Ciunget si Cheile Latoritei (2003-2015)

Excursii in perioada 2003-2015


Dupa terminarea facultatii, Dan (colegul meu de clasa din liceu) s-a angajat la Hidroelectrica, mai exact la complexul energetic din jurul hidrocentralei Ciunget, satul de pe Valea Latoritei (rau ce separa muntii omonimi de cei ai Capatanii, din grupa Parang a Carpatilor Meridionali) aflat la circa 15 kilometri de Voineasa, in nordul muntos al judetului Valcea. La fel ca multi alti colegi de-ai lui care nu sunt de fel de prin partea locului, Dan locuieste la blocurile din „campusul” de langa hidrocentrala, foarte aproape de locul in care Latorita iese din frumoasele sale chei. De-a lungul anilor, Dan a fost de nenumatare ori gazda si ghidul nostru in zona. Pana prin 2005 il vizitam doar eu si Cami insa apoi, pe masura ce descopeream farmecul locului si talentul lui Dan de a prezenta oamenilor diverse lucruri (de la chestii ingineresti pana la minunatiile naturii), am mers acolo insotiti de numerosi prieteni, facand din Ciunget una din destinatiile de week-end preferate. Asa cum povesteam si in alte cronicute, se pare ca amenajarea hidroenergetica din zona Ciunget-Voineasa este cea mai complexa din tara, deservind hidrocentrala subterana din Ciunget. De-a lungul anilor, noi am vizitat hidrocentrala din inima muntelui (sub Vf. Vanata), cele 5 lacuri de acumulare, statiile de pompare, precum si frumoasele zone din jur. Din pacate, zona nu sta prea bine la capitolul marcaje turistice.

Nu mai stiu cand am fost la Ciunget prima data (probabil undeva prin 2003, dupa ce l-am cumparat pe Oaca – Matizul nostru greu incercat pe drumurile patriei) si nici ce obiective am vizitat in fiecare dintre excursii. Imi amintesc insa ca in prima noastra drumetie cu Dan ne-am intors in Voineasa de la Lacul Vidra urmand firul Lotrului pe drumul forestier care trece pe la lacul de acumulare Balindru si pe la cariera de mica (Colonia Cataracte). Drumul este foarte pitoresc si salbatic (inconjoara Vf. Manaileasa Mare, 1853 m, prin nordul acestuia), mai ales ca atunci cand l-am strabatut noi se cam lasa intunecul. Tot intr-una din excursii, in apropierea lacului Petrimanu, pe malul stang al Latoritei, am vazut un tractor care urca pe un drum forestier cu o panta impresionanta. In varf, este o curba de 180 grade la stanga si apoi urcarea continua cu acelasi grad mare de inclinare. Intr-una din vizitele noastre acolo, Dan ne-a facut o demonstratie de forta a masinii lui, un Audi la mana a doua (al carui motor statea mai mult demontat prin camera lui Dan decat la locul lui). Ramanem evident in pana, dupa miezul noptii, pe drumul ce leaga Ciungetul de Gura Latoritei (locul unde raul se varsa in Lotru).

In 18-19 iunie 2005 am dat o fuga pana la Ciunget cu Carmen, verisoara lui Cami. Sambata dupa-amiaza, impreuna cu Dan, am facut o excursie pana la Lacul Vidra iar apoi am continuat pana la Obarsia Lotrului, unde ne-am relaxat putin pe malul raului. Seara am pregatit la gratar niste pastravi curcubeu procurati de Dan in cinstea venirii noastre.

