Retezat (2010)

DAND TARCOALE MUNTILOR RETEZAT (25 septembrie – 3 octombrie)

Bucuresti, 14 octombrie 2010


Intrucat anul acesta concediul de vara a venit mai devreme (26 iunie - 18 iulie), in toamna mi-am mai luat un supliment de o saptamana, la final de septembrie. Ne-am hotarat sa mergem intr-un loc pe care doream sa-l vedem de multi ani si in care nu prea putem sa ajungem peste weekend. Este vorba de Muntii Retezat. Cami a studiat pe Internet si a gasit locatia – Pensiunea Dora din Rausor, comuna Rau de Mori, judetul Hunedoara. Desi am stabilit ca mergem sa ne odihnim, recunosc ca am studiat putin zona, documentandu-ma cu privire la eventuale trasee montane pentru vreme buna si la cateva obiective din imprejurimi (cetati, biserici, manastiri etc.) care puteau fi vizitate si pe ploaie.

Am plecat din Bucuresti sambata dupa pranz si am facut o escala de o noapte la Ramnicu Valcea (175 km de Bucuresti), la bunica mea. Duminica dupa amiaza, pe la 15:30, am plecat pe ruta Targu Jiu – Petrosani – Hateg, desi GPS-ul a tot incercat sa ne convinga ca ajungem mai repede daca alegem varianta Brezoi – Voineasa – Petrosani. Stiam insa ca drumul nu este prea bun dincolo de Voineasa, mai exact intre Obarsia Lotrului si Petrosani asa ca am ales sa mergem pe pitorescul drum de la Ramnicu Valcea pana la Targu Jiu (110 km; 1 ora si trei sferturi), care traverseaza dealurile subcarpatice din sudul masivelor ce alcatuiesc grupa muntilor Parang. Drumul nu a fost prea aglomerat, poate si pentru faptul ca era duminica. Am trecut rapid pe sub o furtuna care mergea in sens invers. Ne-a plouat bine pret de cateva minute, insa am scapat usor. Am ocolit Targu Jiu pe centrura de nord-est apoi a urmat o portiune de drum mai prost la iesirea din oras. Pe la mijlocul Defileului Jiului, destul de putin circulat la acea ora, ne-am oprit vreo 30 minute la Manastirea Lainici (manastirealainici.ro). Peste drum de manastire, am zarit niste scari pana la o poteca care urca la schitul Locurele (circa 1 ora, conform indicatorului). Pe harta figureaza si un drum forestier, uneori greu accesibil din cate am citit. In incinta Manastirii Lainici (unde fotografiatul este interzis) exista doua biserici iar cea de-a treia este in constructie. In biserica mai mare si mai noua se afla o icoana mare, facatoare de minuni, adusa de la Muntele Athos, si moastele Sfantului Irodion. Ne-am ingozit vazand ca apa Jiului, care curge vijelios prin spatele manastirii, este plina de peturi si alte mizerii – ironic, in a doua zi de la „marea curatenie nationala” (proiectul „Let’s Do It, Romania”). Intre Targu Jiu si Petrosani sunt circa 55 km (care se strabat cam intr-o ora). Imediat dupa Petrosani, drumul coteste la 90 de grade, spre vest. Dupa curba, cam pe la jumatatea distantei intre Petrosani si Banita (circa 8 km), un indicator ne arata drumul spre Pestera Bolii (circa 300 m de la sosea, in dreapta), in sudul Muntilor Sureanu. Intre Banita si Baru, tot pe partea dreapta, demne de vazut sunt Cheile Crivadiei, cetatea dacica Banita, Turnul Crivadia si Pestera Tecuri (ultima fiind pe Valea Petrosului, dincolo de satul Petros). Intre Baru si Pui, drumul care merge spre dreapta, trecand prin localitatile Ponor si Ohaba-Ponor, duce pana in apropiere de Pestera Sura Mare. Toate acestea se afla in sudul Parcului Natural Gradistea Muncelului – Cioclovina, la sud-vest de Muntii Sureanu. Spre capatul portiunii de drum dintre Petrosani si Hateg (circa 45 km; cam 45 minute), am scapat si de a doua furtuna din acea zi, trecand pe sub valuri amenintatoare de nori negri si cenusii care se succedau cu repeziciune. Furtuna a lovit in stanga noastra, in Muntii Retezat, spre care urma sa ne indreptam. A trecut insa pana am ajuns noi in zona, asa ca nu am mai prins din ea decat cateva picaturi de ploaie. Oricum, cerul avea niste culori cum rar ni s-a intamplat sa vedem. Ajunseseram deja in Geoparcului Dinozaurilor Tara Hategului – parc natural cu rezervatii naturale paleontologice. De la Santamaria-Orlea (ultima localitate inainte de Hateg, la 2-3 km de oras), am luat-o la stanga (urmand indicatorul spre Rau de Mori), pe un drum de tara ingust, excelent asfaltat pana aproape de pensiunea din Rausor unde urma sa ne cazam. Din Santamaria-Orlea pleaca de fapt doua drumuri spre Rau de Mori, ambele semnalizate cu indicatoare, care merg in paralel cativa kilometri apoi se unesc, intre localitatile Sacel si Sanpetru (sa nu uit – am auzit ca aici ar fi o cetate, un turn, ceva interesant despre care nu stie prea multa lume, trebuie sa mai studiez). Indiferent pe care drum am fi luat-o, trecem prin Unciuc iar apoi, dupa circa 14 km de la sosea, ajungem in Rau de Mori. La intersectia de drumuri, o luam spre stanga si in 2-3 km ajungem in ultimul sat inainte de Rausor, Suseni. De aici, drumul urca lent insa constant circa 9 km (15 minute), pe valea raului Rausor, care curge oarecum pararel cu valea Raului Mare, in care se si varsa in aval de Rau de Mori. Din Santamaria-Orlea pana in Rausor sunt circa 26 km (cam 35 minute). Ultima portiune de drum am strabatut-o pe intuneric iar la Pensiunea Dora am ajuns in jur de 20:00. De acasa din Bucuresti pana in Rausor am parcurs circa 415-420 km.

