Bretania (2010)

ÎN BRETANIA, VIA ELVEŢIA ŞI PARIS (26 iunie - 13 iulie)

Bucuresti, 24 aprilie 2014

Destinaţia aleasă pentru vara lui 2010 a reprezentat cel mai îndepărtat loc în care am ajuns vreodată. Rezervaserăm pentru o săptămână, împreună cu Anca şi Adi (finii noştri şi tovarăşi constanţi de drumeţie prin Europa), o pensiune din St. Eden, un sat de vacanţă din apropiere de Plouescat, un orăşel din nord-vestul Bretaniei, în vestul extrem al Franţei.

Sâmbătă 26 şi duminica 27 iunie – drumul până la Zurich

Primele două zile le-am petrecut pe drum – a fost prima ieşire din ţară a lui Suzi (Skoda noastră). Cami a condus până la graniţa cu Ungaria, deşi avea gripă, tuse şi conjunctivită virală, din cauza cărora nu reuşise să doarmă deloc în noaptea dinaintea plecării. Am pornit la 7 dimineaţa din Bucureşti, am ajuns în Arad pe la 16 iar peste o oră intram în Ungaria. Aşadar, circa 600 km în 10 ore. Ar putea fi doar 6 ore, daca ar exista autostradă. La graniţa cu Ungaria, cumpărăm de la o „tonetă” vignete pentru întreaga excursie (două vignete pe 3 zile a câte 32 lei pentru Ungaria şi două vignete pe 10 zile a câte 44 lei pentru Austria). În premieră pentru noi, am reuşit să ajungem pe lumină (la 21:30, ora noastră) la Hotelul Minerva din Mosonmagyarovar (mică localitate ungurească de la graniţa cu Austria), unde obişnuim să înnoptăm când călătorim spre vestul Europei. Aici o cameră dublă costă echivalentul a circa 40 euro pe noapte dacă plăteşti cu cardul, sau vreo 42-43 daca plăteşti cash, în euro. Străbătuserăm cei circa 400 km prin Ungaria în 4 ore şi jumătate. Iar de la Bucureşti până la Moson parcurseserăm circa 1.000 km în 14 ore şi jumătate. Duminică dimineaţă, pe la 11, am plecat din Moson, iar in jurul orei 15 finalizam cei 385 km străbătuţi prin Austria. La 8 seara reuşeam să intrăm în Elveţia, după 325 km prin Germania, parcurşi în 5 ore din cauza numeroaselor „stau”-uri (blocaje) de pe autostradă. După 115 km prin Elveţia, am ajuns în Urdorf (una dintre localităţile satelit din jurul Zurichului) pe înserat, puţin după 9 (ora noastră). Am făcut cunoştinţă cu Eliana, fetiţa drăgălaşă de un an şi vreo trei luni a prietenilor noştri, Mădălina şi Radu – gazdele noastre din Elveţia, care ne-au primit cu drag de numeroase ori de-a lungul anilor. Toată seara ne-am jucat cu Eliana, am mâncat şi am stat de vorbă, apoi am mers la casa primitoare a Doinei şi a lui Traian, bunicii Elianei, aflaţi pentru o scurtă perioadă în vizită în România. Un cochet apartament dintr-un bloc situat la câteva străzi mai încolo. În acea zi, de la Moson la Urdorf, merseserăm 800 km în 10 ore. Astfel, de-a lungul celor două zile, am avut nevoie de circa 24 de ore pentru a parcurge cei circa 1.800 km ce despart Bucureştiul de Urdorf.

Luni 28 iunie – Căderile Rinului (www.rheinfall.ch), Stein am Rhein (www.steinamrhein.ch) şi Lacul Konstanz

Ieşind din casă, în jurul prânzului, ne minunăm de vrednicia unui angajat al administraţiei locale (bănuim noi), care stropea cu o soluţie (printr-o tijă lungă legată cu un furtun la un tub ca de scafandru pe care-l căra în spate) iarba care creştea între dalele de beton ale aleii din faţa blocului. După ce bem cafeaua împreună cu Radu şi ne mai jucăm puţin cu Eliana şi cu Mădălina (sosită acasă de la serviciu într-o scurtă pauză de prânz), plecăm cu maşina în nordul Elveţiei, la graniţa cu Germania, să vedem Căderile Rinului (Rheinfall) din localitatea Neuhausen am Rheinfall, în apropiere de oraşul Schaffhausen. Găsim o cascadă lată de 150 de metri şi înaltă de vreo 23, datând de acum 14-17 mii de ani, cu o stâncă „crescută” chiar în mijlocul căderii apelor tumultoase. Elveţienii au amenajat aici nişte trepte care urcă până la „balconul” din vârful stâncii, unde au înfipt, cum altfel, drapelul naţional. La stâncă se poate ajunge cu unul dintre cele trei vaporaşe (www.maendli.com) care pleacă de la Schlossli Worth (situat pe o insuliţă din aval de cascadă, aproape de parcarea autoturismelor) şi care înfruntă curenţii puternici ai şuvoiului de apă înspumată. Imediat după cădere, Rinul formează un cot în unghi drept. Facem turul cvasi-circular al cascadei, în urcare, pe exteriorul curbei. Admirăm roata unei mori de apă, apoi traversăm Rinul pe podul de cale ferată construit la doar câteva zeci de metri în amonte de cascadă şi ajungem la Schloss Laufen (www.schlosslaufen.ch), ce oferă o frumoasă perspectivă asupra cascadei. Ne întoarcem agale pe acelaşi drum, la maşină.

De la Rheinfall, mergem spre est, paralel cu Rinul (care formează graniţa naturală cu Germania în acea zonă), până la Stein am Rhein. Un orăşel elveţian cu vreo 3.000 de locuitori, care în 2007 a celebrat 1.000 de ani de existenţă, situat în zona în care Rinul iese din Lacul Konstanz şi al cărui centru vechi, pietonal, este inclus în patrimoniul UNESCO. Înţelegi motivul în primul moment în care vezi faţadele excelent conservate ale clădirilor medievale, pictate magnific în culori vii. Fântâna arteziană în zece colţuri (Marktbrunnen) din piaţa centrală (Rathausplatz), mesele de la terasele în aer liber ale restaurantelor şi micile magazine amenajate cu gust întregesc atmosfera de vacanţă. După ce fotografiem minute în şir verandele şi frescele clădirilor înalte, ne plimbăm puţin pe faleza Rinului, situată la doar câţiva paşi de centrul vechi. Grinzile exterioare de stejar ale caselor în stil colombaj stau neclintite de secole. Din câte am înţeles, ele sunt specifice Germaniei, însă se pare că sunt răspândite şi în nordul Elveţiei şi în unele regiuni din Franţa. Noi le văzuserăm pentru prima dată în Alsacia, cu câţiva ani înainte, şi urma să le admiram şi în unele localităţi din Bretania.

Ne despărţim de micul oraş şi continuăm tot spre est, pe malul Lacului Konstanz (Bodensee) – supranumit „oceanul şvab” şi aflat la intersecţia graniţelor Elveţiei, Germaniei şi Austriei. Zona pitorească a lacului este plină de parcuri, versanţi acoperiţi cu viţă de vie şi vechi sate de pescari. Traversăm oraşul Konstanz şi ne întoarcem puţin spre vest, până în capătul cel mai îndepărtat (spre nord-vest) al Peninsulei Reichenau, ce găzduieşte un cartier rezidenţial (dar şi o mănăstire benedictină datând din anul 723). Priveliştea lacului scăldat de razele soarelui înainte de apus este superbă. Un cuplu de nemţi la a doua tinereţe trag o baie bună în apa lacului, apoi se schimbă pe mal şi pleacă în treaba lor, sub privirile noastre admirative.

Marţi 29 iunie – Murren

Între Urdorf şi Lucerna, pe un drum naţional, un poliţist dotat cu pistol, cască şi microfon ne face semn să oprim şi ne trimite într-o parcare de pe marginea şoselei, unde mai mulţi colegi de-ai lui verificau maşinile oprite de filtrul rutier. După ce am văzut că sunt controlate şi maşini înmatriculate în Elveţia, am înţeles că nu numărul de România al maşinii noastre este motivul pentru care ne-au oprit. Un poliţist tânăr şi amabil ne-a verificat actele, apoi a dat ocol maşinii şi s-a uitat atent la fiecare anvelopă (am presupus că-l interesau gradul de uzură şi tipul anvelopei – de vară sau de iarnă). Ne-a întrebat în engleză unde mergem şi apoi ne-a spus motivul pentru care am fost opriţi de colegul său din stradă: eu şi Anca, pe bancheta din spate, nu purtam centurile de siguranţă (obligatorii în Elveţia pentru toate persoanele din maşină). Ne mai spune că, nedorind să ne strice vacanţa pe care tocmai o începuserăm, ne iartă de amenda care costa 60 franci (circa 200 lei) de persoană. Merită poate să menţionez faptul că, în acea dimineaţă, pusesem pe lunetă, la vedere, un abţibild „I love Switzerland” primit cadou pentru Suzi de la Eliana, Mădălina şi Radu. Nu o să aflăm niciodată dacă abţibildul a contat în decizia poliţistului de a ne ierta, ştiut fiind faptul că elveţienii sunt intransigenţi când vine vorba de contravenţii rutiere, indiferent de renumele şi averea făptaşilor. Trecem de Lucerna şi, ajunşi în zona montană, facem o pauză pe marginea unui superb lac (posibil Lungerersee, dacă l-am identificat corect pe hartă), de unde admirăm un peisaj tipic elveţian – sub crestele înzăpezite ale munţilor din zare, pădurile dese de pe colinele din jur dau apei o culoare de un verde ireal. Următoarea pauză o facem la Brienz (www.brienz-tourismus.ch), la o cafea pe marginea Brienzer – lac de munte cu o culoare bătând în turcoaz, lung de circa 14 km. Localitatea Brienz este plină de case tradiţionale din lemn, împodobite cu flori multicolore, alei romantice din piatră şi numeroase magazine cu produse artizanale din lemn, lucrate manual. Asta pentru că Brienz este considerat „capitala sculpturii în lemn” a Elveţiei, cu o tradiţie îndelungată, aici funcţionând o şcoală şi un muzeu dedicate acestei îndeletniciri. Originalele sculpturi în lemn pot fi admirate inclusiv pe traseele turistice ce străbat pădurile din împrejurimi. Orăşelul este dominat de Vârful Brienzer Rothorn (2350 m). Am citit că, pe perioada verii, spre vârf urcă, până la 2240 m altitudine, singura cale ferată cu cremalieră şi locomotive cu aburi din Elveţia (www.brienz-rothorn-bahn.ch), construită la sfârşitul secolului 19 şi având o înclinaţie medie de 22,5%. Pe parcursul unei ore cât durează urcarea, turiştii au parte de privelişti încântătoare: sate de vacanţă, cascade, poieniţe, cărări de culme, păşuni alpine şi panorame maiestuoase către Alpii Bernezi. Să mai amintim că, la 5 km est de Brienz, în Hofstetten, pe un platou însorit situat la 650 m altitudine, departe de zgomotul lumii, se află Freilicht Museum Ballenberg (www.hofstetten-ballenberg.ch; www.ballenberg.ch) – un fel de muzeu al satului elveţian, în aer liber, întins pe 200 de hectare şi adăpostind peste 100 de case seculare aduse din toată Elveţia, animale de fermă, precum şi ateliere de meşteşuguri rurale. În ceea ce priveşte lacul Brienzer, el poate fi admirat cel mai bine cu ocazia unei plimbări cu vaporul. Mândria flotei din Brienz este reprezentată de navele cu aburi şi roţi cu zbaturi, asemănătoare celor de pe Mississippi. După ce bem cafeaua şi admirăm peisajul, ne fotografiem lângă o sculptură ce o reprezintă (în mărime naturală, zic eu) pe Elizabeth Grossman – „femeia barcagiu de pe Lacul Brienz”, cea care cu mulţi ani în urmă obişnuia să îi plimbe pe turişti cu barca, arătându-le frumuseţile zonei, una din ele fiind Cascada Giessbach.