Peste trei luni, in weekendul 17-18 septembrie 2005, ne intoarcem la Ciunget, de aceasta data cu Radu si Catalina, finii nostri. Dan le explica din tainele hidroenergeticii. Cu totii am avut de castigat: Dan, fiindca era prima data cand noi mergeam acolo cu cineva care intelegea detaliile tehnice pe care el sau colegii lui ni le povesteau. Radu si Cata, fiindca au aflat (si vazut) multe lucruri interesante. Iar noi pentru ca, in timp ce ei discutau, puteam admira peisajul sau casca gura nestingheriti, nefiind in postura de oaspeti principali. Vazand ca sunt putin timizi la inceput (fiind prima lor intalnire cu Dan), i-am incurajat pe Radu si Cata sa-l intrebe despre cat mai multe lucruri. Sambata am facut o plimbare de voie, cu masinile, pe Cheile Latoritei. Ne opream din loc in loc si coboram la firul apei pentru a admira natura si pentru a face fotografii. Una drintre opriri a fost la cascada Apa Spanzurata. La acea vreme nu stiam ca aceasta cascada de 35 m inaltime este doar ultima dintr-o serie de cascade spectaculoase, de pana la 65 m inaltime, care fac din Canionul Turcinului Mare (afluent al Latoritei) unul dintre punctele de reper ale canioningului din Romania. Ajunsi la Petrimanu, ne-am plimbat pe baraj si ne-am minunat de culoarea apei lacului. Radu, Cata si Dan coboara pe scarile metalice ale barajului pana jos, la statia de pompare. Noi ii asteptam la capatul barajului, langa masini. Ne continuam traseul pana la al doilea lac de acumulare, Galbenu. Drumul pe Cheile Latoritei nu a fost foarte usor pentru Passatul lui Radu insa Oaca, care mai fusese pe acolo, era in elementul lui. La Galbenu, din nou un baraj impresionant (tot in forma de arc), avand in spatele lui un lac mai salbatic decat primul, alimentat de apele Latoritei. In afara de Latorita propriu zisa („de Sus”), in lac mai ajung si Latorita de Mijloc (Muntinu) si cea de Jos (Urdele), numele din paranteze evocand zona din care izvorasc (zona lacurilor si muntilor Muntinu, respectiv zona varfului Urdele). La intoarcere, oprim sa fotografiem numeroasele cascade de pe marginea drumului – unele naturale, altele construite de mana omului pentru a capta apa din munti. Intorsi in Ciunget, am plecat cu masinile pana la Lacul Vidra sa vedem barajul de acolo. Cata si Radu sunt impresionati de seismograf si de cele cateva sute de trepte ce coborara, prin interiorul barajului, pana la baza acestuia. Seara, Dan le prezinta hidrocentrala subterana, care-i incanta pe finii nostri. Duminica dimineata, Radu, Cata si Dan incep sa urce pe drumul forestier spre Vf. Vanata cu gandul sa ajunga pana la turnul de apa al hidrocentralei. Insa din cauza ploii si a masinii (cu garda joasa), abandoneaza planul.

In vara lui 2006, mai exact pe 24-25 iunie, suntem in acelasi loc. Plecam sambata dimineata, impreuna cu Cristinica (fosta mea colega de serviciu) si cu Alex, baietelul ei de 10 luni. Dar si cu Matei (care avea doar 7 luni), insotit de parintii lui, Violeta (sora lui Cami) si Petrica. Ne cazam la Pensiunea Lazar (recomandata de Dan) din Valea Macesului, la mica distanta dincolo de Gura Latoritei, mergand spre Voineasa. Am mancat de pranz intr-un foisor de lemn din curtea destul de incapatoare. Apoi ne-am dat in leagan si ne-am jucat cu copiii, nefacand altceva decat sa ne odihnim si sa respiram aer curat. In curtea pensiunii era cam galagie din cauza numarului mare de turisti. Cei doi copii si parintii lor au fost cazati intr-o casa separata, situata de cealalta parte a curtii fata de cladirea in care am dormit noi si restul turistilor. Seara, dupa ce a terminat o interventie la Malaia, Dan ni s-a alaturat. In cursul diminetii de duminica, el le-a prezentat hidrocentrala proaspetilor parinti. Eu si Cami ramanem afara sa avem grija de cei doi copii. Ajunsi in subteran, in sala mare si impunatoare, frumos luminata (cu sigla Hidroelectrica realizata pe tavan din neoane rosii si albastre), Cristinica are o replica memorabila: „Cate lumini! Cred ca platiti curentul electric destul de mult”. Cand s-au intors la suprafata, am mers cu totii sa ne plimbam cateva sute de metri pe Cheile Latoritei.

