Lepsa (2009)

Cheile Tisitei si Cascada Putna (4-6 septembrie)


Cei mai proaspeti fini ai nostri in acest moment, Anca (verisoara lui Cami) si Adi, ne-au propus sa mergem impreuna intr-un weekend la Sighisoara, la Domeniul Dracul Danes. Intrucat nu au mai gasit locuri, una din variantele propuse a fost Lepsa, in Muntii Vrancei, pe drumul ce leaga Focsani de Targu Secuiesc, in apropiere de vestitele zone viticole Panciu si Odobesti.

Am plecat de acasa, noi patru impreuna cu Carmen, sora Ancai, vineri in jurul orei 17 iar la ora 20 eram deja in Focsani, dupa circa 180 km. De aici, o luam spre vest, pe dealurile Vrancei, pe serpentinele DN 2D, inca in curs de reasfaltare pe cateva portiuni (cu semafoare pe alocuri). Strabatem cei circa 70 km pana la Lepsa intr-o ora si jumatate. Amplasata in Parcul Natural Putna, despre Tulnici se spune ca este cea mai intinsa localitate rurala din Romania (40 km de la intrarea in satul Tulnici pana la iesirea prin Gresu spre Ojdula). Numara patru sate – Tulnici, Lepsa, Gresu si Coza – care se intind pe o suprafata de peste 30.000 hectare si are o populatie de circa 4.000 locuitori. Dincolo de Gresu, drumul national trece prin Pasul Musat spre Ojdula, aflata la circa 25 km. Din cate am citit pe net, drumul este destul de prost (pe alocuri asfalt vechi, in rest macadam sau pamant batatorit), insa duminica dimineata am vazut un microbuz care venea din directia pasului, de la Brasov, deci cumva drumul este practicabil. Din Ojdula, se pare ca incepe din nou asfaltul. Pe net se spunea ca se doreste ca DN 2D (de circa 120 km) sa se refaca – 9 metri latime, 31 poduri (dintre care cel mai mare de peste 200 m lungime), vreo 250 de podete si un pasaj CFR, scurtand drumul catre Brasov cu vreo 40 km.

Adi s-a ocupat de rezervare la Vila Potcoava, despre care a aflat de pe net (http://www.turistinfo.ro/lepsa/cazare-lepsa/vila_potcoava-c49317.html) si pe care o gasim fara mare efort. Este noua (constructia este finalizata undeva prin luna mai a acestui an), situata la circa 2 km de iesirea din Lepsa, spre Gresu, pe dreapta, la cateva sute de metri de drumul national, pe un drum lateral de pamant, intr-o zona mai retrasa (insa cu multe vile in jur, unele date in folosinta, altele in constructie), pe un teren putin in panta, la poalele unui deal. Avem o surpriza placuta: liniste si curatenie. Desi mai sunt mici detalii de pus la punct (baia din camera in care am stat noi nu avea cada de dus iar scurgerea ar necesita o reparatie), atmosfera este primitoare. Noi am platit 80 lei pe o camera dubla iar Adi, Anca si Carmen 90 lei pe o camera de 3 persoane. Toate camerele din vila au grup sanitar propriu, la parter exista un living incapator iar la etajul doi o terasa acoperita. Gazdele nu asigura servirea mesei, insa pun la dispozitia oaspetilor bucataria (frigider, aragaz, vesela etc.) si gratarul din curte.

