei pasarele de care va povesteam la inceput. Ajungem in Bucuresti pe aceeasi canicula pe care plecaseram, dupa ce cu cateva ore mai inainte stateam la cativa metri de zapada.
Data viitoare cand revenim in zona, musai sa mergem in Parang, sa vedem macar Lacul Calcescu.




TRANSALPINA ASFALTATA (octombrie 2011)


Bucuresti, 11 octombrie 2011


__________

In primul weekend din octombrie 2011, am fost din nou pe Transalpina, de aceasta data impreuna cu noi parteneri de calatorie - Oli (varul meu) si Dana (prietena lui). Am iesit din Bucuresti prin Chitila, apoi pe centura de nord-vest a capitalei (relativ buna) si am intrat pe autostrada spre Pitesti. Dupa o scurta oprire la Ramnicu Valcea, la bunica mea, am continuat spre Targu Jiu pana cand, la un moment dat, luandu-ne dupa un indicator, am cotit la dreapta pe una dintre cele vreo trei variante de drum spre Novaci. Nu a fost cea mai buna, caci pana in Novaci (in care am ajuns venind din dreapta, dinspre est), drumul a fost destul de prost. De la Novaci am inceput urcarea spre Ranca, pe noul drum, largit si asfaltat. Am regasit statiunea si mai plina de vile si pensiuni decat o stiam de acum cativa ani. Inca se construieste mult, dupa acelasi stil "inghesuit" - case ingramadite, la cativa metri una de alta, fara spatii verzi si cu locuri de parcare meschine, improvizate. Am traversat relativ repede vestita statiune de schi, situata destul de sus, la circa 1.600 de metri altitudine, devenita si mai celebra acum, dupa asfaltarea Transalpinei - drumul care o face mai accesibila pentru turistii din jumatatea de nord a tarii. Este prima data cand parcurgem traseul dinspre sud (Ranca) spre nord (Obarsia Lotrului) dar si prima data cand nu mergem cu o masina offroad, ci cu Skoda noastra.

Dupa ce trecem de ultimele vile din Ranca, incepem sa urcam serpentinele stranse spre platoul de pe care se ridica Varful Papusa. Parcam masina pe un drum lateral de pamant, aproape de crucea de la baza traseului spre varf. Ne luam aparatele de fotografiat, cate o geaca de vant si jumatate de sticla de apa si pornim de-a dreptul spre varful care se ridica semet deasupra noastra, fara sa mai avem rabdare sa cautam poteca - daca exista vreuna. Dupa vreo 30 de minute, ajungem pe varful de peste 2.000 de metri inaltime, putin obositi de efortul urcusului continuu, insa bucurosi de realizare. Vremea este superba si vedem pana departe de jur-imprejurul nostru. Admiram cu nesat superbul peisaj. Dinspre nord, niste turisti ajung pe Papusa intr-un 4x4. Probabil asta inteleg ei prin satisfactia de a cuceri un varf. Coboram cu grija, apoi pornim din nou cu masina pe nou-asfaltata Transalpina, soseaua care rivalizeaza de la egal la egal cu Transfagarasanul. Urcam pe serpentine pana in Pasul Urdele, la circa 2.200 de metri altitudine, coboram apoi putin si ne bucuram de larga deschidere dintre Pasul Urdele si Pasul Muntinu. Multe masini (banuiesc ca in vara a fost si mai plin) pe un drum pe care, cu cativa ani in urma, in cele doua dati cand l-am strabatut, abia daca intalneai una-doua autoturisme. Pe atunci neasfaltata, Transalpina reprezenta o proba destul de interesanta chiar si pentru masinile offroad. Ultima portiune de urcare este inainte de Pasul Muntinu. Aici inca se lucreaza (chiar si sambata), asa ca masinile ce vin din sensuri diferite trec alternativ, ghidate de niste lucratori. Dincolo de pas, oprim masina pe stanga, in "parcarea" improvizata la marginea unui platou imens. Pe langa zecile de masini cu turisti, cativa intreprinzatori vindeau pe capota masinii sau pe mese pliante miere, vin si alte delicatese la mare cautare pe munte. Acesta este locul pana unde vin cei mai multi turisti care se cazeaza in Ranca, de aici acestia facand cale intoarsa. Traversam soseaua si ne oprim pe ingusta fasie de pamant de pe marginea ei, spre nord, de unde privim mirati in jos contururile celor doua lacuri Muntinu, care se itesc chiar sub noi, de aceasta data fara pic de apa in ele, din cauza secetei. Pornim din nou si ajungem in scurt timp la intersectia Transalpinei cu capatul vestic al Strategicului, drumul de culme care merge spre est, o scurtatura spre Voineasa, paralel cu Valea Latoritei (la sud) si, la nord, soseaua ce leaga Petrosani de Brezoi, trecand prin Obarsia Lotrului si Voineasa. Strategicul este drum de pamant, deci inaccesibil celor mai multe dintre autoturismele care se plimba acum in voie pe asfaltul proaspat turnat al Transalpinei. Privim cu admiratie linia subtire a Strategicului care se pierde usor in zare. Ne promitem unii altora ca data viitoare vom merge pe el, macar o portiune, pe jos sau pe bicicleta. Incepem sa coboram serpentinele impadurite spre Obarsia Lotrului, nu fara sa observam o "stana" improvizata destul de comercial pe marginea drumului (cu mese si scaune) care promite turistilor produse autentice. Trecem podul peste Lotru si ne amintim de anii trecuti cand traversam prin apa albia raului cu Foresterul lui Radu (finul nostru). De la Obarsia Lotrului, dupa ce mergem putin spre dreapta pe drumul 7A (Brezoi-Petrosani), contiuam inca vreo 25 km spre nord, pe acelasi drum 67C pe care veniseram de la Novaci. Si aici, cu unele exceptii (mai ales in apropierea podurilor), soseaua este nou asfaltata. La scurt timp dupa ce drumul trece prin mijlocul unei cariere de piatra, traversam barajul care strajuieste spre nord lacul de acumulare Oasa. Admiram apa lacului in care se reflecta razele soarelui ce se pregatea sa apuna. Desi ne-am fi dorit sa ajungem la Manastirea Oasa (situata pe celalalt mal al lacului decat cel pe care veniseram si urma sa ne intoarcem), un nene care pazea barajul ne-a spus amabil ca cei 7 km de drum neasfaltat pana la manastire nu erau tocmai usor de strabatut. Intrucat era destul de tarziu si inca mai aveam cale lunga de strabatut in acea seara, am decis sa amanam vizitarea manastirii pentru urmatoarea excursie in zona. Ulterior am vazut cateva fotografii cu manastirea si m-am convins ca merita efortul de a strabate cei 14 km dus-intors. De la baraj, drumul 67C trece pe la Tau Bistra, iar apoi, in apropiere de Sugag, se bifurca: spre nord se ajunge la Sebes si Alba Iulia iar spre este se merge spre Saliste si Sibiu. Noi insa ne-am intors la Obarsia Lotrului si am luat-o spre stanga, spre est, in directia Voineasa.

