Pestera Ialomitei (2009)

Iunie 2009

Am plecat in jur de 19:30 din Bucuresti, iesind pe Calea Grivitei si Sos. Chitilei. Drumul pana la Targoviste a fost bun si relativ liber pentru vineri seara. Cu ajutorul GPS-ului am traversat usor orasul (spre deosebire de data trecuta cand mai trecuseram pe acolo, intr-o seara, intorcandu-ne spre Bucuresti). Dincolo de Pucioasa peisajul se schimba un pic, devenind deluros iar drumul serpuieste si castiga usor in altitudine.

Cam dupa vreo doua ore ajungem in Moroeni. Se intunecase bine cand am inceput sa bajbaim dupa vila la care facuseram rezervare. Dupa indicatiile gazdei, am gasit usor podul pe care trebuia sa traversam Ialomita, am trecut si peste o cale ferata pe care odata demult pufaia o “mocanita”, insa nu am stiut sa numaram cele doua poduri (care erau de fapt trei) dupa care trebuia sa facem la dreapta spre vila. Asa ca ne-am invartit prin zona pret de vreo 20 de minute, inainte si inapoi, la fiecare bifurcatie de drumuri incercand mai multe variante. Nimeni pe ulite cu care sa putem discuta. Pana la urma am vazut lumina si niste oameni intr-o curte care ne-au explicat cum sa ajungem. Evident eram la o aruncatura de bat de locul cu pricina. Am gasit in sfarsit Vila Cristina. Proprietarul dormea deja insa am fost intampinati de doamna care se ocupa de vila si de ajutoarele sale. Se tot scuza ca sunt inca in amenajari, ca mai au de lucru si ne tot spunea ceva despre niste copii care venisera in tabara si care stricasera prin casa. Nu am prea inteles asa ca am urcat sa vedem cu ochii nostri. Pe scurt, e vorba de o casa de vacanta a unei familii din Bucuresti. Desi spuneau ca vor sa faca turism acolo, era clar ca nu prea sunt interesati neaparat de asta, avand venituri asigurate din alte surse. Desi vila era frumos pozitionata (in trepte, pe o panta de deal) si interesant proiectata, lasa de dorit la finisari si mai ales la curatenie. In niciun caz nu doream sa vedem lux la o pensiune de doua margarete si nici sa nu arate ca in pozele postate pe net, insa totusi era cam multa mizerie si nepasare pentru cineva care doreste sa primeasca turisti, acestia sa revina si sa mai si recomande altora vila. De aceea spun ca oamenii nu tineau neaparat sa faca turism in casa lor de vacanta, in care ei veneau probabil in fiecare weekend cu cate o familie de prieteni. Cred ca le era de-ajuns daca puteau sa faca ceva bani de la turistii picati din intamplare (asa ca noi). Probabil nu mai doreau sa investeasca banii lor in pensiune, ci pe cei ai turistilor, si atunci au dat-o in folosinta in vara aceasta, desi mai aveau mult de lucru la ea. Dupa cum au recunoscut, cele 4 camere ocupate de noi au fost “aranjate” cu numai cateva zile inainte. Nu vreau sa ma gandesc cum aratau cu o saptamana in urma. Ne-am obisnuit cu camerele si am coborat in bucatarie sa incercam sa depozitam mancarea cu care veniseram de la Bucuresti, caci pensiunea nu asigura servirea meselor. Mai bine. Bucataria excela la capitolul dezordine (arata ca un depozit sau pod plin cu lucruri vechi, puse claie peste gramada) si de mizerie (am incercat sa nu atingem prea multe, insa a fost inevitabil sa folosim chiuveta, trebuind sa spalam temeinic vesela). Noroc ca pe terasa din fata bucatariei, unde am mancat, era un frigider gol in care ne-am pus mancarea. Caci cel din bucatarie, folosit si de gazde, nu ne inspira incredere nici pe dinafara nici in interior. Pana ne-am acomodat cu locul, a ajuns si cealalta jumatate a grupului. Am decis sa ramanem la pensiune, in ciuda conditiilor (caci era aproape 11 noaptea), si sa incercam sa ne simtim bine, se ne bucuram de faptul ca eram impreuna, facand abstractie de locul unde ajunseseram. Am contribuit cu totii la pregatirea mesei, niste salata cu pui si branza, am baut niste whisky si niste bere si am stat de vorba pana pe la doua noaptea, incercand sa nu lasam “locatia” sa ne strice buna dispozitie. Singurul lucru bun a fost ca eram singuri in vila, deci nu ne deranja nimeni. Am platit 80 lei pe noapte, pentru fiecare camera.