Dupa ce ne-am linistit cu cazarea, am plecat sa cautam un loc unde sa mancam. Ne intoarcem spre Lepsa pe drumul de venire. La pizzeria Amicii Miei (patronul este italian), pe care eu si Cami o stiam inca din ianuarie 2005 cand fuseseram pentru prima data in Lepsa, tocmai inchisesera, desi era vineri seara (ce-i drept trecut de zece). Oamenii ne-au spus ca, daca nu au clienti, inchid in jurul orelor 22. Am incercat si la pensiunea Damatis, cred ca cea mai mare si cea mai aratoasa din Lepsa, insa restaurantul era rezervat pentru o reuniune privata a unui grup mai mare. Vestea trista era ca toate persoanele chestionate pana in acel moment ne spusesera ca, in afara de Damatis, nu mai aveam unde sa mancam. Usor nelinistiti de perspectiva faptului ca in acea seara vom manca ce aduseseram de la Bucuresti –saratele, biscuti, struguri si bere– mergem mai departe cu speranta ca vom gasi deschis restaurantul Hotelului Tresor (unde statuseram la inceputul lui 2005 cu prietenii nostri, Ileana si Eugen). Fix in mijlocul satului Lepsa, Adi opreste pe contrasens in dreptul unor politisti aflati pe marginea drumului, care mancau niste branza pe capota masinii din dotare. Probabil citind in ochii si in glasul lui Adi foamea si fiindu-le frica ca acesta le va cere o bucata din branza lor si poate si ceva paine, politistii sunt amabili si ne spun ca singura noastra sansa se numeste Motel Flora, de la iesirea din Gresu. Le-am multumit si ne-am intors, abandonand ideea cu Hotel Tresor (si bine am facut caci acesta este in renovare). Parcand in fata Motelului Flora (ce apartine Societatii Cooperativa Mestesugareasca Sporu), ne amintim ca si aici mancaseram intr-o seara, cu 4 ani in urma, cu Ileana si Eugen. Ne-am bucurat prea devreme vazand ca restaurantul este deschis, caci ospatarul ne spune ca nu mai servesc masa. Inauntru erau niste muncitori (de la drumuri) care stateau la un pahar. Norocul nostru a fost ca o doamna (nu stim ce hram purta pe acolo) a chemat inapoi bucataresele, care erau pe picior de plecare, gata imbracate. Meniul a fost standard, impus de gazde – piept de pui la gratar (12 lei), cartofi prajiti (3 lei) si salata de varza (3 lei). Noi insa eram fericiti ca puteam manca in seara aceea ceva cald. Le-am multumit doamnei si bucatareselor si ne-am comandat si de baut (de bucurie si ca sa facem vanzare oamenilor; Tuborgul costa 4 lei iar Carlsbergul 5). Curand am constatat ca, in urma noastra, a mai venit un grup de vreo patru persoane sa manance, dupa ce incercasera, ca si noi, la Damatis. Mancarea a fost chiar buna, cel putin pentru foamea si disperarea noastra, tinand cont si de ora si locul in care ne aflam. In total, am platit 140 lei cu tot cu bacsis. Ciudat este ca, desi Lepsa s-a umplut de pensiuni, nu s-a construit nici macar un restaurant, ceea ce inseamna fie ca pensiunile asigura masa, fie ca oamenii vin cu mancare de acasa. Ne-am amintit de traseul facut in 2005, pe jos, de la Tresor pana la pizzerie, pe soseaua pustie, acoperita de zapada, strajuita de brazi si fara nici o casa, de ne temeam sa nu intalnim vreun lup in mijlocul drumului. Am constatat umiti ca dupa 4 ani si jumatate nu mai exista niciun brad si ca satul se intinsese cu vile pana dincolo de pizzerie (care in niciun caz nu mai era izolata de restul satului).
Intorsi la pensiune dupa miezul noptii, am constatat cu uimire ca usa de la intrarea in vila este incuiata, desi gazdele ne asigurasera ca nu se va intampla asta. Dupa ce cativa dintre noi incearca clanta, incepem sa dam tarcoale si sa batem in geam, apoi ne gandim din ce in ce mai serios sa sunam gazdele (doar Cosmote are acoperire acolo) sa vina sa ne deschida. Ne imaginam ca poate vreun alt oaspete cazat acolo (sau poate vreun copil), care nu stia ca noi suntem hai-hui prin sat sa mancam, a incuiat usa. Noroc cu Carmen, care a apasat mai bine pe clanta si a deschis usa, care evident nu era incuiata. Si nu bauseram nici macar o bere de fiecare… Inainte de culcare, dupa ce Anca a primit “permisiunea” sa mearga sa doarma (ea fiind cea mai mica si cea mai obosita dintre noi), mai zabovim pe terasa de langa camera noastra, de la etajul doi, de unde privim luna si norii purtati de vant. Depanam povesti, la un whisky si o bere.