Părăsim Brienz, mergem spre vest şi, după 15 km, ajungem la Interlaken (www.interlaken.ch, situat între două lacuri: Brienzer la est şi Thuner la vest), cel mai important oraş din zonă (o staţiune cosmopolită încă din secolul 19), renumit pentru cazinoul său, festivalul de muzică clasică şi teatrul de vară Wilhelm Tell (www.tellspiele.ch). Noi îl traversăm rapid şi ne îndreptăm spre sud, pe valea râului Lutschine, care se bifurcă după câţiva kilometri dincolo de oraş: o parte merge spre est, la Grinderwald, urmând cursul râului Lutschine Negru, iar cealaltă (pe care o urmăm noi) continuă spre sud, pe valea Lutschine Alb, spre Lauterbrunnen – una dintre numeroasele staţiuni montane din centrul Elveţiei, situată la circa 800 de metri altitudine. Ca o paranteză, din Lauterbrunnen se poate urca cu trenul la Wengen, localitate închisă circulaţiei auto şi situată pe un minunat platou alpin, iar apoi la Kleine Scheidegg. De aici, calea ferată (datând din 1912) continuă printr-un tunel lung de 7 km până la Jungfraujoch: la aproape 3.500 m altitudine, gara situată sub vârful Jungfrau se pare că este cea mai înaltă din Europa şi una dintre cele mai înalte din lume (www.jungfraubahn.ch). Ajunşi în Lauterbrunnen, admirăm o superbă cascadă în surplombă: un şuvoi puternic de apă este pulverizat în aer şi apoi izbit de peretele vertical (înalt de circa 300 metri) în locuri diferite, depinzând de direcţia şi forţa vântului. Câteva zeci de metri mai încolo, pe acelaşi versant, observăm încă o cascadă, mai mare decât prima (Staubbach, din ce am văzut pe hartă). Şi în cazul acesteia, o parte din apă se transformă într-o ploaie fină, purtată de vânt. Ajungem până la peretele muntelui trecând printr-un fel de tunel, construit probabil ca protecţie împotriva căderilor de stânci. Urcăm apoi câteva zeci de metri pe o potecă amenajată până la un punct de belvedere săpat în stâncă, de unde avem o frumoasă perspectivă asupra satului şi munţilor care-l înconjoară. Zărim o casă al cărei acoperiş este complet acoperit cu iarbă. Doar geamul de la mansardă şi coşul ne dau de înţeles că nu este vorba de o movilă, aşa cum ai putea crede la o privire aruncată în grabă. Mai văzusem astfel de case doar în fotografii sau la TV.

Ne continuăm călătoria cu maşina, spre sud, până la Stechelberg (la peste 900 m altitudine). De aici, urcăm cu telecabina până la Murren. Ne costă vreo 20 de franci de persoană dus-întors, însă există numeroase abonamente avantajoase. Murren este un excepţional sat de vacanţă, tipic elveţian, situat la 1.650 m altitudine. Aici nu circulă maşinile, putându-se ajunge doar cu telecabina sau cu trenul (din Lauterbrunnen). Murren este a doua „staţie” (după Gimmelwald şi înainte de Birg) a telecabinei care urcă pe Schilthorn (circa 2.970 m altitudine; www.schilthorn.ch), cunoscut şi ca Piz Gloria: aici s-au filmat scene din celebrul film 007 – James Bond. Cei care urcă până aici şi aleg să-şi acorde câteva momente de relaxare la restaurantul rotitor (cam o oră durează o rotaţie completă) se pot bucura de o excepţională panoramă: de la celebrul trio de vârfuri din imediata vecinătate – Eiger, Monch şi Jungfrau (circa 4.000 m, incluse în patrimoniul UNESCO) şi până departe, spre Mont Blanc sau Pădurea Neagră. Admirăm deopotrivă atât căsuţele din lemn, atât de elveţiene, pline de ghivece cu flori multicolore (inclusiv floare de colţ), cât şi uimitoarea privelişte a munţilor din jur, ale căror creste sunt încă acoperite cu zăpadă. Din Murren se poate urca cu funicularul, în doar câteva minute, până la Allmendhubel, la circa 1.900 m altitudine. Între Murren şi Schilthorn se întinde zona de schi situată la cea mai mare înălţime din întregul Oberland Bernez. În amintirea primei traversări cu balonul a Alpilor (în 1910), în mica localitate funcţionează muzeul „Sport und Ballon” şi se organizează anual un festival internaţional alpin al baloanelor. În zonă sunt şi multe trasee turistice. Ploaia uşoară care a început în timp ce ne plimbam prin Murren a devenit torenţială, neîmpiedicând însă telecabinele să îşi vadă de drumul lor şi să ne coboare la baza muntelui. Am mai citit că între Lauterbrunnen şi Stechelberg, pe versantul opus celui pe care se află Murren, există un complex de zece cascade glaciare, săpate în munte, numit Truemmelbach (www.truemmelbach.ch), inclus în Patrimoniul Unesco, care dispune de un ascensor-tunel pentru facilitarea vizionării cascadelor.

Ajungem seara în Urdorf, mâncăm, ne jucam cu Eliana şi discutăm cu părinţii ei. O adevărată plăcere să ne plimbăm noaptea pe jos prin cartierul liniştit, în care te simţeai în deplină siguranţă, fără teama de câini comunitari şi hoţi. Ne întâlnim cu vreo doi cetăţeni care ne salută politicos.

Miercuri 30 iunie – Einsiedeln (www.einsiedeln.ch), Schwyz (www.schwyz-tourismus.ch) şi lacurile din jurul Lucernei

În cursul dimineţii, mergem la mini centrul comercial din colţul străzii să facem cumpărături, la Migros şi Denner. La ultimul magazin, avem surpriza să nu accepte carduri Visa (ţineam minte din anii trecuţi că este ceva în neregulă cu plata la acel magazin însă nu îmi aminteam exact ce anume). Într-un final, pricepem de la vânzătoare că putem plăti cu euro însă ne va da rest în franci, ceea ce nu ne deranjează deloc. La sugestia lui Radu, mergem spre sud-est, la Einsiedeln, să vizităm grandioasa mănăstire benedictină care datează din anul 934, renumită şi pentru biblioteca sa. Admirăm biserica – o monumentală construcţie în stil baroc, datând din 1704, după ce clădirile dinaintea ei, în stil romanesc şi gotic târziu, au suferit distrugeri şi au devenit neîncăpătoare. În interiorul bisericii se află Capela Maicii Domnului, construită din marmură neagră, care adăposteşte statuia Fecioarei Maria. Faţa şi mâinile au fost vopsite în negru, după ce praful şi fumul le înnegriseră de-a lungul secolelor. Veşmintele care acoperă statuia se schimbă în funcţie de sărbătorile religioase. Madona Neagră din Einsiedeln este una dintre cele mai celebre statui de acest gen din Europa. După ce ieşim din mănăstire, mai facem câţiva paşi prin centrul oraşului, pe străduţele din jurul pieţei din faţa bisericii. Ampla deschidere a pieţei se datorează unei legi din 1419 care cerea păstrarea unei anumite distanţe între mănăstire şi clădirile oraşului, pentru a reduce riscul răspândirii incendiilor. Însă cu toate astea, cinci incendii mari au devastat mănăstirea şi oraşul din apropierea Lacului Sihl. După ce admirăm de departe înaltele trambuline pentru sărituri cu schiurile, părăsim Einsiedeln şi ne îndreptăm spre sud-vest.

Ajungem la Schwyz, localitate dominată de cele două vârfuri ale Muntelui Mythen. Aici nu prea avem ce vedea în afară de piaţa centrală, cu statuia despre care bănuim că-l reprezintă pe Wilhelm Tell şi cu câteva faţade de clădiri superb pictate. Una dintre ele este Primăria, decorată cu fresce ilustrând scene din istoria Elveţiei. Vizităm frumoasa catedrală de aici – bănuiesc că este vorba de biserica barocă Sf. Martin, bogat decorată – a cărei uşă metalică ne dă ceva de furcă la ieşire. Am citit că oraşul se mândreşte cu Haus Bethehem – cea mai veche casă de lemn din Elveţia, construită în 1287.

Din Schwyz, continuăm spre sud-vest ocolind capătul sud-estic al lacurilor din estul Lucernei (Vierwaldstattersee) – mai exact Lacul Urner. Ne oprim câteva minute să admirăm, de la înălţimea şoselei, lacul înconjurat de munţi şi traversat de numeroase ambarcaţiuni. Trecem prin tunelul Seelisberg (9,3 km lungime) din vestul Luncii Rutli, la graniţa cantoanelor Uri, Schwyz şi Unterwalden – locul istoric al proclamării Confederaţiei Elveţiene, în 1291. Ajungem în zona Beckenried (de unde se urcă spre pârtiile de schi de la Klewenalp) – Burgenstock – Stansstad. Ne oprim în apropiere de Buochs, într-un parc amenajat pe malul lacului. Numeroşi oameni se relaxează la plajă, citind, jucându-se sau scăldându-se în lac. Am savurat cele câteva minute petrecute cu picioarele în apă, privind împrejurimile şi câteva avioane elveţiene de luptă, care se antrenau, survolând lacul. Apoi urcăm cu maşina, cam la întâmplare, pe dealurile din zonă în căutarea unui punct de belvedere, recomandat de Radu, în zona muntelui Burgenstock (1128 m) – renumit pentru hotelurile sale încă de la sfârşitul secolului 19 şi pentru splendida panoramă a lacurilor. Uimiţi de frumuseţea peisajului, ajungem până în parcarea unui hotel retras în mijlocul naturii, de unde facem cale întoarsă, după ce respirăm o doză bună de aer curat. În timp ce coboram dealul, pe una din serpentine, avem parte de o frumoasă panoramă asupra lacurilor. Ne continuăm drumul şi ne mai oprim o dată, tot pe marginea lacului, de această dată în apropiere de Stansstad. Ajunşi în Urdorf, am petrecut o seară minunată, ultima din acest concediu, alături de prietenii noştri. Eliana nu a vrut sa meargă la culcare (în ciuda eforturilor Mădălinei) şi a stat cu noi până spre miezul nopţii.