Dupa alte trei luni, intre 14-17 septembrie 2006, ne intoarcem la Ciunget cu Radu si Catalina. Plecam din Bucuresti de joi seara, de data aceasta cu Foresterul lor cel nou. Pe drum, ne oprim sa fotografiem barajul de la Bradisor noaptea iar Radu ma invata sa fac fotografii „cu timp de expunere”. Ajungem in Ciunget dupa miezul noptii. Vineri mergem in excursie la cascada Moara Dracilor. Cu masina pana la Lacul Galbenu si apoi pe jos, spre vest, in directia Lacului Muntinu, pe o „poteca” nemarcata, „ghidati” doar de o harta de ansamblu a Muntilor Latoritei. In amonte de lac, aproape de firul apei, cautam cu infrigurare o poteca, un marcaj. La un moment dat, Dan dispare singur in desisul padurii, fara sa ne spuna nimic si fara macar sa ceara una din statiile walkie-talkie pe care Radu si Cata le luasera cu ei. Noi abandonam cautarea si il asteptam sa apara. Apoi incepem sa-l cautam, strigand si fluierand. Resemnati si usor nelinistiti, ne intoarcem la masina sa-l asteptam. Trece ceva timp pana cand apare Dan, in fuga, abia tragandu-si sufletul, de parca l-ar fi alergat ursul. Gasise calea spre cascada, ajunsese pana la ea si se intorsese (alergand tot drumul) sa ne ia si pe noi. Pornim pe Latorita (de Sus) si mergem ceva drum pana cand poteca incepe sa urce abrupt prin padure. Urmeaza o coborare pe stanci pana la firul apei, moment in care eu nu mai am curaj sa continui, asa incat Cami ramane cu mine iar Dan continua drumul cu Cata si Radu. Mai departe, poteca urmeaza cursul raului (un adevarat canion), pe un traseu mai dificil (cel putin pentru mine), printre stanci si bolovani, si, dupa o succesiune de cascade in trepte si tobogane, se ajunge la cascada (inalta de 15 m). In ciuda efortului depus pana atunci, Dan are puterea sa mai urce pana deasupra cascadei. Din ce am citit in „Ghdiul Turismului de Aventura” al lui Cristian Lascu, se pare ca dincolo de Moara Dracilor („la baza cascadei apa sare cu viteza in toate directiile, formand un infern de stropi si spume sufocante”), mai exista inca o cascada (ultima din canion) tot cam de 15 m. Noi i-am asteptat sa se intoarca, in apropiere de masina, pe malul raului, bucurandu-ne de soare si de frumusetea naturii. Pe la sapte seara eram inca pe barajul Galbenu. O ora mai tarziu eram jos in Ciunget, in parcare, cu Dan care abia se mai tinea pe picioare. Facuse un blocaj al muschilor (din cate am inteles), din cauza efortului intensiv prelungit. A baut o sticla cu lapte si si-a revenit. Sambata am urcat pe Valea Rudaresei (care izvoraste din apropierea varfului Fratosteanu Mare – 2053 m – si se varsa in Latorita undeva in mijlocul satului Ciunget), pe drumul spre turnul de apa. La bifurcatie am luat-o la dreapta spre Strategic. Peisajul este foarte salbatic iar privelistile sunt de o frumusete rara. Adesea drumul forestier pe care urcam este ingust, plin de noroi, pietre, copaci rupti, gropi, sleauri. Doar tractoare, TAF-uri, excavatoare si camioane se mai incumeta pe acolo. La un moment dat, la o bifurcatie, nefiind siguri incotro sa o luam, ne intoarcem putin din drum (de fapt coboram de pe dealul pe care incepuseram sa urcam) si mergem pe jos sa vorbim cu doi oameni care se vedeau la vreo suta-doua de metri de la bifurcatie. Ajunsi aproape, ne-am dat seama ca erau de fapt niste cioturi de copaci. Semanau insa asa de mult cu siluetele unor oameni incat niciunul dintre noi (si erau destui cu vederea agera) nu a realizat diferenta. Ajungem la o stana (daca nu ma insel, in Plaiul Poienii, pe la 1600 m) unde Dan risca sa fie atacat de niste ciobanesti in incercarea noastra de a afla informatii despre drum de la stapanii cainilor. Incepem aventura pe Strategic si, la un moment dat, sus in golul alpin, suntem nevoiti sa ne oprim din cauza