Sambata dimineata, la lumina zilei, imaginea era si mai dezolanta. Dupa ce a avut o discutie cu gazda, o persoana din grupul nostru nu a rezistat tentatiei si a inceput sa faca poze care, trimise la protectia consumatorului si la forurile care se ocupa de pensiunile turistice, ar fi trebuit sa le faca ceva probleme gazdelor. Mai ales daca povestea nu s-ar fi petrecut in Romanica ci intr-o tara civilizata, in care “institutiile statului functioneaza”. Gazdele o tineau sus si tare ca totul este in regula si ca noi suntem cei pretentiosi si obraznici. In concluzie, nu va recomand pensiunea decat daca nu gasiti altceva mai bun in zona. Cel putin pana cand gazdele nu reusesc sa faca o curatenie temeinica (si sa o pastreze) si sa-si mai imbunatateasca putin conduita in relatia cu clientii. Noi cu siguranta nu ne mai intoarcem acolo.

Fetele au pregatit cate doua sandwichuri pentru fiecare si am plecat rapid spre Pestera Ialomitei. Am iesit la drumul national care leaga Targoviste de Sinaia, am luat-o spre aceasta din urma si in satul Glod, unde predomina casele rromilor, am virat la stanga ghidati de un panou spre Hotel Pestera. Am inceput sa urcam sustinut pe serpentine si am castigat rapid altitudine, ajungand pe drumul asfaltat pana la sanatoriul TBC. Vazut din Moroeni, acesta apare tare impozant, sus si foarte departe. Insa de aproape nu arata deloc bine. Zona era totusi superba: pe deal, inconjurat de padure – macar asta sa-i mai consoleze pe bietii bolnavi. Care tineau calea turistilor, cerandu-le cate o tigara. Drumul intre Moroeni si Hotel Pestera (circa 30-35 km) este foarte bun pentru un drum forestier (dincolo de sanatoriu nu mai este asfaltat). L-am strabatut in circa 2 ore. Oaca nu a avut absolut nicio problema, desi eram 4 persoane in masina. Poate la inundatii foarte mari sa fie ceva probleme in unele portiuni unde drumul este foarte ingust din cauza surparilor. Oricum, starea lui este monitorizata de postul de jandarmi din apropiere de hotel. Cu atentie, orice tip de masina il poate parcurge.
Dupa vreo doua treimi din drum ajungem la lacul Bolboci, artificial, superb asezat in inima padurii. Ne oprim aproape de baraj, chiar in fata cabanei cu acelasi nume (ocupata in intregime in acel weekend), facem fotografii, mancam sandwichuri si respiram aer curat. Drumul merge apoi pe malul drept al lacului (malul stang in directia hotelului), insa exista si un alt drum (numit “Bolboci mal stang”; la prima bifurcatie dupa Cabana Cheile Zanoagei se merge spre dreapta) pe cealalta parte a lacului, drum oficial inchis. Am citit pe net ca ar fi mai bun decat cel pe care am mers noi, insa cu unele portiuni mai inguste unde sunt ceva probleme la intalnirea masinilor care circula din sensuri opuse. Acolo unde malurile erau mai apropiate padurea reflectata in apa da lacului o culoare verde ireal de intensa. Ne-am oprit la coada lacului, in apropiere de Cheile Tatarului (mai mici si mai putin spectaculoase decat ma asteptam) pentru o noua repriza de fotografii. Erau si cativa pescari jos pe malul lacului. Am continuat drumul prin Cheile Coteanu, apoi am luat-o la dreapta la bifurcatia din platoul Padina (dupa ceva momente de confuzie) si am ajuns la Hotel Pestera, frumos asezat in inima muntelui.

Ne-am intors cateva sute de metri si am parcat masinile aproape de Manastirea Pestera Ialomitei. Tot pe net am citit ca manastirea a fost loc de reculegere pentru sihastri inca din secolul al XV-lea. Prima biserica a fost construita la sfarsitul secolului al XVI-lea, din dorinta domnitorului Mihnea cel Rau dupa ce a scapat de turci ascuns in pestera. Biserica si chiliile, din lemn, au ars de mai multe ori si au fost refacute prin grija preotilor si a ciobanilor din zona. Schitul nou, situat la 300 m mai jos de gura pesterii, a fost construit in 1901 si renovat integral in 1961, dupa ultimul incendiu. Bisericuta este construita din lemn, avand peretii captusiti cu sindrila. Intre 1993-1996, s-a construit o biserica noua, un corp de chilii, chiar la intrarea in pestera, o noua staretie si o cladire pentru cazarea pelerinilor. Are hramul Sf. Apostoli Petru si Pavel. De pe o stanca izolata aflata in versantul opus al lalomitei se poate admira si fotografia abruptul si intregul ansamblu.