Joi 1 iulie – ajungem la Paris

La prima oră a dimineţii (şase, mai exact), o „vecină” ne ceartă că nu am oprit motorul (făcând gălăgie şi poluând aerul) pe parcursul celor 2-3 minute care ne-au fost necesare pentru a lăsa cheia de la apartamentul Doinei şi al lui Traian în cutia poştală de la parterul blocului în care locuiau Mădălina şi Radu. Ieşim din Elveţia pe la Basel şi, abia intraţi în Franţa, ne oprim la Mulhouse (în jurul orei 7:30, după 115 km de la Urdorf). De aici o luăm pe Ilinca, fetiţa lui Adi, proaspăt intrată în vacanţă, după primul ei an de şcoală. Mergând iniţial pe drumuri naţionale, intrăm la un moment dat pe autostradă – destul de scumpă, în general, în Franţa. Noi am plătit în acea zi 16 euro pentru circa 220 km. De la Mulhouse până la hotelul din Paris unde eram cazaţi am parcurs 450 km în 9 ore şi jumătate. Fiind caniculă, drumul a fost greu. La ora 17, când am ajuns în capitala Franţei (situată după calculele noastre la circa 2.350 km de Bucureşti), termometrul indica 36-37 de grade Celsius. GPS-ul ne duce fix în faţa Hotelului Delos Vaugirard (două stele). Camera dublă a costat 67,5 euro pe noapte. Ioana şi Bogdan de la Maxi Tourism l-au găsit pentru noi şi s-au ocupat de rezervare. Hotelul este situat relativ în centru, în apropierea staţiei de metrou Vaugirard, la sud-vest de Turnul Eiffel şi la vest de Montparnasse. Parcăm maşina pe unul dintre locurile rezervate de hotel la subsolul unei clădiri din capătul străzii şi o lăsăm acolo până la plecarea din capitala Franţei. Căci, după cum ştiam deja (şi am avut ocazia să ne convingem), pe străzile Parisului maşinile se „parchează” de regulă una în spatele alteia, la distanţă de câţiva centimetri, prin împingerea uşoară a autoturismelor din faţă şi din spate. Camera primită de noi la parterul hotelului, foarte intimă şi cochetă, este o surpriză plăcută. Deşi mică, a fost suficient de încăpătoare şi ne-a făcut să ne simţim bine din primul până în ultimul moment. Am făcut un duş şi apoi am ieşit repede pe străzi, să ne îmbătăm cu aerul Parisului. Ne place atmosfera destinsă din parcul Champ de Mars, din faţa Turnului Eiffel (frumos luminat noaptea), unde oamenii se relaxează aşezaţi pe iarbă. În schimb, nu ne place înghesuiala de la lifturile care urcă turiştii în turn şi nici mulţimea de comercianţi ambulanţi, foarte insistenţi în a-ţi vinde suveniruri kitsch. Traversăm Sena şi continuăm spre nord până la Arcul de Triumf, după o escală la farmacie. Cami are noroc de un farmacist priceput ce-i vinde nişte pastile care îi „iau cu mâna” durerea supărătoare de gât. De aici, mergem agale pe Champs Elysees – cosmopolită şi plină de oameni de toate naţiile, culorile, orientările sexuale, stiluri de îmbrăcăminte şi coafură. După ce admiram în dreapta Grand Palais şi Petit Palais, trecem prin Place de la Concorde (dominată de obeliscul din granit roz vechi de 3.300 de ani) şi Grădinile Tuileries, apoi ajungem în faţa Muzeului Luvru. Aici ne odihnim o bună bucată de vreme, răcorindu-ne pe marginea fântânii arteziene de lângă piramida de sticlă. Nu ne vine să credem că afară este încă lumină, deşi ceasul arată orele 22. Abia după lăsarea întunericului, când luminile oraşului se aprind, ne întoarcem spre hotel, mergând agale pe malul Senei şi admirând numeroasele ambarcaţiuni de agrement care plimbau turiştii sau pe cele private, găzduind petreceri. În vârful turnului unei clădiri, steagul Franţei (puternic luminat) flutură semeţ, vizibil de la mare depărtare. În parcul din apropierea Domului Invalizilor remarcăm multe grupuri de tineri ieşiţi la picnicuri nocturne. Datorită oboselii sau poate din cauza impresiei puternice pe care ne-o făcuse Parisul, feeric luminat, avem mici dificultăţi în a găsi străduţa pe care se afla hotelul nostru.

Vineri 2 iulie – Paris, de dimineaţă până seara

După micul dejun copios, luat în minuscula curte interioara a hotelului, din faţa ferestrei camerei noastre, plecăm la plimbare pe aceeaşi căldură ca în ziua precedentă. Primul obiectiv este Montparnasse – unul dintre faimoasele cimitire ale Parisului în care se află rămăşiţele pământeşti ale unor personalităţi universale (printre care şi Brâncuşi). De aici, ne îndreptăm spre nord-est şi, după ce aruncăm din mers o privire spre Jardin du Luxembourg, intrăm pe Bd. Saint-Michel şi ajungem în faţa Pantheonului. Apoi ne bucurăm de răcoarea fântânii arteziene din faţa Sorbonnei (fondată în 1253). Ne încântă foarte tare multitudinea de terase în aer liber ale cafenelelor, având toate scaunele de la mese orientate spre stradă. Mâncăm de prânz în zona Cartierului Latin, la un restaurant-braserie (Le Cafe de Paris), la una dintre mesele scoase afară, pe o stradă pietonală. Carafele cu apă rece sunt din partea casei, iar servirea este menţionată separat pe nota de plată (15%). După masă, ajungem pe Ile de la Cite şi, în timp ce afară plouă cu găleata, noi vizităm catedrala gotică Notre Dame, realmente impresionantă, cu vitralii superbe. Din câte am înţeles, este cel mai vizitat obiectiv din Paris iar piaţa din faţa catedralei reprezintă „Km 0” al Franţei. Să nu uit să menţionez lungul şi pitorescul şir de tarabe ale anticarilor de cărţi de pe malul Senei. După Notre Dame, trecem prin faţa Primăriei şi a nonconformistei clădiri a Centrului Naţional de Artă şi Cultură Georges Pompidou. După ce Adi ne ameţeşte puţin pe străduţele din zonă, luăm metroul spre nord, până în Montmartre (eu m-am dat bătut instant când am văzut harta cu reţeaua de magistrale şi cele peste 370 de staţii). Urcăm până la minunata catedrală Sacre Coeur. După ce o vizităm, ne aşezăm pe treptele din faţă (înţesate de oameni) şi admirăm o extraordinară panoramă a Parisului. Am citit că din turnul catedralei se poate vedea, atunci când este senin, până la circa 30 km depărtare. Mergem puţin spre vest şi ajungem în Place du Tertre – cea boemă şi plină de artişti, cafenele şi restaurante – unde mâncăm nişte clătite delicioase. Scurta noastră călătorie prin Paris se încheie în Place Pigale, după ce admirăm în trecere celebrul Moulin Rouge, Muzeul Erotismului şi alte edificii ale industriei de profil. Din păcate, nu mai avem timp să ajungem şi în La Defense – cartierul de afaceri al Parisului, cu arhitectură modernă. Ne suim în metrou şi ajungem rapid la hotel. Bem câte o bere (cumpărată cu câteva minute înainte de închiderea unicului magazin din zonă care mai era deschis la acea oră) şi ne felicităm pentru turul de forţă de o zi şi jumătate. Ilinca ne-a urmat peste tot şi ne-a uimit cu răbdarea şi cu rezistenţa ei fizică. Parisul, romantic şi încărcat de istorie, ne-a impresionat.

Sâmbătă 3 iulie – ajungem în Bretania

Plecând de la hotel (cam pe la 11:30 dimineaţă), am avut o surpriză plăcută legată de costul parcării (19 euro pentru ambele nopţi, nu pentru fiecare, aşa cum ne aşteptam) şi una neplăcută legată de repetatele încercări nereuşite de a ieşi din parcarea subterană. Am urcat şi am coborât de câteva ori între parcarea subterană şi recepţia hotelului pentru a raporta problema de la senzorii barierei. Părăsim Parisul pe ploaie, însă cerul se luminează în scurt timp. Ne îndreptăm spre vest, iar după ce trecem pe lângă Vitre putem considera că am intrat în Bretania. În jurul orei 16 trecem pe lângă Rennes, capitala Bretaniei. Între Paris şi Rennes plătiserăm circa 26,7 euro pentru aproximativ 235 km de autostradă. Ne oprim să facem cumpărături la Hyper U din Yffiniac, în apropierea rezervaţiei naturale din Golful Saint-Brieuc. Facem cunoştinţă cu însemnul „Produit en Bretagne” (prezent pe ambalajele produselor a vreo 200 de companii producătoare – www.produitenbretagne.com), înfăţişând un far desenat pe harta Bretaniei. Mi s-a părut interesant faptul că pe bonul primit la casa de macat produsele sunt grupate pe raioane. Canicula care ne-a însoţit pe drumul dintre Paris şi Bretania descreşte vizibil în intensitate pe măsură ce ne apropiem de mare. Iniţial am crezut că scăderea temperaturii se datorează în mare parte înserării, însă am aflat ulterior (şi am simţit pe propria piele) că Bretania se bucură vara de temperaturi cuprinse peste zi între 18 şi 25 (maxim 30) de grade Celsius şi 10-15 grade noaptea. Tot din cauza climatului oceanic, iernile sunt blânde şi ploioase, fără variaţii mari de temperatură, cu rare zăpezi, îngheţuri sau temperaturi negative. Fiindcă tot suntem la capitolul climă, să mai spunem că, în ciuda faptului că în Bretania plouă foarte mult (de asta peisajul este aici atât de verde), noi urma să avem noroc de o întreagă săptămână însorită – o excepţie fericită putem spune, dacă ţinem cont că în urmă cu un an plouase mai toată vara.