unor santuri imense (de vreo jumatate de metru adancime) ce brazdau drumul, pe care doar masinile sau utilajele cu garda foarte inalte le puteau traversa. Dan si Radu merg pe jos o bucata de drum sa vada cat tine portiunea accidentata. Se intorc spunand ca drumul devine din ce in ce mai rau. Asa ca facem cale intoarsa, fara sa ajungem, in acea zi, pana la jonctiunea Strategicului cu Transalpina. Ne bucuram insa de peisajul fascinant din jurul nostru. Inainte sa coboram in sat, ne urcam la turnul de apa, ca tot era in drumul nostru (cu o mica abatere). Dan, Catalina si Radu se urca pe turn. Eu nu am curaj, fiind vorba de o scara metalica verticala, care incepe de pe la vreo 2 metri de sol, iar Cami ramane cu mine fiindca mai urcase acolo intr-una din excursiile anterioare. Ne asezam pe iarba si admiram peisajul care ne incanta de fiecare data cand ajungem acolo. Putem sta ore intregi sa privim „marea” de dealuri si munti din fata noastra. Coboram repede la Ciunget si mergem apoi sa vedem Lacul Jidoaia. Obisnuita sa stea pe locul de langa sofer si sa mearga cu trapa deschisa, prin care se ridica adesea in timpul mersului, Catalina (de data asta de pe bancheta din spate) reuseste sa se loveasca de doua ori in acea zi cu capul de geamul trapei (inchis din pacate in acele momente din cauza prafului). Drumul spre barajul Jidoaia este salbatic si fermecator. Duminica urcam toti cinci pe Transalpina. Dan mai fusese insa pentru noi ceillati era o premiera. Traversam Lotrul prin apa (spre marea incantare a lui Radu), caci podul era in constructie. Recunosc ca am fost putin stresati pe drum: Foresterul era nou, Radu era la primul drum offroad cu el, iar noua nu ne venea sa credem pe ce inaltimi ajunseseram si cat de dificil este drumul in continuare. Mancam de pranz la un restaurant in Ranca iar pe Dan il lasam apoi in Ramnicu Valcea.

Dupa excursia din 20-22 iunie 2008 (cand am mers din nou pe Transalpina), iata-ne din nou la Ciunget, la aceeasi Pensiune Luminita, o luna mai tarziu, pe 18-20 iulie. Noi plecam din Bucuresti de vineri seara, impreuna cu Gigi si Petruta (prietenii nostri), cu a lor Skoda Octavia. Ajungem seara tarziu si suntem asezati direct la masa. Facem cunostinta cu Doamna Luminita (care nu fusese prezenta cand noi veniseram pentru prima data acolo, cu o luna in urma). Sambata, pana sa ajunga Vio si Petrica cu Matei, ne relaxam la soare pe platoul din fata pensiunii, cateva zeci de metri mai jos. Dupa masa urcam cu totii, pe jos, pana pe platoul de la turnul de apa si apoi mai sus, pe panta drumului forestier care merge la releul de pe Vf. Vanata, sa culegem fructe de padure („parfumatele” cum le numea Matei, care s-a infruptat din plin). Ne relaxam admirand privelistea. Seara, de pe balcon, fotografiem luna. Duminica facem o excursie cu masina pana dincolo de Obarsia Lotrului. Tinem firul Lotrului in amonte (pe malul geografic stang) cu gandul sa lasam masina la capatul drumului forestier si apoi sa urcam pe jos pana la Lacul Calcescu. Fiind insa deja trecut de amiaza, ne multumim sa stam la soare pe marginea apei. Gigi gaseste un loc unde apa era putin mai adanca (adica pana spre nivelul genunchiului) si face o baie pe cinste. Nu putea sa o rateze cu ditamai Lotrul langa el. Dupa ora patru plecam spre Bucuresti. Ne incanta consumul mediu (de doar 5 litri de motorina la suta de km) al Octaviei lor, in conditiile in care masina a avut climatronicul pornit permanent iar Gigi a mers constant cu 120-160 km/h pe autostrada (la care sa mai adaugam si drumul forestier dus-intors Ciunget - Pensiunea Luminita si pe cel de dincolo de Obarsia Lotrului). Ne-am gandit atunci pentru prima data sa ne luam si noi o Skoda. Mai aveam insa de asteptat pentru asta inca un an si jumatate.