Am mers pe aleea asfaltata si pe podul care traversa raul si iata-ne in fata impozantei intrari in pestera strajuita de zidurile vechii biserici, aflata chiar sub buza pesterii. Am cules de pe net cateva detalii despre Pestera Ialomitei: situata pe versantul drept al Cheilor Ialomitei, mai exact in Cheile Pesterii (de pe Valea lalomitei), la altitudinea de 1530-1660 m. Este compusa din mai multe sali, avand nume cu rezonanta, legate prin pasaje de trecere stramte: Mihnea Voda cel Rau (115 m), Decebal (40 m), Sfanta Maria (Sala Mare), La raspantie (35 m), La Lacuri (12 m), Grota Ursilor, Galeria Apelor (75 m), Fundul Pesterii (60 m). La capatul pesterii exista Piatra Altarului, cu o cruce, unde tu¬risti aprind lumanari si despre care se spune ca era Sf. Masa unde calugarii oficiau slujbe. Pe baza acumularilor de material aluvionar prezente in sectorul Grota Mare au fost stabilite fazele glaciare din Muntii Bucegi. Pestera a fost sapata de paraul Horoaba in calcarele jurasice din sud-estul Muntelui Batrana, la 10 km de izvoarele lalomitei. Se desfasoara pe un singur nivel cu o lungime de aproximativ 480 m (1120 m dupa alte surse), din care 400 m sunt accesibili turistilor, cu o diferenta de nivel de 60 m. Este strabatuta de un parau. Nu are formatiuni de concretionare, ci doar materiale de desprindere, forme de eroziune si acumulari de material aluvionar. Ne-am imbracat, am platit taxa de intrare si am patruns in prima sala – Mihnea Voda. Pestera este luminata insa lanternele sunt deseori utile. Este bine amenajata, cu scari si podete din lemn. La capatul impunatoarei sali, tavanul coboara brusc si poteca se stre¬coara printre stanci. Am aflat de pe net ca stancile inchideau com¬plet galeria pana in 1896, cand inginerul Sangeorzan Ie-a dat la o parte, descoperind adevarata pestera. Trecem printr-o galerie mai spatioasa, denumita Sala Decebal, apoi urmeaza un urcus pe o scara si o bifurcatie: la dreapta se merge la o cascada care coboara intr-o acumu¬lare adanca de apa. In stanga, urcam pe o scara si ne strecuram pe sub tavanul scund ajungand in impresionanta Sala a Ursilor, de 60 m lungime, 15 m inaltime si 30 m latime, in care continuam sa urcam sustinut pe scarile din lemn. Stancile prabusite dau locului un aspect salbatic, nelinistitor, iar ecourile se pierd in vagauni intunecoase, deranjand probabil liliecii. Candva, se pare ca ursii de caverna ajun¬geau pana aici. La capatul urcusului poteca ne poarta prin Galeria Apelor, pe albia raului din amonte de cascada. Apa a patruns in subteran printr-un ponor aflat in Cheile Horoabei. Din cauza inundatiilor, nu am putut inainta prea mult pe albia raului, mai ales ca pestera nu mai era luminata din punctul in care calea de acces era acoperita de apa. Doar un singur membru al grupului s-a aventurat prin albie (reusind chiar sa nu se ude), indepartandu-se suficient de mult incat sa nu-i mai vedem lumina lanternei si sa nu-l mai auzim. Nu a reusit insa sa ajunga pana la altar. La intoarcere, am intrat cateva minute in mica biserica de la intrarea in pestera.