Soseaua de la Obarsie la Voineasa, in marea parte pe serpentine, este plin de gropi. La vreo 12 km dupa ce trecem de Voineasa, facem dreapta chiar inainte de podul care trece peste Latorita, ale carei ape urmeaza sa se verse in Lotru cateva zeci de metri mai incolo. Urmam Valea Latoritei spre vest, in amonte, si dupa vreo 7 km ajungem in Ciunget, satul despre care am tot povestit si de care ne leaga atatea amintiri, situat la circa 600 de metri altitudine. Deja se intunecase cand am ajuns in sat. Urmam firul Rudaresei (afluent de stanga al Latoritei) si incepem sa urcam pe drumul neasfaltat circa 11-12 km pana la Pensiunea Luminita, gazda noastra constanta din ultimii ani, de fiecare data cand ajungem la Ciunget, unde ne simtim bine intotdeauna. Pe drumul pe care obisnuiam sa mergem fara probleme cu Matizul, Skoda atinge cateva pietre cu scutul metalic de sub motor.

Ajungem la pensiunea aflata la circa 1.200 de metri altitudine si suntem intampinati de gazdele noastre, de data aceasta Domnul Costica (tatal Doamnei Luminita) si Domnisoara Roxana (pe care o cunoastem din vizitele noastre anterioare). Si de noua generatie de catei, vajnici aparatori ai pensiunii. Ne luam in primire camerele: noi pe cea in care am stat intotdeauna cand am venit aici, iar Oli cu Dana pe cea vecina. Ambele, situate deasupra salii unde se serveste masa, au un balcon comun de pe care panorama spre sat si spre muntii din jur este absolut superba. La cina, mancam mamaliga cu branza si smantana, precum si pastrav. Si bem tuica fiarta si vin. Dupa ce stam putin pe balcon respirand aer curat si bucurandu-ne de liniste, mergem la culcare caci suntem obositi. Ca de fiecare data cand venim la Pensiunea Luminita, am dormit foarte bine.