Trecem de Plouescat şi, după ce mai parcurgem câţiva kilometri spre nord, iată-ne în St. Eden – micul sat de vacanţă de la malul mării – conduşi de GPS până la circa 10-20 metri de casa în care vom locui timp de o săptămână. Ceasul arăta 8 şi jumătate, ceea ce însemna că străbătuserăm cei 560 km de la Paris în 9 ore (incluzând aici şi timpul petrecut la cumpărături). Un mic iaz în mijlocul unei grădiniţe pline cu flori multicolore ne întâmpină la intrarea în „gospodărie”. La lumina blândă a soarelui la asfinţit, ne îndrăgostim imediat de zonă, de curte, de casă. Gazdele noastre, o familie simpatică de francezi (doamna Monique Le Bihan şi soţul ei), ne prezintă casa (http://saint.eden.free.fr), iar apoi încep să ne explice pe larg ce putem vizita în zonă. Lângă uşa de la intrare este prins pe perete un stativ plin cu hărţi şi pliante, la care am avut acces şi care ne-au fost de mare folos de-a lungul vacanţei. Ca o paranteză, mi-au plăcut excelentele hărţi „albastre” 1:25.000 ale câtorva dintre regiunile Bretaniei, publicate de către Institutul Geografic Naţional. În semn de bun venit, gazdele ne lăsaseră pe masă un cadou tipic breton – o sticlă de cidru din mere şi o cutie cu biscuiţi tradiţionali (galette) – alături de o vază plină cu hortensii proaspete. Casa „noastră” este construită în continuarea celei în care locuiesc gazdele (şi este mai mică decât a acestora). Clădirea este construită în stil breton, din piatră (inclusiv acoperişul), cu etajul mansardat. Hornurile semeţe sunt amplasate pe vârful acoperişului, în extremităţile casei. Curtea gazdelor, despărţită de a noastră printr-un gard viu de vreo 2 metri înălţime, este frumos decorată cu tufe mari de flori multicolore. Am parcat maşina în zona acoperită cu pietriş din faţa casei. Pe gazonul (proaspăt tuns de gazde) din stânga intrării în casă se află o măsuţă şi două băncuţe de lemn. Acolo urma să luăm micul dejun, în majoritatea dimineţilor. Am fi mâncat acolo şi seara dacă nu ar fi fost aşa răcoare. Zona de gazon se prelungeşte în spatele casei, unde avem la dispoziţie două şezlonguri. Gazdele ne satisfac curiozitatea insistentă şi ne spun că, după părerea lor, casa (partea destinată turiştilor) ar valora cam 200.000 de euro. La parter se află o singură încăpere, spaţioasă, care reuneşte bucătăria complet utilată, locul de luat masa şi livingul cu şemineu. Tot la parter se află baia (cu duş). La etaj, în afară de toaleta de serviciu, găsim trei dormitoare, dintre care două cu pat dublu (plus un pat de copil mic într-una din camere), în timp ce al treilea este amenajat special pentru copii şi are două paturi separate (însă în care pot dormi lejer şi adulţii). Curăţenie, bun gust, ambianţă deosebită. Totul este pus la punct şi nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Niciun moment nu am avut sentimentul că gazdele au adus în „casa pentru turişti” ceea ce le-a prisosit sau nu le-a mai plăcut să ţină în casa în care locuiau. Asta probabil fiindcă doreau cu adevărat să satisfacă exigenţele turiştilor veniţi din întreaga lume. De exemplu, după noi, în următoarele săptămâni, veneau nişte elveţieni, apoi nişte belgieni. Descoperim cu bucurie că, deşi ne aflam dincolo de meridianul zero (eu şi Cami eram pentru prima oară în emisfera vestică), ora este cea a Europei Centrale, deci beneficiem mai mult timp de lumina zilei. Aşa încât mergem pe malul Mării Mânecii (la vreo 200 m de casă, spre nord) să admirăm apusul de soare. Asta se întâmpla pe la 10 şi jumătate seara. Fiind înconjurată din trei părţi de mare sau ocean, extraordinarele apusuri sunt emblematice pentru Bretania. Abia după ora 11 se întunecă de-a binelea. Luaserăm cu noi, pe malul mării, câte o sticlă de bere Panache, cumpărată din hipermarket la propunerea lui Adi. Abia când am simţit gustul dulce, de suc, am căutat pe sticlă concentraţia de alcool. 1%, spre bucuria Ilincăi, care a băut în acea seară o sticlă întreagă (probabil o premieră pentru ea). Şi nu a fost singura pe care a băut-o de-a lungul săptămânii, căci cumpăraserăm o cutie de 24, iar noi, adulţii, ne-am aprovizionat în zilele următoare cu bere adevărată. În afară de glasurile noastre, nu se auzeau decât valurile mării spărgându-se de stânci.

Duminică 4 iulie – St. Eden şi împrejurimile

Este zi de odihnă, după alergătura din Paris şi drumul lung până în Bretania. Pe terenul vecin, din stânga casei, un măgăruş şi un cal pasc liniştiţi. Proprietarul lor şi al terenului îi aduce aici dimineaţa şi îi ia seara, folosind terenul, din câte putem noi vedea, doar pentru a hrăni cele două vieţuitoare. Plecăm în recunoaştere, pe jos, de-a lungul coastei stâncoase şi franjurate („Cote des Legendes”), spre sud-vest. În zonă sunt multe sătucuri de vacanţă, cu case răzleţe. În drumul nostru, nu întâlnim prea mulţi oameni. Vedem „magasin a pudre” din imediata vecinătate a St. Eden, datând din secolul 18, unul din multiplele edificii de acest fel construite de-a lungul coastei pentru a contracara incursiunile anglo-britanice. Ne plimbam pe câţiva dintre cei 13 km de litoral aferent localităţii Plouescat. Ajungem la o mică zonă de plajă. Intrăm puţin în apă, doar cu picioarele, căci apa ni se pare rece. Alge lungi, aduse de valuri la mal, ni se împleticesc printre picioare. Alţi turişti, inclusiv câţiva copii, sunt în apă până la gât. Ne întindem la soare pe stâncile mari, rotunjite de apă şi vânt. Încercând să coboare de pe un bolovan, Cami scapă din buzunar aparatul de fotografiat care ajunge în apa de doar 20 cm adâncime. În câteva secunde ajung lângă aparatul din care ies la suprafaţă bule de aer şi care „îşi dă duhul” sub ochii mei. În următoarele zile a stat la uscat, în bătaia soarelui, însă nu am mai reuşit să-l pornim. Cardul de memorie este însă intact şi toate fotografiile făcute până în acel moment sunt în regulă. Ne mai plimbam puţin pe malul mării, apoi ne întoarcem spre casă, mergând agale prin satele învecinate, pe marginea drumurilor impecabile, admirând cu nesaţ casele bretone, curţile aerisite şi grădinile superbe. Excursiile din zilele următoare aveau să ne confirme ceea ce începeam să înţelegem din acea primă plimbare, şi anume că toate localităţile bretone sunt extrem de bine îngrijite. Tufele exuberante de hortensii (plantă emblematică, de peste 2 metri înălţime), în toate culorile, contrastează plăcut cu griul caselor din granit, cu grinzile din lemn sau cu albastrul din tâmplăria uşilor, ferestrelor şi obloanelor. Gardurile care delimitează curţile sunt adesea constituite din „pereţi” înalţi de arbuşti cu flori viu colorate. Până şi în centrul sensurilor giratorii sau pe marginea drumurilor există interesante aranjamente florale. Explicaţia acestei explozii de flori şi culori constă în faptul că în Bretania se derulează un program regional „villes et villages fleuris”, care recompensează localităţile cu una până la patru „flori”, în urma unei evaluări anuale realizate de către un juriu care apreciază munca depusă de comunitate, cadrul vegetal (flori şi arbori), precum şi respectul şi preocuparea pentru mediu. În drumurile noastre, am trecut adesea şi pe lângă interesante culturi de anghinare, o plantă folosită în medicina alternativă şi în gastronomie. Ajunşi acasă, facem primul nostru grătar românesc pe pământ breton. Seara, după cină, Ilinca dă o reprezentaţie de muzică şi dans, îmbrăcată într-un frumos costum oriental. După ce o aplaudăm frenetic, începem să cercetăm hărţile, să citim pliantele şi să revedem notiţele extrase la Bucureşti de pe Internet, pentru a stabili lista cu locurile pe care am vrea să le vedem în cadrul excursiilor pe care urmează să le facem în fiecare dintre cele cinci zile „pline” avute la dispoziţie.

Profit de context să vă povestesc câteva lucruri (pe care le-am citit, le-am auzit sau le-am văzut) despre minunata Bretanie (Bretagne în franceză, Breizh în bretonă, Bertaeyn în gallo şi Brittany în engleză) - www.region-bretagne.fr, www.britanytourism.com, www.tourismebretagne.com sau www.bretagne-evironment.org. Este una dintre cele 26 de regiuni ale Franţei şi ocupă peninsula cu acelaşi nume din vestul ţării, întinzându-se de la Oceanul Atlantic până la Valea Loarei şi fiind scăldată de apele Mării Mânecii la nord şi ale Golfului Biscaya la sud. Cuprinde patru „departamente”: Cotes-d’Armor în nord; Finistere în vest (Penn ar Bed, în bretonă) – „capătul pământului” (aici se află şi St. Eden, sătucul nostru); Ille-et-Vilaine în est; Morbihan în sud. Geografic, regiunea Bretania de astăzi corespunde în mare parte cu provincia istorică Bretania. Aceasta din urmă includea, în plus, şi majoritatea teritoriului din departamentul Loire-Atlantique, din jurul oraşului Nantes – capitala istorică a Ducatului de Bretania. Pentru Nantes (vestit pentru grădinile şi cartierele sale vechi, castelul şi catedrala gotică) a fost creată o regiune separată, Pays de la Loire, cuprinzând teritorii din regiunile istorice Maine şi Anjou. Există însă ghiduri turistice care includ şi Loire-Atlantique în Bretania.

Drapelul breton (Gwenn ha Du – alb şi negru), omniprezent, a fost creat în 1925 şi simbolizează simbioza culturală şi împletirea de limbi între estul şi vestul regiunii. Dacă am înţeles bine, cele 4 dungi albe îi reprezintă pe episcopii fondatori vorbitori ai limbii bretone din Basse Bretagne, în vest (Leon, Tregor, Cornouaille şi Vannes), iar cele 5 dungi negre pe cei vorbitori de gallo (limbă asemănătoare francezei) din Haute Bretagne, in est (Rennes, Nantes, Dol de Bretagne, St. Malo şi Penthievre / St. Brieuc). Herminele, mamifere carnivore mici simbolizate în heraldică sub forma unor cruci, sunt grupate în colţ şi sunt preluate de pe uniformele de luptă ale regilor şi ducilor care au contribuit la câştigarea independenţei Bretaniei. Adesea, am întâlnit în Bretania un alt simbol - „Le Triskell” - o temă din arta celtă, cu multiple semnificaţii.