Rausorul este un sat de vacanta, inca in constructie, in nord-vestul masivului Retezat, situat la circa 1200 m altitudine, cu ceva pensiuni si vile private, ridicate cam inghesuit pe terenuri luate in locatie de gestiune de la primaria Rau de Mori (daca am retinut corect), fara canaliare, fara garduri intre ele si, adesea, fara locuri de parcare (am mai intalnit o situatie asemanatoare la Ranca, in judetul Gorj, la poalele Parangului). Pensiunea Dora se afla la circa 300 de metri dupa ce se termina drumul asfaltat, pe partea stanga, in ultimul grup de case inainte de partia de schi din Rausor (dupa partie, drumul forestie mai continua vreo cativa kilometri). Noi ne-am incurcat putin la final (era deja intuneric), facand stanga un pic mai devreme si parcand initial in „curtea” vecinilor. Acestia ne-au explicat politicos ca trebuie sa trecem de Pensiunea Dora si apoi sa facem stanga, la vreo 10-15 metri, pentru a ajunge in parcarea acesteia. In pensiune ne asteptau, usor ingrijorati de intarzierea noastra, administratorii pensiunii, Doamna Simona si sotul dansei, Domnul Costel, cei care urmau sa ne fie gazde in urmatoarea saptamana. Ne-au prezentat toate camerele de la etaj si am cazut de acord ca cea mai buna pentru noi este camera nr. 3, cea pe care Doamna Simona o pregatise deja (este singura camera cu doar doua locuri). Camera nr. 3 imparte cu camera nr. 4 balconul cu vedere spre rasarit, spre Culmea Lolaia. Doar camera nr. 1 mai are balcon, cu vedere pe partea opusa, spre o coasta abrupta si inalta, acoperita cu o padure deasa de brad, dincolo de drum si de adanca vale a Rausorului, in directia Varfului Pecuiu (1827 m), cel care despartea valea Rausorului de cea a Raului Mare. Din balconul camerei nr. 1 nu se vede nicio alta casa in apropiere ci doar superba padure de conifere. Pensiunea, construita din lemn, are in total 6 camere (22 de locuri), dintre care 5 sunt la etaj si una este la demisol. Fiecare camera are grup sanitar propriu. La demisol, mai exista un grup sanitar care deserveste turistii care iau masa la pensiune, fara sa fie cazati aici. La parterul inalt (cu balcon) se afla bucataria si sala de mese. La acelasi nivel, in spatele pensiunii, o spatioasa terasa deschisa, cu podea din scanduri de lemn, cu banci si mese de lemn, unde poti lua masa (vara) sau te poti relaxa admirand natura si care iti evoca atmosfera unei cabane din varf de munte. Dupa ce ne-am acomodat cu camera, am coborat la masa si am inceput sa discutam cu gazdele noastre, tare vorbarete (chiar si Domnul Costel, mai tacut si mai retras in aparenta). Discutiile cu ei au continuat intreaga saptamana. Am fost singurii turisti din pensiune (de fapt, cred ca am fost singurii din tot satul de vacanta Rausor) pana miercuri seara, cand la pensiune a sosist pentru doua nopti un cuplu de tineri din Cluj. Din primul moment, am apreciat faptul ca, desi eram singurii turisti de peste saptamana, oamenii ne-au primit, au gatit mancare si au incalzit pensiunea doar pentru noi (altfel, daca nu veneam noi, Doamna Simona si Domnul Costel ar fi coborat in satul Clopotiva, unde locuiesc impreuna cu familia lor). Spun asta fiindca, in perindarile noastre prin tara, am intalnit situatii in care gazdele ne-au spus ca nu incalzesc pensiunea doar pentru o camera (sau ca nu se deplaseaza la locatie – la pensiunile unde nu statea permanent cineva – daca nu se inchiriaza toate camerele). La cina am mancat ciorba de ardei umpluti si piept de pui la gratar, cu piure de cartofi si salata de rosii.

Luni dimineata (asta insemnand candva inainte de ora 12) am luat micul dejun. Zilnic (cu mici variatii), acesta se compunea din: omleta sau ochiuri (la alegere), telemea, branza topita, sunca, salam, zacusca de casa (inclusiv de ghebe), icre, rosii (inclusiv unele galbene din gradina mamei Doamnei Simona), castraveti, unt, gem sau dulceata, cafea, lapte, ceai. In jurul orei 13, ne-am luat rucsacul si am plecat la o plimbare de recunoastere (eu nici macar nu mi-am luat bocancii), sa ne obisnuim cu zona. Doream sa mergem pe traseul cruce albastra, spre sud-est, in directia Saua Ciurila (traseul complet este partia de schi Rausor – Izvorul cu Apa – Saua Ciurila – Valea Stanisoara – Cascada Stanisoara – Cabana Pietrele). Normal, traseul incepe pe partia de schi, urcand prin stanga ei pana la baza celei de-a doua linii de teleschi, unde intalneste un drum forestier vechi, indicat de un marcaj pe un stalp bine camuflat de vegetatie. Noi am ocolit binisor, urmand riguros marcajele: am inceput traseul din dreapta partiei de schi, mai exact din dreptul cabanei administratorilor partiei si am intrat in padure pe „traseul curiosilor” (tot cruce albastra), comun pentru o scurta perioada de timp cu traseul marcat cu dunga rosie, care merge spre Lacul Stevia, Saua Lolaia si Varful Retezat. Dupa ce ne despartim de dunga rosie, urcam in stanga si iesim din nou, usor confuzi, in partia de schi, pe la jumatatea ei. Vazand ca avem o farama de semnal pe telefoane, sunam acasa sa spunem ca am ajuns cu bine si sa anuntam ca in zona din Rausor in care stateam noi nu prea este semnal de mobil (la Pensiunea Dora exista un telefon mobil, dotat cu amplificator, insa si acesta isi cam pierde semnalul uneori, in timpul si dupa furtuni). Traversam partia fiindca zarim pe cealalta parte a ei (stanga) marcajul din capatul drumului forestier de care va spuneam mai devreme. Ne-am dat seama ca am facut un ocol inutil (singurul avantaj fiind ca am vazut de unde porneste si incotro merge marcajul dunga rosie pe care am mers ziua urmatoare). Urcam vreo doua serpentine pe drumul forestier pana la capatul superior al liniei de teleschi (cred ca pana aici se poate urca si direct pe partie). De aici incolo, pe mare parte a traseului, am avut semnal la telefon. Drumul forestier urca si se transforma usor-usor in poteca, cu excelente panorame spre orasul Hateg si spre cele trei lacuri de acumulare din vale, de pe valea Raului Mare (Ostrovu Mic, Paclisa si Hateg). Poteca descrie un arc de cerc spre stanga si, traversand valea Izvorului cu Apa, trece pe celalalt versant al acesteia. Iesim din padure, urcam inca doua serpentine pana