In 2009, intre 1 si 3 mai suntem din nou la Pensiunea Luminita. Plecam vineri dimineata impreuna cu Ileana si Eugen (prietenii nostri), imbarcati in Oaca. Mai harnici decat noi, la o ora mai timpurie plecasera Anca si Cornel (finii nostri) cu David (baietelul lor) impreuna cu Cristina (fosta mea colega de la master, pe care acum o salutam in Canada). Iar intr-o alta masina, Vio si Petrica cu Matei. Daca ne luam dupa prognoza meteo, nu mai ieseam din casa in acel week-end. Chiar daca mai tot timpul a fost nor, nu a plouat mai deloc. Ba mai mult, am ajuns sus la pensiune pe un soare plin. Evident, ne-am pus la masa de cum am ajuns. David a fost nedezlipit de Doamna Luminita pe aproape intreaga perioada a sederii noastre. Coboram pe platoul din fata pensiunii de unde admiram natura si ne jucam cu copiii. Apoi coboram agale pe drumul de masina pana la tunelul de vizitare a vanei din conducta subterana prin care apa coboara de la Lacul Vidra pana la hidrocentrala Ciunget, situata sub dealul pe care ne aflam. Spre seara s-a lasat frigul (dovada ca in alte zone din tara totusi ploua), asa ca ne-am imbracat bine. Matei s-a tot jucat cu un catelus din curtea gazdelor. Sambata in jurul pranzului, urcam pana la turnul de apa. Aici stam pe izoprene, ne incalzim la soare si ne delectam cu o bere. Coboram la pensiune pentru masa de pranz. Dupa amiaza vine si Dan, cu care mergem din nou la turnul de apa. Cornel si Petrica urca pe turn, impreuna cu Dan. Apoi, la indicatiile lui Dan, urcam mai departe pe drumul forestier spre releu. Dupa cateva serpentine, la un moment dat cand drumul coteste la 90 grade spre stanga, in fata se deschide un platou strajuit de conifere. Din platou se merge spre stanga, strecurandu-ne printre crengile brazilor, si imediat se profileaza o „poteca” pe saua ingusta a unor stanci care ne conduce pana la un punct de belvedere absolut superb - Piatra Fetii (sper ca nu gresesc), la o altitudine de circa 1400 metri. Cu o excelenta panorama asupra Vaii Latoritei, asemenea unui sarpe stralucitor, la circa 800 metri diferenta de nivel mai jos. Pasim cu mare atentie sa nu iesim de pe „poteca” stramta, caci pe marginea ei sunt smocuri inselatoare de iarba care dau impresia ca poteca ar fi mai larga si pe care se poate aluneca usor in haul de dedesubt (nu as recomanda sa se mearga pe acolo pe timp ploios sau pe zapada). Ajungem la punctul de belvedere, chiar pe buza stancii. Admiram Valea Latoritei care serpuieste printre muntii cu crestele inca inzapezite, scaldate de ultimele raze de soare ale zilei. Facem multe fotografii. Seara, gazdele fac un mare foc de tabara pe platoul din fata pensiunii. Spre incantarea noastra dar mai ales a copiilor. Duminica mergem din nou la punctul de belvedere, de data aceasta si cu Ileana si Eugen, care nu-l vazusera cu o zi inainte caci plecaseram inainte ca ei sa se trezeasca din somnul de dupa amiaza. Dupa pranz am plecat spre Bucuresti. Ne-am desfatat cu multa mancare buna la mesele pregatite de ajutoarele doamnei Luminita. Din pacate, la pensiunea aflata cu vreo 100 metri mai jos, data in folosinta recent, a inceput sa apara acel soi de oameni care dau muzica din masina la maxim si deschid toate usile. Din cauza carora sunt din ce in ce mai putine locuri in tara asta in care ma duc fara strangere de inima la gandul ca nu voi putea dormi noaptea sau ca voi fi nevoit sa le ascult muzica, in loc sa ma bucur de linistea naturii. Facand insa abstractie de acest aspect, vom reveni cat putem de des la Ciunget si la Pensiunea Luminita. Caci Muntii Latoritei mai au inca multe locuri interesante de aratat.