În epoca romană, teritoriul Bretaniei a aparţinut Confederaţiei Armoricane, nume ce derivă de la cuvântul celtic care desemnează o regiune de coastă. Confederaţia era formată din mai multe popoare celtice (venite aici începând din secolul 6 înaintea erei noastre). Unii dintre cei mai renumiţi erau veneţii, navigatori de excepţie ce locuiau în zona oraşului Vannes, denumit după aceştia. Numele regiunii datează din anii 600, capătul peninsulei fiind numit Mica Britanie sau simplu Bretania. Cu totul aparte faţă de restul Franţei, Bretania este una dintre puţinele regiuni cu populaţie de origine celtică, alături de Ţara Galilor, Scotia, Irlanda, Cornwall şi Galicia (Spania). Franceza este limba oficială în Bretania, dar cele două limbi regionale sunt sprijinite de autorităţi. Bretona este o limbă celtică înrudită cu galeza vorbită în Ţara Galilor şi cu limba cornish - vechea limbă celtică vorbită în Peninsula Cornwall din Marea Britanie. A doua limbă regională este gallo, mai puţin răspândită - limbă romanică cu multe influenţe celtice. În general, însemne sunt bilingve: în franceză şi în bretonă.

Bretania este o regiune preponderent agrară, creşterea animalelor, pescuitul, industria alimentară fiind activităţile economice principale. Acestora li se adaugă, în perioada estivală, turismul, mai ales în zona de coastă. Regiunea Bretania şi departamentul Loire-Atlantique realizează aproape jumătate din producţia piscicolă a Franţei. Algele marine, în sute de varietăţi, şi nămolul de aici sunt renumite şi foarte apreciate în industria cosmeticii. Trei porturi (Saint-Quay-Portrieux, Erqui şi Longuivy) găzduiesc anual un festival adresat gurmanzilor şi dedicat celebrelor moluşte Saint-Jacques (www.coquille-saint-jacques.org). Gastronomia Bretaniei (www.tastybrittany.com; www.tablesetsaveursdebretagne.com) este renumită prin peşte şi fructe de mare de toate felurile (în special midii si stridii, mai ales datorită mareelor înalte), lactate, carne de porc, foie gras. Deosebite sunt şi tradiţionalele „les crepes” şi „les galettes” - clătite din făină albă sau neagră (de grâu sau de hrişcă), care se mănâncă fie ca fel principal (cu cârnaţi locali „andouille”, şuncă, fructe de mare, brânză, ouă, vegetale, chiar bere sau cidru etc.), fie ca desert (cu zahăr, miere, dulceaţă, mere coapte, sos caramel şi multe altele) – www.ecole-maitre-crepier.com. Galettes este, de asemenea, numele unui sortiment de biscuiţi – mici şi rotunzi. Tot din Bretania provine si celebrul Pate Henaff. Există aici multe biscuiterii, creperii, distilerii (whisky breton), cidrării şi ciocolaterii, unele cu o vechime de peste o sută de ani. Plus numeroase fabrici de conserve din peşte. În cadrul uneia dintre ferme se poate vizita o expoziţie de scoici şi fructe de mare, iar într-o biscuiterie copiii îşi pot produce proprii biscuiţi. Băutura tradiţională este cidrul, datorită mediului propice pentru cultivarea merelor, Bretania fiind a doua regiune producătoare de cidru din Franţa. Nouă ne-a plăcut mult şi excelenta bere bretonă (cu tradiţie de secole), în numeroase sortimente (unele nepasteurizate, altele dublu fermentate), dintr-o diversitate de cereale, în sticle cu etichete care mai de care mai interesante (www.brasseriedebretagne.com sau www.celtika.eu). Am mai observat că fiecare localitate are o anumită zi în care se desfăşoară (ca să zic aşa) piaţa. Pentru Haute Finistere (zona în care locuiau gazdele noastre) am văzut chiar o hartă pe care erau înscrise sau desenate sugestiv, în dreptul fiecărei localităţi, atât „zilele de piaţă” şi tipurile de produse la vânzare, cât şi obiectivele şi facilităţile turistice.

Cea mai importantă formă de relief a Bretaniei este coasta sa, de circa 2.800 km lungime, foarte sinuoasă şi vălurită (mai abruptă în partea de nord decât în sud), însă fără diferenţe notabile de nivel, cu un număr mare de faleze stâncoase şi franjurate, golfuri cu plaje întinse (cu nisip alb şi fin), estuare şi peninsule. Dacă am începe din nord-est turul imaginar al coastei bretone, prima porţiune este Cote d'Emeraude, care se întinde de la Golful Mont St. Michel până la St. Brieuc sur Mer şi care are ca „subdiviziuni” Cotes Sableuses du Mont Saint-Michel şi Cote de Gres Rouge du Cap Frehel. Continuând spre vest turul coastei nordice a Bretaniei, urmează Cote de Goelo şi Cote de Granit Rose (coasta de granit roz dintre Perros-Guirec şi Trebeurden). În vestul Bretaniei, coasta este împărţită în trei zone: Cote des Legendes (în nord-est), Mer d’Iroise - rezervaţia biosferei de aici face parte din patrimoniul UNESCO (incluzând Les Cotes Sableuses de la Baie d'Audierne) şi Cote de Cornouaille. Zona de sud a Bretaniei cuprinde Cote des Megalithes (incluzând Cote Sauvage din vestul Peninsulei Quiberon) şi Cote de Jade (Loire-Atlantique).

Specifice Bretaniei sunt şi pâlcurile de insule, de toate mărimile, între care circulă diverse ambarcaţiuni frumos colorate. Găseşti la tot pasul sate pescăreşti fermecătoare, faruri semeţe şi panorame superbe. Lor li se adaugă oraşe medievale, castele, cetăţi şi fortăreţe. Bretania se poate lăuda şi cu multitudinea de abaţii şi capele vechi de sute de ani, biserici şi catedrale zvelte. Sunt construite preponderent din granit, cu turnuri superbe, având gravate siluetele unor vietăţi mitice. Multe din ele sunt luminate noaptea, fapt ce le pune în valoare arhitectura impresionantă, un amestec al stilurilor gotic, flamboiant şi renascentist.

Bretania este eminamente turistică. Există evident numeroase campinguri. Am văzut pe hărţi şi am întâlnit în drumurile noastre multe amenajări şi facilităţi speciale (bine semnalizate) pentru persoanele cu handicap. În Bretania, se pot practica atât sporturi de apă – pe mare, pe râurile interioare, în parcurile de distracţii sau în cele acvatice – cât şi hiking, mountain bike sau „Breton Safari” (în care se poate dormi în aer liber), în cadrul numeroaselor păduri şi parcuri naturale. Parc Naturel Regional d’Armorique este cel mai renumit, unul dintre cele 45 parcuri regionale din Franţa – www.parc-naturel-armorique.fr. Celor mai frumoase grădini sau parcuri publice, ale căror compoziţie, bogăţie botanică şi integrare în peisaj sunt exemplare, le este acordată de către ministerul de resort distincţia „jardin remarquable”. Bretania are vreo 25 de astfel de parcuri şi grădini. În plus, există numeroase grădini botanice tematice, parcuri forestiere, grădini zoologice cu o incredibilă diversitate de animale. De asemenea, găsim în Bretania acvariu, planetariu (www.planetarium-bretagne.fr), „insectarium” şi „eclosarium”, parcuri tropicale, dar şi patinoare. Se pot face plimbări cu ambarcaţiuni de patrimoniu (www.nautismebretagne.fr) sau se pot urma cursurile numeroaselor şcoli de navigaţie. Iahturile moderne, echipate cu tehnologii de ultima generaţie, stau alături de corăbii vechi, atent îngrijite. Iar varietatea muzeelor este dezarmantă: există muzeul pescuitului (nu se putea altfel), al scoicilor, algelor, coralilor şi mineralelor, al păsărilor de mare, al marinei, al submarinelor, al liliecilor, al fosilelor, al salinelor, al lupului (muzeu unic în Franţa), al vinului, al cidrului, al cărţilor poştale, al bicicletelor, al costumelor bretone, al harpei celtice – şi nu cred că le-am epuizat. Să mai amintim şi de numeroasele serbări tradiţionale, festivaluri şi spectacole. Foarte primitori, bretonii sunt mândri de istoria şi de moştenirea lor culturală. Costumele tradiţionale, bogate în broderii şi dantele (inclusiv faimoasele coifuri de 30 cm înălţime purtate de femeile din Cornouaille/Bigouden), mai pot fi văzute în cadrul serbărilor din timpul verii. Festivalurile de muzică celtică sunt foarte populare. Pe lângă diverse tipuri de fluiere, bretonii folosesc instrumente din folclorul celtic, ca harpa şi cimpoiul. În Bretania, există o bogată tradiţie în faianţe şi porţelanuri (se pare că aici s-a inventat bolul, prin anii ’30). Există un atelier vechi de peste 300 de ani, în care totul este lucrat manual.

Luni 5 iulie – Morbihan

Cu forţe proaspete şi avizi să descoperim Bretania, ne începem şirul de excursii cu cea mai îndepărtată dintre destinaţiile alese. Mergem vreo 200 km spre sud-est, la început pe drumuri naţionale, iar apoi pe autostradă (am uitat să menţionez că în Bretania autostrăzile sunt gratuite, la fel ca în Alsacia). Ne oprim la Carnac (Garnag în bretonă; circa 5.000 de locuitori), situat la sud de linia imaginară care uneşte Lorient şi Vannes, două oraşe mai mari din sudul Bretaniei. De la funcţionarii oficiului de turism din centrul localităţii primim o hartă şi aflăm atracţiile zonei. Să spunem că astfel de oficii se întâlnesc în Bretania la tot pasul, până şi în cele mai mici orăşele. Ne plimbăm puţin pe jos, prin micul centru, apoi mergem cu maşina până la frumoasa plajă a oraşului, din Baie de Quiberon. Adunăm scoici, intrăm cu picioarele în apă iar apoi ne căţărăm pe stâncile de la marginea plajei şi admirăm marea. Regretăm doar că nu avem timp să zăbovim, căci mai aveam multe de văzut în acea zi. Poposim câteva minute în două colonii de pescari din apropierea oraşului. Într-una din ele, vedem câteva ambarcaţiuni „suspendate” pe uscat, în locul în care ar fi trebuit să fie apă, şi începem să intuim ce înseamnă mareea.