Duminica, pe la 9 dimineata, cand noi coboram pentru micul dejun, Dana si Oli deja se intorc din drumetia matinala pe care o facusera pana la "castelul de apa", situat cu cateva sute de metri mai sus, spre varful „dealului” pe care ne aflam, inalt de circa 1.400 de metri. Am mancat micul dejun (bogat, diversificat si sanatos) in aer liber, in foisorul din curte, de unde privelistea crestelor muntilor mangaiate de soarele de dimineata si a firului argintiu al Latoritei este absolut incantatoare. Dupa micul dejun ne incalzim putin la soare pe prispa casei si facem fotografii la fluturi, albine si alte gaze atrase de frumoasele flori colorate din curtea gazdelor. Domnul Costica, cel care ne-a delectat pe parcursul intregii noastre sederi povestindu-ne interesante intamplari din viata sa, ne-a prezentat „aripa noua” a pensiunii, finalizata nu cu mult timp in urma, avand sase camere cu baie proprie. Apoi am plecat la plimbare si, dupa o pauza la castelul de apa, am continuat urcarea spre releul de pe varful dealului. Am incercat sa ajungem pe buza stancii unde se afla punctul de belvedere asupra Vaii Latoritei, cel pe care Dan ni-l aratase in primavara lui 2009. Din cauza vegetatiei, nu am mai indraznit sa mergem pana la punctul cel mai expus al muchiei pe care ne aflam, asa ca ne-am multumit sa aruncam o privire "partiala" spre haul de circa 800 de metri de sub noi. Insa am continuat sa mergem pe saua muntoasa, prin padurea deasa si intunecoasa, in directia varfurilor Fratosteanu, pe un drum folosit pentru exploatari forestiere, paralel oarecum cu traseul marcat care duce spre varfurile Fratosteanu. Ne-am oprit la o bifurcatie. Inutil sa mai spunem ca nu am intalnit pe nimeni in drumul nostru.

Dupa ce am platit cate 153 de lei de familie (90 de lei cazarea si 63 de lei pentru cele doua mese), am multumit si ne-am luat ramas bun de la gazde, cu promisiunea ca ne vom intoarce cat de curand. Am coborat in sat. De aici, ne-am abatut putin din drum si am mers pe Valea Latoritei, prin chei, in directia lacurilor Galbenu si Petrimanu. Ne-am oprit undeva pe la mijlocul cheilor pentru un ultim popas. Am plecat spre casa, mergand pe Valea Latoritei, apoi insotind Lotrul spre varsarea lui in Olt, dincolo de localitatea Brezoi, si urmand in cele din urma frumoasa vale a Oltului pana la Ramnicu Valcea. Cu doar cativa kilometri inainte de intrarea in Pitesti, soseaua trece peste o cale ferata, scoasa din uz. Acum cateva luni, trecerea la nivel cu calea ferata a fost "reparata", desi inainte se trecea foarte usor peste ea. Insa dupa "interventie", masinile trec foarte incet peste linia de cale ferata, in fiecare duminica formandu-se cozi de cativa kilometri in sensul de mers spre Pitesti, fara ca nimeni sa ia nicio masura.




MANASTIREA ARNOTA, PESTERA MUIERILOR SI, DIN NOU, TRANSALPINA (iulie 2012)


Bucuresti, 23 iulie 2012


__________

Duminica 15 iulie 2012, l-am incurajat pe nepotul meu (de 6 ani si jumatate) care a pedalat in cursa "Family" de 10 km (pe care a finalizat-0 cu succes), in cadrul Maratonului Vinului, desfasurat la Urlati. Cred ca a fost prima lui competitie sportiva adevarata. Reusita lui este cu atat mai mare cu cat invatase sa mearga pe bicicleta cu doua roti cu doar cateva zile inainte, animat de gandul ca va participa la acest maraton. Apoi, dupa-amiaza, ne-am odihnit putin pe Valea Doftanei, pe malul lacului de acumulare.


In weekendul ce tocmai s-a incheiat (20-22 iulie 2012), am fost din nou in nordul Olteniei. Impreuna cu doi dintre finii nostri. Ajunsi in zona cu cateva ore inaintea noastra, ei vizitasera deja manastirile Horezu si Bistrita. Ne-am plimbat putin pe scurtele insa "intensele" chei ale Bistritei, apoi am urcat pe langa cariera de piatra pana la Manastirea Arnota. Drumul de pamant de vreo 4-5 kilometri este foarte bun, manastirea este micuta si frumoasa, iar panorama de la inaltimea de circa 850 m este superba. Multa liniste si pace. Luam cina in tihna la restaurantul Pensiunii Cheile Oltetului, la cateva zeci de metri de Manastirea Polovragi. Drumul de 4-5 km dintre Polovragi si Baia de Fier, unde urma sa innoptam, este foarte bun, probabil reasfaltat recent. Ne cazam la Pensiunea Casa Noastra. Stam pana la miezul noptii in gradina din fata casei, la un pahar de vin, pe racoare (caci suntem la circa 500 m altitudine). A doua zi descoperim si restul gradinii, cu trambulina pentru copii si paturi pliante pentru plaja, cu livada si fantana. Camera a costat 90 lei pe noapte - pretul standard pentru camera cu baie proprie, desi cele doua camere ale noastre, din corpul vechi al casei, au avut doar o baie comuna. Lucrul acesta s-a compensat insa cu micul dejun, bogat si divers (10 lei de persoana). O cunoastem pe mama gazdei noastre, o femeie la vreo 70 de ani, care a crescut 9 copii. Am intrebat-o retoric daca i-a fost greu sa-i creasca si mi-a raspuns intelept "Am uitat toate greutatile". Dupa ce ne ne jucam putin de-a voleiul si baschetul, ne despartim de gazdele noastre, promitandu-le ca vom reveni.