Sa nu credeti ca dupa 2009 nu am mai fost la Ciunget. Ba din contra, am fost asa de des, incat am fost nevoit sa "rup" sirul povestirilor despre aceasta zona in doua: o parte care se refera la acele excursii in care am fost pe Transalpina (carora le-am dedicat o "poveste" separata), iar cealalta parte (cea de fata) cuprinde excursiile in cadrul carora ne-am plimbat (sau doar ne-am relaxat) exclusiv in zona Ciunget - Cheile Latoritei, fara sa strabatem minunatul drum ce traverseaza muntii. Asadar, trebuie sa mentionam aici si ultimul weekend din mai 2012, cand am urcat la Ciunget impreuna cu Lavinia, verisoara mea, aflata intr-o vacanta de o saptamana in Romania. Din pacate, vremea a fost complet neprielnica drumetiilor, cu ploaie si nori desi ce acopereau in intregime dealul (de fapt Vf. Vanata) pe care se afla cocotata Pensiunea Luminita. Asa ca, din pacate, Lavinia nu a vazut mai nimic din frumoasele peisaje ale Muntilor Latoritei. Si tot din cauza conditiilor meteorologice nu am putut sa-i aratam nici Transalpina - aproape sigur erau nori si acolo, ba mai mult, puteam intalni portiuni cu polei pe carosabil. Iar pe serpentinele fara parapeti de la peste 2000 de metri altitudine, un drum inghetat este ultimul lucru pe care ti-l poti dori, mai ales daca ai cauciucuri de vara. Asa ca ne-am relaxat la pensiune, acolo unde (cred ca am mai spus) ne simtim ca acasa. Mai trebuie sa mentionez ca, in drum spre pensiune, ne-am oprit la Schitul Ostrov din Calimanesti - mic, insa avand curtea plina de flori si de obiecte decorative din lemn. Spre seara, ne-am intalnit cu Dan, care i-a prezentat si Laviniei, ca atator si atator prieteni de-ai nostri, hidrocentrala subterana de la Ciunget.

2015. Mijloc de februarie. Vineri după prânz, Cami şi Liana, prietena noastră, fac câteva cumpărături, apoi mă preiau de la serviciu. Facem cunoştinţă cu mama Lianei, pe care o luăm de acasă. Foaaarte simpatică… Apus de soare “ca la carte” pe autostradă. Primim veşti nu tocmai bune despre “starea zăpezii” care acoperă generos drumul forestier ce urcă spre Pensiunea Luminiţa, de la gazde şi de la prietenii noştri care ajunseseră deja acolo, nu fără oarecare dificultate. Urmăm drumul pe Valea Oltului – Valea Lotrului – Valea Latoriţei – Valea Rudăresei. Spre capătul satului Ciungetu, montăm lanţurile la lumina unui bec de pe uliţă şi începem să urcăm spre Vf. Vânăta. Prin pădure zăpada luceşte în lumina farurilor. Ultimii doi kilometri din cei 11 ne dau de furcă (de fapt, de lopată). Maşina se afundă în zăpada afânată. Roţile se învârt în gol. Punem la loc unul dintre lanţuri, care se desfăcuse. Dăm la lopată şi împingem maşina în sus pe panta buclucaşă. Asta de vreo trei ori, pana când Suzi (maşina) prinde putere şi o urcă pe toată. Mergem rapid pe urmele maşinii, la lumina frontalei Lianei, inventariind animalele sălbatice de care ne-am putea apăra cu lopata mea de zăpadă. La câteva sute de metri mai încolo, când panta s-a domolit şi zăpada pare mai compactă, Cami şi mama Lianei ne aşteaptă lângă maşina oprită – de bunăvoie de această dată. Ne suim cu toţii şi pornim. Eu cu lopata în mână şi frontala pe cap, pregătit să intervin în forţă dacă mai este cazul. Peste vreo două minute, Cami ne arată o căprioară alergând pe drum în faţa noastră. Este de fapt unul dintre câinii ce escortează maşina de teren cu care dl. Gică, gazda noastră, coboară pregătit să ne scoată din nămeţi. Urcăm ultima