ajungem la jnepenis. Daca in prima parte a traseului marcajele sunt mai rare si mai sterse (drumul fiind intuitiv), in partea superioara a acestuia marcajele devin dese si vizibile. Dupa inca un urcus, iata-ne ajunsi pe Saua Ciurila, pe la circa 1800 m altitudine, cu douazeci de minute inainte de ora patru, la intersectia cu traseul banda galbena (Cabana Pietrele – Culmea Lolaia – Vf. Retezat – Saua Retezat – Tau Portii – Lacul Bucura). De aici, se putea cobora rapid la Cabana Pietrele (1480 m altitudine; pe Valea Stanisoarei). In circa doua ore si jumatate, pas de voie (admirand ciupercile viu colorate crescute langa poteca si gentianele), am urcat vreo 600 de metri diferenta de nivel. Privelistea de pe Saua Lolaia ne-a taiat rasuflarea si a fost cea mai buna recompensa pentru urcare: varfurile piramidale golase si crestele stancoase ascutite sunt aliniate intr-un semicerc de la vest spre est, pornind de la Lolaia (la „cativa” pasi de noi), urmand Retezat, Bucursa I si II, pana la Peleaga si Papusa, iar mai apoi Vf. Mare, dominand cele 100 de lacuri glaciare: cel mai intins – Bucura (9 hectare), cel mai adanc – Zanoaga (29 m), cel mai inalt – Taul Portii (2230 m altitudine). Vazut de departe, varful care da numele masivului, are intr-adevar un aspect „retezat”. Intre noi (nord-vestul masivului) si Vf. Mare (in est) se interpune o succesiune de vai si culmi (cele din nordul masivului: Stanisoara, Pietrele, Valea Rea, Gales). Iar ce vedeam noi este doar o mica parte din Retezat caci, dincolo de „semicercul de piatra” dintre Retezat si Vf. Mare, urmeaza spre sud alte creste (Slaveiu, Picioru Pelegii, Papusa-Custura-Gruniu), iar si mai la sud, dincolo de Valea Lapusnicului Mare si de Valea Butei, incepe Retezatul Mic (Muntii Piule-Iorgovanu), la fel de pitoresti. Pe Saua Ciurila, eram asemenea unor copii care privesc curiosi pe gaura cheii, in zare, spre un taram de poveste. Niste nori care pareau ca din clipa in clipa incep sa se scuture (chiar au dat cativa stropi, insa total nesemnificativi) nu ne-au lasat sa ne bucuram pe deplin de priveliste. Am fi stat cel putin o ora sa admiram maretia naturii. Dupa doar 20 de minute, ne-am intors rapid pe acelasi drum, nestiind ca norii, care ne-au fost tovarasi intreaga saptamana, sunt „prietenosi” (vorba unui coleg). Pe la jumatatea drumului spre pensiune, s-a inseninat complet. Ne-am oprit vreun sfert de ora sa privim si sa ascultam natura, incalzindu-ne la soarele de dupa-amiaza. Nu am intalnit pe acel traseu nici tipenie de om sau de animal, cu exceptia unei pasari mici, frumos colorate, pe care am zarit-o la cativa metri de poteca. In circa o ora si jumatate coboraseram in Rausor. Aici soarele nu se mai vedea, fiind ascuns deja dupa culmea inalta dinspre vest. Am dat o tura prin micul sat de vacanta Rausor, sa-l vedem la lumina zilei: multe vile in constructie, un hotel in paragina - trecut printr-un incendiu (cumparat de un investitor, din cate am inteles, insa nerefacut inca). La capatul turei prin Rausor, ne-am felicitat pentru inspiratia de a alege Pensiunea Dora, dandu-ne seama ca, cel putin la prima vedere (pe dinafara), nu existau prea multe pensiuni de calitate de unde sa alegem. La cina am mancat ciorba de fasole verde cu afumatura si pulpe de pui (dezosate) la gratar, cu orez si salata asortata.

Ascultand prognoza meteo foarte amenintatoare in ceea ce priveste partea a doua saptamanii (racirea vremii, lapovita, bruma si chiar ninsoare, la munte), ne-am grabit sa incercam sa mergem inca de marti pana la Lacul Stevia (2060 m altitudine; 3-4 ore de mers) si, de acolo, sa incercam sa urcam pe Saua Lolaia (2215 m), pana la poalele Varfului Retezat (2482 m; circa 1300 m diferenta de nivel; 4-5 ore). Stiam ca ultima portiune, chiar sub varf (ultimul valcel), este usor periculoasa – fiind vorba de niste stanci abrupte, nu este recomandata urcarea/coborarea lor in conditii neprielnice (ploaie, zapada, gheata). De aceasta data mi-am incaltat bocancii, ne-am pregatit rucsacul, multumind Doamnei Simona pentru pachetele pregatite pentru traseu (cate doua sandvichuri, un mar si o ciocotata Rom pentru fiecare). Traseul marcat cu banda rosie, mergand spre sud (Rausor – Valea Stevia – Lacul Stevia – Saua Lolaia; 5km lungime, cam 4 ore dus si 2 ore intors; putin peste 1000 m diferenta de nivel), incepe in dreapta partiei de schi, la baza ei. Intram in padurea de molid si incepem sa urcam, la inceput domol (pana ne despartim de crucea albastra – traseul curiosilor) iar apoi, dupa scurt timp, pe o panta abrupta o buna portiune de timp. Urcusul se mai domoleste putin, poteca o ia usor la dreapta apoi incepem o a doua portiune de urcare sustinuta, apropiindu-ne de Valea Stevia (afluent al Rausorului). Mai departe, drumul trece apoi pe langa ruinele refugiului Stevia si ajunge la refugiul Condor (1770 m). De aici, strajuit de crestele Lolaia (in stanga; Vf. Lolaia Nord 2180 m si Lolaia Sud 2270 m) si Valereasca (Vf. Valereasca 2148m), continua sa urce printr-o zona de molid si jneapan iar apoi prin jnepenis si grohotis. Dupa un urcus sustinut, se ajunge pe o terasa de unde se poate merge pana la Taul Stevia, asezat tocmai sub Vf. Retezat. Se urca apoi pe Culmea Lolaia unde se intalneste traseul marcat cu dunga galbena (care vine dela Pietrele, prin Saua Ciurila) si urmeaza ascensiunea abrupta pe lespezii Varfului Retezat. Cel putin asa am citit. De vazut nu am vazut caci noi, cand eram pe la jumatatea celei de-a doua portiuni de urcus abrupt (in fata se vedea luminisul, semn ca nu mai aveam mult de mers prin padure – sau cel putin asa cred), pasind tacuti pentru a ne conserva energia, am auzit doua mormaituri scurte in desisul din dreapta potecii. Primului nu i-am dat atentie, insa la al doilea am decis ca este mai bine sa ne intoarcem. Am inceput sa coboram panta pe care ne chinuiseram pana atunci sa o urcam. Dupa cativa metri, tot privind peste umar sa vad daca apare cumva ursul, intr-o clipa de neatentie, am alunecat pe o portiune de pamant noroios sau pe o piatra umeda (nici nu m-am mai uitat sa vad pe ce anume) si, intr-o fractiune de secunda, eram cu piciorul drept sub mine, indoit de la