De aici, maşina ne duce pe Peninsula Quiberon (sau Kiberen; www.quiberon.com; 14 km lungime şi circa 2 km lăţime). Coborâm pe stânci până aproape de valurile înspumate şi ne întindem la soare, în bătaia vântului. Suntem în nordul Golfului Biscaya, scăldat de apele Oceanului Atlantic (pe care-l vedem pentru prima oară în viaţă). Stăm câteva minute pe stânci, desfătându-ne cu priveliştea. Mâncăm la una din terasele în aer liber (Le Colibri), cu vedere spre mare, de pe Bd. Chanard. Comandăm tradiţionalele „moules” (dintr-o diversitate de moduri de asezonare, noi am ales variantele „bretonne” şi „provencale”, 9 euro porţia) şi „frites” (cartofi prăjiţi, 2,5 euro). Ne plimbăm agale pe digul din zona portului, de unde ambarcaţiunile încărcate cu turişti pleacă spre Belle-Ile-en-Mer, una dintre cele mai mari şi mai frumoase insule ale Bretaniei, şi spre insulele Houat şi Hoedic. Privim cum acostează o mică ambarcaţiune de pescuit, urmată îndeaproape de o mulţime de păsări, atrase de mirosul de peşte. Ne mutăm cu maşina în altă parcare şi mergem pe jos până în cel mai îndepărtat capăt al peninsulei, în sud-estul acesteia, unde mai zăbovim câteva minute pe malul apei, privind soarele care se pregăteşte să apună.

Ne întoarcem pe „continent” traversând istmul îngust din nordul peninsulei (puţin mai lat decât şoseaua) şi ajungem din nou în apropiere de Carnac, în zona aliniamentelor de menhiri din nordul oraşului. Se pare că aici există circa 3.000 de menhiri, aliniaţi de-a lungul a aproximativ 4 km. Am citit pe Internet că există în Bretania câteva mii de megaliţi neolitici: atât menhiri („piatră lungă” în celtă: blocuri verticale de piatră cioplită, înalte de cel puţin 2-3 metri, înfipte în pământ), cât şi dolmene („masă de piatră” în bretonă: camere mortuare colective, acoperite, construite din nişte lespezi orizontale aşezate pe blocuri verticale de piatră). Nu se ştie cum au fost transportate şi ridicate – unele ajungând până la 300 de tone – cu câteva mii de ani înainte de Hristos. Se pare că preced Stonehenge cu circa 100 de ani. Impresionante relicve arheologice, aparţinând unei populaţii preceltice, megaliţii pot fi solitari sau pot să constituie structuri mai mari, cum sunt aliniamentele sau cercurile de menhiri. Există trei mari site-uri megalitice în Bretania (www.monuments-nationaux.fr): aliniamentele din Carnac (se pare că ar fi cel mai mare site de megaliţi din lume); menhirul de la Locqmariaquer (are 20 m înălţime şi cântăreşte câteva zeci de tone), situat între Carnac şi Vannes la intrarea în Golful Morbihan; precum şi Grand Cairn de Barnenez (în estul Golfului Morlaix din nordul Bretaniei). Se ştiu puţine lucruri despre aceste construcţii străvechi, învăluite încă în mister – monumente de cult, funerare, sau borne de delimitare teritorială?

Spre seară, lăsăm în urmă Carnacul şi ai săi menhiri şi mai mergem puţin spre est. Trecem prin La Trinite-Sur-Mer, unde admirăm fascinaţi, de la înălţimea podului rutier, portul plin cu iahturi şi multe alte ambarcaţiuni. Ajungem în finalul călătoriei noastre la Locqmariaquer. Aici, înainte de a se întuneca de tot, apucăm să aruncăm o privire scurtă asupra unei mici părţi din Golful Morbihan – întins pe o suprafaţă de circa 20 pe 16 km, aproape închis, plin de insule, ambarcaţiuni şi plaje mici cu nisip fin. Insulele mari sunt locuite: Ile des Moines (Insula Călugărilor) şi Ile d’Arz (Insula Ursului). În jurul orei 23, alimentăm la o benzinărie Intermarche self-service, căci nu ştiam dacă şi unde vom mai găsi deschisă o benzinărie „cu vânzători” la acea oră. Plătim doar 1,12 euro pe litru de motorină, la fel ca în România şi semnificativ mai ieftin decât în Elveţia şi Austria (circa 1,28-1,29 euro) sau în alte zone din Franţa (preţul „record” a fost de 1,33 euro). Ajungem înapoi la St. Eden târziu, după miezul nopţii.

Alte câteva locuri din Morbihan demne de a fi văzute într-o viitoare vacanţă în Bretania ar putea fi: Pontivy (www.pontivy-communaute.fr), Josselin, Ploermel, Rochefort-en-Terre, Peninsula Rhuys, Vannes, Auray, Lorient, Vallee du Scorff, Ile de Groix, Padurea Quenecan, La Roche Bernard, Riviere d’Etel.

Marţi 6 iulie – Finistere

De data aceasta, am optat pentru cea mai apropiată destinaţie dintre cele alese. Mergem spre est, până la Roscoff – sau Rosko în bretonă (www.roscoff-tourisme.com). Parcăm maşina în zona portului şi admirăm superbele case din granit, ce datează din secolul 16. Pe timpuri, oraşul a avut o importanţă strategică la intrarea în Canalul Mânecii. În zilele noastre, numeroase feriboturi circulă spre Plymouth şi Cork, în insulele britanice. În 1828, un bărbat din Roscoff a plecat în Marea Britanie să vândă din uşă în uşă ceapă, agăţată de bicicletă. Lui i-au fost dedicate un muzeu şi o sărbătoare, ce transmit generaţiilor viitoare povestea lui „Onion Johnny” – devenit intre timp unul din simbolurile oraşului. Dacă am fi avut timp, în Roscoff (unde trăiesc câteva mii de locuitori) ar fi trebuit să vizităm biserica Notre Dame de Kroaz-Batz (construită în secolul 16 în stil flamboiant-gotic, una dintre cele mai impresionante din Bretania) şi grădina exotică (aproximativ 3.000 de specii de plante), care oferă o vedere panoramică, de la 18 m înălţime, către Baie de Morlaix. În schimb, noi facem o excursie cu vaporaşul până pe Ile de Batz / Enez Vaz (www.iledebatz.com), o insulă de circa 4 km lungime şi 1 km lăţime. Există două locuri de îmbarcare în Roscoff, în funcţie de nivelul mării – la maree joasă în capătul estacadei, iar la maree înaltă în portul vechi. Călătoria cu vaporaşul (circa 4 km) durează cam 15-20 de minute şi costă (dus-întors) 7,5 euro pentru adulţi şi 4 euro pentru copii. Pe Ile de Batz există plaje cu nisip fin, umbrite de palmieri şi alte plante mediteraneene. Jardins Georges Delaselle datează din secolul 19 şi găzduiesc circa 1.500 de specii. Algele reprezintă una dintre principale resurse ale insulei cu climă blândă, folosite atât pentru terapii de înfrumuseţare cât şi pentru fertilizarea solului. Casele bretone, înconjurate de grădini pline de flori multicolore, ne încântă ochii. Este multă linişte şi pace pe insulă. În cel mai înalt punct al său (35 m peste nivelul mării), se află un far de 40 de metri înălţime, care datează din 1836. În timpul avut la dispoziţie, reuşim să vizităm circa un sfert din insulă, zona rezidenţiala din vest, spre far. Pe una dintre străduţele înguste, întâlnim un român care, auzindu-ne discutând între noi, intră în vorbă cu noi. Ne povesteşte că este angajatul unui cetăţean belgian căruia îi renovează casa recent cumpărată pe insulă. Într-un parc, câţiva localnici joacă petanque, jocul cu bile al francezilor.

Întorşi în Roscoff, mergem spre sud-est, trecem pe lângă Saint-Pol-de-Leon (www.saintpoldeleon.fr) şi ajungem la Morlaix (www.tourisme.morlaix.fr), după ce cumpărăm de mâncare pentru următoarele zile dintr-un supermarket Leclerc. Oraşul construit pe un estuar, cu circa 20.000 de locuitori, a fost cel mai important port din Bretania Inferioară până când Louis al XIV-lea a decis în favoarea portului Brest. Admirăm grandiosul viaduct din granit care domină oraşul, construit în 1861-1863 pentru ruta de cale ferată Paris-Brest. Are vreo 60 de metri înălţime şi cam 300 de metri lungime. De la baza pilonilor săi de susţinere, din mijlocul oraşului, urcăm alene pe străduţele înguste, cu multe case frumoase, unele în stil colombaj. Admirăm de la înălţime oraşul. Ne întoarcem în zona centrală, unde există numeroase terase. Din păcate, nu am reuşit să vizităm Eglise St. Melaine (datând din secolul 15). Ar fi fost interesantă şi o croazieră prin Golful Morlaix, situat la nord de oraş, cu o oprire pe insula ce găzduieşte fortul Chateau du Taureau (www.chateaudutaureau.com).

În schimb, noi avem parte de încă un apus încântător, „acasă” la St. Eden, şi de o plimbare prin împrejurimi, de-a lungul coastei, spre est, până aproape de menhirul Cam Louis - peste 7 m înălţime, unul dintre cele mai înalte din Franţa. Vedem cum granitul sculptat de mare oferă forme fantastice, un exemplu fiind Rocher du Chien (Roc’h ar C’hi).

Ca obiectiv turistic fanion al zonei Finistere, Parc Naturel Regional d’Armorique include: Monts d’Arree – „munţii” Bretaniei, care ating circa 400 m altitudine în „varful” Roc’h Trevezel; Peninsula Crozon (Argol, Landevennec, Camaret-sur-Mer – cu al sau Turn Vauban inclus în Patrimoniul UNESCO); insulele din Mer d’Iroise: Arhipelagul Molene (cu colonii de foci gri, delfini şi multe păsări), Ile de Sein şi Ouessant – cea mai vestică insulă a Bretaniei şi, totodată, a Franţei, cu al său far Creac’h); Chateaulin şi Menez-Hom. Lista cu atracţiile turistice din Finistere este completată de: Le Conquet, Plougastel-Daoulas, Huelgoat, Carhaix Plouguer, Locronan, Douarnenez-Treboul, plaja din Audierne, Pointe du Raz (www.pointeduraz.com; inclus în lista „Grand Site de France”), Quimper („capitala faianţei”, ce găzduieşte un muzeu al ceramicii şi o catedrală gotică datând din 1239), Pays Bigouden, Farul Eckmuhl, Benodet (cu superba sa plajă), Concarneau, Arhipelagul Glenan, Pont-Aven, Quimperle (www.quimperle-tourisme.com) – toate acestea reprezintă doar câteva exemple.