Sambata dimineata (de fapt era aproape pranz) ne trezim si plecam repejor la Amicii Miei sa mancam. Ne luam niste ciorba (de fasole in pita, 9 lei), niste pizza (17-19 lei). Plus apa, sucuri, cafea, bere, inghetata. Totul costa vreo 132 lei, cu tot cu bacsis. Speriati putin de experienta din seara de vineri, intrebam pe doamna care ne-a servit cam cand sa venim pentru cina. Ne spune ca ultima comanda nu trebuie sa vina cu mult peste ora 21:00, insa problema este ca sambata pot fi multi clienti si ca este posibil sa nu gasim masa. Auzind asta, ne facem rezervare pentru o masa la ora 20:30.
Plecam apoi sa vedem Cheile Tisitei si Cascada Putnei. La iesirea din Lepsa, spre Focsani, pe dreapta, pe marginea drumului exista un indicator spre rezervatia naturala Tisita. Se trece podul peste Putna si, imediat dupa pod, se face dreapta. Noi parcam masina chiar langa pod si intentionam sa o luam spre stanga (cum stateam cu spatele la pod), crezand ca mergem spre Cascada Putnei. Noroc cu un localnic amabil care ne spune ca drumul cel mai scurt spre cascada este pe sosea, mergand mai departe in directia Focsani, la mica distanta de locul unde ne aflam, tot pe dreapta, semnalizat. Asa ca, daca tot eram acolo, de la pod o apucam pe drumul spre dreapta, sa mergem intai pe Cheile Tisitei. Localnicul ne-a spus ca, in cei 15 ani de cand sta acolo, nu a vazut ursi. Dar poate omul o veni numai in weekend cand ursii sunt plecati din Lepsa la rudele lor de pe Valea Prahovei. Curand drumul ajunge la poarta rezervatiei (se poate veni cu masina pana aici), unde paznicul ne “taie” bilete (3 lei de persoana, care merg in conturile Romsilva) si ne raspunde la intrebarile noastre privind traseul si distanta, spunandu-ne ca exista ursi in rezervatie, insa putem merge fara grija cat ne tin picioarele pe traseul marcat.
Paraul Tisita a sapat o vale adanca intre Tisaru Mare si magura Rapa Caprei, formand Cheile Tisitei. Rezervatia naturala, aflata la 850 de metri altitudine, masoara circa 9 km lungime, fiind una dintre cele mai mari zone protejate de pe teritoriul Vrancei. Pe versantii stancosi apar uneori capre negre. Tot aici traieste si o pasare de dimensiuni mici, numita fluturasul de stanca. La intrarea in rezervatie este un panou care semnaleaza prezenta carnivorelor mari, ursi in special. Acest panou spune ca exista in rezervatie niste marcaje (avand desenat pe ele un urs) dincolo de care nu este bine sa te aventurezi, insa nu am ajuns in excursia noastra pana acolo. Tot pe net am citit ca amenajarile prin chei (cam nefiresc plantate intr-o zona asa salbatica) –adica drumul, podurile late de beton, arcadele si tunelul– fac parte dintr-un vechi sistem feroviar de exploatare forestiera. Nu se stie sigur daca el a existat (o cale ferata ingusta pentru mocanita) si a fost dezafectat (de viituri) sau daca a fost doar proiectat si inceput insa nu s-a finalizat niciodata. Cat priveste drumul care ajunge pana la poarta rezervatiei, probabil pe vremuri continua dincolo de aceasta. Acum el este impracticabil si pe masura ce inaintam in chei, se ingusteaza pana devine o poteca. Cred ca este mai bine asa, fiindca daca ar fi existat un drum auto sau o cale ferata, cheile ar fi fost distruse.