genunchi si cu glezna intoarsa spre interior. De frica ursului, m-am ridicat rapid, cu o usoara durere, si am continuat sa cobor, sperand sa fie vorba doar de o simpla rasucire a gleznei (cum mi se intampla frecvent) care trece in cateva minute, Insa dupa cativa metri, mi-am dat seama ca, de aceasta data, este vorba de ceva mai serios caci abia puteam calca in picior. Am continuat sa cobor schiopatand, sprijinandu-ma cat mai putin in picior si incercand sa calc cat mai drept cu el (fara sa solicit prea mult glezna), ajutandu-ma de betele de trekking (care mi-au fost de un real folos). Cred ca si bocancul peste glezna, legat strans pe picior, m-a ajutat sa nu patesc ceva mai grav (dupa ce s-a umflat piciorul in interior, bocancul a devenit si mai strans). Dupa ce am coborat o vreme, am auzit inca un mormait, tot in desisul padurii, pe aceeasi parte. Este clar ca ursul ne simtite, poate ne si vazuse. Noi insa doar l-am auzit, fara sa stim cat de departe a fost de noi. Si ne-a fost de ajuns sa inghetam de frica. Eu m-am linistit in privinta ursului abia cand am ajuns pe partia de schi, unde o echipa de salvamontisti dadeau o mana de ajutor administratorilor partiei care o curatau de pietrele aduse de ploaie de pe munte si sapau santuri de drenaj. Vazandu-ma ca schiopatez, un salvamontist a coborat cateva zeci de metri sa ma intrebe ce am patit si s-a oferit sa ne duca cu masina pana la pensiunea unde stateam sau pana la locul unde lasaseram noi masina. I-am multumit si i-am spus ca nu e nevoie, caci pensiunea noastra era la o suta de metri mai jos. Salvamontistul ne-a confirmat ca, in desisul padurii, in dreapta potecii, isi are barlogul o ursoaica cu doi pui, cu care se intalnise si el. Din cauza ca se cam terminase sezonul si nu prea mai erau turisti in zona, se pare ca ursii ajung destul de aproape de traseele marcate, chiar si de partia de schi. In definitiv este normal sa fie asa, caci acolo este teritoriul lor, noi fiind intrusii si nu ei. Salvamontistul ne-a spus ca, cel putin in zona aceea, ursul nu ataca omul decat in situatii cu totul exceptionale si ca, de obicei, se fereste din calea lui. Am ajuns la pensiune si am povestit gazdelor patania. Domnul Costel ne-a spus ca si el a avut parte de o intalnire cu ursul, fiind la adunat ciuperci, pe versantul de dincolo de rau. S-au vazut si si-au vazut fiecare de treaba lui, Domnul Costel facand un mare arc de cerc pentru a ocoli ursul. Domnul Costel ne-a spus ca ne-ar fi insotit cu placere pe munte daca i-am fi cerut sa o faca. La randul nostru, i-am raspuns ca l-am fi invitat cu placere daca am fi stiut ca este dispus sa vina cu noi. Probabil ca, avandu-l alaturi pe Domnul Costel (mult mai experimentat decat noi in mersul pe munte si in intalnirea cu animalele salbatice), am fi mers mai departe pe traseu si dupa „intalnirea” cu ursul. In camera, Cami m-a doftoricit apeland la fasele din trusa de prim ajutor a masinii. Dupa ce mi-a pus comprese cu apa rece si mi-a bandajat strans piciorul, am hotarat sa nu pierdem ziua si sa coboram in Hateg pentru a face plinul cu motorina la masina. Am luat-o cu noi si pe Doamna Simona, pe care am lasat-o acasa, in Clopotiva, sa-si vada familia pentru cateva ore, urmand sa o luam inapoi cand ne intorceam spre Rausor. Dupa ce am alimentat la Petromul din Hateg (cred ca este singura benzinarie mai serioasa din oras – la iesirea spre Simeria), cautand o farmacie, am ajuns in poarta Spitalului Orasenesc, la Urgenta. Inauntru nu exista niciun centru de triaj sau un birou de luat in evidenta (sau macar o persoana care sa te indrume), asa ca am intrat in cabinetul unde se tratau urgentele. Aici cativa asistenti, infirmieri, brancadieri sau ce or mai fi fost stateau de vorba. Dupa o perdea, pe un pat, se pare ca era un pacient pe care il tratau alte cateva persoane. I-am salutat, le-am spus ca am o entorsa si ca i-as ruga sa imi spuna daca se poate uita cineva la piciorul meu. Mi-au spus ca da, insa sa astept afara. Nimic mai mult. Nici ca ma cheama ei, nici dupa cat timp sa revin, nici ca mai sunt x pacienti in cabinet si inca y la rand. Ce sa ma astept sa ma intrebe cineva daca ma doare sau daca am reusit cumva sa imobilizez piciorul (putea fi vorba totusi de o fractura sau luxatie). Probabil in secunda in care am inchis usa au uitat complet de mine, gandindu-se ca nu este nimic grav din moment ce puteam sa calc cu piciorul. Insa poate asta este situatia normala intr-un spital si poate asa merg lucrurile, iar eu aveam pretentii deplasate. Asteptand pe culoar, a venit un tanar suferind vizibil din cauza unei operatii de apendicita care se rupsese, dandu-i dureri serioase. Insotitorul lui a intrat in cabinet si a primit acelasi raspuns ca si mine. Sa astepte afara. Din cabinet tot ieseau si intrau diverse cadre medicale (nu stiu ce erau, caci nu aveau ecuson, puteau fi de la brancardieri sau infirmiere pana la doctori profesori) care aruncau o privire indiferenta tanarului suferind care abia se tinea pe picioare. Pe mine nici nu ma bagau in seama. Dupa vreo 10-15 minute (nu stiu exact, fiindca timpul trece altfel cand astepti intr-un spital), insotitorul tanarului a reusit sa-l introduca in cabinet pe acesta. Cand a trecut pe langa mine, vazandu-l ce dureri avea (abia se putea misca si nu suporta sa fie atins) si gandindu-ma cat a trebuit sa astepte pentru a fi primit si tratat, am simtit ca ma ia cu calduri (poate si din cauza aerului inchis din spital si a efortului de a sta aproape intr-un picior in fata usii) si brusc am vrut sa ies la aer (mi se intampla extrem de rar sa patesc asta). Mi-am revenit rapid, insa mi-am dat seama ca este posibil sa astept mult timp pana cand voi intra in cabinetul respectiv. Mai ales daca intre timp mai veneau alte cazuri, evident mai grave decat al meu. Iar daca isi aminteau de mine intr-un final si reuseam sa intru, gaseam oare un medic competent care sa-mi puna un diagnostic sigur si sa-mi dea un tratament corespunzator? Nu o sa aflu niciodata raspunsul si poate ca este mai bine asa. La farmacia din poarta spitalului, am observat un zambet abia schitat in coltul gurii farmacistei cand i-am povestit de ce am plecat de la