Din cauza ploii care incepuse am plecat spre masini fara sa mai mergem un pic in amonte pe Ialomota, prin chei asa cum ne propuseseram. Asa ca nu imi ramane decat sa va povestesc pe scurt ce au scris pe net altii mai norocosi si mai informati: in numar de zece, cheile de pe valea superioara a Ialomitei s-au format datorita adancirii raului in blocurile de calcare triasice si jurasice, incorporate in formatiuni de roci mai recente (cretacice) si mai putin dure (conglomeratele de Bucegi). De la nord la sud, succesiunea celor 10 chei este: Ursilor, Pesterii, Varariei, Coteanu, Tatarului, Zanoaga Mica, Zanoaga Mare, Orzei, Dobresti, Galma. Au versanti abrupti, profil transversal in forma de "V", profil longitudinal cu inclinare accentuata si rupturi de panta. O caracteristica in desfasurarea cheilor este data de alternanta acestora cu bazinete depresionare formate prin eroziune diferentiata (Padina, Blana, Bolboci, Zanoagelor, Scropoasa, Dobresti-Vanatoru, Cerbu). Acestea sunt arii de largire in cadrul vaii, impuse de prezenta formatiunilor litologice mai putin rezistente (marne, gresii, conglomerate). Cheile Ursilor si Pesterii sunt situate la nord de bazinetul Padina (in amonte de confluenta Ialomita-Horoaba). Cheile Ursilor sunt relativ lungi (1 km) in timp ce Cheile Pesterii sunt mai scurte (250 m), insa deosebit de inguste. Daca se porneste de la punctul terminus al telecabinei si se coboara la firul apei, se pot vizita Cheile Pesterii si Cheile Cocora. La sud de bazinetul Padina se afla Cheile Coteanu (in aval de confluenta cu Valea Laptici), cu o lungime de sub 200 m. Cheile Tatarului se desfasoara in amonte de confluenta Ialomitei cu Calea Tatarului (la coada Lacului Bolboci), pe aproape 0,5 km lungime. Cheile Zanoaga Mica sunt cele mai scurte (120 m) si se afla localizate la sud de bazinetul Bolboci. Cele mai lungi sunt Cheile Zanoaga Mare (2 km) si se gasesc la sud de confluenta Ialomita-Lucacila. In aval de bazinetul Scropoasa si respectiv lacul de acumulare cu acelasi nume, se afla cele mai spectaculoase chei de pe Valea Ialomitei. Este vorba despre Cheile Orzei, a caror lungime se apropie de 1 km. In continuare, catre sud, sunt Cheile de la Dobresti (1,5 km). Acestea sunt cele mai largi chei din Muntii Bucegi, iar in cuprinsul lor, la confluenta Ialomita-Bratei, s-a format bazinetul Dobresti-Vanatoru. Succesiunea se sfarseste cu Cheile de la Galma. Lungi (de aproape 2 km) si inguste, acestea se desfasoara la sud de bazinetul Cerbu (sau Lunca cu Brusturi). De mentionat ca in zona se mai intalnesc chei si pe alte vai. Cele mai numeroase si mai interesante sunt pe vaile Izvorul Dorului, Horoabelor, Bratei. Cheile Horoabei con¬stituie un traseu spectaculos si foarte sportiv, care incepe in firul vaii lalomi¬tei, 1 km mai jos de pestera. Pe parcurs, temerarii intalnesc o vegetatie luxuri¬anta, privelisti impresionante, o cascada, doua tuneluri, un izbuc, iar dupa ce se catara prin cheile in¬guste ies intr-o zona de platou, cu lapiezuri si culmi calcaroase izolate. O zona interesanta, demna de explorat si care merita sa-i fie dedicate mai multe excursii, desi pe aici misuna si specii mai putin dorite: ursii si “turistii” necivilizati.

Drumul de intoarcere nu ne-a pus probleme nici pe ploaie. Ne-am oprit sa mancam ceva cald la cabana Bolboci. Ca un facut, in ciorba mea de burta nu am gasit nicio bucatica de carne, parca ar fi fost strecurata. Nici macar una singura, de gust. Oamenii si-au cerut scuze si s-au oferit sa-mi aduca alta. Nu a fost insa nevoie, caci acasa urma sa facem gratar.

A fost bine ca ne-am oprit sa mancam caci pregatirea mesei a durat ceva timp, desi am pus umarul cu totii. Cand ne-am apucat de gratar inca ploua. Pana cand am reusit sa pregatim “muntele” de carne si legume s-a facut noapte si s-a oprit ploaia. Am mancat intr-un foisor, in spatele casei, sus pe coasta dealului. Masa a fost copioasa, poate si pentru ca asteptaseram atat sa se faca gratarul. Noroc ca mai exista un gratar electric pe care gazdele ni l-au pus la dispozitie si am mai castigat timp. Tot din partea gazdelor am primit si o carafa de vin. Din nou am stat pana tarziu in noapte, pe balconul comun al unora dintre camerele noastre, la discutii, cu bere si rontaieli. Desi unii dintre noi au mai si atipit, atmosfera a fost deosebit de placuta. Doar somnul a fost cel care a reusit sa ne trimita pe toti, intr-un final, la culcare.

Duminica am plecat in jurul pranzului si ne-am oprit in Targoviste la o terasa-gradina chiar langa Cetatea Chindiei, unde am mancat pizza si am baut cafea intr-un foisor, la adapost de ploaie. Ne-am intors in Bucuresti cu bateriile incarcate si plini de buna dispozitie. Daca vremea ar fi fost mai buna (de sambata de pe la patru dupa-amiaza a plouat in reprize mai tot timpul), ar fi fost si mai frumos. Am simtit cu totii ca excursia care tocmai se incheia a reusit sa ne faca sa ne cunoastem mai bine, sa ne apropie unii de altii, asa ca am promis ca vom incerca sa mai facem excursii impreuna.