Dupa intrarea in rezervatie, ajungem rapid la malul Tisitei. Drumul serpuieste printre dealurile stancoase si, la un moment dat, se intra intr-un prim sector de chei. Este cel mai lung, alcatuit din pereti mari de gresii asezati in straturi verticale, cu sisturi mari de roca desprinsa, intr-o combinatie de culori: alb, rosu si verde. Apa curge peste imensi bolovani prabusiti. Cheile sunt pitoresti si foarte usor de parcurs, fara nici un element de dificultate (cel putin pana unde am mers noi). Din loc in loc, au fost construite scari si balustrade de lemn in portiunile mai stancoase care ar fi pus probleme. La un moment dat, exista o deviere a potecii de pe malul drept (geografic) pe cel stang, in dreptul unui mare bolovan, facilitata de doua poduri din lemn. Se poate trece si pe pietrele din apa, insa podurile ajuta mult mai ales cand ploua precum si pe cei care nu doresc sa riste sa se ude. Destul de circulate de turisti aceste chei. Doar intr-un singur moment am avut senzatia ca am ramas singuri. Poate si pentru ca se strangeau norii si ca se auzeau tunete din ce in ce mai aproape, am decis sa ne intoarcem. Dupa harta, estimez ca am mers pana aproape de confluenta Tisitelor (cea Mare cu cea Mica). Din ce am citit, de la confluenta, se merge pe valea Tisitei Mici pana la un alt sector de chei. Se ajunge la doua arcade si apoi la un tunel de circa 180 de metri lungime. Este intunecat si se pare ca este nevoie de lanterna si incaltari rezistente. In interior se gasesc multe bucati de stanca ascutite. Pe alocuri apa se infiltreaza pe pereti si este destul de frig. Dupa acest tunel, se intra pe valea Tisitei Mari. Se ajunge la ultimul sector de chei, apoi intr-o poiana cu flori de camp, strajuita de un deal. Mai sus este o stana, capatul cheilor, din cate am inteles. Paznicul mi-a confirmat ce citisem pe net si anume ca exista o frumoasa cascada a Tisitei insa drumul nu este marcat si doar cu ajutorul localnicilor sau a cuiva care a mai fost acolo se poate ajunge la ea. Am inteles ca, dupa tunel, faci dreapta in susul raului si mai mergi vreo ora jumătate pana la cascada. Cei mai multi turisti merg pana la stana de dincolo de tunele. Noi insa ne-am intors, grabind pasul, pana cand ne-am dat seama ca ploaia ne-a ocolit, cel putin deocamdata. Am coborat la firul raului si ne-am odihnit pe niste bolovani, aruncand pietre in apa si stropindu-ne unii pe altii. Ne-am mai oprit o data, aproape de iesirea din rezervatie, pe o pajiste. Aveam un usor sentiment de tristete ca pericolul ploii nu ne-a lasat sa mergem pana la capatul traseului.
Am mers apoi cu masina la cascada Putna. Din dreptul unui indicator de pe sosea, se face dreapta, iar din locul unde se lasa masina se coboara pe niste scari de piatra protejate cu balustrade pana intr-o zona de unde se poate admira cascada. Aceasta cade in trepte, pe o lungime de circa 80 metri pana intr-un lac cu o adancime de 12 metri, din care Putna o ia apoi incet la vale, aproape imperceptibil.

Intrucat era doar ora 6 iar rezervarea noastra la pizzerie era abia peste 2 ore si jumatate, am decis sa mergem cu masina sa vizitam Soveja. Adi isi amintea de cand era copil de o statiune climaterica cocheta, cu multe hoteluri. In centrul satului Lepsa o luam la dreapta (cum se vine dinspre Focsani) si incepem sa urcam usor prin vatra satului. Lasam in dreapta manastirea Lepsa si mergem pana la un indicator care ne avertizeaza ca drumul spre Soveja (16 km) este oficial inchis. Mergem mai departe si drumul incepe sa se strice. Insa cu atentie si viteza mica se poate merge fara probleme. Peisajul este pitoresc si salbatic, rar circulat de masini. Se trece prin Pasul Soveja (Coasa), la 1000 m altitudine (cel putin asa arata GPS-ul), apoi se coboara in Soveja, strajuita la intrare de un mausoleu. Noi mergem inainte prin sat, pana intalnim un bunic pe care-l intrebam unde este vestita statiune cu maretele hoteluri de care isi