urgenta si de ce ii cer sfatul ei, si nu doctorilor din spital. Mi-a dat o crema antiinflamatoare si o fasa elastica. Mai aveam la noi o crema si o tinctura de propolis si cu astea toate m-a doftoricit Cami pana la sfarsitul saptamanii cand ne-am intors in Bucuresti. De la farmacia din Hateg am plecat spre Caransebes iar in satul Totesti am luat-o la dreapta si curand am ajuns la biserica Densus (la marginea satului cu acelasi nume), datand dinainte de secolul al zecelea. Din ce am auzit si citit, se pare ca este cea mai veche biserica ortodoxa din tara si cea mai veche biserica ortodoxa de piatra din lume in care se mai oficiaza slujbe. Drumul pana la biserica este asfaltat, aflat intr-o stare excelenta si marcat cu numeroase indicatoare. Construita cu pietre aduse de la Sarmizegetusa, de pe vremea romanilor, biserica de la Densus are o arhitectura interesanta. Pe locul ei se pare ca a fost o biserica datand din secolul IV, construita pe un fost templu roman din secolul I. Intr-o oaza de liniste la poalele Muntilor Poiana Rusca (mai exact in vestul acestora), o biserica de piatra, cu un cimitir mic si o curte plina de branduse inflorite la sfarsit de septembrie. Din curte se vedeau in zare, in lumina soarelui de dupa-amiaza, varfurile Retezatului. Un loc superb unde sa stai sa meditezi cateva minute. Nu am avut prea mult timp de meditatie caci au sosit doi turisti din Timisoara care ne-au intrebat daca am vorbit cu preotul bisericii (sa vina sa deschida biserica – am presupus noi). Le-am spus ca nu stiam ca este posibil acest lucru, asa ca unul dintre ei a mers la casa parohiala din imediata vecinatate a bisericii si a rugat preotul sa ne prezinte biserica pe interior. Foarte amabil, preotul a venit in cateva minute si ne-a tinut o interesanta prelegere despre istoria bisericii. In cei peste 1000 de ani de existenta, biserica a fost vandalizata de turci si de alte neamuri de alte credinte. Nu stiu prin ce minune s-au mai pastrat cateva picturi, fresce si icoane vechi, de lemn. I-am multumit parintelui, am mai facut cateva fotografii si apoi, asezati pe bancuta de la intrarea in curtea bisericii, ne-am mancat sandwichurile pregatite de Doamna Simona. Nu ajunseseram noi la Lacul Stevia sau pe Saua Lolaia asa cum ne propuseseram de dimineata, insa eram bucurosi ca vazuseram unul din locurile incarcate de istorie ale Tarii Hategului. Se pare ca la doar cativa kilometri, in satul vecin, Pesteana, se afla Biserica Sf. Ilie datand din secolul 13. Ne-am intors la Rausor, nu inainte de a trece prin Clopotiva sa o „recuperam” pe Doamna Simona, ocazie cu care am cunoscut si restul familiei (in afara de Domnul Costel): cele doua fete (Antonia si Vanesa), mama (foarte draguta, ne-a daruit un borcan cu dulceata de afine) si tatal (pe dansul doar l-am auzit, fiind bagat pana la brau sub un microbuz la care repara de zor). Am urcat spre Rausor, admirand peisajul, de aceasta data pe lumina. In acea seara am mancat ciorba de porc si snitel de pui cu mazare si salata de castraveti murati. Si ca sa nu uit sa mentionez, in fiecare dimineata, Doamna Simona ne intreba ce dorim sa ne gateasca pentru cina, iar daca nu eram decisi, ne sugera cateva feluri de mancare din care noi alegeam. Mancarea era pregatita zilnic, din ingrediente proaspete.

Am decis sa stam acasa miercuri si joi pentru a-mi menaja piciorul. Intrucat nu ma durea decat atunci cand nu calcam drept si solicitam glezna, am banuit, optimisti, ca este doar o entorsa. Se umflase si se invinetise usor. Nu stiam in acel moment ca trebuie sa merg cat mai putin si sa-l tin imobilizat, la orizontala si ridicat, pe o perna eventual. Frigul din acele zile (sub 10 grade in timpul zilei) nu ne-a permis sa stam prea mult pe afara, pe terasa din spatele pensiunii, asa cum ne-am fi dorit. Miercuri am stat la aer o vreme, pe o bancuta, acoperiti cu o patura si am citit putin, pana cand a aparut un cuplu de turisti care, veniti in recunoastere, urcasera putin pe traseul spre Saua Ciurila iar la intoarcere se oprisera sa bea o cafea. Am intrat in vorba cu ei si am aflat ca sunt din Targu Mures si stau la Cabana Retezat - cabanaretezat.ro (a nu se confunda cu Pensiunea Retezat, ne-au atras ei atentia), pe valea Raului Mare. Dupa discutia cu ei, vesela si relaxanta, am urcat in camera, unde am citit pana cand am coborat la cina. Seara a sosit la pensiune un cuplu tanar din Cluj, avand planuri de urcat pe munte pentru a doua zi. La cina ne-am delectat cu supa de pui cu galuste (au iesit un pic cam tari) si o excelenta ciulama de pui cu mamaliga.

Pentru noi, ziua de joi a semanat cu cea de miercuri. Dupa micul dejun, luat aproape de ora pranzului, ca doar nu ne grabeam nicaieri, am purtat o interesanta discutie, timp de cateva zeci de minute, cu seful formatiei de salvamont din judetul Hunedoara, Domnul Ovidiu Bodeanu, aflat in Rausor pentru finalizarea cabanei salvamontistilor – punct fix Rausor. I-am povestit patania mea din urma cu doua zile iar dansul ne-a istorisit despre o intalnire cu ursul, cam in aceeasi zona, cand, aflat impreuna cu tovarasii sai intre ursoaica si pui, au parasit rapid zona. Ne-a asigurat insa ca ursii din zona nu ataca omul si nu aveam de ce sa ne facem griji. Vazand norii amenintatori si simtind racoarea aspra a diminetii, vecinii nostri de pensiune, cei doi tineri din Cluj, nu au mai facut traseul pe munte, alegand sa mearga cu masina sa viziteze cateva din vestigiile istorice, bisericile si manastirile din zona: Sarmizegetusa Regia (ne-au povestit ca teoretic se poate ajunge cu masina pana in poarta cetatii, insa ei au lasat masina mai jos cu vreo doi kilometri din cauza unei portiuni de drum mai acccidentat), Sarmizegetusa Ulpia Traiana si Manastirea Prislop. Toate acestesa figurau si pe lista noastra de obiective. Incercasera sa ajunga si la Cetatea Blidaru din Costesti insa fusesera avertizati de localnici ca, din cauza unui pod rupt (daca am inteles corect), nu se mai poate ajunge cu masina. Cat despre noi, dupa-amiaza am citit si am tras un pui de somn pana la cina, cand am mancat ciorba de varza cu afumatura si pulpe de pui la gratar, cu orez si salata de castraveti murati.