Ne intoarcem in Polovragi si mergem cu masina pe Cheile Oltetului (restanta din seara trecuta). Scapam astfel rapid de multimea de oameni si masini de la intrarea in Pestera Polovragi. Ne oprim aproape de iesirea din chei, dupa primul pod, si coboram (doar unii dintre noi - mai precis unele, mai curajoase), cu ajutorul unui cablu si a unei scari metalice, pana la albia raului, aproape secat. Facem cale intoarsa la Baia de Fier, de unde mergem spre nord, pe Valea Galbenului, pe un drum nou ce ne duce pana la Pestera Muierilor (10 lei pentru adulti). Bine amenajata, 10 grade Celsius (o binefacere tinand cont de cele peste 30 de afara), avand formatiunile "clasice" dintr-o pestera de calcar (Domul, Mos Craciun, Orga etc.), plus schelete de urs de pestera si depozite de guano (clasice si ele). La trecerea dintr-o sala in alta, cateva pasaje mai joase, insa nimic dificil. Se viziteaza 900 de metri (in circa 50 minute) din cei 7 km de galerii, dispusi pe 5 niveluri. O pestera interesanta, usor accesibila publicului larg, indiferent de varsta.

De la Baia de Fier la Novaci drumul este din nou foarte bun. De aici ne suim pe deja celebra Transalpina (foarte tranzitata in weekend). Facem vreo trei popasuri (unul sub Varful Papusa, altul inainte de Pasul Urdele si ultimul deasupra lacurilor Muntinu - secate acum). Erau si cateva masini oprite, in drum, chiar in Pasul Urdele (cel mai inalt punct, de unde privelistea este extraordinara). Impresia mea este ca din vara trecuta si pana acum lucrarile nu au mai avansat vizibil (in continuare nu sunt parapeti si nici marcaje, drumul fiind oficial inchis circulatiei publice). Se lucreaza inca la consolidari de versanti. Ajunsi la Obarsia Lotrului, o luam la dreapta si avem surpriza sa constatam ca au asfaltat drumul pana la Vidra, insa de aici si pana la Voineasa soseaua a ramas, din pacate, plina de gropi.

Inainte de lasarea intunericului ajungem la Pensiuna Luminita din Ciunget - locul unde poposim, de vreo patru ani incoace, de fiecare data cand ajungem in zona si unde ne simtim ca acasa. Mai ales ca de aceasta data ne-am intalnit si minunatele gazde - familia Luminita si Gigi Florica, pe care nu-i mai vazuseram de ceva vreme. Asa ca, dupa cina delicioasa, am stat cu ei la povesti mult dupa miezul noptii (ceilalti oaspeti ai pensiunii se dusesera de ceva vreme la culcare), la un pahar de vin. Dimineata, cei mai harnici dintre noi au vazut rasaritul - soarele ridicandu-se din spatele muntilor ce capatasera o aureola rosiatica. Dupa micul dejun (un fel de brunch la care eu am baut, in acelasi timp cu cafeaua, afinata, gin si bere) si dupa o scurta urcare la "castelul de apa" de pe platoul de deasupra pensiunii, ne-am asezat cu totii la taclale, in foisorul din curte, profitand si de cele 24 de grade Celsius de afara. De la circa 1200 m inatime, privelistea muntilor, colinelor si vailor din jur este absolut incantatoare. Desi o admiram de patru ani, de fiecare data ne fascineaza. In jurul orei trei dupa-amiaza ne despartim de finii nostri care se intorc la Obarsia Lotrului, iar de aici continua cu partea a doua a Transalpinei, mergand spre nord (in directia Sebes), pe langa Lacul Oasa, pana la Sugag. Aici vor coti la dreapta, vor trece prin frumoasele sate Jina, Poiana Sibiului, Rod si vor ajunge in final la Sibiu. Dupa o scurta vizita in centru, se vor intoarce spre Rasinari unde vor innopta. Noi mai petrecem inca doua ore linistite alaturi de gazdele noastre, apoi vine momentul inevitabil cand trebuie sa ne intoarcem spre casa. Am platit 125 lei pentru cazare, cina si mic dejun (pentru doua persoane). Pana la Ramnicu Valcea facem doua ore (mers usor) iar apoi inca doua pana la intrarea in Bucuresti.