Miercuri 7 iulie – Cotes d’Armor

Mergem în aceeaşi direcţie ca în ziua precedentă, spre est. Trecem de Morlaix şi continuăm spre nord-est, către Lannion. Cam pe la jumătatea distanţei dintre cele două oraşe, undeva în zona cuprinsă între localităţile La Haye şi Saint-Michel-en-Greve, şoseaua trece foarte aproape de Marea Mânecii. Oprim maşina chiar lângă plaja lungă a golfului şi mergem câteva zeci de metri pe nisipul fin, spre mare. Vedem pentru prima dată o maree în desfăşurare: la acea oră, apa mării se întorcea spre ţărm văzând cu ochii, obligându-ne să ne retragem din calea ei. În principal datorită Canalului Mânecii, sub influenţa lunii, în partea de nord a Bretaniei se formează maree de amplitudine foarte mare. Am citit că, de două ori pe zi, apa marii se retrage în larg, scoţând la iveală sute de metri de nisip fin în care rămân captive multe midii, stridii, moluşte, chiar şi cochilii de scoici Saint-Jacques. Şase ore mai târziu, apa revine la ţărm. Cele mai mari maree din Franţa sunt la Saint-Malo, cu o diferenţă de nivel între flux şi reflux de circa 10 m, permiţând construcţia unei centrale mareometrice, în timp ce la Mont Saint-Michel apa se retrage la reflux pe panta foarte lină până la câţiva kilometri în larg. Evident există peste tot calendare anuale cu orarul zilnic al mareelor din diferitele zone ale Bretaniei. De la Lannion, o luăm spre nord şi ne oprim la Perros Guirec. În centru, vizităm o mică biserică cu vitralii. Facem o scurtă oprire la oficiul de turism, apoi ne plimbăm agale pe superba plajă a oraşului. Din Perros Guirec, se merge în croazieră spre arhipelagul Sept-Iles (cea mai mare rezervaţie de păsări de mare din Franţa) şi spre Insula Brehat (cu palmieri şi mimoze). Noi ne continuăm drumul, până la Ploumanac’h, la câţiva kilometri spre nord-vest. Aici mergem să ne plimbăm pe celebra coastă de granit roz. Peisajul este incredibil. Facem o pauză în apropierea farului, la umbra uneia dintre imensele stânci de care se sparg valurile marii. La mini-picnicul nostru avem ca invitat un pescăruş foarte îndrăzneţ. Sătul de mâncarea primită de la numeroşii turişti, pescăruşul nostru nu se mai oboseşte să culeagă de pe stânci bucăţelele de chec pe care nu i le aruncam cu suficientă precizie direct în cioc. Întorşi în Ploumanac’h, ne oprim să cinăm, căci era deja ora opt seara. Mâncăm galette, moule şi cafea, la una din mesele în aer liber ale unei terase rustice - Le Mao. După masă, continuăm spre vest şi ajungem la Tregastel, vestit pentru aflorimentele sale de stâncă, unde zăbovim pe plaja dintr-un golf presărat cu ambarcaţiuni. Adi şi Ilinca sunt curajoşi şi se bălăcesc puţin în apa mării, nu foarte caldă. Pe drumul de întoarcere către St. Eden, odată cu lăsarea întunericului, ne oprim pe aceeaşi plajă unde fuseserăm fascinaţi de mareea de dimineaţă. Mergem câteva sute de metri în direcţia din care auzeam zgomotul valurilor, călcând pe ondulaţiile făcute pe nisip de marea în retragere. Păşim atent printre scoici, alge şi ochiuri de apă mai mici sau mai mari, printre gâze albe care ţopăie pe nisip în toate direcţiile, asemenea puricilor, şi printre micile tuneluri săpate la suprafaţa nisipului de o specie de viermi marini. Când ochiurile de apă devin mai mari şi întunericul pune stăpânire pe golf, decidem să ne întoarcem spre ţărm,cu regretul că nu am reuşit să ajungem până la apă.

În Cotes d’Armor, există multe alte locuri superbe, care merită vizitate: Dinan, Peninsula Saint-Jacut-de-la-Mer, Saint-Cast-le-Guildo, Cap Frehel, Erqui, Pleneuf - Val-Andre, Lamballe, Saint-Brieuc (cu superba plajă Sables-d’Or-les Pins), Binic, Saint-Quay-Portrieux, Paimpol, Pleubian, Treguier, Guincamp, Pleumeur-Bodou, Trebeurden, Trestraou, Fortul La Latte, Lacul Guerledan (după unele ghiduri, acesta face parte din Morbihan).

Joi 8 iulie – Din nou Finistere: Muzeul Oceanopolis din Brest şi Pays Touristique des Abers

Pentru vizita la muzeul marin Oceanopolis din Brest („Le Parc de Decouverte des Oceans”; www.oceanopolis.com), care aniversa atunci 20 de ani de existenţă, ne-am cumpărat bilete (16,5 euro pentru adulţi şi 11 euro pentru copii) de la oficiul de turism din Plouescat. Aici, nişte doamne foarte amabile ne-au dat toate informaţiile necesare, ne-au întrebat de unde suntem şi au notat conştiincioase în evidenţele lor numele ţării noastre. Am luat de la oficiul de turism nenumărate pliante şi ghiduri gratuite, cu informaţii detaliate despre atracţiile turistice din Finistere. Din Plouescat, ne-am îndreptat spre sud-vest. Poziţia geografică a oferit dintotdeauna oraşului Brest (circa 150.000 de locuitori în prezent), un rol important în istoria navală a Franţei. A fost reconstruit după cumplitul bombardament din 1944, fiind astăzi un important centru cultural şi ştiinţific şi păstrând totodată tradiţiile navale. În Oceanopolis trăiesc circa 10.000 de exemplare din aproximativ 1.000 de specii, grupate în 50 de acvarii, cu o capacitate între 50 şi un milion de litri de apă de mare. Am vizitat cele trei mari pavilioane: cel polar, cu foci şi cu cea mai mare colonie de pinguini din Europa; cel tropical, cu 7 specii de rechini şi o barieră de corali de 13 metri lungime; şi cel temperat, având, printre altele, un bazin deschis în care copiii puteau atinge vieţuitoarele marine. Muzeul mai cuprinde expoziţii tematice, un magazin de suveniruri, un restaurant panoramic şi o terasă (cu vedere spre Golful Brest, plajă şi portul de iahturi), un loc de joacă şi parcare gratuită. În Brest, mai există un castel fortificat datând din secolul 13, precum şi „Conservatoire botanique national de Brest” – una dintre cele mai importante colecţii de specii vegetale aflate pe cale de dispariţie din lume (4 medii exotice întinse pe circa 30 ha). Demnă de vizitat este şi boema La Place Guerin.

După ce am admirat fascinaţi numeroasele vietăţi acvatice, care mai de care mai interesante, spre seară, pe drumul de întoarcere, ne-am îndreptat spre nord, să vizităm cele două „abers” (L'Aber Benoit si L'Aber-Wrac’h) – www.abers-tourisme.com; www.aberslegendes-vacances.fr. Aber este numele breton dat unei văi care este inundată de mare, cele mai importante din Bretania fiind Benoit, Wrac’h şi Ildut. Aber Benoit, mai sălbatic, este o arie protejată care se întinde pe 8 km. Mai la nord, Aber Wrac’h, cel mai mare, este o întindere stâncoasă largă, unde se află o importantă şcoală de navigaţie. După ce ne plimbăm prin cele două abers (între care se află localitatea Lannilis), continuăm spre nord până la Lilia (la vest de Plouguerneau). Oprim într-un soi de parcare amenajată pe o faleză la malul mării şi avem parte de un apus de soare perfect. Ne suim pe un tăpşan, la vreo 10 metri în spatele parcării şi ne întindem pe iarbă, admirând ambarcaţiunile, stâncile, marea, soarele. Spre vest şi spre nord se văd o mulţime de insule, Ile Vierge fiind una dintre cele mai renumite. Plecăm abia după ce globul portocaliu al astrului coboară complet sub linia orizontului, ca şi cum s-ar fi scufundat în mare. Din cele mai vechi timpuri, ambarcaţiunile au fost protejate de pericolele ţărmurilor neregulate şi stâncoase ale Bretaniei printr-o amplă reţea de faruri, balize şi geamanduri. Farurile (în prezent automate) reprezintă unul dintre simbolurile bretone: magazinele cu suveniruri abundă în faruri decorative, realizate artistic. De asemenea, există un muzeu al farurilor şi al semnalizării maritime. Farul de la Lilia măsoară 80 m înălţime şi se pare că este unul dintre cele mai înalte din lume. Tot în Pays des Abers se găsesc bisericile din Folgoet şi Goulven, cu frumoase dantelării de piatră.

Vineri 9 iulie – Plouescat şi Miellerie de la Cote des Legendes

Realizând cât de mare şi frumoasă este Bretania şi câte locuri minunate mai sunt de văzut aici, ne consolăm cu gândul ca oricât de mult am fi călătorit în acea zi tot nu am mai fi reuşit să bifăm prea multe obiective turistice. Aşa că, în ultima zi petrecută în Bretania, alegem să ne relaxăm şi să o savurăm pe-ndelete. Facem o scurtă vizită în satul vecin, Cleder, spre est. Aici cumpărăm câteva cadouri pentru acasă, din supermarketul Super U. Ne întoarcem apoi la Plouescat – Port Blanc în franceză (www.tourisme-plouescat.com) şi ne plimbăm agale prin centrul încărcat de istorie. Ne mai cumpărăm câteva suveniruri bretone, vizităm impunătoarea catedrală (58 m înălţime, ridicată la 1863 în stil neo-gotic) şi fotografiem vechea „piaţă” acoperită (Les Halles) – un simbol al localităţii, datând de la începutul secolului 16. Ne aflăm aici în ceea ce bretonii numesc Pays de Morlaix (www.paysdemorlaix.com). De altfel, există o reţea de 137 de oraşe şi zone cărora li s-a atribuit denumirea de „Villes et Pays d’art et d’histoire” – pentru colectivităţi locale care-şi promovează patrimoniul.

Mergem apoi în satul Prat-Bian, la circa 3 km nord de Plouescat, să vizităm o „mielărie” (www.miel-plouescat.fr), care organizează vinerea un fel de „ziua porţilor deschise”. În cadrul demonstraţiilor practice, ghizii noştri ne învaţă despre viaţa albinelor şi despre fabricarea mierii şi a produselor apicole, plimbându-ne prin diversele încăperi sau hale ale mielăriei. Într-una din ele, spre finalul prezentării, am mâncat miere direct din fagure. După „lecţie”, degustăm o mare varietate de sortimente de miere în magazinul de prezentare, plin de borcane cu miere, polen, lăptişor de matcă, dar şi cosmetice, vinuri pe bază de miere şi figurine artizanale din ceară. Noi ne cumpărăm o miere de cruşin iar Anca şi Adi una de hrişcă. Mierea de cruşin (bourdain, în franceză) este produsă în cantităţi limitate şi are o aromă deosebită şi o culoare roşiatică. Are un pH de 6-7, foarte apropiat de valoarea neutră (comparativ cu mierea obişnuită al cărei pH este de 3,5-4,5). Mierea de hrişcă (sarrasin) este brună la culoare şi foarte aromată, unul dintre cele mai folositoare şi mai gustoase sortimente, foarte eficientă împotriva răcelii şi a gripei.