Vineri, pana cand am reusit noi sa pornim spre Sarmizegetusa Regia (in jurul orei 12:30), tinerii din Cluj se intorsesera deja de pe munte. Urcasera pe trasul punct rosu (marcaj vechi si, in mare parte, sters), din varful partiei de schi pana pe Culmea Lolaia (teoretic circa 3,5 km lungime, 850 m diferenta de nivel, 2 ore si jumatate dus si cam 2 ore intors). In ceea ce ne priveste, drumul spre cetatea Sarmizegetusa Regia trece prin Hateg (am strabatut cei circa 28 de km de la pensiune cam in 40 de minute), continua apoi prin Calan (de aici, un drum spre dreapta duce, prin Bosorod, pana la cetatea dacica Piatra Rosie si apoi la Cioclovina) si iese in drumul european care leaga Sibiul de Deva, la cativa kilometri est de Simeria, mai exact in Simeria Veche. Ajunsi aici, am facut dreapta si in circa 13 kilometri am ajuns la Orastie (la 43 de kilometri de Hateg, parcursi domol in circa 50 minute). In Orastie, am luat-o la dreapta, ghidati de indicatoarele spre Cetatile Dacice si spre Costesti. Portiunea de drum de 18 kilometri pana in satul Costesti (comuna Orastioara de Sus) este asfaltata si se strabate in maxim 30 de minute. In Costesti Deal se termina asfaltul intr-o intersectie de drumuri. Aici am gasit niste indicatoare in stare buna, exacte si foarte utile: inainte (spre sud-est) 18 km pana la Sarmizegetusa Regia; la dreapta (spre vest) spre cele doua cetati dacice din Costesti (Blidaru si Cetatuia) circa 40-60 minute de mers pe jos. Din Rausor pana la Costesti facuseram 90 de kilometri in circa 2 ore. Am continuat pe drumul de pamant circa 16 kilometri, print-o zona pitoreasca de dealuri, de-a lungul raului Orastie (cel putin asa se numeste in vale, cand traverseaza orasul cu acelasi nume). Dupa ce trecem de Gradistea de Munte, un indicator pe partea stanga ne arata directia drumului (o poteca ce urca prin padure) spre o alta cetate dacica, Fetele Albe. Din cauza unei scurte portiuni de drum accidentat la urcarea pe un pod, am decis sa lasam masina si sa continuam pe jos urcarea pe ultimii doi kilometri, eu schiopatand si mergand extrem de incet, ajutat de betele de trekking. Din Rausor pana la locul cu pricina strabatuseram 106 km, deci pana la cetate sunt aproximativ 108 km. Cetatea este amplasata pe un platou inconjurat de dealuri, la circa 1.000 metri altitudine. Este un loc deosebit, in care simti incarcatura istorica si parca te incarci cu energie. Dincolo de vestigiile istorice (parte reconstituite), atmosfera este cea care te cucereste. In opinia mea, aici este inima Daciei, unul din locurile in care fiecare roman ar trebui sa ajunga o data in viata. Suntem in nordul Parcului Natural Gradistea Muncelului – Cioclovina, complexul carstic Ponorici-Cioclovina al Muntilor Orastiei. In cetate, am intalnit doi jandarmi: plutonier adjutant Ion Mastan - seful postului de jandarmi ordine publica montan Costesti - si colegul dansului (imi pare rau ca nu i-am retinut numele). M-a impresionat placut faptul ca, in afara de a veghea starea de normalitate a perimetrului, acestia discutau cu turistii, oferindu-le multiple explicatii despre obiectiv (dar si despre celelalte cetati dacice din zona), despre caile de acces, despre animalele salbatice etc. Daca nu ar fi fost in uniforma, as fi crezut ca sunt ghizi platiti special sa prezinte cetatea. Au discutat si cu noi, exprimandu-si uimirea fata de modul in care urcasem si urma sa cobor pana la masina cu piciorul meu accidentat. Le-am multumit pentru explicatii si discutie si ne-am despartit, noi grabindu-ne sa coboram spre masina pentru a evita inserarea, dansii ramanand sa se asigure ca totul este in ordine in incinta obiectivului. Coborarea mea a fost mai grea decat urcarea, poate si din cauza faptului ca piciorul fusese deja suprasolicitat la urcare. Pe la jumatatea distantei dintre cetate si locul in care lasaseram masina, jandarmi ne-au ajuns din urma, cu autoturismul din dotare. Au oprit langa noi si ne-au invitat sa urcam in masina pentru a-mi usura suferinta, transportandu-ne pana la locul unde ne astepta masina noastra. Le-am multumit pentru gestul lor si i-am felicitat pentru felul exemplar in care isi fac meseria. Mai apoi, i-am depasit pe drum (ei s-au oprit in diverse locuri pe parcurs), insa ne-au ajuns din urma in Costesti. Aici ne-au aratat directia pe care trebuia sa o urmam pentru a ajunge la Cetatuia (circa 1,5 km, daca am retinut bine). Insa ne-am dat seama ca este prea tarziu, ca riscam sa ne prinda seara si ca piciorul meu era deja obosit si ma va penaliza pentru efortul la care l-am supus. Am decis ca lasam Cetatuia pentru data viitoare cand vom veni in zona. Ne-am intors repede acasa, pe acelasi drum. Cand am ajuns la pensiune (pe la 20:30), ne-a intampinat un grup de 11 persoane (in mare parte din Timisoara) care au ocupat restul camerelor. Foarte simpatici si volubili, am intrat repede in vorba. Din discutiile lor ne-am dat seama ca o parte dintre ei erau colegi de serviciu si venisera (cativa) impreuna cu familiile. Din grup facea parte si un ghid montan cu experienta, care mai fusese in zona si care le pregatise un traseu pe munte pentru sambata si o plimbare la ceva cetati si biserici din zona pentru duminica. Linistiti si veseli, au mancat si au baut iar in jurul orei 23 erau deja in camere sa se odihneasca. La cina l-am cunoscut si pe Domnul Calin Pacurar, patronul pensiunii, care a ajutat-o pe Doamna Simona sa serveasca la masa grupului. Am mancat ciorba de porc si snitel de pui cu piure de cartofi si salata de varza.