pantă cu maşina dansând lambada din fund, la stânga şi la dreapta. Salutăm prietenii, facem prezentările şi ne povestim reciproc păţaniile de pe drum. Mă relaxez făcând ordine în portbagajul “aranjat” de Cami şi împărţind bagajele care-ncotro. Ne aşezăm la masă, bem un coniac, apoi o bere, şi ciugulim câte ceva din bunătăţile pregătite de gazdele şi de prietenii noştri, care aduseseră muuuuultă mâncare bună. Nu am stare, căci trebuie să ne îmbarcăm în maşina condusă de dl. Gică – Cami, Liana şi cu mine, dotaţi cu lopeţi, frontale şi câini. Coborâm după Vio şi Petrică, pe care-i bănuim cu maşina înţepenită în zăpadă, cu tot cu copii. Îi găsim în mijlocul drumului, făcându-ne semn cu lanterna de la telefonul mobil. Parcă nici nu ne aşteptam ca Petrică să nu aibă o lanternă ca lumea în maşină. “Aici ne e sfârşitul” spusese Matei, după ce văzuse că “maşina s-a oprit, tata s-a enervat şi mama s-a enervat”. Cea mai calmă este Ana, pe care o suim la căldură, împreună cu mama ei, în maşina d-lui Gică. Câteva zeci de metri mai jos, găsim maşina abandonată în drum. Petrică încercase să urce fără lanţuri. Nu asta ne miră, ci faptul că-şi cumpărase unele şi că le avea la el, probabil la insistenţele prietenilor noştri care-l avertizaseră. Primul lanţ îl punem prost şi sperăm să nu se piardă pe drum, dar pe al doilea reuşim să-l montăm mai bine. Singur în maşină, Petrică trage tare şi se mai opreşte doar în curtea pensiunii. Noi ceilalţi urcăm cu maşina d-lui Gică. Gata, aventura s-a terminat cu bine, putem să mâncăm, să bem şi să chefuim. Stăm la poveşti până târziu în noapte. Din când în când ieşim în curte să admirăm mulţimea de stele. Căci suntem foarte aproape de una dintre cele mai bune zone cu “cer negru” sau “cer întunecat” din România (în Munţii Cindrel), departe de poluarea luminoasă a oraşelor.

Sâmbătă dimineaţă mic dejun copios, în două acte – copii şi adulţi. Sticla de ţuică de Orlat adusă de Petrică începe şi se termină odată cu micul dejun. Soare strălucitor, cer senin de un albastru intens, zăpadă orbitoare, curată. Săniuş de voie, pe o pantă de vreo 500 m, pe drumul pe care veniserăm cu o seară înainte. Mai mult adulţii decât copiii, desprinşi cu greu de tablete. După câteva ture sănătoase cu sania, urcăm serpentinele până la castelul de echilibru al hidrocentralei. Zăpadă mare, neatinsă. Numai bună de făcut doi oameni de zăpadă. “Băiatul” face lumânarea, imitat de Liana şi Matei. Mama Lianei observă că, văzute din spate, picioarele băiatului de zăpadă, înălţate spre cer, seamănă cu urechile unui iepure, aşa că avem om de zăpadă 2 în 1. Decorăm faţa iepurelui cu nişte coji de portocală. Primim întăriri pe platoul de la castel, câţiva copii din grupul nostru veniţi împreună cu părinţii lor. Aşa că o construim şi pe “domnişoara de zăpadă” pe care băiatul atlet încearcă să o cucerească, arătându-i că arde ca o lumânare de dorul ei. E Valentine’s Day, să nu uităm. Când sunt gata, cei doi oameni de zăpadă primesc căciuli şi mănuşi, pentru fotografiile de album. Coborâm spre pensiune. Liana şi mama ei primesc câte o scurtă plimbare cu sania. Vine apoi rândul meu. Prind viteză bună pe una din pante, căci sania Anei şi a lui Matei alunecă foarte bine, chiar dacă nu e pârtie. Aşa că trebuie să frânez temeinic ca să pot opri în dreptul izvorului din ultima serpentină dinainte de pensiune. Ţuica de la micul dejun cere apă într-una. În timp ce Piti şi Felix fac grătarul, ne