amintea Adi si, a doua intrebare, pe unde putem sa ne intoarcem fara sa fie nevoie sa mai trecem prin pas. Foarte amabil, tataie ne lamureste. Ne intoarcem pana la mausoleu unde o luam spre dreapta si vedem o “statiune” aproape parasita cu vreo 3-4 vile/moteluri/hoteluri cazute in paragina. Dezolant. La cel mai rasarit hotel, Zboina, tocmai incepea o nunta cu o mireasa ce coborase dintr-un X6 si se uita cam fioros spre noi. La intoarcere, dupa ce am finalizat turul statiunii (adica am mai mers inca vreo suta de metri), cand am trecut prin dreptul lor, nuntasii incepusera o hora cu strigaturi in fata hotelului, hora care se potrivea perfect cu fosta statiune climaterica Soveja. Ne-am reintors in sat si am luat-o Focsani, pe drumul asfaltat, pana in Campuri, unde am facut la dreapta spre Vidra. Acolo urma sa intram pe DN 2D, pe unde veniseram in Lepsa cu o seara in urma. Insa drumul din Campuri pana in Vidra (vreo 20 km, poate si mai mult) nu a fost pe masura laudelor sateanului care ni l-a recomandat (avea probabil alte standarde privind calitatea drumurilor) si, ca atare, nici pe masura sperantelor lui Adi care se visa alergand cu 120 de kilometri pe ora pe drumul judetean. Am ajuns la pizzerie putin dupa ora 21, doar asa ca sa ne cerem scuze ca nu am onorat rezervarea facuta, convinsi ca nu vom mai gasi loc la masa si nici nu vom avea posibilitatea sa mai mancam. Surpriza placuta a fost ca localul era destul de gol si ne-au permis sa comandam de mancare: ciorba de vaca, pizza, ultimii trei papanasi (3,5 lei). Beck’s-ul costa aici 4,5 lei iar Stella Artois 5. In total 90 lei, bacsisul inclus. Dupa masa, am stat din nou la taclale pe terasa vilei pana tarziu in noapte. Anca a rezistat si ea mai mult, la insistentele noastre, insa tot ea a mers prima la culcare. Imediat dupa ce am intrat in camere a inceput ploaia care ne amenintase intreaga zi.

A plouat si duminica, mai toata ziua. Mai putin in jurul pranzului, in timpul scurtei noastre vizite la manastirea din Lepsa. Purtand hramul "Nasterea Maicii Domnului", ea a fost ridicata initial in anul 1789 de catre localnici. Daramata in 1927 si refacuta din lemn in 1936, manastirea a fost reinfiintata dupa anul 1989. Adi si Anca si-au cumparat niste branza de la localnici, din piata de duminica organizata in intersectia din centrul satului. Ne-am oprit in Focsani sa mancam de pranz, la restaurantul Cupidon (pe el scrie fast-food) –ciorba (6 lei), salata (13), frigarui (15), pastrama oaie/porc (16) cu cartofi taranesti (5,5) si salata (6), tochitura (15). Plus apa, suc, cafea. In total, ne costa vreo 125 lei plus bacsis. Ploaia a inceput din nou si s-a intetit pe masura ce ne apropiam de Bucuresti, insa nu prea ne mai interesa acest aspect. In ansamblu, a fost un week-end linistit, relaxant, cu mult aer curat si o plimbare pe cinste. Ne-am simtit foarte bine impreuna. Si ne-am promis ca vom repeta astfel de iesiri in aceeasi formatie. Ramane de vazut cand. Pe noi doi (eu si Cami) ne-a costat 160 lei cazarea, 70 partea noastra de motorina, 49 partea noastra de cumparaturi din Bucuresti (vin, bere, fructe, rontaieli) si 193 mesele la restaurant. In total vreo 480 lei. Ne-a placut vila unde ne-am cazat si vom merge si alta data acolo. Singurul pericol, ca peste tot in Romania, este sa dam peste turisti galagiosi, cazati la gazdele noastre sau in vilele invecinate, care dau muzica la maxim. Imi plac multe genuri muzicale insa nu imi place cand sunt obligat sa ascult muzica altora, atunci cand vor acestia. Poate este o prejudecata insa am senzatia ca cei care fac asta asculta, in majoritatea cazurilor, manele. Nu am nimic impotriva acestui gen muzical (am prieteni carora le place), atat timp cat oamenii regleaza volumul astfel incat sa auda doar ei muzica si sa nu-i deranjeze pe cei din jur. Cand nu se intampla asta, mi se confirma convingerea ca cine vrea liniste si relaxare trebuie sa mearga in afara tarii.