Sambata dimineata am avut o interesanta discutie cu Domnul Calin despre munte si drumetii. In jurul pranzului, am mers cu masina sa vedem barajul ce tine ferecate apele din Lacul Gura Apelor. Am plecat din Rausor pe la 13:35 si am strabatut cei 12 km pana in Rau de Mori in circa 20 minute. La intersectie am luat-o la stanga, am trecut prin Brazi, iar dupa podul peste Raul Mare am facut din nou stanga, spre sud-vest (de la pod, la 2-3 km in dreapta era Clopotiva). Am inceput sa urcam pe valea Raului Mare, urmand firul apei pana in apropierea barajului. Dupa vreo 11 km de la pod am trecut pe langa Cabana Gura Zlata (langa ea se afla si intrarea in Rezervatia Stiintifica Gemenele – punctul de control Casa Academiei). Drumul este asfaltat pana in apropiere de serpentinele de urcare pe baraj (167 m inaltime), aici fiind o portiune mai stricata. De la altitudinea barajului de circa 1080 m (dupa GPS-ul nostru) vedem spre sud lacul de acumulare Gura Apelor iar spre nord pitoreasca vale a Raului Mare, cea care desparte Retezatul de Muntii Tarcu. De la podul din vale peste Raul Mare (la iesirea din Brazi) pana la baraj am mers circa 25 de kilometri, cam in 40 de minute, oprindu-ne din loc in loc sa admiram natura sau in dreptul vreunei pensiuni care ne atragea atentia. Astfel, de la Rausor pana la Lacul Gura Apelor sunt in total circa 40 de kilometri pe care i-am parcurs intr-o ora. Dincolo de baraj, drumul de pamant continua pe Valea Lapusnicului Mare (estimez eu vreo 15-20 km si cam 600 m diferenta de nivel), pana la Gura Bucurei / Poiana Pelegii (circa 1600 m altitduine). Din cate am inteles de la Domnul Bodeanu, salvamontistul, sunt vreo doua portiuni mai dificile, unde drumul a fost spalat de ape. Noi nu am mers mai departe caci, chiar daca ajungeam la Poiana Pelegii, nu as fi putut urca (pe traseul cu marcaj dublu: cruce rosie si dunga albastra) la Lacul Bucura (2040 m altitudine), din cauza piciorului. Traseul este scurt, de vreo 2 ore si jumatate. Din cate am inteles, in Poiana Pelegii campeaza turistii care doresc sa fie langa masina (in schimb urca si coboara zilnic cam 3 ore pana pe creasta) iar la Lacul Bucura merg (cu corturile in spate) cei care doresc sa fie cat mai aproape de lacurile si varfurile Retezatului. Noi am privit lacul acoperit de nori si versantii impaduriti ai vaii Raului Mare pret de vreo jumatate de ora. Apoi am coborat pe acelasi drum in Clopotiva, am mers vreo 7-8 km de drum prost (asfaltul spart din cauza unor lucrari), am trecut prin Ostrov si am iesit intr-un final (inainte de Carnesti) in soseaua care leaga Hategul de Caransebes, la vreo 10 km de Hateg (in dreapta) si 6 km de localitatea Sarmizegetusa (in stanga). Pe harta am vazut si o scurtatura din Clopotiva direct in DN 68 (Hateg-Caransebes) insa nu am gasit-o si nici nu stiu cat de bun este drumul pe acolo. Ajunsi in Sarmizegetusa, pe partea stanga (cum se vine din Hateg), exista o spatioasa parcare amenajata avand in capatul ei o dugheana (bar si restaurant), in spatele careia este intrarea in Muzeul de Arheologie (intrarea costa 4 lei de persoana), facand parte din Muzeul Civilizatiei Dacice si Romane Deva. Initial muzeul in aer liber din localitatea Sarmizegetusa nu era in lista noastra de obiective (caci nu sunt un mare fan al ruinelor arheologice), insa vecinii nostri de pensiune, cuplul din Cluj, ne-au recomandat sa-l vizitam, ajutati de un interesant ghid ilustrat explicativ, care reconstruieste cu ajutorul computerului imaginea 3D a ruinelor romane (brosura costa costa 10 lei). Astfel, am inteles ca ceea ce vedem noi astazi sunt numai niste ramasite ale maretului edificiu roman care a fost Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa – primul si cel mai venerabil oras al provinciei Dacia, pe care imparatul Traian l-a ridicat intre anii 108-110, dorind sa-l transforme intr-un simbol al puterii si splendorii romane. A devenit metropola in secolul III. Intr-adevar, sunt greu de inteles niste ruine romane pentru un vizitator fara nicio pregatire arheologica si istorica, fara un astfel de ghid cu planuri si reconstituri ale principalelor monumente din vremea cand acestea erau in picioare. Exista in lume ruine mult mai bine pastrate decat cele din zonele noastre, insa nicaieri nu s-a pastrat un edificiu antic in conditii perfecte, de aceea trebuie sa pretuim zestrea de la Sarmizegetusa. Amfiteatrul, templul zeitei Nemesis, templul lui Liber Pater, sanctuarul zeilor medicinei Aesculap si Hygia, templul mare (cel mai mare cunoscut pe teritoriul Daciei romane), necropola, Domus Procuratoris, Horreum (depozitul de cereale), forul lui Traian, forul nou cu Capitoliul (primul capitoliu din provincie), toate sunt edificii reprezentative pentru arhitectura romana. Am citit in ghid ca Sarmizegetusa este denumita prin traditie capitala provinciei Dacia, desi sediul guvernatorului se afla la Apulum (Alba Iulia). Initial, colonia cuprindea intre zidurile sale un spatiu de aproape 24 hectare, extinzandu-se ulterior o treime spre vest (pana la circa 32 hectare). Spatiul locuit in afara zidurilor a fost mult mai extins, intreaga suprafata a orasului depasind 100 de hectare. Sarmizegetusa avea 20-30.000 de locuitori, estimare care o plasa intre orasele de dimensiuni medii ale Imperiului. Dupa ce m-am plimbat schipatand printre ruinele romane din inima Daciei (spre bucuria lui Cami care a avut suficient timp sa gaseasca nuci pe potecile dintre diverse grupuri de ruine ale muzeului), ne-am intors in Hateg. Din centru, am luat-o spre nord-vest, pe drumul spre Hunedoara. Dupa 6 kilometri, ajunsi in primul sat, Silvasu de Jos, am cotit la stanga iar dupa alti 9 kilometri, dincolo de Silvasu de Sus, am ajuns la Manastirea Prislop (ridicata de Cuviosul Nicodim in jurul anului 1400 cu ajutorul lui Mircea cel Batran, din cate am citit). Drumul este asfaltat, cu multe curbe si destul de ingust pe ultima portiune (insa cu locuri amenajate pentru ca masinile care vin din sensuri opuse sa poata trece una pe langa alta), iar privelistea este superba. Exista indicatoare spre manastire. Am parcat inainte de intrarea in curtea manastirii (la circa 600 m altitudine). Chiar in fata noastra sosise un