După-amiază, mergem la Baie du Kernic, la vest de Plouescat, să admirăm câteva din dunele de nisip de la marginea plajei. Les Dunes de Keremma sau Maison des Dunes – www.maisondesdunes.org, www.ccbk.org reprezintă un cordon de dune fixe şi mobile, de 6 km lungime (circa 200 de hectare), modelate de curenţi şi vânt, alternând cu zone umede, pe suprafaţa căruia se găsesc numeroase plante protejate (dintre care vreo 15 specii de orhidee) şi care este tranzitat de peste 40.000 de păsări din 150 de specii. Tot căutând pe GPS şi pe hartă calea de acces spre plajă, am oprit maşina într-o intersecţie. Pustie, căci în general, traficul auto este scăzut în Bretania, iar drumurile sunt excelente. Fără să observăm, în spatele nostru, s-a oprit o altă maşină, care ne-a aşteptat câteva zeci de secunde până când am observat-o şi i-am eliberat drumul. Nu numai că nu ne-au claxonat şi nu ne-au ocolit (deşi aveau suficient loc, intersecţia fiind goală), dar chiar ne-au zâmbit atunci când, ajunşi în dreptul nostru, noi ne-am cerut scuze. Am stat la soare, am intrat în mare şi ne-am plimbat de-a lungul plajei cu nisip fin. Să mai menţionăm că exista în Franţa o organizaţie (www.conservatoire-du-littoral.fr) care se ocupă cu conservarea litoralului (6.375 de hectare doar în Bretania, în 112 site-uri protejate, cu o fenomenală biodiversitate). Ultimul apus de soare din Bretania, îl „petrecem” la St. Eden, pe malul mării, aproape de casa în care urma să dormim pentru ultima dată şi în care ne-am simţit atât de bine. Apoi, pe întuneric, facem ultimul grătar din acel concediu. În răcoarea nopţi, pe banca din faţa casei (unde aproape în fiecare seara ieşeam, după cină, să mai comentăm despre cele întâmplate peste zi), ne gândim câte locuri minunate mai sunt văzut în Bretania. Mai ales că nu reuşiserăm să ajungem deloc în estul Bretaniei, în Ille-et-Vilaine (la graniţa cu Normandia), iar lista obiectivelor de aici este foarte bogată: Rennes (cu o moştenire culturală veche de 2.000 de ani şi cu o atmosferă medievală), pădurea Paimpont (Broceliande), Vitre (www.mairie-vitre.com), Fougeres, vestitul Mont Saint Michel, Dol de Bretagne, Cancale (capitala stridiilor), Saint Malo, Dinard (Nisa nordului), castelul din Redon (mica Veneţie).

Sâmbătă 10 iulie – plecăm din Bretania

Dimineaţă, ne luăm cu greu rămas bun de la gazdele noastre, care ne dăruiesc pentru drum multe galette proaspete, făcute de ei, probabil chiar în acea dimineaţă. Încercăm să ne grăbim şi reuşim să plecăm pe la zece şi un sfert, căci urma să străbatem în acea zi peste 1.000 km. La St. Eden, cazarea a costat 470 euro pe 7 nopţi (întreaga casă), plus 35 euro pentru curăţenie şi 18 euro pentru consumul de electricitate (90 kwh x 0,2 euro). Pe drum, avem parte de aceeaşi căldură ca şi la venire. Mergând pe centura Parisului, întrezărim oarecum dimensiunile oraşului. Scăpăm aproape neatinşi de o furtună fioroasă care ne tot dădea târcoale şi ajungem seara pe ploaie la Strasbourg. După ce traversaserăm în acea zi întreaga Franţă, de la vest la est (1.040 km), am oprit maşina cu un sfert de oră înainte de miezul nopţii, după 13 ore şi jumătate de mers, în parcarea Hotelului Balladins (2 stele; 45 euro pe noapte). Situat în Lingolsheim, o localitate satelit din sud-vestul Strasbourg-ului. Un hotel de tranzit, rece şi nu foarte primitor, care nu mi-a plăcut. Asta poate şi pentru că îl comparam cu Delosul din Paris sau cu casa care ne găzduise în Bretania. Între Paris şi Strasbourg, pentru porţiunile de drum unde nu am reuşit să evităm autostrada, am plătit în total 15,3 euro.

Duminică 11 iulie – Strasbourg

Vizităm Strasbourg-ul (circa 450.000 locuitori), capitala Alsaciei, situat pe malul Rinului la graniţa cu Germania, la peste 35 de grade Celsius. Ne plimbăm prin zona instituţiilor europene. Pentru biciclişti, este unul dintre cele mai prietenoase oraşe din Europa. Vis-a-vis de Consiliul Europei, ne bucurăm de răcoarea din Parc de l’Orangerie, în cadrul căruia găsim o mini gradină zoologică. Admirăm papagali, flamingo şi alte păsări exotice. Suntem uimiţi de cloncănitul asurzitor al vestitelor berze cu cioc roşu, unul dintre cele mai îndrăgite simboluri ale Alsaciei. Mergem apoi cu maşina până aproape de centrul vechi, pietonal, al oraşului – Grande Ile, inclus în patrimoniul UNESCO. Vizităm minunata catedrală gotică a Strasbourgului – Notre Dame, datând din secolul 12. Ne plac vitraliile superbe, statuile impunătoare, dar şi magnificul ceas astronomic. În apropiere, intrăm puţin şi în Temple Neuf (Noul Templu), o catedrală cu arhitectură romano-bizantină, de dimensiuni impresionante. Admirăm terasele în aer liber ale restaurantelor şi cumpărăm câteva suveniruri alsaciene de la magazinele îngrămădite unele în altele pe străzile din jurul pieţei catedralei. După ce ne luăm rămas bun de la Ilinca, găsim cu greu o masă liberă la una dintre puţinele terase unde puteam urmări la televizor finala campionatului mondial de fotbal. La Cafe Rohan mâncăm specialităţi alsaciene – tarte flambee magret de canard fume, baeckeoffe alsacien aux 3 viandes, bouchee a la reine. După masă, spre finalul meciului, dăm o fugă până la catedrală (la câteva zeci de metri), unde urmărim fascinaţi un spectacol de muzică şi lumini, proiectate din interior şi exterior pe zidurile şi ferestrele catedralei. Piaţa este plină de oameni, mulţi dintre ei turişti, unii admirând spectacolul culcaţi pe spate, pe asfaltul cald al nopţii de vară. Părăsim capitala Alsaciei cu puţin înainte de miezul nopţii, printre sutele de fani ieşiţi pe străzi pentru a sărbători victoria Spaniei, pentru prima oară campioană mondială la fotbal, cu claxoane, steaguri şi cântece.

Luni 12 iulie şi marţi 13 iulie – drumul spre casă

După ce plecam de la hotel, facem o escală la Decathlonul din Geispolsheim (un alt satelit al Strasbourgului, situat la câţiva kilometri de Lingolsheim, spre sud-vest). Pe la 11:30 pornim spre casă. Luăm masa de seara la restaurantul Rosenberger St. Polten (www.rosenberger.cc), în Vollerndorf, Austria. Ajungem la Hotel Minerva, în Mosonmagyarovar, cu un sfert de oră înainte de miezul nopţii, după vreo 12 ore de mers, timp în care am parcurs vreo 900 km. Plecăm din Moson marţi dimineaţă, pe la 11, străbatem cei circa 400 km din Ungaria şi ajungem la Nădlac abia după 5 ore. Asta şi pentru că am pierdut ceva timp prin Szeged. Încă nu se deschisese centura cu regim de autostradă, sau cel puţin noi nu ştiam de ea. GPS-ul nostru a ales un traseu pe care, la un moment dat, ne-a indicat să ne îmbarcăm pe feribot. Se pare că mai aveam câte ceva de învăţat din tainele GPS-ului. Ne-am întors până am identificat „şirul” de maşini care se îndrepta spre ţara noastră. În România, drumul a fost istovitor ca întotdeauna – parcurgem cei circa 600 km în 11 ore şi jumătate. În lipsă de inspiraţie şi în criză de timp, ne oprim să mâncăm la aceeaşi pensiune Alex (cam dubioasă), aflată pe marginea drumului undeva între Arad şi Deva, pensiune la care ne mai mâncaserăm şi cu câţiva ani în urmă. Ajungem în Bucureşti la 3 şi un sfert dimineaţa. În total, de la Moson la Bucureşti (circa 1.000 km), am mers 16 ore şi jumătate.

Un fel de concluzie

Din niciun alt concediu nu ne-am întors cu atâtea broşuri informative ca din Bretania. Din cauza multitudinii de informaţii avute la dispoziţie şi a dorinţei mele de a le include pe toate în această povestire, am întârziat foarte mult postarea ei. Mi-a luat câţiva ani să realizez că inserând şi mai multe informaţii din cele disponibile în pliante, povestirea ar deveni şi mai lungă decât este şi aş întârzia şi mai mult finalizarea ei. Aşa că m-am decis, cu greu, să mă opresc, deşi ar mai fi foarte multe de spus.

Bretania merită cu prisosinţă mai mult decât o vacanţă de o săptămână. Este unul dintre locurile în care oricând m-aş întoarce cu mare plăcere. Bretania este una dintre destinaţiile potrivite pentru cei care doresc o vacanţă liniştită, departe de stresul cotidian şi de atmosfera gălăgioasă întâlnită de obicei la malul mării. Este un loc în care poţi încerca să faci pace cu timpul.

Câteva „date tehnice” ale concediului

De la Bucureşti la St. Eden sunt în jur de 2.900 km. Plimbările din cele trei zile petrecute în Elveţia au însumat circa 700 km, iar prin Bretania am străbătut circa 950 km. Astfel, pe parcursul întregului concediu, am parcurs cumulat circa 7.500 km, cu un consum mediu de motorină de 5,66 litri pe suta de km. Cheltuielile pentru fiecare familie au fost aproximativ următoarele: 570 euro cazare; 360 euro mâncare; 365 euro transport (din care: motorina 265; vignete şi autostrăzi 80; parcări 20); 85 euro obiective turistice. În total, circa 1.400 euro.

Fiindcă la începutul concediului nostru, clasa politică din România nu a dorit sa găsească alte metode de a aduce bani la buget, în afară de creşterea TVA, am fost curioşi să vedem cât este TVA-ul altor ţări, în acel moment: 7,6% în Elveţia (2,4% la produse alimentare), 20% in Austria (10% la alimente), 19% in Germania (7% la alimente), 19,6% in Franţa (5,5% la alimente). Să mai amintim că, la câţiva ani buni de la data adoptării euro, pe bonurile unor magazine din Franţa, suma totală încă mai apare calculată şi în franci, menţionându-se şi cursul la care s-a făcut conversia. Să fie asta o dovadă a respectului pentru contribuabil?