mai potolim foamea cu nişte sarmale. Sărbătoriţii din ianuarie şi februarie primesc cadouri: d-na Luminiţa şi dl. Gică – triplă aniversare (zile de naştere şi aniversarea căsătoriei), Anca şi Piti (aniversarea căsătoriei şi zi de naştere Anca). Ba chiar şi noi primim un cadou, de Valentine’s Day. De la Liana, care ne face o mare şi emoţionantă surpriză. Complotând bineînţeles cu logodnicul Chris, aflat momentan sub contract în China. Liana oferă mamei ei şi d-nei Luminiţa primele două exemplare din volumul “Chinezuza către casă – colecţie de chinezării autentice”, scris de-a lungul celor nouă luni petrecute de ea în China. După masă, cântec, dans şi voie-bună. Cu mic, cu mare. De departe, d-na Luminiţa şi Maria (fetiţa de doar cinci anişori a Alinei şi a lui Felix) au fost reginele ringului de dans. Gurile rele spun că rezistenţa la dans a d-nei Luminiţa se datorează sesiunilor de aerobic. Însă talentul e 100% autentic. Atunci când nu primeau laude din partea publicului (de genul „ia bărbate, ia bărbate, să m-aşez să te văd”), dansatorii se mai încurajau şi singuri: „Aici e scena? Aici e scena, Felix? Ce bine mă simt!”. După ce ne mai domolim cu cântatul şi jucatul, Liana aduce “Activity”. Deşi puţin reticenţi la început la ideea de board-game, grupul de jucători (dar şi spectatorii) intră încet-încet în atmosferă şi distracţia atinge cote alarmante. Piti îi arată d-nei Luminiţa cum se desenează în două secunde “simbolul universal” al difuzorului, iar aceasta din urmă face o demonstraţie de forţă mimând tractorul cu roţi mari ce lucrează terenul agricol. Şi astfel ne prinde iar două noaptea.

“Cine se scoală de dimineaţă… vede răsăritul la munte”. Duminică, Liana şi mama ei văd pe cerul senin schimbarea de ştafetă între lună şi soare, deasupra a ceea ce îmi place să numesc (şi nu mă mai satur să admir de vreo 7 ani încoace) “marea de munţi de la Pensiunea Luminiţa”. Noi ceilalţi vedem doar micul dejun. Ieşim din nou la săniuş, căci pârtia este şi mai bună decât cu o zi în urmă. Acelaşi soare strălucitor, de la care capăt primul bronz pe acest an. Facem o mică plimbare, puţin mai încolo de gardul pensiunii, să îi arătăm mamei Lianei unul din punctele de belvedere asupra Văii Latoriţei, de care ne despart circa 600 m diferenţă de nivel. Liana îşi instruieşte mama cum să coboare şi să urce pe poteca îngustă, acoperită cu zăpadă. Ne întoarcem pe pârtie şi se dau amândouă cu sania în timp ce eu primesc o mare bătaie cu zăpadă de la David (băiatul Ancăi şi al lui Piti, desigur…) şi de la Matei. Pe motiv (neîntemeiat după părerea mea) că un bulgăre aruncat prezumtiv de mine le-ar fi străpuns măreaţa cazemată din zăpadă şi l-ar fi lovit pe David în plină figură, neprotejată în acel moment de casca lui Darth Vader sau măcar de masca de dementor. Căutând parcă pretext să plecăm cât mai târziu spre casă, Anca coordonează la bucătărie o mare friptură în sos de vin. O savurăm cu salată de varză acră, alături de mămăligă cu brânză şi smântână. Plus două feluri de prăjituri. Asta aşa de final, pe fugă… După prânzul întârziat, ne luăm rămas bun de la gazdele pe care le iubim atât de mult şi mulţumim tuturor prietenilor pentru mâncare, băutură şi mai ales pentru voia-bună – Anca şi Piti, Alina şi Ionuţ, Mia şi Sorin, Alina şi Felix, Nico şi Mihai. Desigur, cu copii din dotare: David, Ioana şi Alex, Daria şi Teo, Rareş şi Maria. Încet-încet, se face primăvară în Munţii Latoriţei.