autocar de credinciosi si probabil din aceasta cauza ni s-a parut ca este foarte multa lume in incinta manastirii pentru o seara de sambata. Manastirea, care in general nu ofera cazare pentru vizitatori si in incinta careia nu este permis fotografiatul (desi sunt multi oameni care fac poze), are in centru o biserica mica si veche (cu o icoana facatoare de minuni).s In dreapta, o superba gradinita de flori (se simtea in aer mirosul branduselor inflorite), intre niste brazi, iar in stanga un izvor. Dincolo de biserica, de casele maicilor si de cladirile seminarului teologic, o poteca urca pe un deal spre marginea unei paduri (se lucreaza la un drum pavat care sa usureze urcusul). Aici se afla cimitirul unde, alaturi de maici, este ingopat parintele Arsenie Boca, sfantul necanonizat al Ardealului, victima a regimului comunist. Mormantul sau este vesnic acoperit si inconjurat de sute de flori si glastre, aduse de maici sau de credinciosii care vin sa se roage si sa aprinda lumanari. Cu cateva zile in urma (pe 29 septembrie) se sarbatorisera 100 de ani de la nasterea parintelui si poate tocmai de aceea la mormant erau asa multe flori. In fata mormantului, la circa 10 metri, se poate vedea o cruce in scoarta unui copac mare. De aici urcam putin pana pe saua dealului apoi coboram abrupt pana la o chilie sapata in stanca de un calugar (Sfantul Cuvios Ioan Sihastrul de la Prislop, daca am citit corect) unde parintele Boca se retragea uneori pentru post si rugaciune. Mersul pe poteca de pe marginea abrupta a unei rape adanci este usurat (si asigurat) de o bara metalica de protectie. Chiar si asa, drumul pana la chilie este o provocare pentru persoanele in varsta sau chiar si pentru cele mai tinere, neobisnuite cu astfel de carari, mai ales atunci cand este aglomeratie sau ud pe jos. Am ajuns pana in buza chiliei, unde doua bare metalice ajuta la urcarea si coborarea celor cateva trepte sapate in stanca. A urcat doar Cami, eu oprindu-ma la treptele de la intrarea in chilie, din cauza piciorului. Desi se lasa intunericul, urca inca multa lume la mormantul parintelui. Am coborat dealul incet, auzind fragmente de slujba in timp ce treceam pe langa mica biserica, neincapatoare pentru multimea de credinciosi. Cat despre vecinii nostri de pensiune, au urcat pe Saua Ciurila, au ajuns apoi pe Saua Lolaia, mergand pana aproape de Varful Retezat. Aici au dat de portiuni de gheata la urcarea pe stanci si au renuntat sa urce pe varf. Au coborat la Lacul Stevia, apoi pe Valea Stevia si prin padurea in care noi auziseram ursul cu cateva zile inainte si au ajuns la baza partiei de schi. Sa mai adaug doar ca drumul forestier care trece pe la baza partiei de schi mai merge vreo 2-3 km prin padure. El se continua apoi (din ce am vazut pe harta) cu o poteca (marcata, cel putin teoretic, cu triunghi rosu) care urca spre sud-vest pe Saua Muncelu (1587 m altitudine; la sud de Vf. Pecuiu). Aici este o bifurcatie: un drum continua spre sud-este pe Culmea Prelucele-Retezat, ocoleste prin sud Vf. Prelucele (2265 m) si urca pe Vf. Retezat dinspre vest; celalalt drum merge spre vest si coboara pana la Cabana Gura Zlata (750 m altitudine). La ultima cina a sejurului nostru la Pensiunea Dora am mancat ciorba radauteana, mancare de fasole boabe cu carnati, iar la desert ne-am delectat cu gogosi.

Duminica, dupa micul dejun ne-am luat ramas bun de la gazde, multumindu-le pentru ospitalitate si am plecat spre Bucuresti in jur de 12:15. Pana la intrarea in capitala (circa 400 km) am facut 6 ore si 45 minute. Am ajuns acasa in jur de 19:45 (deci am avut nevoie de 7 ore si jumatate pentru a parcurge cei 415 km de la Pensiunea Dora). Retezatul ne-a placut in mod deosebit. Sunt multe locuri de vazut aici, atat pe munte, cat si in imprejurimi. Cu siguranta ne vom intoarce in Rausor si, la fel de sigur, vom reveni la Pensiunea Dora. Pentru data viitoare, ne-am facut deja planuri: vom finaliza traseul spre Varful Retezat pe Valea Stevia, vom merge cu masina pana la Poiana Pelegii si vom urca pe jos la Bucura si la celelalte lacuri din zona, vom vizita cetatea si manastirea Colt (din satul vecin, Suseni, pe langa care am trecut de atatea ori in drumurile catre si dinspre Rausor), vom incerca sa ajungem si la celelalte cateva cetati dacice din Muntii Orastiei. Ar mai fi de vazut in zona: ruinele turnului Kendeffy din Subcetate, biserica-monument Santamaria-Orlea (secolul XIII), ruinele castelului si cele patru biserici din Salasu de Sus, ruinele Cetatii Malaiesti (secolul XIV), biserica Rau de Mori (cu hramul Duminica Tuturor Sfiintilor, datand, se pare, din secolul X), biserica Ostrov (secolul XIII), biserica Sanpetru (secolul XIII), ca sa enumeram doar cateva. Cat despre vreme, in ciuda avertismentelor de precipitatii, putem spune ca nu a plouat mai deloc. E drept, au tot fost nori de-a lungul intregii saptamani insa au fost si reprize bune de soare. Un pic cam frig ce-i drept, insa trebuia sa fie ceva adevarat si in prognoza meteo de la televizor. Povestea piciorului meu s-a terminat la Bucuresti, luni dimineata, cu o radiografie care a dat verdictul – fractura spiroida interligamentara de peroneu cu mica deplasare – si cu un un ghips care ma tintuieste in casa pentru intreaga luna octombrie. Tot luni, Inspectoratul de Jandarmi Judetean Hunedoara a postat pe site-ul sau un comunicat de presa (preluat de vreo doua publicatii locale – cel putin in editiile lor online), cu cateva mici inexactitati, bazat pe raportul facut probabil de cei doi jandarmi care m-au ajutat sa cobor de la Sarmizegetusa Regia. Am dat de el intamplator, cautand o adresa de email unde sa trimit un mesaj de multumire celor doi jandarmi. In mesajul trimis nu am mai specificat si ca, desi i-am intrebat cat le datorez si (neprimind niciun raspuns) am vrut sa le dau 10 lei sa bea o bere din partea mea, oamenii legii au refuzat politicos banii. La Pensiunea Dora trebuia sa platim 140 lei pe noapte, insemnand cazare si demipensiune (mic dejun si cina, plus pachetele pentru pranz in zilele cand mergeam pe munte). Stand 7 nopti, am primit un discount de 10%, adica am platit 126 lei pe zi. Am primit bon fiscal pe intreaga suma, fara sa-l fi cerut.